An3 Eficienta Economica

GHEORGHE ZAMAN
MARINELA GEAMĂNU
•
EFICIENŢĂ ECONOMICĂ
Universitatea SPIRU HARET

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
ZAMAN, GHEORGHE
Eficienţă economică / Gheorghe Zaman, Marinela Geamănu –
Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006
160 p; 20,5 cm
Bibliogr.
ISBN 973-725-503-8
I. Geamănu, Marinela
33(075.8)
© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Prof. univ. dr. GHEORGHE ZAMAN

Asist. univ. MARINELA GEAMĂNU
EFICIENŢĂ ECONOMICĂ
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2006

CUPRINS
Cuvânt înainte …………………………………………………….. 9
1. EFICIENŢA ECONOMICĂ – DEFINIŢIE, CONŢINUT,

EVALUARE …………………………………………………… 13
1.1. Definiţie ………………………………………………………. 13

1.2. Schema generală a indicatorilor de eficienţă ………………… 17
1.3. Criteriul eficienţei economice ………………………………... 20
1.4. Evaluarea eficienţei economice ………………………………. 25
1.5. Dependenţe funcţionale şi efecte propagate ………………….. 31
1.5.1. Regresia simplă ………………………………………… 31
1.5.2. Regresia multiplă ………………………………………. 34
1.5.3. Determinarea eficienţei economice pe baza analizei
input-output. Efecte propagate ………………………….. 36
Întrebări de autoevaluare …………………………………………. 37
Teste-grilă ………………………………………………………… 38
2. EFICIENŢA INVESTIŢIILOR LA NIVEL MICROECONOMIC 40
2.1. Tipologia sistemului de indicatori ……………………………. 41

Teste-grilă …………………………………………………………. 52

3. EXTERNALITĂŢILE ŞI EFICIENŢA ECONOMICĂ ……. 54
3.1. Eficienţa Pareto ……………………………………………….. 55

3.2. Eficienţa Kaldor-Hicks ……………………………………….. 56
3.3. Externalităţile negative ……………………………………….. 56
3.3.1. Internalizarea externalităţilor negative …………………. 58
3.4. Externalităţile pozitive ………………………………………... 64
3.4.1. Internalizarea externalităţilor pozitive …………………. 68
Teste-grilă …………………………………………………………. 73
4. EFICIENŢA ECONOMICĂ ŞI RENTABILITATEA ………. 75
4.1. Rata rentabilităţii economice ………………………………… 75

4.2. Rata rentabilităţii financiare şi rata rentabilităţii comerciale …. 77
4.3. Rata rentabilităţii capitalului real şi ocupat (fix şi circulant) ….. 79
4.4. Eficienţa mijloacelor fixe sau a capitalului fix ……………….. 81
4.5. Efectul de levier (de pârghie) …………………………………. 83
Teste-grilă …………………………………………………………. 87
5. PRAGUL DE RENTABILITATE ……………………………. 89
5.1. Calculul pragului de rentabilitate şi al altor indicatori ……….. 91

5.1.1. Măsurarea pragului de rentabilitate şi calculul punctului
mort …………………………………………………….. 91
5.1.2. Calculul marjei de securitate şi al indicelui de securitate 94
5.1.3. Evoluţia condiţiilor de exploatare ……………………… 96
5.1.4. Pârghia de exploatare sau pârghia operaţională ………... 99
5.2. Optimizarea folosirii capacităţii de producţie ………………… 101
Teste-grilă …………………………………………………………. 103

6. EFICIENŢA ECONOMICĂ ŞI FACTORUL TIMP.
ACTUALIZAREA ……………………………………………. 106
6.1. Dobânda simplă ………………………………………………. 108

6.2. Dobânda compusă – capitalizarea …………………………….. 109
6.3. Factorii de actualizare ………………………………………… 112
Teste-grilă …………………………………………………………. 118
7. INDICATORII EFICIENŢEI ECONOMICE UTILIZAŢI

ÎN METODOLOGIA INSTITUŢIILOR FINANCIARE
INTERNAŢIONALE …………………………………………. 120
7.1. Angajamentul de capital ……………………………………… 120

7.2. Eficienţa economică – în formula sa clasică ………………….. 123
7.3. Valoarea netă actualizată totală ……………………………….. 125
7.4. Indicele de profitabilitate ……………………………………... 127
7.5. Rata internă de rentabilitate …………………………………... 129
7.6. Cursul de revenire net actualizat ……………………………… 133
Teste-grilă …………………………………………………………. 136
8. DETERMINAREA EFICIENŢEI ECONOMICE

ÎN CONDIŢII DE RISC ŞI INCERTITUDINE …………….. 138
8.1. Metode bazate pe luarea în calcul a probabilităţilor ………….. 142

8.2. Eficienţa economică în condiţii de risc şi incertitudine ………. 143
8.3. Metode bazate pe teoria jocurilor …………………………….. 148
8.4. Definirea riscului unui activ financiar ………………………... 153
Teste-grilă …………………………………………………………. 155
Bibliografie ……………………………………………………….. 157

8

CUVÂNT ÎNAINTE
Prezenta lucrare îşi propune să abordeze principalele aspecte

teoretico-metodologice şi practice ale eficienţei economice, pornind
de la premisa că acest concept se defineşte ca o relaţie între
consumul de factori de producţie şi resurse limitate şi volumul de
bunuri şi servicii realizate, la diferite niveluri de agregare a
economiei naţionale (micro, mezo şi macro), pe diferite orizonturi de
timp. Eficienţa, în general, este un termen relativizat la anumite
criterii, care compară, raportează efectele la eforturi, indiferent de
natura acestora, iar înţelegerea complexităţii acestui concept este
vitală pentru orice activitate umană. Criteriul general al eficienţei
economice este valoarea, în sensul că, în cadrul unui proces sau al
unei activităţi, orice schimbare care măreşte valoarea este eficientă,
iar cea care o reduce va fi ineficientă. Noţiunea de valoare este în
strânsă dependenţă cu utilitatea economico-socială la nivel
individual, de grup şi social.
Principiul de bază al conceptului de eficienţă economică
vizează nu doar maximizarea rezultatelor pe baza utilizării unui
volum dat de resurse sau minimizarea costurilor pe unitatea de
producţie, ci şi compatibilizarea mecanismelor pieţei concurenţiale,
generatoare de profit şi rentabilitate, cu cerinţa de maximizare a
bunăstării indivizilor şi grupurilor de indivizi, de asigurare a
echităţii şi justiţiei sociale.
Deşi există păreri potrivit cărora nu pot fi compatibilizate
eficienţa economică şi justiţia socială, cea mai mare parte a
curentelor de gândire actuale sau din trecutul mai mult sau mai
9

puţin îndepărtat aduc argumente credibile în sprijinul compatibi-
lizării. Astfel, keynesiştii şi neokeynesiştii susţin că eficienţa
economică şi echitatea sunt compatibile, în sensul că, prin
cheltuielile sociale, se sprijină refacerea economică, se consolidează
productivitatea şi se flexibilizează piaţa muncii. Cercetarea
problematicii eficienţei economice porneşte de la premisa că
aceasta se înscrie organic în cerinţele realizării obiectivelor
dezvoltării durabile, care implică raportarea în dinamică a
indicatorilor de performanţă şi cheltuieli în domeniile economic,
social şi ambiental.
Lucrarea acordă o atenţie specială criteriilor şi metodelor
uzuale de determinare şi cuantificare a mărimii şi factorilor de
influenţă a eficienţei economice, prin intermediul unor modele şi
sisteme de indicatori generali şi specifici, statici şi dinamici, ţinând
seama de variantele acestora în surprinderea combinării variantelor
de comparaţie efect/efort, efort/efect, efect/efect şi efort/efort.
În lucrare sunt tratate criteriile şi tehnicile de optimizare,
respectiv maximizare şi minimizare, ţinând seama de faptul că
alocarea optimă a resurselor are loc atunci când într-o societate
resursele rare (limitate) sunt folosite pentru a realiza cel mai mare
volum de bunuri şi servicii pe care piaţa le cere, la anumite niveluri
calitative şi de preţuri. Având în vedere că între efectuarea
cheltuielilor şi obţinerea rezultatelor, pe care le presupune orice
activitate economică, există un decalaj mai mare sau mai mic de
timp (time-lag), lucrarea analizează modul în care factorul timp
poate fi luat în considerare, în vederea unei mai corecte evaluări a
eficienţei, pe baza metodelor de actualizare a costurilor şi
veniturilor, coeficienţilor de actualizare revenindu-le un loc
primordial în cadrul tehnicilor folosite. În acest sens, am încercat să
stabilim valoarea economică, bănească a timpului. Au fost analizaţi
principalii indicatori ai eficienţei economice, utilizaţi în mod
obişnuit în teoria şi practica economică, inclusiv de către instituţiile
financiare internaţionale.
10

Având în vedere că eficienţa oricărei activităţi economico-
sociale este însoţită de anumite elemente de risc şi incertitudine, am
analizat şi unele dintre tehnicile de determinare a eficienţei
economice bazate pe utilizarea probabilităţilor. În scopul unei mai
lesnicioase înţelegeri pentru cititori, în lucrare am folosit un
instrumentar analitico-predictiv, relativ accesibil, care nu necesită
cunoştinţe deosebite de matematică, dar care poate să-l conducă pe
cititor la aprofundări şi completări de complexitate crescândă în
cazul în care ar fi interesat de cunoaşterea mai detaliată a unui
anumit aspect.
Lucrarea este destinată cu precădere studenţilor din anii
terminali, dar şi altor persoane interesate de studierea aspectelor
cantitative şi calitative ale eficienţei economice, precum şi de
posibilităţile de optimizare a influenţei factorilor acesteia.
Autorii
11

12

1. EFICIENŢA ECONOMICĂ – DEFINIŢIE,
CONŢINUT, EVALUARE
1.1. Definiţie
Categoria de eficienţă, aplicată în foarte multe domenii ale
activităţii umane cu varianta sa cvasiechivalentă – eficacitate, în
cei mai generali termeni, reprezintă caracterizarea calitativă a
rezultatului desfăşurării unei acţiuni a omului care presupune
luarea în considerare a unui volum de efort fizic şi intelectual,
concretizat într-un volum de muncă vie sau trecută, anterior
consumată.
Eficienţa este un termen relativ, iar corecta sa determinare
şi percepere este extrem de importantă pentru activitatea
oamenilor. Tocmai datorită acestui fapt, întotdeauna eficienţa va
fi relativizată unui anumit criteriu. Atunci când afirmăm că o
economie sau o firmă este mai eficientă decât alta, avem în
vedere o comparaţie în funcţie de un anumit criteriu sau indi-
cator (producţia pe salariat, randamentul pe hectar sau producţia
pe maşină etc.).
Criteriul general al eficienţei în economie este valoarea,
care reprezintă o noţiune subiectivă, în sensul dorinţei cuiva de a
avea un anumit lucru, aprecierea valorii fiind destul de dificilă,
mai ales în condiţiile cerinţei de maximizare a acesteia (a
profitului şi utilităţii unui bun sau serviciu), ceea ce, implicit,
presupune şi aspecte normative legate de recomandări de
instrumente şi politici economice, pe baza comparaţiei dintre
mai multe variante de politici.
13

Termenii de eficienţă şi eficacitate provin din latină:
eficienţă derivă din efficere = a efectua, iar eficacitatea din
efficas-efficacis = care are efecte dorite.
Conceptul de eficienţă a cunoscut o largă răspândire în
timp, îndeosebi odată cu accentuarea caracterului limitat, restrictiv al
resurselor, al factorilor de producţie. În prezent, el are o aplica-
bilitate generală în procesul de luare a deciziilor, în orice ţară, la
toate nivelurile.
De regulă, eficienţa mai ridicată semnifică o evoluţie favo-
rabilă a fenomenelor şi proceselor economice, bazate pe con-
sumul de muncă, precum şi un proces de îmbunătăţire a modului
de desfăşurare a fenomenelor şi proceselor socio-umane.
Eficienţa ocupă un loc central atât în activităţile practice
ale omului, cât şi în preocupările teoretico-metodologice.
Eficienţa, în sens larg, reprezintă scopul final al oricărei
ştiinţe şi se referă la mai multe domenii (economic, social,
tehnologic, ecologic etc.), ceea ce îi conferă un caracter calitativ,
multidisciplinar, complex.
Ecoeficienţa, de exemplu, este un indicator complex, care
raportează rezultatele în domeniile economico-social şi de
mediu la cheltuielile efectuate în domeniile respective.
În cadrul ştiinţei economice, eficienţa reprezintă un dome-
niu de primă importanţă privind studierea fenomenelor şi proce-
selor economice, din punctul de vedere al raportului, corelaţiei,
comparaţiei dintre cheltuieli, eforturi, consumul de resurse, pe
de o parte, şi rezultatele, efectele, producţia realizată, pe de altă
parte, exprimate în unităţi fizice şi valorice.
Eficienţa economică este o categorie complexă a ştiinţelor
economice, care presupune abordări sistemice în legătură cu
cheltuielile de factori de producţie şi cu rezultatele aferente
acestora, la nivelurile micro, mezo şi macroeconomic.
Complexitatea indicatorului rezidă şi în faptul că
determinarea sa în timp şi spaţiu presupune cunoaşterea tuturor
14

categoriilor de cheltuieli şi efecte (directe, conexe şi propagate),
ceea ce reprezintă o activitate laborioasă de identificare şi
omogenizare a acestora.
Indicatorii de eficienţă economică au practic o formă de
exprimare individual-specifică pentru fiecare domeniu sau tip de
activitate economică. Aceşti indicatori oferă informaţii în legă-
tură cu rodnicia efortului uman, cu capacitatea consumării de re-
surse, în scopul obţinerii unei anumite cantităţi de bunuri şi ser-
vicii de o anumită mărime şi valoare, necesare vieţii în general.
În concepţia neoclasică, indicatorii eficienţei se definesc
prin legătura, relaţia dintre inputurile factorilor rari de producţie
şi outputurile de bunuri şi servicii. Din punctul de vedere al
costurilor, eficienţa reprezintă costul cel mai scăzut pentru a
realiza o unitate de producţie cerută pe piaţă.
Specialiştii disting mai multe categorii ale eficienţei din
punctul de vedere al factorului timp. Astfel, eficienţa statică
este categoria prin intermediul căreia, la un anumit moment, este
determinată cantitatea care se poate produce cu un anumit con-
sum de resurse, precum şi posibila schimbare de preţ, la consu-
matori, care reflectă corect costul factorilor de producţie, uti-
lizaţi pentru a produce un anumit bun sau serviciu. La rândul
său, eficienţa statică se împarte în eficienţă alocativă şi eficienţă
productivă.
Eficienţa alocativă se realizează atunci când valoarea pe
care consumatorii o acordă unui bun sau serviciu este reflectată
prin disponibilitatea acestora de a plăti un anumit preţ, egal cu
costul resurselor utilizate pentru producerea bunului sau servi-
ciului respectiv.
Eficienţa productivă se referă la costurile de producţie ale
unei firme şi vizează atât termenul scurt cât şi pe cel lung, în
condiţiile realizării unei producţii la costuri minime.
Resursele cheltuite în economie nu dau efecte (rezultate) în
aceeaşi perioadă de timp, ci în perioade ulterioare diferite. De
15

aceea, complexitatea conceptului de eficienţă este dată şi de
necesitatea abordării dinamice, în timp, ceea ce ridică o serie de
probleme dificile, legate de omogenizarea temporală a unor
cheltuieli şi rezultate care se produc la momente diferite de timp.
Procesul de omogenizare a celor două componente de bază
ale eficienţei – cheltuieli şi efecte – necesită exprimarea lor pe
cât este posibil în aceleaşi unităţi de măsură, fizice şi/sau valo-
rice.
Eficienţa economică este un concept structural, calitativ,
care pune în legătură eforturile şi efectele economico-financiare,
în scopul unei corecte fundamentări a deciziilor privind mai
buna utilizare a resurselor, creşterea competitivităţii, asigurarea
unor venituri necesare şi suficiente pentru remunerarea factorilor
de producţie, eşalonarea pe diferite orizonturi de timp a resurse-
lor de dezvoltare şi autofinanţare a societăţilor comerciale.
Atât noţiunea de cheltuieli, consum de resurse, cât şi cea de
rezultate, în funcţie de scopul urmărit şi de entitatea economică
analizată (societate comercială, ramură sau sector, economie
naţională), necesită metode specifice de cuantificare în timp şi
spaţiu, astfel încât să putem determina în mod obiectiv dacă o
cheltuială depăşeşte efectul, în acest caz defavorabil fiind vorba
de pierdere (ineficienţă) sau, invers, dacă efectul este mai mare
decât cheltuiala, în acest caz având de-a face cu un câştig net
(eficienţă, profitabilitate).
Atunci când cheltuielile şi rezultatele sunt egale avem o
situaţie de inexistenţă a pierderilor sau profitului. O astfel de
situaţie poartă denumirea de prag de rentabilitate sau „punct
mort” a cărui relevanţă constă în faptul că ne semnalează o stare
de la care, ulterior, o societate comercială ar putea să
înregistreze câştiguri sau pierderi.
Dacă vom nota cu Ch – cheltuielile şi cu R – rezultatele
(producţia), atunci o primă determinare a câştigului sau
eficienţei (Ef) sau pierderii se poate scrie în felul următor:
16

− Ef = R – Ch > 0 valoare pozitivă;
R
− Ef = = 1 punct mort sau prag de rentabilitate;
Ch
R
− Ef = > 1 valoare supraunitară.
Ch
Mărimea indicatorului de eficienţă, se poate calcula ca:
– diferenţă: Ef = R – Ch cu următoarele cazuri:
− Ef > 0, R > Ch ⇒ eficienţă;
− Ef = 0, R = Ch ⇒ punct mort sau prag de rentabilitate;
− Ef < 0, R < Ch ⇒ ineficienţă;
R
– raport: Ef = cu situaţiile următoare:
Ch
− Ef > 1, R > Ch ⇒ eficienţă;
− Ef = 1, R = Ch ⇒ punct mort sau prag de rentabilitate;
− Ef < 1, R < Ch ⇒ ineficienţă.
În practică, în funcţie de obiectivele analizei efectuate, se
pot calcula ambii indicatori, primul arătând un rezultat net, iar
cel de-al doilea de câte ori rezultatul este mai mare sau mai mic
decât cheltuiala.
1.2. Schema generală a indicatorilor de eficienţă

Folosind aceeaşi notaţie pentru componentele de calcul ale
eficienţei economice, în principiu, se pot distinge patru catego-
rii de indicatori ai eficienţei, în funcţie de modul în care se
raportează între ele variabilele (indicatorii) de efort şi de
rezultate.
Categoria I de indicatori, devenită clasică, raportează
rezultatele (R) la cheltuieli (Ch), într-o perioadă dată de timp:
R
EfI = ceea ce presupune, implică maximizarea rezultatelor
Ch
la o unitate de cheltuială.
17

Acest indicator exprimă mărimea rezultatelor care se
obţin, la o unitate de cheltuială, de efort, atât rezultatele cât şi
cheltuielile putând fi exprimate în unităţi fizice sau valorice.
Exemple de astfel de indicatori pot fi:
– la nivel microeconomic: profit la 1 leu cheltuieli totale;
productivitatea muncii pe salariat sau orară etc.
– la nivel macroeconomic: PIB pe locuitor sau ocupat; PIB
raportat la mijloace fixe; export pe locuitor sau ocupat etc.
Categoria a II-a de indicatori ai eficienţei este inversul
categoriei I şi ne arată care este mărimea cheltuielilor ce revin la
o unitate fizică sau valorică de efect, adică:
Ch
EfII = → minimizarea cheltuielilor la o unitate de rezultat.
R
Categoria a II-a de indicatori mai poartă denumirea de
consumuri specifice şi vizează:
– la nivel microeconomic: investiţii la 1 leu producţie;
cheltuieli totale la 1 leu producţie; costuri salariale la unitatea de
producţie etc.
– la nivel macroeconomic: investiţii raportate la PIB sau
valoarea adăugată; cheltuieli cu salariile la PIB etc.
Categoria a III-a a indicatorilor eficienţei se calculează
prin raportarea unui anumit tip de rezultat, efect la un alt tip de
rezultat, urmărindu-se practic evidenţierea ponderii unei anumite
categorii importante de efect în volumul total al efectului:
Rp
Ef III = ;
RT
în care: Rp < RT;
Rp= rezultate parţiale;
RT = rezultate totale.
Din această categorie de indicatori fac parte:
– la nivel microeconomic: profit /CA; export /producţie etc.
– la nivel macroeconomic: valoarea adăugată a unui sector
(ramură)/PIB.
18

Aceşti indicatori ai eficienţei mai poartă denumirea şi de
indicatori de structură, relevând ponderea unui efect mai
relevant în volumul total al efectelor.
Categoria a IV-a a indicatorilor de eficienţă se referă la
indicatorii care raportează diferite categorii de cheltuieli între
ele, cu scopul principal de a vedea care este însemnătatea
(ponderea) unui tip de efort sau cheltuială în volumul total al
cheltuielilor. Astfel, vom avea:
Ch p
Ef IV = ;
Ch T
în care: Chp < ChT;
Chp = eforturi parţiale;
ChT = eforturi totale.
Din această categorie de indicatori, menţionăm:

– la nivel microeconomic: cheltuieli de muncă/cheltuieli
totale de producţie; costurile cu materiile prime/costuri totale;
ponderea mijloacelor fixe active /mijloacele fixe totale; înzes-
trarea tehnică a muncii etc.
Şi această categorie de indicatori ai eficienţei reflectă
structuri relevante ale variabilei de efort.
Toate cele patru categorii ale indicatorilor de eficienţă
economică relevă aspecte calitative şi structurale ale proceselor
de producţie, legate de rezultatele care se obţin. Categoriile III şi
IV se utilizează şi în cazurile în care determinarea adecvată a varia-
bilei de cheltuieli, respectiv rezultat, este dificilă sau imposibilă.
De exemplu, eficienţa cheltuielilor cu construcţia unui
drum public poate fi determinată cu rigoarea necesară numai în
ceea ce priveşte efortul, nu şi efectul. În componenţa efectului
direct şi propagat intră o multitudine de aspecte economico-
sociale mai dificil de identificat şi cuantificat în timp.
19

1.3. Criteriul eficienţei economice
Criteriul reprezintă un element al judecăţii de valoare sau
un reper utilizabil în termeni calitativi şi/sau cantitativi prin
intermediul căruia putem determina dezirabilitatea sau
nondezirabilitatea unor fenomene sau procese socioumane sau,
în cazul economiei, a unor procese şi fenomene economice.
Ţinând seama de cele patru categorii generale ale indica-
torilor eficienţei economice, determinate ca un raport, apare
evident că orice agent economic este interesat să-şi maximizeze
rezultatele sau să-şi minimizeze cheltuielile. Este important de
reţinut că aceste două tipuri ale criteriilor de eficienţă trebuie
formulate astfel:
• criteriul maximizării efectului, al rezultatului, în con-
diţiile unui volum şi ale unei structuri date a resurselor,
cheltuielilor;
• criteriul minimizării cheltuielilor pentru obţinerea unui
anumit cuantum de efecte.
Nu se poate vorbi în termeni riguros ştiinţifici de simul-
taneitatea criteriilor maximizării şi minimizării, întrucât apli-
carea unui criteriu implică, direct sau indirect, celălalt criteriu.
În literatura de specialitate, se utilizează şi criteriul de
optimalitate sau al optimului economic, ceea ce presupune ca
dintr-o multitudine de variante ale eficienţei economice, bazate
pe combinarea diferită a factorilor de producţie, să putem alege
pe cea mai bună, pe cea optimă, în funcţie de criteriul concret de
eficienţă care a fost adoptat în demersul nostru analitic.
Aşadar, dacă vom lua cazul primei categorii de indicatori
R
ai eficienţei economice, Ef I = , se va aplica criteriul
Ch
maximizării mărimii rezultatelor R, în condiţiile în care
dispunem de posibilităţi limitate de a consuma resurse.
Întotdeauna vom considera ca fiind eficiente toate
variantele de producţie în care rezultatele depăşesc cheltuielile,
20

R > Ch. Aceasta presupune că vom putea determina n variante
de eficienţă EfI 1 ….EfI n ; ceea ce ne interesează, potrivit
criteriului de optimalitate, este varianta considerată cea mai
bună, adică optimă.
Optimul economic reprezintă cea mai bună variantă de
mărime a eficienţei dintr-o multitudine dată de variante posibile.
Pentru a vedea mai clar care este modul în care vom alege
varianta optimă, ne vom folosi de un exemplu grafic:
T M
Asimptotă
R A
E = curba eficienţei
R3
C
R2 B
Zona Eficienţă R = Ch
eficienţei
Zona
ineficienţei
R1 A (Ch=R)
Ineficienţă
0 Ch1 Ch2 Ch3 Ch
Graficul 1. Evoluţia eficienţei economice şi nivelul optim al acesteia
Din graficul 1 deducem următoarele:

− dreapta M este bisectoarea unghiului drept R10Ch1 şi
semnifică locul geometric al punctelor în care are loc egalitatea
dintre cheltuieli şi rezultate (Ch = R);
21

− curba 0E, care trece prin punctele A, B şi C, reprezintă
variaţia reală a mărimii indicatorilor de eficienţă Ef, în funcţie
de combinarea cheltuielilor şi rezultatelor;
− segmentul 0A al curbei 0E, care nu include punctul A
R1
unde Ef = = 1, reprezintă o activitate cu indicatori
Ch 1
nefavorabili ai eficienţei întrucât Ch > R;
− partea ABC a curbei 0E este formată din două părţi
componente:
• AB, în care efectele cresc mai repede decât cheltuielile;
• BC, în care rezultatele (R) cresc mai încet, în
comparaţie cu creşterea cheltuielilor, tinzând asimptotic către un
nivel limită R, oricât de mare ar fi efortul în continuare.
− punctul B reprezintă nivelul optim absolut în care se
obţine maximum de rezultate (efecte) la o unitate de resurse din
mulţimea de variante posibile de eficienţă. Punctul B se
determină prin tangenta T la segmentul de curbă.
Din graficul 1 observăm că avem două suprafeţe, una a
ineficienţei, sub bisectoarea M şi alta a eficienţei, deasupra
bisectoarei M. Deşi există mai multe variante de indicatori de
eficienţă, una singură este optimă. De aici, se deduce că nu
orice variantă eficientă este optimă şi că orice variantă optimă
este eficientă. Între eficienţă şi optimalitate există o relaţie de
interdependenţă, în timp putându-se înregistra mai multe mărimi
optime.
Într-o accepţiune mai simplă, specialiştii consideră că, pe
piaţă, optimul unei activităţi, prin prisma costurilor (C) şi a
veniturilor (V) în magnitudinea lor medie şi marginală, se
realizează atunci când avem egalitate între costurile şi veniturile
marginale ale unei firme, adică:
ΔC ΔV
(1) = ,
C V
22

în care: C = costuri medii;
∆C = costuri marginale;
V = venituri medii;
∆V = venituri marginale.
Din relaţia (1) se deduce că optimul pe piaţă se realizează
atunci când eficienţa medie (Efm) este egală cu eficienţa margi-
nală (Efmg), adică:
V ΔV
(2) = ,
C ΔC
V
în care: = eficienţa medie;
C
ΔV
= eficienţa marginală.
ΔC
Din relaţia (2) se pot determina următoarele mărimi utile

pentru fundamentarea deciziilor societăţilor comerciale, şi
anume:
C × ΔV
• V=
ΔC
V × ΔC
• C=
ΔV
V × ΔC
• ΔV =
C
C × ΔV
• ΔC =
V
În funcţie de specificul situaţiilor şi al domeniilor

investigate, criteriile de optimalitate pot fi foarte diferite. Ele se
pot concretiza în alegerea unui anumit tip de funcţie obiectiv, în
cadrul programării matematice sau prin determinarea punctelor
23

de maxim şi de minim ale unei curbe atunci când acestea
reprezintă mulţimea variantelor posibile ale unor rezultate,
obţinute printr-un anumit consum de resurse.
Metodele de optimizare sau de alocare optimă a resurselor
reprezintă modele decizionale care, în cazul programării liniare,
presupun stabilirea unei funcţii obiectiv care exprimă scopul
urmărit:
• maximizarea rezultatelor, a producţiei, profitului,
beneficiilor, exportului etc., în condiţiile unui volum şi ale unei
structuri date de resurse care sunt reprezentate de sistemul de
ecuaţii şi inecuaţii prin intermediul cărora se urmăreşte
încadrarea în resursele disponibile (restricţii);
• minimizarea cheltuielilor (totale sau parţiale), care
presupune realizarea unei unităţi date de producţie (rezultat) cu
volumul cel mai scăzut (minim) de resurse consumate.
Metoda programării liniare permite obţinerea de rezultate
mai bune în comparaţie cu metodele obişnuite de calcul ale
eficienţei economice. Pe lângă modelele liniare de programare
matematică există şi modele de programare neliniară, precum şi
modele de programare statice şi dinamice.
După gradul de complexitate, indicatorii de eficienţă eco-
nomică pot fi:
a. analitici sau parţiali, pe produse şi tipuri de activitate;
b. sintetici, pe anumite sisteme şi subsisteme;
c. complecşi, cu ajutorul cărora se analizează efectele şi
costurile directe şi propagate într-un proces cumulativ şi de
omogenizare a acestora.
După factorul timp, indicatorii de eficienţă economică pot fi:
a. statici, determinaţi la un anumit moment;
b. dinamici, determinaţi ţinând seama de evoluţia lor în
timp.
De regulă, se utilizează în analiza eficienţei ambele
categorii de indicatori, fiecare având relevanţa sa specifică.
24

1.4. Evaluarea eficienţei economice
Indiferent de nivelul la care se desfăşoară o activitate
economică, eficienţa acesteia – înţeleasă în mod complex –
reprezintă unul din cele mai importante elemente de fundamen-
tare a deciziei şi managementului. Indicatorii de eficienţă se pot
determina ex-ante sau aprioric, aceştia având caracter de
prognoze şi ex-post, după obţinerea rezultatelor. Fiecare din
ambele situaţii are valoare cognitivă specifică.
Sistemul de indicatori cu ajutorul cărora se determină (se
calculează) eficienţa unei activităţi economice poate avea
structuri, forme şi metode din cele mai variate, în cadrul cărora
pot fi analizate efectele, cheltuielile ocazionate de o activitate
economică, separat sau în strânsă corelaţie.
O importanţă aparte o au sistemele de indicatori ai
eficienţei economice după nivelul de agregare la care se referă:
macroeconomic; sectorial sau de ramură şi subramură; micro-
economic sau la nivel de întreprindere.
1. Sistemul indicatorilor eficienţei la nivel macro-
economic cuprinde un nomenclator numeros de indicatori, dar
cei mai utilizaţi sunt cei care raportează efecte macroagregate
economice, de tipul produsului intern brut (PIB), valorii
adăugate (VA), al consumului final, exportului etc. la eforturi,
cheltuieli macroagregate, de tipul populaţie totală, populaţie
ocupată, investiţii, fonduri fixe etc.
De regulă, se calculează raportul dintre mărimea efectului
şi efortului pe aceleaşi perioade de timp, dar se pot calcula şi
folosindu-se aşa-numitul decalaj de timp (time-lag) dintre efect
şi efort, ţinându-se seama de faptul că efectul apare cu o anumită
întârziere în timp după ce a fost făcută o cheltuială sau un efort.
De exemplu, PIB din anul t, PIBt se poate analiza în funcţie de
volumul investiţiilor din anii precedenţi (It-1; It-2; It-3 …). Cu alte
cuvinte, se calculează după o relaţie funcţională de tipul
PIB = f (It-1…It-n).
25

În mod obişnuit, decalajul de timp la nivel macroeconomic
nu depăşeşte 3-5 ani, interval în care se consideră că eforturile
(de exemplu cheltuielile cu investiţiile) trebuie să dea efecte
scontate.
Indicatorii macroeconomici ai eficienţei se pot determina
sub formă de raport în care variabilele de efect şi efort pot fi
exprimate valoric în majoritatea cazurilor ca de exemplu:
PIB
Ws = ;
NS
PIB
Emf = ;
Mf
PIB
Ei = ,
I
în care: Ws= productivitatea socială a muncii;
PIB = produsul intern brut;
Ns = număr de salariaţi;
Emf = eficienţa mijloacelor fixe;
Mf = volumul valoric al mijloacelor fixe;
Ei = eficienţa investiţiilor;
I = investiţii.
Cu cât valoarea acestor indicatori va fi mai mare, cu atât

eficienţa va fi mai ridicată şi va reflecta o utilizare adecvată,
optimă a resurselor materiale, financiare şi umane, angajate
(consumate). Dimpotrivă, valori scăzute în dinamică ale
eficienţei vor fi specifice unei utilizări necorespunzătoare a
resurselor pe ansamblul economiei naţionale.
O importanţă aparte o au indicatorii care reflectă volumul
valoric sau fizic al rezultatelor, efectelor la nivel macro-
economic la o unitate de consum de resurse materiale, în special
energetice. De exemplu, volumul valoric al PIB care revine la o
unitate de consum total de energie (Efen) se poate calcula astfel:
26

PIB
Efen = ,
En
în care: En = consumul de energie exprimat în Kwh sau tone
combustibil convenţional.
Inversul indicatorului Efen mai poartă şi denumirea de ener-
gointensivitate a PIB, adică mărimea consumului de energie pe
ansamblul economiei naţionale pentru a produce o unitate de PIB.
Indicatorii macroeconomici ai energointensivităţii, la care ne-am
referit, se utilizează în general pentru comparaţii între consumurile
unitare naţionale de energii, în scopul determinării gradului de
competitivitate şi a mărimii decalajelor de eficienţă între ţări.
2. Gama indicatorilor de eficienţă la nivel sectorial, de
ramură şi subramură include indicatorii utilizaţi la nivel
macroeconomic, cu deosebirea că mărimea valorică (fizică) a
variabilelor de efect şi efort se referă numai la domeniul res-
pectiv şi că în locul PIB se va folosi categoria de valoare
adăugată.
În plus faţă de aceşti indicatori cu caracter general, fiecare
ramură şi subramură are un set specific de indicatori care re-
flectă particularităţile variabilelor de efort şi efect din activitatea
ramurii. Apare evident că în industria extractivă şi prelucrătoare
se vor utiliza indicatori specifici diferiţi ai eficienţei faţă de
ramura construcţii, transporturi, comerţ, servicii etc.
3. La nivel microeconomic (întreprindere), există un set de
indicatori generali ai eficienţei economice, bazaţi pe exprimarea
valorică a efectelor şi eforturilor, care reflectă rezultativitatea de
ansamblu a activităţii întreprinderii respective. Cei mai uzitaţi
indicatori generali ai eficienţei microeconomice se referă la:
a) eficienţa factorilor de producţie (munca şi capitalul);
b) eficienţa consumului de resurse materiale;
c) eficienţa structurii consumului de resurse şi a rezul-
tatelor;
d) eficienţa economico-financiară.
27

În categoria a) de indicatori, cel mai frecvent utilizaţi sunt:
productivitatea muncii (W) şi eficienţa capitalului fix (Ecf).
A. Productivitatea muncii (W) poate fi calculată ca raport
între volumul valoric (Qv) sau fizic (Qf) al producţiei (Q) şi
numărul de salariaţi (Ns) sau, timpul lucrat (T) exprimat în
număr de ore (Th) sau ore/ani (Ta). Astfel, vom avea:
Q
(1) W= ,
Ns
Q Q
cu variabilele: W1 = v ; W2 = f ;
Ns Ns
Q Q Q
W3 = ; W4 = ; W5 = .
T Th Ta
Se observă că W va depinde de cei doi factori fundamentali

ai săi, volumul producţiei şi numărul de salariaţi. Cu cât
volumul producţiei va creşte mai repede decât numărul de
salariaţi, cu atât eficienţa va fi mai ridicată şi posibilitatea de a
mări salariile mai mare.
Una dintre condiţiile fundamentale ale unei creşteri
economice echilibrate, neinflaţioniste constă tocmai în respec-
tarea cerinţei corelării dintre dinamicile celor doi indicatori, în
sensul că salariile trebuie să aibă întotdeauna o creştere mai
redusă faţă de cea a productivităţii.
În cazul în care relaţia (1) se împarte la numărător şi
numitor cu mărimea capitalului fix (Cf), vom obţine:
Q
C E
(2) W = f = cf ,
Ns It
Cf
din care rezultă că productivitatea muncii depinde de raportul
28

Q
= E cf ,
Cf
care reprezintă eficienţa capitalului fix şi,
Ns
= I′t ,
Cf
mărimea inversă a gradului de înzestrare zilnică a muncii

Cf
= It .
Ns
B. Eficienţa capitalului fix (Ecf ) se calculează de regulă
după următoarea relaţie:
Q
Ecf = ,
Cf
în care producţia (Q) se poate calcula după variantele Qv
(producţia în expresie valorică) şi Qf (producţia în expresie
fizică), iar capitalul fix (Cf), după variantele Cfv (capital fix în
expresie valorică) şi Cff (capital fix în expresie fizică). Cei mai
uzitaţi indicatori de eficienţă ai factorului de producţie capital
fix sunt: producţia, profitul la 1 milion lei capital fix.
Factorul de producţie capital fix (Cf) are o importanţă
determinantă pentru mărimea eficienţei economice la nivel de
întreprindere, întrucât încorporează procesul tehnologic în
ansamblu (perfecţionări şi modernizări, siguranţă în utilizare) şi,
în principiu, are o capacitate de producţie ce poate fi extinsă în
timp ca durată. În cadrul capitalului fix, cea mai mare impor-
tanţă o au mijloacele fixe active (maşini) sau direct productive.
b) Eficienţa consumului de resurse materiale (Em) se
determină după formula:
Q
Em = ,
M
în care: M = volumul resurselor materiale atrase sau consumate.
29

Volumul resurselor materiale atrase sau consumate (M)
poate fi exprimat valoric (Mv) sau fizic (Mf).
În cazul în care se folosesc indicatorii, producţia în
expresie fizică (Qf) şi volumul resurselor materiale atrase sau
Mf
consumate în expresie fizică (Mf), raportul reprezintă ceea
Qf
ce în practica economică este cunoscut sub denumirea de
consum specific de materiale pentru realizarea unei unităţi fizice
de producţie, indicator relevant pentru comparaţii internaţionale,
calitatea şi competitivitatea produselor.
c) Structura consumului de resurse şi a rezultatelor
activităţilor unei întreprinderi oferă indicii utile pentru căile de
sporire a eficienţei economice, ţinând seama de rolul specific pe
care-l poate avea fiecare categorie de resursă sau rezultat.
În principal, avem următoarele categorii de indicatori:
− ponderea muncitorilor, a personalului de conducere şi
administrative în numărul total de salariaţi;
− indicele de utilizare a timpului de lucru al salariaţilor
(timp efectiv lucrat/timp disponibil);
− ponderea capitalului fix activ în totalul capitalului fix;
− ponderea cheltuielilor materiale în total cheltuieli;
− ponderea materiilor prime depozitate sau din import în
volumul valoric al materiilor prime.
d) Principalii indicatori generali ai eficienţei economico-fi-
nanciare sunt reprezentaţi de:
• rata profitului (r) ca raport între profit (P) şi cheltuieli
totale (Ch), adică:
P
r= × 100 .
Ch
Această rată se exprimă sub formă procentuală şi reflectă

capacitatea unei firme de a realiza profit. De regulă, se utilizează
30

în formula de calcul profitul net, adică profitul brut din care s-a
scăzut impozitul pe profit.
În locul profitului, se poate utiliza indicatorul venit net
(Vn) ca diferenţa dintre valoarea producţiei marfă şi cheltuielile
V
totale, r' = n sau, în locul cheltuielilor se utilizează capitalul
Ch
fix (Cf) şi capitalul circulant (Cc),
P
r" = .
Cf + Cc
O altă variantă de calcul este ponderea profitului în total
cifră de afaceri. Apare evident că, cu cât rata profitului (r) este
mai mare cu atât mai profitabilă va fi o societate.
• cheltuielile (Ch) la 1 milion lei venituri sau producţie(V).

Ch
c= ,
V
în care : Ch = cheltuielile totale anuale;

V = valoarea anuală a producţiei.
1.5. Dependenţe funcţionale şi efecte propagate

1.5.1. Regresia simplă
Indicatorul eficienţei economice poate fi explicitat sub
forma unei funcţii cu o variabilă-rezultat dependentă (explicată)
de una sau mai multe variabile independente, denumite şi factori
de influenţă sau variabile explicative care pot fi componente
legate de consumul de resurse.
În cazul în care rezultatul (y) este analizat ţinând seama de
influenţa unei singure variabile explicative (x), regresia simplă
poate avea forma liniară y = a + bx, în care:
a = nivel de pornire (constanta);
b = coeficient de regresie sau elasticitate.
31

În analizele macroeconomice, variabila y poate fi produsul
intern brut (PIB), iar x numărul de ocupaţi (N) sau volumul
capitalului (C), adică:
y = a + b × N sau y = a + b × C
Coeficientul de regresie (b) ne arată cu cât se modifică

variabila de rezultat y atunci când variabila explicativă, factorul
de influenţă variază cu o unitate valorică sau fizică. În cazul în
care variabila x este timpul (t), atunci se spune că am determinat
trendul, adică dependenţa rezultatului în funcţie de scurgerea
timpului:
y=a+b × t
Coeficienţii a şi b se determină pe baza seriilor cronologice

ale înregistrărilor statistice ale indicatorilor y şi N sau C, prin
metoda celor mai mici pătrate, cu ajutorul următorului sistem de
ecuaţii:
⎧∑ y = n × a + b ∑ N
⎨∑ Ny = a ∑ N + b ∑ N 2
⎩
în care: n = numărul de observaţii statistice sau ani.
Din sistemul de ecuaţii se vor determina necunoscutele a şi
b, dispunând de informaţia statistică necesară pentru indicatorii
y şi N pe o perioadă dată, de regulă, de minim 15 observaţii
fiecare.
Coeficientul de elasticitate b face numai legătura dintre
rezultatul (y) şi numărul de ocupaţi (N), volumul capitalului (C)
sau timp (t). El are o valoare cognitivă pentru viitor întrucât cu
ajutorul său se pot face prognoze ale lui y, pentru perioada t+1,
în cazul în care se cunosc mărimile prognozate ale lui N, C sau t
în perioada t+1.
Coeficientul b poate lua valori pozitive sau negative. În
primul caz, b semnifică o dependenţă funcţională direct
proporţională între rezultat (y) şi numărul de ocupaţi (N), iar în
32

al doilea o dependenţă invers proporţională între variabila
explicată şi explicativă.
Pentru exemplificare, vom utiliza următoarele ecuaţii de
regresie simplă:
Ex = 100 + 0,55 × p ,
în care: Ex = volumul exporturilor;
p = mărimea preţului extern.
Potrivit relaţiei de mai sus, vom spune că la o creştere cu o
unitate a preţului extern (p), volumul exporturilor (Ex) se va
mări cu 0,55 unităţi.
Fie ecuaţia de regresie:
Cs = 100 – 0,25 × p' ,
în care: Cs = consumul populaţiei;
p' = indicele preţurilor de vânzare ale bunurilor şi servi-
ciilor.
Interpretarea economică a relaţiei consumului populaţiei va
fi următoarea:
− atunci când preţurile de vânzare cresc cu o unitate,
consumul populaţiei se va reduce cu 0,25 unităţi, ştiută fiind
relaţia invers proporţională dintre cei doi indicatori.
În cazul în care în ecuaţia consumului populaţiei am fi
utilizat în loc de variabila preţului extern (p), variabila venituri
(v), atunci corelaţia dintre consumul populaţiei (Cs) şi venituri
(v) ar fi fost pozitivă.
În practică, dependenţa dintre variabilele x şi y poate fi şi
sub formă neliniară, ca de exemplu:
y = a × b x ; y = a × x b ; y = a × b log x
O astfel de dependenţă funcţională se rezolvă tot prin

metoda celor mai mici pătrate, după ce în prealabil se
liniarizează funcţiile (exponent şi putere) astfel:
log y = log a + x log b sau log y = log a + b log x
33

Regresia simplă se bazează pe ipoteza „caeteris paribus”
(celelalte condiţii rămânând neschimbate), în sensul că asupra
lui y nu mai acţionează alţi factori de influenţă.
1.5.2. Regresia multiplă

Atunci când o variabilă dependentă (y) se poate explicita
ca o funcţie de n variabile independente, x1, x2…xn, avem o
ecuaţie de regresie multiplă care se poate scrie sub forma
următoare:
y = a0 + a1 x1 + a2 x2 +…+ an xn ,
în care: a0 = constantă;
a1…an = coeficienţi de regresie sau elasticitate, cu
aceeaşi semnificaţie ca şi în cazul regresiei simple.
Dacă vom lua un exemplu cifric de forma:
y = 500 + 0,45x1 – 0,34x2 + 0,20x3,
atunci vom observa că variabila de rezultat y este pozitiv
influenţată de variabilele independente, factorii de influenţă x1 şi
x3 şi, negativ de x2 şi că influenţa pozitivă este mai puternică
decât cea negativă.
Dependenţa funcţională sub formă de regresie multiplă mai
poate fi scrisă şi în forme neliniare de tipul:
n n
y = ∏ a i x i sau y = ∏ x ia i
i =1 i =1
în care: ∏ = produs;
ai = coeficient regresie;
xi = factor de influenţă.
Atât în cazul regresiei simple, cât şi în al celei multiple,

importante sunt alegerea corectă a variabilelor explicate şi
explicative şi determinarea intensităţii legăturilor dintre ele.
34

Un caz special pentru determinarea corelaţiei dintre
rezultatul unei activităţi economice, de exemplu PIB (y) corelat
şi factorii săi principali de producţie – capitalul (K) şi forţa de mun-
că (L) îl reprezintă funcţia de producţie de tip Cobb – Douglas,
scrisă sub forma:
y = A × Kα L β ,
în care: α şi β = coeficienţi de elasticitate;
A = factor de proporţionalitate, constantă.
Această funcţie de producţie neliniară poate fi liniarizată

prin logaritmare şi soluţionată pentru necunoscutele A, α şi β
dacă se cunosc seriile de date statistice pe o perioadă de 15 ani,
pentru variabilele y, K şi L.
Când α + β = 1, avem o funcţie de tip Cobb-Douglas
homotetică.
Coeficienţii α şi β ne arată contribuţia factorilor de
producţie, capital şi respectiv muncă, la realizarea producţiei.
Dacă din relaţia funcţiei de producţie Cobb-Douglas se
explicitează coeficientul constant A, atunci va rezulta:
y
A= α β
K L
Această relaţie are forma clasică a unui indicator de

eficienţă care raportează efectele (y) la cheltuieli cu capitalul
(K) şi munca (L). Coeficientul A mai poartă şi denumirea de
coeficient al eficienţei integrale, întrucât raportează efectul la
mai mulţi factori principali de influenţă.
Şi în cazul funcţiei de producţie Cobb-Douglas, coeficienţii
A, α şi β se pot determina prin metoda celor mai mici pătrate pe
baza liniarizării prin logaritmare, şi anume:
log y = log A + α log K + β log L

35

O formă mai extinsă a funcţiei Cobb-Douglas se poate
obţine atunci când, în loc de doi factori de influenţă, vom lua un
număr „n” de factori F1, F2,... Fn. Astfel, vom avea:
y = AF1 × F2 × ... × Fn
Din această relaţie, se pot deduce mărimile coeficientului
eficienţei integrale care, de această dată, are un fundament mai
extins al integralităţii sale, fiind luaţi în considerare n factori de
influenţă.
1.5.3. Determinarea eficienţei economice pe baza analizei

input-output. Efecte propagate
Presupunând cunoscute ipotezele pe care se bazează
modelul input-output sau al balanţei legăturilor dintre ramuri,
elaborat de W. Leontieff, vom încerca să determinăm eficienţa
economică ţinând seama, nu numai de cheltuielile directe
generate de obţinerea unui rezultat, a unei producţii, dar şi de
cele indirecte pe care producţia, rezultatul respectiv le induce în
ramurile din aval.
După cum se ştie, matricea coeficienţilor tehnologici A
reflectă cheltuielile directe de producţie potrivit relaţiei
x ij
aij = ,
xj
în care: aij = coeficient tehnologic sau al cheltuielilor directe;

xij = producţia livrată de ramura i către ramura j
pentru a produce o unitate de producţie în ramura j;
xj = producţia ramurii j.
Ecuaţia fundamentală a modelului Leontieff al balanţei

legăturilor dintre ramuri este următoarea:
36

x = (E – A) -1 × y ,
în care: x = vectorul producţiei totale a ramurilor;

A = matricea coeficienţilor tehnologici;
E = matricea unitate;
(E – A)-1 = matricea coeficienţilor cheltuielilor totale (bij),
sau matricea inversă a matricei A, coeficienţi care cumulează
cheltuielile directe cu cele indirecte;
y = vectorul cererii sau consumului total.
Coeficientul b este egal cu cheltuielile directe (Chd) plus

cheltuielile indirecte (Chind) necesare pentru a obţine o unitate de
producţie în ramura xj. Rezultă că eficienţa totală (Eft) se poate
determina după formula:
x x
Eft = =
Ch t (Ch d + Ch ind )
Pe baza balanţei legăturilor dintre ramuri, se pot determina

mai mulţi indicatori ai eficienţei integrale, raportând producţia la
consumul total de muncă, investiţii sau materii prime şi materiale.
Termeni-cheie: eficienţa economică; ineficienţă; ecoefi-

cienţă; efort; efect; criteriul maximizării; criteriul minimizării;
optimul economic.
Întrebări de autoevaluare
1. Cum definim eficienţa economică?
2. Care sunt criteriile de eficienţă/ineficienţă?
3. Când se realizează optimul de piaţă?
4. Care este relaţia dintre echilibrul costurilor şi venitu-
rilor marginale şi eficienţă?
5. Ce semnificaţie au parametrii ecuaţiei de regresie
simplă?
37

6. Care sunt indicatorii generali ai eficienţei economice?
7. Care sunt indicatorii eficienţei economice a capitalului
fix?
8. Care sunt principalii factori ai eficienţei macro-
economice exprimate în PIB?
9. Când avem o funcţie de tip Cobb-Douglas homotetică?
10. Care este ecuaţia fundamentală a modelului Leontieff?
Teste-grilă
1. Care din situaţiile următoare este specifică eficienţei

economice:
a) cheltuieli > rezultate;
b) cheltuieli = rezultate;
c) cheltuieli < rezultate.
2. Care din situaţiile următoare este specifică ineficienţei:

a) eforturi > efecte;
b) eforturi = efecte;
c) eforturi < efecte.
3. Eficienţa marginală reprezintă raportul dintre:

a) ΔV şi ΔC ;
b) V şi C;
c) ΔV şi C.
38

4. PIB pe locuitor sau ocupat este un indicator al eficienţei
economice:
a) la nivel macroeconomic;
b) la nivel microeconomic;
c) atât la nivel macroeconomic, cât şi microeconomic.
5. Ecuaţia modelului Leontieff este:

a) x = (E-A)-1 × y;
b) y = (E-A)-1 × x;
c) y = (E-A)t × x.
Răspunsuri corecte: 1c; 2a; 3a; 4a; 5a.
39

2. EFICIENŢA INVESTIŢIILOR
LA NIVEL MICROECONOMIC
Investiţiile reprezintă unul dintre cele mai relevante

domenii pentru analiza eficienţei economice, având în vedere
complexitatea factorilor de influenţă asupra cheltuielilor şi
rezultatelor economice, sociale, ecologice şi tehnologice.
Activitatea de investiţii presupune, în general, cheltuirea
unor sume de bani pentru achiziţionarea de factori de producţie
(maşini, utilaje, capital circulant, salarii etc.) în vederea
realizării unor obiective (investiţii tangibile sau materiale) care
urmează să realizeze bunuri şi/sau servicii generatoare de
venituri. Totodată, investiţiile înseamnă cheltuieli pentru
plasamente în bunuri mobiliare (acţiuni şi obligaţiuni) sau
depozite bancare purtătoare de dividende sau diferite forme de
profit. Investiţiile reprezintă un factor de efort, o cheltuială care
intră nemijlocit în ecuaţia eficienţei economice.
Eficienţa economică a investiţiilor reprezintă un factor-
cheie pentru dezvoltarea unei companii ca şi a economiei în
ansamblul său, contribuind totodată la creşterea competitivităţii.
Se consideră eficiente numai investiţiile generatoare de
profit care, cumulat pe durata de funcţionare a unui obiectiv,
urmăreşte să recupereze integral cheltuielile cu investiţiile şi să
asigure şi un profit adiţional a cărui maximizare reprezintă unul
dintre obiectivele majore ale societăţii.
Eficienţa economică a investiţiilor depinde de o multitudine de
factori care acţionează pe durata realizării obiectivului
investiţional (Tr), cât şi pe durata funcţionării (Tf) acestuia.
40

2.1. Tipologia sistemului de indicatori
În cazul investiţiilor materiale, indicatorii de eficienţă se
împart în următoarele categorii:
1. Indicatori generali care cuprind:
a) capacitatea de producţie (Q) – exprimată în unităţi
fizice (tone, metri liniari, cubi) şi în unităţi valorice, ca sumă a
valorii unitare a sortimentelor produse, înmulţită cu cantităţile
produse din fiecare sortiment. Capacitatea de producţie
reprezintă un indicator de magnitudine a volumului producţiei,
care ţine seama numai de potenţialul unei întreprinderi (firme)
de a realiza efecte care se pot exprima în unităţi fizice sau
valorice, fără a avea în vedere cheltuielile necesare pentru
obţinerea producţiei respective.
O implicaţie deosebită asupra capacităţii de producţie o au:
• atingerea parametrilor prestabiliţi, pentru care decalajul
de timp trebuie să fie cât mai mic, varianta de proiect
investiţional care satisface această condiţie fiind cea optimă.
• numărul de schimburi, care determină, de fapt,
capacitatea de producţie, varianta de proiect care asigură o
producţie cât mai mare fiind varianta optimă.
b) numărul de salariaţi (N) – care poate fi exprimat în
număr de om/ore, om/săptămână, om/lună, om/an, în cadrul
căruia se ţine seama de numărul de schimburi. Acest indicator
exprimă componenta de efort a eficienţei economice şi, în mod
frecvent, se compară cu volumul fizic sau valoric al producţiei.
c) productivitatea muncii (W) – calculată în mai multe
variante, şi anume:
T Q N Q
W= ;W= ;W= ; W= ,
Q T Q N
41

în care: W = productivitatea muncii;
Q = capacitatea de producţie exprimată în unităţi fizice
sau valorice;
T = timp de lucru, exprimat în ore, zile, săptămâni, luni,
ani;
N = număr de angajaţi.
d) cheltuieli de producţie (Ch) – calculate la o anumită

cantitate de producţie fizică sau valorică (de exemplu, cheltuieli
la 1 milion lei producţie, sau invers, producţie realizată la
1 milion lei cheltuieli).
e) profitul (P) – ca efect net care oferă posibilitatea
creşterii capitalului fix prin reinvestire.
f) rentabilitatea – calculată ca rată a rentabilităţii (r) sau a
profitabilităţii, sub forma raportului dintre profit (P) şi
cheltuielile de producţie (Ch). În economia de piaţă, renta-
bilitatea este cel mai important indicator de eficienţă economică.
Este de înţeles că, în fundamentarea deciziei economice, se va
prefera varianta cu rentabilitatea cea mai mare.
2. Indicatorii de bază ai eficienţei investiţiilor se referă,
în principal, la domeniul investiţiilor materiale şi sunt corelaţi
între ei. Aceşti indicatori sunt:
a) volumul capitalului investit – care reprezintă suma
cheltuită pentru a realiza un anumit obiectiv de investiţii şi se
calculează cu ajutorul formulei:
It = Id + Ic + Mc + Chs ,
în care: It = investiţii totale;
Id = investiţii directe, conform devizului general;
Ic = investiţii colaterale pentru realizarea de căi de acces,
aprovizionarea cu energie electrică etc.;
Mc = necesarul de mijloace circulante pentru primul
ciclu de producţie;
Chs = cheltuielile suplimentare pentru pregătirea forţei
de muncă, supravegherea lucrărilor etc.
42

Investiţiile se transformă în capital fix, sau mijloace fixe,
putând fi la rândul său împărţit în două categorii:
− capital fix activ (maşini, instalaţii şi utilaje);
− capital fix pasiv (clădiri).
Capitalul fix activ are cea mai mare importanţă în creşterea
producţiei unei firme întrucât reprezintă factorul tehnologic de
nivelul şi calitatea căruia depind eficienţa şi competitivitatea
produselor şi/sau serviciilor furnizate. Cu cât investiţia totală (It)
va fi mai mare, cu atât problema eficienţei devine mai complexă
şi mai importantă, deoarece rezultatele vor trebui să recupereze
integral volumul investiţiilor.
b) durata sau termenul de realizare a lucrărilor de investiţii
(Tr) reprezintă perioada de timp în care investiţiile se transformă în
capital fix. Apare evident că întotdeauna se va urmări ca termenul
de realizare să fie cât mai mic, astfel încât să se poată trece la
realizarea producţiei generatoare de venituri şi profit.
Pe parcursul duratei de realizare, nu se obţine profit şi,
practic, aceasta va însemna o imobilizare de fonduri şi, implicit,
o pierdere, comparativ cu cazul în care banii cheltuiţi cu
investiţiile ar fi fost depuşi într-un depozit bancar, generator de
dobândă sau ar fi fost plasaţi în valori mobiliare aducătoare de
dividende. Din acest motiv, eşalonarea în timp a investiţiilor pe
parcursul termenului de realizare se face astfel încât să se
minimizeze volumul fondurilor imobilizate.
Orice punere în funcţiune mai devreme decât este
planificat, este un element favorabil proiectului de investiţie.
Proiectul de investiţie care are termenul de realizare a
obiectivului cel mai mic, sau are realizări de puneri parţiale în
funcţiune, este considerat ca fiind cel mai eficient.
În exemplul 1, analizăm un caz concret, cu mai multe
variante de proiecte investiţionale V1, V2, V3, V4, care presupun
acelaşi volum de cheltuieli cu investiţiile, pe o durată de
realizare de 3 ani (a1, a2, a3), care sunt eşalonate diferit în timp.
43

u.m.
varianta
anul V1 V2 V3 V4
a1 100 550 200 400

a 300 200 300 400
a3 500 150 400 100
Total investiţii 900 900 900 900
Total imobilizări 1.400 2.200 1.600 2.100
La o primă abordare, toate cele patru variante par să fie egale din
punctul de vedere al volumului cheltuielilor de investiţii
(900 u.m.). Dacă vom ţine seama de faptul că pe măsură ce
fondurile de investiţii se imobilizează pe o perioadă mai lungă, pe
atât pierderile de efect (venit) vor fi mai mari, atunci, pentru a
vedea care este cea mai bună variantă, trebuie să ponderăm fiecare
sumă anuală cheltuită cu numărul de ani de imobilizare, în felul
următor:
V1 = 100 × 3 ani + 300 × 2 ani + 500 × 1 an = 1.400 u.m.
V2 = 550 × 3 ani + 200 × 2 ani + 150 × 1 an = 2.200 u.m.
V3 = 200 × 3 ani + 300 × 2 ani + 400 × 1 an = 1.600 u.m.
V4 = 400 × 3 ani + 400 × 2 ani + 100 × 1 an = 2.100 u.m.
Din calculele noastre, rezultă că cel mai mic volum al

imobilizărilor se înregistrează la V1 (1.400 u.m.) după care, ca
ordine de preferinţă, urmează V3 (1.600 u.m.) şi V4 (2.100 u.m.),
varianta V2, cu 2.200 u.m. fiind cea mai dezavantajoasă.
Se poate constata că ponderile utilizate pentru a cuantifica
imobilizările introduc, de fapt, factorul timp în cadrul eşalonării.
Acest factor are o foarte mare importanţă în determinarea
mărimii eficienţei economice a oricărui proces economic care se
caracterizează prin cheltuieli şi rezultate înregistrate în diferite
perioade de timp.
44

Exemplul 2 va ilustra situaţia în care într-un an sau chiar în
doi ani nu se fac cheltuieli cu investiţiile pentru cele patru va-
riante de proiect investiţional, iar sumele totale cheltuite nu sunt
egale.
varianta
anul V1 V2 V3 V4
a1 100 200 300 -

a2 300 200 - 100
a3 - 200 150 300
a4 100 - 100 200
Total investiţii 500 600 550 700
Total imobilizări 1.400 1.800 1.600 1.100
Procedând în mod similar cu primul exemplu, vom deter-

mina volumul fondurilor de investiţii imobilizate, după cum
urmează:
V1 = 100 × 4 ani + 300 × 3 ani + 0 × 2 ani + 100 × 1 an = 1.400 u.m.
V2 = 200 × 4 ani + 200 × 3 ani + 200 × 2 ani + 0 × 1 an = 1.800 u.m.
V3 = 300 × 4 ani + 0 × 3 ani +150 × 2 ani + 100 × 1 an = 1.600 u.m.
V4 = 0 × 4 ani + 100 × 3 ani + 300 × 2 ani + 200 ×1 an = 1.100 u.m.
În exemplul 2, variantă investiţională cu cel mai mic volum

al imobilizărilor este V4 cu 1.100 u.m., chiar dacă am fi tentaţi
să o respingem întrucât are cel mai mare volum de cheltuieli cu
investiţiile (700 u.m.) pe parcursul termenului de realizare (Tr).
Pentru ca volumul imobilizărilor să fie minim, în cadrul
unui proiect investiţional, se recomandă ca cele mai mari fonduri
să se cheltuiască în ultimii ani ai duratei de realizare (Tr).
Totodată, pentru a contracara pierderile cauzate de imobilizări,
este de dorit ca o parte din obiectivul investiţional să fie pus în
funcţiune în timpul duratei de realizare (Tr), pentru ca să se
prevină eventualitatea scoaterii cererii de pe piaţă a unui produs
45

datorită prelungirii perioadei punerii în funcţiune sau exploatare
a obiectivului.
c) durata de funcţionare (Tf) a unui obiectiv investiţional
reprezintă un indicator relevant pentru eficienţa economică. Se
presupune că eficienţa variază în cadrul duratei respective, în
funcţie de compunerea variaţiei evoluţiei costurilor de producţie
şi valoarea producţiei, ţinând cont că, de regulă, Tf se subdivide
cronologic în următoarele 3 subperioade:
Ta = durata de atingere a parametrilor proiectaţi;
Tn = durata normală de funcţionare;
Td = durata de declin a producţiei.
Lei
Q
Ch
PROFIT
PROFIT Pierdere
Tr Ta Tn Td Ani
Tef Tp
Tf
Graficul 2. Segmente ale duratei de funcţionare a unui obiectiv cu pierderi

în perioada finală, durata de funcţionare pe pierderi (Tp).
46

Dacă Q reprezintă curba după care evoluează valoarea
producţiei şi Ch curba costurilor, din graficul 2. rezultă următoarele:
pe parcursul duratei de atingere a parametrilor proiecta-
ţi (Ta), are loc un proces de diminuare a costurilor de producţie,
iar volumul valoric al producţiei creşte.
cel mai mare volum al profitului, calculat ca diferenţă
între valoarea producţiei şi costuri (Q – Ch), se înregistrează în
intervalul duratei normale de funcţionare (Tn).
volumul profitului începe să se reducă în perioada de
declin a producţiei (Td), simultan cu creşterea preţurilor.
în perioada de funcţionare pe pierderi (Tp) se înregis-
trează pierderi întrucât Q – Ch < 0.
Lei
Q
Ch
PROFIT
Pierdere
PROFIT Pierdere
Tr Ta Tn Td Ani
Tip Tef Tfp
Tf
Graficul 3. Segmente ale duratei de funcţionare a unui obiectiv cu pierderi

în perioadele de început (Tip) şi sfârşit (Tfp) ale activităţii.
47

Apare necesar ca să fie minimizate, ca durată şi costuri,
intervalele de timp cu pierderi.
d) investiţia specifică (Is) reprezintă raportul dintre

investiţia totală (It) şi valoarea producţiei (Q), adică:
It
Is = .
Q
Investiţia specifică exprimă mărimea volumului valoric al

investiţiilor totale necesare pentru a realiza o unitate de pro-
ducţie exprimată în unităţi valorice sau fizice, după cum este
cazul. Q mai poate reprezenta şi capacitatea de producţie (q),
adică:
It
Is = .
q
Cu cât investiţia specifică este mai mare, cu atât eficienţa

investiţiei este mai defavorabilă, şi invers.
Indicatorul IS variază de la un obiectiv la altul, în funcţie de
particularităţile domeniului. În calcule de analiză, adesea se
utilizează mărimi medii ale indicatorului, pentru compararea
diferitelor variante investiţionale.
e) termenul de recuperare (T) exprimă perioada de timp în

care se recuperează din profitul anual investiţia. Se calculează ca
raport între volumul total al investiţiilor (It) şi rezultatul obţinut
sub formă de profit anual (Pa), adică:
I
T= t .
Pa
48

Q
S2
Ch
S1
0 T1
Tr Tf
Graficul 4. Termenul de recuperare a investiţiilor din profit
Din graficul de mai sus rezultă că S1 = S2, adică valoarea

investiţiei totale (It) este recuperată din profitul anual (Pa) pe
durata de timp 0T1 ani. În cazul în care, pe parcursul termenului
de recuperare (T) se pun în funcţiune parţial anumite capacităţi
de producţie care generează profit, atunci termenul de recu-
perare va cuprinde la numărător volumul valoric al investiţiilor
totale (It), din care se scade profitul realizat pe capacităţile de
producţie puse parţial în funcţiune (Pa') pe parcursul duratei de
realizare (Tr), adică It – Pa'.
f) coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor (Cei)
reprezintă inversul termenului de recuperare, adică:
1 P
Cei = = a
T It
şi ne arată volumul valoric al profitului anual, aferent unei

unităţi valorice de investiţii de capital fix.
După cum se poate observa, coeficientul de eficienţă
economică variază direct proporţional cu volumul profitului
anual şi invers proporţional cu volumul investiţiilor totale.
49

Ca şi în cazul termenului de recuperare, pot exista mai
multe variante investiţionale, din cadrul cărora preferată va fi
varianta care are cea mai mare valoare a coeficientului Cei.
În cazul în care investiţiile totale, It se grupează în două
mărimi distincte: valoarea lucrărilor de construcţii montaj (Icm)
şi valoarea maşinilor şi utilajelor (Imu), atunci putem mări plaja
variantelor posibile de investiţii ţinând seama şi de coeficienţii
eficienţei investiţiilor pe cele două tipuri de cheltuieli.
g) cheltuielile echivalente sau recalculate (K) exprimă
efortul total şi asigură comparabilitatea datelor doar dacă varian-
tele ce se analizează au aceeaşi capacitate de producţie (q). Se
calculează după formula:
K = I t + C h × Tf ,
în care: It = investiţia totală;
Ch = costurile anuale;
Tf = durata de funcţionare a obiectivului.
Varianta preferată va fi cea cu cel mai scăzut nivel al
cheltuielilor totale.
h) cheltuieli echivalente specifice (k) se calculează pentru

capacităţi de producţie diferite, după formula:
K
k= ,
q × Tf
în care: K = cheltuieli echivalente sau recalculate;
q = capacitatea de producţie;
Tf = durata de funcţionare a obiectivului.
i) randamentul economic (R) exprimă profitul obţinut de
un agent economic după recuperarea investiţiilor şi se poate
calcula după formula:
P
R = f × 100
It
50

sau
Pt − Pr Pt − I t Pt P × Tf
R= = = −1 = a −1 ,
It It It It
în care: Pt = profitul total;
Pr = profitul de recuperare;
I t = investiţia totală;
Pa = profitul anual.
Se va alege ca fiind optimă varianta cu randamentul

economic cel mai ridicat.
Eficienţa economică aşteptată se obţine prin valorificarea
la maximum a resurselor cu cheltuieli minime.
Termeni-cheie: indicatori statici; randamentul economic;

cheltuieli echivalente; termenul de recuperare; investiţia
specifică; fonduri imobilizate.
1. Care sunt indicatorii de eficienţă economică?

2. Precizaţi care sunt indicatorii de bază ai eficienţei eco-
nomice.
3. Ce exprimă indicatorul general numărul de salariaţi?
4. Cum se face eşalonarea investiţiilor pe durata de
realizare a unui obiectiv?
5. Care este formula de calcul a investiţiei specifice?
6. Care sunt subperioadele termenului de funcţionare?
7. Ce exprimă termenul de recuperare?
8. Ce indicator se calculează pentru capacităţi de produc-
ţie diferite?
51

9. În cazul coeficientului de eficienţă economică a inves-
tiţiilor, ce variantă se va prefera?
10. Ce exprimă randamentul economic?
Teste-grilă
1. Care dintre indicatorii prezentaţi mai jos sunt indicatori cu

caracter general?
1) capacitatea anuală de producţie;
2) investiţia specifică;
3) productivitatea muncii;
4) randamentul economic;
5) rentabilitatea.
a) 4+2; b) 1+3+5; c) 2+4+5.
2. Eficienţa economică şi randamentul economic se află în

următorul raport:
a) eficienţa economică este acelaşi lucru cu randamentul
economic;
b) eficienţa economică include randamentul economic;
c) eficienţa economică nu se află în nici un raport cu
randamentul economic;
3. Care este formula de calcul a coeficientului de eficienţă

economică:
I
1) t ;
Pa
It
2) ;
q
1
3) ;
T
52

Pa
4) ;
It
Pf
5) × 100 .
It
a) 1+5; b) 3+4; c) 3
4. Ca indicator static, investiţia specifică se calculează:

a) ca raport între valoarea capitalului investit şi capacitatea
anuală de producţie;
b) ca invers al termenului de recuperare;
c) prin însumarea investiţiilor colaterale şi conexe;
d) ca raport între profitul anual şi investiţia totală;
e) ca diferenţă între profitul anual şi producţia anuală.
5. Care dintre următorii indicatori sunt indicatori de bază:

1) termenul de recuperare;
2) volumul capitalului investit;
3) profitul;
4) rentabilitatea;
5) randamentul economic.
a) 1+2+5; b) 3+4+5; c) 2+3+4.
6. Ştiind că avem trei variante de investiţii V1, V2 şi V3 cu termene

de recuperare de respectiv T1 = 3 ani, T2 = 2 ani, T3 = 4 ani care va
fi mărimea celor trei coeficienţi de eficienţă economică (Cei):
a) 0,33; 0,50; 0,30;
b) 0,40; 0,50; 0,60;
c) 0,30; 0,4; 0,30;
d) 0,33; 0,50; 0,25.
e) 0,30; 0,25; 0,40.
Răspunsuri corecte: 1b; 2b; 3b; 4a; 5a; 6d.
53

3. EXTERNALITĂŢILE
ŞI EFICIENŢA ECONOMICĂ
Eficienţa economică poate fi analizată nu numai din punct

de vedere micro şi macroeconomic, dar şi din punct de vedere
individual şi social, având la bază teoria externalităţilor nega-
tive şi pozitive, prin intermediul cărora se determină impactul
negativ sau pozitiv pe care un producător îl poate avea asupra
membrilor societăţii sau agenţilor economici, denumiţi „părţi
terţe” sau terţi. Termenul de externalităţi a fost fundamentat de
A. Marshall şi dezvoltat de economistul englez Arthur Cecil Pigou
(1877-1959) în lucrarea „Economies of Welfare”, publicată în
1932.
Ca urmare a creşterii gradului de interdependenţă econo-
mică şi socială, la nivel naţional şi internaţional, indivizii, agenţii
economici şi ţările, în cadrul procesului de producţie şi consum de
bunuri şi servicii, pot genera o serie de efecte, influenţe asupra
părţilor terţe, cunoscute sub denumirea de externalităţi cu efect
nefavorabil – adică externalităţi negative, şi favorabil, adică
externalităţi pozitive. Aceste externalităţi presupun mecanisme
specifice de destimulare sau stimulare şi au la bază criteriile de
optim la care ne vom referi în continuare.
Evaluarea eficienţei economice din punct de vedere social,
prin mecanismele internalizării externalităţilor negative şi
pozitive, oferă posibilitatea unei analize complexe a raportului şi
compatibilizării între profitabilitate şi eficienţă, în cadrul pieţei
concurenţiale, şi echitate şi justiţie, în cadrul unei societăţi
democratice, ale cărei obiective vizează bunăstarea socială şi
dezvoltarea durabilă pentru toţi membrii săi.
54

Sunt cunoscute două criterii de optimalitate din punct de
vedere social: criteriul de optimalitate Pareto şi criteriul Hicks –
Kaldor.
• Criteriul de optimalitate Pareto presupune acea situaţie
a economiei sau societăţii în care îmbunătăţirea situaţiei
economice, fie chiar şi a unui singur individ, nu duce la
înrăutăţirea situaţiei economice a altor indivizi, fie chiar şi a
unuia singur.
Criteriul de optimalitate Hicks – Kaldor presupune ca
îmbunătăţirea situaţiei economice a unui grup de indivizi să fie
mai mare decât înrăutăţirea situaţiei altui grup de indivizi dar,
per total, în societate să existe un sistem de redistribuire a
veniturilor, astfel încât să poată fi compensată situaţia indivizilor
defavorizaţi. Acest criteriu, în ultimă analiză, este reductibil la
criteriul de optim paretian, întrucât, în final, toţi membrii
societăţii îşi îmbunătăţesc situaţia.
3.1. Eficienţa Pareto

Eficienţa Pareto sau optimul Pareto reprezintă un concept
central în teoria jocurilor, cu largă aplicabilitate în economie,
inginerie şi ştiinţele sociale. O schimbare care produce bunăsta-
rea unei persoane, fără a înrăutăţi situaţia altei persoane, se
numeşte îmbunătăţire Pareto: alocarea resurselor este eficientă
Pareto când nu se mai pot face alte îmbunătăţiri Pareto.
Termenul este numit după Vilfredo Pareto, economist
italian care a folosit conceptul în studiile sale privind eficienţa
economică şi distribuţia veniturilor.
Un sistem economic nu este eficient Pareto atunci când o
anumită persoană poate să-şi îmbunătăţească situaţia pe seama
înrăutăţirii situaţiei altei persoane. Este larg acceptată ideea ca
asemenea situaţii ineficiente să fie evitate. Eficienţa Pareto este
un important criteriu pentru evaluarea sistemelor economice şi
reglementărilor politice.
55

Se poate demonstra că, în anumite condiţii ideale, un
sistem de pieţe libere va conduce la rezultate eficiente Pareto.
Demonstraţia matematică a fost realizată, prima dată, de către
economiştii Kenneth Arrow şi Gérard Debreu, deşi ipotezele
restrictive, necesare demonstraţiei, nu reflectă întotdeauna fiabil
situaţia economiilor reale.
Nu orice rezultat eficient Pareto trebuie considerat
dezirabil. De exemplu, să considerăm o dictatură condusă în
interesul unei singure persoane. În general, aceasta va fi optimă
Pareto, pentru că este imposibil să genereze bunăstarea altei per-
soane, cu excepţia dictatorului, fără a se reduce bunăstarea dicta-
torului şi invers. Totuşi, majoritatea persoanelor (poate
mai puţin dictatorul) nu vor considera ca dezirabil sistemul
economic.
Pentru o anumită cantitate de resurse, pot exista mai multe
variante eficiente Pareto. Literatura de specialitate face distincţia
dintre alocarea puternic optimală Pareto (strongly Pareto
optimal allocation – SPOA) şi slab optimală Pareto (weakly
Pareto optimal allocation –WPOA). În primul caz (SPOA),
situaţia de alocare optimă este preferată strict de către o singură
persoană, toate celelalte variante de alocare nefiind tot atât de
bune. În al doilea caz, se preferă strict de către toţi agenţii
economici o alocare reală optimă a resurselor.
3.2. Eficienţa Kaldor-Hicks

Eficienţa Kaldor-Hicks (denumită după numele econo-
miştilor Nicholas Kaldor şi John Hicks) este un tip de eficienţă
economică posibilă doar dacă valoarea economică a resurselor
sociale este maximizată. O îmbunătăţire Kaldor-Hicks este orice
alternativă care creşte valoarea economică a resurselor sociale.
Ideea este legată de eficienţa Pareto. La eficienţa Pareto,
rezultatul este mai eficient dacă o persoană îşi îmbunătăţeşte
situaţia fără a înrăutăţi situaţia altcuiva. În cazul eficienţei
56

Kaldor-Hicks, un rezultat mai eficient poate înrăutăţi situaţia
altcuiva, cu condiţia ca rezultatul mai eficient care îşi îmbu-
nătăţeşte situaţia să compenseze practic pe cei cărora li s-a
înrăutăţit situaţia, ceea ce, în final, conduce tot la un rezultat
optim Pareto, după cum s-a menţionat anterior.
Diferenţa principală între cele două concepte de optima-
litate este problema compensaţiei, de unde rezultă că, la criteriul
Kaldor-Hicks, nu toţi membrii societăţii îşi îmbunătăţesc
simultan situaţia, în timp ce, la criteriul Pareto, toţi şi-o
îmbunătăţesc sau cel puţin o parte a acestora îşi menţin nivelul
bunăstării neschimbat.
În timp ce toate situaţiile eficiente Kaldor-Hicks sunt
eficiente Pareto, situaţia inversă nu este valabilă. Deşi orice
îmbunătăţire Pareto este şi o îmbunătăţire Kaldor-Hicks, majo-
ritatea îmbunătăţirilor Kaldor-Hicks nu sunt îmbunătăţiri Pareto.
Metodele Kaldor şi Hicks sunt, mai degrabă, folosite ca
teste de eficienţă Pareto decât ca obiective de eficienţă per se.
Ele ne ajută la a stabili dacă o activitate orientează economia
către o eficienţă Pareto. De obicei, orice schimbare îmbună-
tăţeşte situaţia unora şi înrăutăţeşte situaţia altora, astfel că, din
punctul de vedere al apropierii de realitate, criteriul Kaldor-
Hicks este mai relevant decât optimul paretian, care însă deţine
superioritate etică şi morală.
Aceste teste pun problema referitor la ce se întâmplă atunci
când câştigătorii trebuie să-i compenseze pe cei perdanţi?
Folosind criteriul Kaldor, o activitate va contribui la o
optimizare Pareto dacă suma maximă pe care câştigătorii o vor
plăti este mai mare decât suma minimă pe care perdanţii o vor
accepta.
În cazul criteriului Hicks, o activitate va contribui la
optimizarea Pareto dacă suma maximă pe care perdanţii sunt
dispuşi să o ofere câştigătorilor, pentru a preveni schimbarea,
57

este mai mică decât suma minimă pe care câştigătorii o vor
accepta ca mită pentru a renunţa la schimbare.
Testul de compensaţie Hicks reflectă punctul de vedere al
perdanţilor, iar cel al lui Kaldor, pe cel al câştigătorilor. Dacă
ambele condiţii sunt întrunite, atât câştigătorii cât şi perdanţii
vor accepta că activitatea propusă va direcţiona economia către
optimul Pareto.
Criteriul Kaldor-Hicks este aplicat pe larg în economie, în
teoriile bunăstării şi cele manageriale, constituind un argument
solid care stă la baza analizei cost-beneficiu. În cadrul analizei
cost-beneficiu, un proiect (de exemplu, un nou aeroport) este
evaluat prin compararea costurilor totale (costurile construcţiilor
şi costurile pentru mediul înconjurător), cu totalul beneficiilor
(profitul companiilor aeriene şi beneficiile pentru călători).
Proiectul va fi aprobat pentru a fi realizat, dacă beneficiile
depăşesc costurile. Este cazul unei aplicări a criteriului Kaldor-
Hicks, care presupune necesitatea ca avantajul pentru beneficiar
să compenseze teoretic pe cei care vor avea pierderi. Criteriul se
foloseşte ca factor justificativ pentru ansamblul societăţii,
determinându-i pe unii să piardă, dacă înseamnă un câştig mai
mare pentru alţii, cu condiţia găsirii instrumentelor necesare
unei distribuiri echitabile a veniturilor, ceea ce, în final, va
ajunge la îndeplinirea optimului paretian.
3.3. Externalităţile negative

Externalităţile negative reprezintă costuri, prejudicii, efecte
nefavorabile, de natură economică şi socială induse de către
agenţii economici persoanelor fizice şi juridice terţe sau părţilor
terţe. De exemplu, costurile sau pierderile pe care le provoacă
noxele de la un combinat chimic asupra producţiilor agricole,
animale şi vegetale, asupra pădurilor şi populaţiei poartă
denumirea de externalităţi negative.
58

În teoria economică, externalitatea negativă reprezintă
costurile marginale externe (CME) pe care un agent economic
poluator le provoacă unor terţi, fără ca acesta să plătească
daunele produse altora.
În condiţiile în care actualele modele ale producţiei şi
consumului deteriorează tot mai puternic calitatea factorilor de
mediu, poluatorii reprezintă principalii generatori de exter-
nalităţi negative, factori nocivi, contraproductivi pentru întreaga
societate, care trebuie supuşi unor limitări, restricţii sau plăţi
pentru compensarea prejudiciilor cauzate.
Pentru a înţelege mecanismul de producere a externa-
lităţilor negative utilizăm noţiunile următoare:
• costul marginal privat (CMP), care reprezintă costul la
care un producător îşi realizează producţia, fără să-l intereseze
efectele nefavorabile, costurile marginale externe (prejudiciile)
pe care le cauzează terţilor. Costul marginal privat urmăreşte în
exclusivitate realizarea profitului privat, individual al persoanei
sau agentului economic;
• costul marginal extern (CME) sau externalitatea nega-
tivă, reprezentând costul pe care un agent economic poluator îl
cauzează terţilor, fără ca acesta să plătească daunele respective;
• costul marginal social (CMS) reprezintă suma dintre
costul marginal privat şi costul marginal extern şi constituie
element pentru determinarea nivelului optim al producţiei din
punct de vedere social.
Prin însumarea costurilor marginale private şi externe se
obţine, aşadar, costul marginal social, adică:
CMS = CMP + CME
• beneficiul marginal privat (BMP) reprezintă beneficiul
individual pe care îl realizează un agent economic în cadrul
pieţei concurenţiale, fără să-l intereseze posibilele externalităţi
pe care le induce terţilor.
59

În vederea unei mai uşoare înţelegeri a relaţiei dintre
eficienţa individuală şi cea socială, vom recurge la reprezentări
grafice ale curbelor ofertei şi cererii, care sunt direct legate de
curba costurilor şi respectiv beneficiilor marginale. Astfel, în
graficul nr. 5, pe axa x-lor (absciselor) se află cantităţile şi pe
cea a y-lor (ordonatelor) se reprezintă preţul, costul şi beneficiul.
Variaţia producţiei Q şi a costurilor şi beneficiilor este
reprezentată prin dreptele CMP şi BMP, pornind de la
următoarele premise:
– dreapta CMP arată o creştere a costului, odată cu
creşterea producţiei;
– dreapta BMP indică o scădere a beneficiilor, pe
măsură ce producţia creşte.
cost
beneficiu
preţ
CMP
Ep
P1
BMP
Q
0 Q1 cantităţi, producţie
Graficul 5. Reprezentarea grafică a eficienţei economice

fără externalităţi
60

Din punct de vedere privat, eficienţa economică se reali-
zează atunci când are loc egalitatea CMP = BMP, adică la
intersecţia dintre dreptele (curbele) CMP şi BMP, în punctul Ep,
căruia îi corespund cantitatea Q1 şi preţul P1, considerate de
poluatorul producător ca fiind optime din punctul său de vedere.
După cum am menţionat, o mare parte dintre producători
generează celorlalţi agenţi economici costuri marginale externe
sau prejudicii pentru care nu plătesc. Este vorba de noxe şi
emisii de genul substanţelor chimice, nocive, toxice, alunecări
de teren, inundaţii etc., care produc suplimentar costuri părţilor
terţe sau terţilor.
Luarea în calcul a costurilor marginale externe (CME)
presupune adăugarea acestora la costul marginal privat (CMP),
care împreună sunt egale cu costul marginal social (CMS) – o
mărime în care se includ atât costurile producţiei private, cât şi
costurile externe (externalităţile negative) ale acesteia, induse
altor agenţi economici, fără ca aceste costuri să fie compensate
de cei care le-au generat. De aici rezultă o situaţie de inechitate,
în sensul că optimul unui agent economic impietează asupra
condiţiilor de muncă, viaţă şi profitabilitate ale altora. Tocmai
din acest motiv, economiştii au considerat necesar ca mărimea
CME a prejudiciilor să fie compensată sau limitată, astfel încât
producţia poluatoare să ajungă la nivelul său optim din punct de
vedere social. De aceea, o atenţie sporită a fost acordată costului
marginal extern (CME). Dată fiind gravitatea sa, ştiinţa eco-
nomică a fundamentat necesitatea ca aceste externalităţi nega-
tive să fie identificate, cuantificate, evaluate şi imputate polua-
torului, potrivit principiului „poluatorul plăteşte”.
Pentru claritate, în graficele care urmează am utilizat
drepte în locul curbelor costurilor şi beneficiilor.
61

preţ
Pret
costcost CMS
beneficiu
beneficiu
ES
P2 CMP
CME Ep
P1
CMS
BMP
CMP
Q
0 Q2 Q1 Cantitate, producţie
cantitate, producţie
Graficul 6. Reprezentarea grafică a eficienţei economice
cu externalităţi negative
Presupunând că mărimea costului marginal extern (CME)

este constantă indiferent de mărimea volumului producţiei Q,
observăm că CME + CMP = CMS şi că la intersecţia celor trei
drepte din graficul nr. 6, se formează:
− punctul Ep, care reprezintă eficienţa economică din
punctul de vedere privat al pieţei concurenţiale, căruia îi
corespunde cantitatea Q1;
− punctul Es, care reprezintă eficienţa din punct de vedere
social în care au fost luate în calcul şi costurile marginale
externe, acestui punct corespunzându-i cantitatea Q2.
Observaţii: a) Q1> Q2; b) P1 < P2.

La cele două niveluri de eficienţă, atât preţurile cât şi
cantităţile sunt diferite.
62

3.3.1. Internalizarea externalităţilor negative
Prin mecanismele de internalizare a externalităţilor
negative, ca urmare a intervenţiei unei autorităţi publice, la
costul marginal privat se adaugă costul marginal extern, ceea ce
va duce la mărirea preţului de vânzare şi, pe cale de consecinţă,
la scăderea cererii la producţia respectivă şi, în continuare, la
reducerea producţiei, a ofertei. Internalizarea externalităţilor
negative se realizează prin taxe şi impozite corective, percepute
de la poluator care, la rândul său, le va introduce în costuri,
mărind preţurile şi tarifele.
Presupunând costul marginal extern (CME) constant,
indiferent de mărimea producţiei, acesta se adaugă la costul
marginal privat şi se obţine curba costului marginal social
(CMS). Totodată, presupunem beneficiul marginal privat (BMP)
egal cu beneficiul marginal social (BMS), adică nu se
înregistrează beneficii marginale externe de care să se folosească
părţile terţe.
În graficul nr.7, vom reprezenta dreptele CMP, CMS şi
BMS = BMP, precum şi nivelul producţiilor optime din punctul
de vedere social şi al pieţei concurenţiale private.
63

Preţ CMS
Cost
Beneficiu
B CMP
CMP
P4
C
P3
P2 M A
P1 D
CME BMP = BMS
CMP
0 Q2 Q1 Q
Graficul 7. Eficienţa economică cu internalizarea externalităţilor negative
Pe axa absciselor vom avea următoarele mărimi ale pro-

ducţiei:
Q1 = nivelul optim al producţiei din punct de vedere
individual sau al pieţei concurenţiale (în punctul A avem
CMP = BMP).
Q2 = nivelul optim al producţiei din punct de vedere social
la care au fost luate în calcul costurile marginale externe, care
reprezintă impactul social al producţiei individuale. Potrivit
teoriei pieţelor, nivelul optim al producţiei, din punct de vedere
social, este dat de abscisa punctului de intersecţie (de echilibru)
dintre costul marginal social (CMS) şi beneficiul marginal social
(BMS), adică CMS = BMS.
Se observă că Q2 < Q1, ceea ce este rezultatul includerii în
costul marginal privat a costului marginal extern, în acest fel
crescând preţul producţiei poluatoare şi ducând, implicit, la o
64

scădere a cererii, urmată, ca efect, de scăderea corespunzătoare a
nivelului producţiei poluatoare.
Procedeul de includere în costul marginal privat a
costului marginal extern se realizează de către o autoritate
publică locală şi/sau centrală prin sistemul de taxe şi impozite
corective care modifică, micşorează volumul iniţial al producţiei
poluatoare. Aceste taxe se mai numesc şi taxe Pigou sau
pigouviene şi au rolul de a diminua producţia poluatoare până la
nivelul optim al poluării. Pigou susţinea că existenţa
externalităţilor este o „justificare” suficientă pentru intervenţia
statului în economie.
Poluatorul a fost nevoit să-şi reducă nivelul producţiei
poluatoare la o mărime optimă din punct de vedere social, adică
să realizeze costuri marginale sociale, egale cu beneficiile
marginale sociale, prin creşterea nivelului preţului de la P2 la P3.
Taxele corective percepute şi încasate de guvernul central
şi local, teoretic, trebuie să fie egale cu costurile marginale
externe, în vederea despăgubirii, compensării terţilor.
Volumul total al taxelor corective (Vt) pe care statul le
percepe asupra agentului poluator (vezi graficul nr. 7) va fi egal
cu produsul dintre nivelul optim al producţiei din punct de
vedere social 0Q2 şi costul marginal extern, adică CD sau P1P3.
Acest produs reprezintă tocmai suprafaţa dreptunghiului
P3P1CD.
Întrucât aceste taxe nu se cheltuie pe măsură ce se colec-
tează, se poate obţine şi un beneficiu social net, care poate fi
determinat prin calculul suprafeţei triunghiului CDA.
CD × AM CD × Q 2 Q1
CDA = =
2 2
Constatăm că beneficiul social net va fi egal cu produsul
dintre costul marginal extern şi diferenţa dintre producţia optimă
din punctul de vedere al pieţei concurenţiale şi din punct de
vedere social, împărţit la doi.
65

Dacă vom nota cu:
Vt = volumul taxelor corective pe care poluatorii sunt
obligaţi să le plătească statului;
0Q1 = producţia optimă din punct de vedere privat al pieţei
concurenţiale;
0Q2 = producţia optimă din punct de vedere social;
CME = costul marginal extern (adică externalitatea
negativă);
BSN = beneficiul social net;
Q2Q1 = ΔQ = diferenţa dintre optimul social şi cel concurenţial,
atunci vom putea da răspuns la următoarele tipuri de probleme:
Se cere aflarea următoarelor mărimi: Se cunosc:
1. Vt = ? 0Q2; CME
Vt = 0Q2 × CME; exprimat în u.m.
2. 0Q2 = ? Vt; CME
Vt
0Q2 = ; exprimat în cantităţi
CME
3. CME = ? 0Q2; Vt
V
CME = t ; exprimat în u.m.
0Q2
4. BSN = ? CME; ΔQ
ΔQ × CME
BSN = ; exprimat în u.m.
2
5. CME = ? BSN; Q2Q1
2 BSN
CME = ; exprimat în u.m./cantitate
Q2 Q1
6. ΔQ = ? BSN; CME
2 × BSN
ΔQ = ; exprimat în cantităţi
CME
66

Cunoaşterea volumului total al taxelor corective şi a bene-
ficiului social net reprezintă instrumente utile de fundamentare a
politicii de compatibilizare a optimului individual cu cel social,
mai ales în domeniul dezvoltării durabile şi al protecţiei mediului.
3.4. Externalităţile pozitive

În cadrul sistemelor economico-sociale, în afară de
externalităţile negative, unii agenţi economici pot genera şi
externalităţi pozitive, care semnifică beneficii marginale
externe, avantaje, foloase în favoarea terţilor sau părţilor terţe,
pentru care nu plătesc. Ca exemplu de externalitate pozitivă se
poate menţiona efectul favorabil pe care îl au stupii unui
crescător de albine, aşezaţi lângă o livadă cu pomi fructiferi, în
timpul primăverii. Albinele polenizează florile pomilor şi recolta
de fructe se măreşte, fără ca proprietarul livezii să plătească o
recompensă crescătorului de albine.
Alte exemple de externalităţi pozitive pot fi efectele
favorabile ale aplicării rezultatelor unor studii şi cercetări, care
sunt publicate, preluate şi utilizate de către alte entităţi, fără ca
acestea să plătească. Tot în categoria externalităţilor pozitive
intră şi vaccinurile care previn proporţiile extinderii contagierii,
precum şi îmbunătăţirile infrastructurale (canalizare, drumuri,
pază, iluminat etc.) de care beneficiază toate persoanele în mod
gratuit.
Externalităţile pozitive mai poartă denumirea şi de bene-
ficii marginale externe care au efect social pozitiv. Aflarea
volumului optim al producţiei de bunuri şi servicii cu efecte
benefice asupra terţilor constituie o preocupare pentru ştiinţa şi
practica economică, îndeosebi pentru fundamentarea deciziilor
în domeniul optimizării şi eficientizării economico-sociale.
Cunoaşterea şi promovarea externalităţilor pozitive pot
influenţa în sens favorabil anumiţi indicatori ai eficienţei
67

economice, precum şi politicile de sprijinire a generatorilor de
externalităţi pozitive.
Pentru înţelegerea conţinutului şi a modului de calcul al
externalităţilor pozitive, vom utiliza notaţiile următoare:
• beneficiul marginal privat (BMP) – care reprezintă
beneficiul pe care îl realizează un agent economic fără să ţină
seama de beneficiile pe care le induce terţilor (crescător de
albine, cerce-tare ştiinţifică);
• beneficiul marginal extern (BME) – care reprezintă
beneficii la terţi pentru care aceştia nu plătesc;
• beneficiul marginal social (BMS) – care reprezintă suma
dintre beneficiul marginal privat şi beneficiul marginal extern.
Rezultă că BMS = BMP + BME.
În categoria externalităţilor pozitive intră şi efectele
benefice de „spillover” pe care le au activităţile de difuzare a
rezultatelor cercetării-dezvoltării, a cunoştinţelor ştiinţifice, mai
ales în prezent, când societatea bazată pe cunoaştere (knowledge
based society) împreună cu dezvoltarea durabilă constituie
obiectivele primordiale ale omenirii.
3.4.1. Internalizarea externalităţilor pozitive

Stimularea producţiei de externalităţi pozitive reprezintă o
cerinţă a dezvoltării societăţii moderne, tot mai complexă şi
interdependentă, bazată pe consolidarea parteneriatului public-
privat. Ca şi în cazul externalităţilor negative, internalizarea
externalităţilor pozitive presupune un proces instrumentat prin
politicile autorităţilor publice locale şi centrale, cu influenţă
directă asupra nivelului optim al producţiei din punct de vedere
social.
Prin procesul de internalizare, se ajunge la nivelul optim al
producţiei generatoare de externalităţi pozitive, care ţine seama
nu numai de beneficiile private, particulare, individuale, dar şi
68

de cele care ajung şi la ceilalţi membri ai societăţii, persoane
fizice sau juridice.
Să presupunem că beneficiul marginal privat se reduce
odată cu creşterea volumului producţiei (dreapta BMP) şi că
beneficiul marginal extern (BME) este o mărime constantă,
indiferent de nivelul producţiei (graficul nr. 8).
Pret BMS
Cost CMP = CMS
Beneficiu BMP
C
P4
P3 B
P2 M
D
P1 A
BME
BMP
0 Q1 Q2 Q
Graficul 8. Eficienţa economică cu internalizarea externalităţilor pozitive
Din intersecţia dreptelor BMP, BMS ŞI CMS (CMP), în

graficul 8, rezultă următoarele:
• punctului D, situat la intersecţia dintre curbele CMP şi
BMP, îi corespunde pe axa x-ilor cantitatea 0Q1 care reprezintă
nivelul optim al producţiei din punct de vedere privat
69

(CMP=BMP), pe producător interesându-l în exclusivitate
propriul său beneficiu;
• pe axa ordonatelor, punctului D îi corespunde nivelul de
preţ P2 pentru producţia 0Q1, adică cea a nivelului optimului
pieţei concurenţiale;
• atunci când se ţine seama de beneficiul marginal extern
(BME =AB =CD), care se adaugă beneficiului marginal privat
(BMP), se obţine curba (dreapta) beneficiului marginal social
(BMS), în care efectele benefice externe sunt preluate de către
terţi;
• se observă că, pentru a realiza optimul producţiei din
punct de vedere social, dreptele CMS şi BMS se intersectează în
punctul B (CMS=BMS) căruia îi corespunde producţia optimă
0Q2, pe axa abciselor şi nivelul 0P3 de preţ, pe axa y-lor.
Unele remarci:
• spunem că prin includerea beneficiului marginal extern
(BME) în beneficiul marginal privat (BMP) are loc interna-
lizarea externalităţilor pozitive;
• ca urmare a procesului de internalizare a externalităţilor
pozitive, are loc o creştere a nivelului producţiei (0Q2 > 0Q1)
şi a nivelului de preţuri (0P3 > 0P2), ceea ce este absolut firesc,
dat fiind efectul favorabil al acestor externalităţi.
În cazul internalizării externalităţilor pozitive, avem
situaţia potrivit căreia o asemenea producţie trebuie încurajată,
menţinută prin subvenţii corective din partea statului, deoarece
producătorii trebuie stimulaţi să-şi mărească producţia. La
beneficiile marginale externe, la nivel societal, se va adăuga şi
volumul beneficiului social net, care excede nivelul subvenţiilor
datorită unor efecte benefice adiţionale, propagate la masa de
beneficiari.
70

În concluzie, constatăm că, prin internalizarea externalităţilor
pozitive, are loc o mărire a volumului producţiei. În practică,
acest proces se produce cu ajutorul subvenţiilor corective pe
care statul (la nivel central sau local) le alocă producătorilor
pentru a-i sprijini să-şi mărească volumul producţiei cu
externalităţi pozitive. Practic, acest proces se bazează pe
următorul mecanism: prin acordarea de subvenţii consumatorilor
de produse cu externalităţi pozitive, aceştia îşi permit să
plătească un nivel mai mare de preţ, ceea ce, la rândul său, va
influenţa pozitiv nivelul cererii, iar un nivel sporit al cererii, în
mod normal, va determina o creştere a producţiei, ceea ce, în
cazul nostru, este reprezentat de cantitatea 0Q2 > 0Q1. Se
numesc subvenţii corective, deoarece acestea corectează,
modifică volumul producţiei şi nivelul preţurilor.
Pentru politicile de promovare a eficienţei din punct de
vedere social, este important să se cunoască volumul valoric al
subvenţiilor corective pe care guvernele locale sau centrale
trebuie să le plătească. Dacă notăm cu VS, volumul subvenţiilor
corective pe care statul le va plăti direct consumatorilor şi
indirect producătorului cu externalităţi pozitive, atunci acesta va
fi egal cu suprafaţa dreptunghiului
ABP3P1 = P3B×AB = 0Q2 ×AB = 0Q2 ×BME,
întrucât AB = BME.
În mod orientativ, statul va plăti indirect producătorului o
subvenţie egală cu produsul dintre cantitatea optimă din punct
de vedere social şi beneficiile marginale externe pe care le gene-
rează producătorul respectiv la o unitate de produs sau serviciu.
Dar subvenţiile corective mai pot genera şi ceea ce numim
beneficiul social net (BSN), ca urmare a unor efecte propagate
favorabile cererii, cum ar fi folosirea temporară a subvenţiilor în
depozitele bancare sau în alte scopuri.
71

Volumul beneficiului social net (VBSN) se determină
calculându-se aria triunghiului ABD, în felul următor:
AB× DM
VBSN = aria triunghiului ABD = .
2
Dar AB = BME şi DM = 0Q2 - 0Q1.
BME × (0Q 2 − 0Q1 )

Prin urmare, VBSN=
2
Deci, externalităţile pozitive sunt internalizate prin sub-

venţii corective pe care statul le poate acorda fie consumatorilor,
fie producătorilor de externalităţi pozitive. Stimularea producţiei
cu externalităţi pozitive, prin mecanismul subvenţiilor sau
ajutoarelor de stat, are o limită ca mărime şi durată în timp,
determinată de cererea pentru produsele respective.
Termeni-cheie: externalitate; externalitate pozitivă; exter-

nalitate negativă; internalizare; eficienţă socială; eficienţă
privată; beneficii marginale; costuri marginale; taxe corective;
subvenţii corective.
1. Precizaţi care sunt criteriile de optimalitate din punct de
vedere social.
2. Ce înseamnă optimul Pareto?
3. De câte tipuri sunt externalităţile?
4. Ce reprezintă externalităţile negative?
5. Prin ce se realizează internalizarea externalităţilor nega-
tive?
72

6. În ce punct se atinge nivelul optim al producţiei din
punct de vedere social?
7. Ce reprezintă beneficial marginal extern?
8. Când are loc internalizarea externalităţilor pozitive?
9. Care este formula de calcul a volumului subvenţiilor
corective?
10. Cum se determină beneficiul social net?
Teste-grilă
1. Internalizarea externalităţilor negative se realizează prin:

a) taxe şi impozite corective pe care producătorul poluator le
introduce în costuri;
b) sumele de bani pe care terţii prejudiciaţi le plătesc
poluatorului;
c) subvenţii pe care statul le acordă poluatorului.
2. Costul marginal privat (CMP) reprezintă:

a) costul producătorului individual fără externalităţi negative;
b) costul producătorului individual cu externalităţi negative;
c) costul producătorului individual fără externalităţi pozitive.
3. Beneficiul marginal privat (BMP) reprezintă:

a) beneficiul producătorului individual fără externalităţi
pozitive;
b) beneficiul producătorului individual cu externalităţi negative;
c) beneficiul producătorului individual cu externalităţi pozitive.
73

4. Optimul pieţei din punct de vedere social are loc atunci când:
a) costul marginal social < beneficiul marginal social;
b) costul marginal social = beneficiul marginal social;
c) costul marginal social > beneficiul marginal social.
5. Beneficiul marginal social (BMS) reprezintă:

a) beneficiul marginal privat + beneficiul marginal extern;
b) beneficiul marginal privat - beneficiul marginal extern;
c) a) şi b).
Răspunsuri corecte: 1a; 2a; 3a; 4b; 5a.
74

4. EFICIENŢA ECONOMICĂ ŞI RENTABILITATEA
La nivelul societăţilor comerciale, în forma sa generală, la

care ne-am referit la începutul cursului, eficienţa economică
poartă denumirea de rentabilitate şi, în cazul în care raportul
dintre efect şi efort este exprimat în procente, poartă denumirea de
rată a rentabilităţii. Elementul-cheie al rentabilităţii unei societăţi
îl reprezintă profitul care, în diferitele sale forme, este luat în
considerare la determinarea diferitelor rate ale rentabilităţii.
Obiectivul oricărei întreprinderi este realizarea de bene-
ficii maxime şi rentabilizarea capitalurilor investite, în vederea
asigurării dezvoltării sale şi a remunerării celor care au făcut
plasamente de capital.
4.1. Rata rentabilităţii economice

Rentabilitatea economică reprezintă un raport între profit
şi volumul valoric al activelor unei societăţi. Diferitele mărimi
ale profitului, în cazul rentabilităţii economice, se referă la
mărimea profitului înainte de impozitare, acesta putând fi profit
curent sau din exploatare, sau excedentul brut de exploatare.
Rata rentabilităţii economice (Re), ca indicator exprimat
în mărimi relative, poate fi determinată în mai multe forme, şi
anume:
Pcrt
1. Re1 = × 100 ,
At
în care: Pcrt = profit curent;
At = activ total.
75

⎛ Ve Pe ⎞ Pe
2. Re2 = ⎜ × ⎟ × 100 = × 100 ,
⎝ Ae Ve ⎠ Ae
în care: Ve = venituri din exploatare;
Ae = activ din exploatare;
Pe = profit din exploatare.
⎛ Vcrt Pcrt ⎞ Pcrt

3. Re3 = ⎜⎜ × ⎟⎟ × 100 = × 100 ,
⎝ Kp Vcrt ⎠ Kp
în care: Kp = capital permanent;
Vcrt = venituri curente (venituri din exploatare +
+ venituri financiare).
Pe baza relaţiei 3, analiza factorilor de influenţă asupra

Δ Re = Re1 – Re0 se poate realiza cu ajutorul următoarelor
formule:
• influenţa capitalului permanent ( Kp):
⎛ Pcrt 0 Pcrt 0 ⎞
⎜⎜ − ⎟ × 100 ;
⎝ Kp1 Kp 0 ⎟⎠
• influenţa profitului curent (Pcrt):

Pcrt 1 − Pcrt 0
× 100 ,
Kp1
din care: influenţa profitului din exploatare (Pe):

Pe1 − Pe 0
× 100 ;
Kp1
influenţa profitului financiar (Pf):
Pf 1 − Pf 0
× 100 .
Kp1
76

Se observă că la numărătorul formulei de eficienţă se află
profitul curent sau din exploatare, iar la numitor, activele totale
din exploatare şi capitalul permanent, ca variabile de efort.
4.2. Rata rentabilităţii financiare

şi rata rentabilităţii comerciale
După ce o societate îşi plăteşte taxele şi impozitele legale,
rămâne cu profitul net (Pn), care reprezintă un indicator cu
relevanţă deosebită pentru performanţele economico-financiare
ale societăţii ca şi pentru capacitatea acesteia de a reinvesti
profitul pentru a se dezvolta în continuare sau pentru a
compensa acţionarii sau proprietarii.
Pe de altă parte, profitul net reflectă şi o anumită politică
fiscală a statului care, prin fiscalitate, poate influenţa eficienţa
economică a societăţilor.
Indicatorul prin intermediul căruia se realizează expri-
marea procentuală a rentabilităţii financiare poartă denumirea de
rată a rentabilităţii financiare (Rf), care se calculează astfel:
Pn
Rf = × 100 ,
Kpr
în care: Pn = profit net;

Kpr = capital propriu.
Analiza ratei rentabilităţii financiare se realizează cu

ajutorul următoarelor modele folosite în practică:
Pn
1. Rf = × 100
Kpr
⎛ Vt Pi Pn ⎞
2. Rf = ⎜⎜ × × ⎟⎟ × 100
⎝ Kpr Vt Pi ⎠
77

⎡ D ⎤ ⎛ Ci ⎞
3. Rf = ⎢Re+ (Re− Rd ) × ⎥ × ⎜1 − ⎟,
⎣ Kpr ⎦ ⎝ 100 ⎠
în care: Vt = venituri totale;

Pi = profit impozabil;
Re = rata rentabilităţii economice;
Rd = rata dobânzii;
D = datorii financiare;
Ci = cota de impozitare a profitului.
O aprofundare a analizei influenţei factorilor eficienţei

conduce la concluzia că mărimea ratei rentabilităţii financiare
(Rf) este rezultanta compunerii influenţelor modificării în timp a
capitalului propriu, profitului net şi impozabil, profitului din
exploatare, volumului de muncă şi a productivităţii muncii.
Rata rentabilităţii financiare (Rf) mai poate fi exprimată şi
sub formă de produs între rata rentabilităţii nete a veniturilor
⎛ V⎞
(Rv), viteza de rotaţie a activelor ⎜ Vra = ⎟ şi pârghia
⎝ A⎠
⎛ A ⎞
financiară ⎜⎜ Pf = ⎟⎟ , după cum rezultă din relaţia de mai jos:
⎝ Kpr ⎠
P P V A
Rf = Rv ×Vra ×Pf, adică = × × ,
Kpr V A Kpr
în care: P = profit;
V = venituri;
A = active;
Kpr = capital propriu.
78

În practică, rata rentabilităţii comerciale (Rc) reprezintă o
formă sui generis a eficienţei economice, care raportează efect la
efect, adică profitul la cifra de afaceri.
P
Rc = × 100 ,
CA
în care: P = profit;
CA = cifra de afaceri.
Din cele de mai sus, rezultă că avem următoarele tipuri

de formule ale eficienţei microeconomice:
– efect/efort: Rf; Vra
– efect/efect: Rv; Rc
– efort/efort: Pf
Toate ratele rentabilităţii pe care le-am prezentat reprezintă

indicatorii relevanţi ai eficienţei economice influenţaţi de o
multitudine de factori, pe orizonturi diferite de timp.
4.3. Rata rentabilităţii capitalului real şi ocupat

(fix şi circulant)
Indicatorul care se calculează ca raport între profitul din
exploatare (Pe) şi suma volumului mediu al mijloacelor fixe
( Mf ) şi activelor circulante ( Ac ) exprimă rentabilitatea
capitalului real, cu ajutorul căreia se poate analiza şi
fundamenta politica societăţilor comerciale sau a altor categorii
de agenţi economici, din punctul de vedere al producţiei,
comercializării produselor şi serviciilor, investiţiilor, perfor-
manţelor şi aspectelor financiare, într-un mediu de afaceri în
continuă schimbare.
Analiza eficienţei utilizării resurselor de muncă se poate
efectua în baza indicatorilor valorici ai productivităţii muncii
exprimaţi prin:
79

1. Producţia medie a exerciţiului (Qe) pe salariat, zi, lună
sau oră:
Qe Qe
sau ,
Ns T
în care: Ns = numărul de salariat;
T = timp exprimat în săptămâni, luni, zile, ore.
2. Producţia medie obţinută, destinată livrării pe un
salariat, orară:
⎛ n ⎞
⎜ ∑ q i × pi ⎟
⎝ i =1 ⎠
Ns
3. Valoarea medie adăugată brută:
VA
,
Ns
în care VA = valoarea adăugată

4. Valoarea medie adăugată netă (valoarea adăugată
exclusiv amortizarea):
VAN
.
Ns
Profitul (P) raportat la numărul mediu de salariaţi Ns ( )
reprezintă un alt indicator al eficienţei economice a resurselor de
muncă, analizat, în principal, cu ajutorul următoarelor modele:
P CA P
• = × = w a × pr ,
Ns Ns CA
în care: w a = productivitatea muncii;

p r = ponderea profitului în CA sau rata rentabilităţii
comerciale.
80

În această relaţie, se determină influenţa productivităţii
muncii, calculată la valoarea adăugată (indicator clasic de
eficienţă – efect/efort), ca şi a ponderii profitului în cifra de
afaceri – indicator de eficienţă de tipul efect/efect.
P T CA P
• = × × ,
Ns Ns T CA
în care: T = timpul lucrat, exprimat în ore, zile etc.
Şi în acest caz, avem coroboraţi factori de eficienţă, care se

⎛ T ⎞ ⎛ CA ⎞
exprimă sub formă de efort/efort ⎜⎜ ⎟⎟ , efect/efort ⎜ ⎟ şi
⎝ Ns ⎠ ⎝ T ⎠
⎛ P ⎞
efect/efect ⎜ ⎟.
⎝ CA ⎠
P Mf Mf a CA P
• = × × × ,
Ns Ns Mf Mf a CA
în care: Mf = valoarea medie a mijloacelor fixe;
Mf a = valoarea medie a mijloacelor fixe active.
4.4. Eficienţa mijloacelor fixe sau a capitalului fix

Capitalul fix al firmei reprezintă un factor de producţie cu
rol determinant în performanţele de eficienţă economică ale
acesteia. Capitalul fix încorporează un anumit nivel calitativ al
tehnologiilor de producţie şi eficienţa sa va depinde în mod
hotărâtor de gradul său de uzură fizică şi morală, precum şi de
proporţia în care se utilizează capacităţile de producţie.
Principalele relaţii ale eficienţei mijloacelor fixe, explicată
prin factorii săi majori de influenţă, sunt următoarele:
81

Qe Mf a Mf n Qe
• = × ×
Mf Mf Mf a Mf n
CA Mf a Mf n Qe CA
• = × × ×
Mf Mf Mf a Mf n Qe
VA Mf a Mf n Qe VA
• = × × ×
Mf Mf Mf a Mf n Qe
Pe Mf a Mf n Qe Pe
• = × × × ,
Mf Mf Mf a Mf n Qe
în care: Qe = producţia exerciţiului;
Mf = valoarea medie a mijloacelor fixe totale;
Mf a = valoarea medie a mijloacelor fixe active;
Mf n = valoarea medie a mijloacelor fixe noi;
CA = cifra de afaceri;
VA = valoarea adăugată;
Pe = profitul din exploatare.
În acest caz, apare evidenta dependenţă funcţională

existentă între productivitate şi înzestrarea tehnică a muncii
⎛ Mf ⎞ ⎛ Mf a ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ N ⎟ , structura tehnologică a mijloacelor fixe ⎜ Mf ⎟ ,
⎝ s⎠ ⎝ ⎠
⎛ CA ⎞
eficienţa fondurilor fixe ⎜⎜ ⎟ şi ponderea profitului în cifra de
⎟
⎝ Mf a ⎠
⎛ P ⎞
afaceri ⎜ ⎟.
⎝ CA ⎠
82

Influenţa fiecărui factor asupra eficienţei mijloacelor fixe
se poate determina prin metoda substituţiei în lanţ. Principalii
⎛ Qe ⎞
factori de influenţă ai mijloacelor fixe ⎜⎜ ⎟⎟ sunt: structura
⎝ Mf ⎠
⎛ Mf ⎞
tehnologică a mijloacelor fixe, ⎜⎜ a ⎟⎟ ; gradul de înnoire a
⎝ Mf ⎠
⎛ Mf ⎞ ⎛ Qe ⎞
mijloacelor fixe ⎜⎜ n ⎟⎟ ; eficienţa mijloacelor fixe noi ⎜
⎜ Mf ⎟⎟
;
Mf
⎝ a⎠ ⎝ n⎠
⎛ CA ⎞
raportul dintre cifra de afaceri şi producţia exerciţiului ⎜⎜ ⎟⎟ ;
⎝ Qe ⎠
ponderea profitului din exploatare în producţia exerciţiului
⎛ Pe ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ .
⎝ Qe ⎠
4.5. Efectul de levier (de pârghie)

Analiza pârghiei financiare ca raport între variaţia ratei
rentabilităţii financiare şi rata rentabilităţii economice oferă
posibilitatea de a determina, la nivelul unei societăţi comerciale,
efectul pozitiv sau negativ pe care îl poate avea îndatorarea unei
societăţi asupra rentabilităţii, comparând costurile îndatorării cu
rentabilitatea economică.
Teoretic, se pot distinge trei categorii de efecte de levier, şi
anume:
– efectul de levier pozitiv are loc atunci când rentabilitatea
capitalurilor proprii creşte concomitent cu îndatorarea.
Rata dobânzii Rata creşterea ratei
la < rentabilităţii = rentabilităţii
împrumut economice capitalurilor proprii
– efectul de levier negativ se produce atunci când costul
îndatorării nu este acoperit de rentabilitatea economică.
83

Rata dobânzii Rata diminuarea ratei
la > rentabilităţii = rentabilităţii
împrumut economice capitalurilor proprii
– efectul de levier nul apare în cazul în care o îndatorare a
firmei este neutră faţă de rentabilitatea capitalurilor proprii.
Rata dobânzii Rata rata rentabilităţii
la = rentabilităţii = capitalurilor
împrumut economice proprii
EXEMPLU: Întreprinderea X prevede o investiţie de
1 milion €. Ea studiază mai multe modalităţi de finanţare, cu
scopul de a aprecia influenţa pe care o are îndatorarea sa asupra
rentabilităţii capitalurilor proprii, în funcţie de două ipoteze de
rentabilitate economică: 20% şi 8%.
Modalităţi de finanţare:
a) finanţare fără împrumut;
b) finanţare cu 40% din împrumut şi cu rata dobânzii 10%;
c) finanţare cu 40% din împrumut şi cu rata dobânzii 8%;
d) finanţare cu 60% din împrumut şi cu rata dobânzii 8%.
Pentru modalităţile de finanţare b, c şi d se pot analiza
efectul împrumutului, efectul reducerii ratei dobânzii şi,
respectiv, efectul creşterii gradului de îndatorare. Să se calculeze
pentru fiecare din cele două ipoteze un tablou al rezultatelor cu
comentarii.
• Prima ipoteză – cu rentabilitatea economică de 20%
(vezi tabelul nr. 1):
Prin prima ipoteză putem verifica faptul că efectul de
levier se naşte dintr-o îndatorare şi creşte odată cu:
− scăderea ratei dobânzii;
− creşterea ratei de îndatorare.
Efectul de levier este favorabil atâta timp cât rata dobânzii
este inferioară ratei rentabilităţii economice.
• Cea de-a doua ipoteză – cu rentabilitatea economică de
8% (vezi tabelul nr. 2):
84

Tabelul nr. 1
85

Tabelul nr. 2
86

În cazul celei de-a doua ipoteze putem constata că:
– efectul de levier este negativ când rata dobânzii este mai
mare decât rata rentabilităţii economice;
– efectul de levier este nul când rata dobânzii este egală cu
rata rentabilităţii economice, oricare ar fi nivelul îndatorării.
Termeni-cheie: rentabilitate; rata rentabilităţii economice;

rata rentabilităţii financiare; rata rentabilităţii comerciale; efectul
de levier; pârghia financiară.
1. Ce reprezintă rentabilitatea economică?
2. Cum se determină rata rentabilităţii economice?
3. Care sunt modelele cu ajutorul cărora se analizează rata
rentabilităţii financiare?
4. Ce este rata rentabilităţii comerciale?
5. Cum se determină rata rentabilităţii capitalului real şi
ocupat?
6. Care este formula de calcul a eficienţei fondurilor fixe?
7. Câte categorii de efecte de levier cunoaşteţi şi care sunt
acestea?
8. Când are loc efectul de levier pozitiv?
9. Când se produce efectul de levier negativ?
10. Când apare efectul de levier nul?
Teste-grilă
1. Categoriile de efecte de levier sunt:

a) efectul de levier nul; efectul de levier minim; efectul de levier
maxim;
b) efectul de levier maxim; efectul de levier nul; efectul de
levier negativ;
87

c) efectul de levier negativ; efectul de levier nul; efectul de
levier pozitiv.
2. Rata rentabilităţii comerciale raportează:

a) efort la efect;
b) efect la efect;
c) efort la efort.
3. Rentabilitatea economică reprezintă:

a) un raport între volumul fizic al activelor unei societăţi şi
profit;
b) diferenţa dintre profitul şi volumul fizic al activelor unei
societăţi;
c) un raport între profitul şi volumul valoric al activelor unei
societăţi.
4. Care este formula de calcul a ratei rentabilităţii financiare:

Pcrt
a) × 100 ;
At
Pn
b) × 100 ;
Kpr
P
c) × 100 .
CA
CA
5. Ce se determină cu ajutorul formulei :
Mf a
a) înzestrarea tehnică a muncii;
b) pârghia financiară;
c) eficienţa fondurilor fixe.
Răspunsuri corecte: 1c; 2b; 3c; 4b; 5c.
88

5. PRAGUL DE RENTABILITATE
Majoritatea specialiştilor consideră că pragul de

rentabilitate reprezintă un indicator-cheie pentru o firmă,
întrucât oferă reperul crucial, în funcţie de care evoluţia
activităţii economice poate deveni profitabilă sau, dimpotrivă,
perdantă.
În vederea determinării pragului de rentabilitate al unei
societăţi, cunoaşterea elementelor componente ale contului de
rezultate, îndeosebi mărimea cheltuielilor variabile şi fixe, este
absolut necesară.
Pragul de rentabilitate reprezintă nivelul de activitate sau
cifra de afaceri pe care o firmă trebuie s-o realizeze pentru a
acoperi în întregime cheltuielile sale fixe şi variabile, şi de la
care nu realizează nici pierdere şi nici beneficii, pentru care
marja costului variabil finanţează exact suma cheltuielilor fixe.
Comparaţia între cifra de afaceri şi pragul de rentabilitate
conduce la concluzii relevante în ceea ce priveşte natura
rezultatului activităţii unei firme, după cum urmează:
• CA = prag de rentabilitate ⇒ rezultat nul;
• CA > prag de rentabilitate ⇒ beneficiu;
• CA < prag de rentabilitate ⇒ pierdere.
89

Contul de rezultate
– lei -
SU- PE PRODUSE
ELEMENTE MA A B C
GLO-
BALĂ
1.Cifra de afaceri 4.510 2.770 750 990
2. Cost variabil de cumpărare a 310 196 40 74

materialelor consumate
3. Cheltuieli variabile de producţie 1.500 960 240 300
4. Costuri variabile de producţie (2 + 3) 1.810 1.156 280 374
5. Variaţia stocurilor de produse finite – 39 – 40 +6 –5
6. Costuri variabile de producţie ale 1.771 1.116 286 369

produselor vândute (4 ± 5)
7. Cheltuieli variabile de distribuţie 170 34 76 60
8. Costuri variabile după distribuţie 1.941 1.150 362 429

(6 + 7)
9. Marja costurilor variabile (1 – 8) 2.569 1.620 388 561
Marja în procente ( % ) 56,96 58,48 51,73 56,67
10. Cheltuieli fixe 1.365 - - -
11. Rezultat (9 – 10) 1.204 - - -
90

Cu ajutorul pragului de rentabilitate întreprinderea poate:
• să calculeze mărimea cifrei de afaceri de la care
activitatea devine rentabilă sau nivelul de activitate sub care nu
ar trebui să coboare;
• să determine data la care întreprinderea devine renta-
bilă;
• să aprecieze securitatea întreprinderii, în cazul în care
conjunctura economică devine defavorabilă;
• să estimeze rapid rezultate previzionate.
5.1. Calculul pragului de rentabilitate

şi al altor indicatori
5.1.1. Măsurarea pragului de rentabilitate
şi calculul punctului mort
Pragul de rentabilitate poate fi măsurat atât în unităţi
valorice, cât şi în unităţi fizice. Formula de calcul a pragului de
rentabilitate (PR) este următoarea:
CF
PR = ,
MCV
în care: CF = costuri fixe;
MCV = marja costurilor variabile.
Se mai poate calcula şi rata marjei costurilor variabile
RMCV, ca procent al marjei costurilor variabile (MCV) din
cifra de afaceri (CA), adică:
MCV CF
RMCV = × 100 ⇒ PR =
CA RMCV
Rezultatul unei întreprinderi este nul, nu are nici pierderi,

nici beneficii, atunci când:
a) MCV = CF
b) (PR × RMCV) – CF = 0
91

Exprimarea pragului de rentabilitate în unităţi fizice (PRf),
naturale (cantităţi) se poate efectua pe baza următoarelor
formule:
CF
PRf = sau PRf = PR valoric/Preţul de vânzare al
MCV
unui produs.
Pragul de rentabilitate poate fi reprezentat grafic în trei
modalităţi, potrivit celor trei formule de calcul adoptate.
Formula 1: MCV = CF, în care: y1 = MCV; y2 = CF; când

x = 0 şi y1 = 0 ⇒ y = ax:
y
Y11
y2
Y2
Beneficii
CF
Pierderi
x
X
CA
PR
92

Formula 2: Rezultatul = MCV – CF, în care y = rezultatul;
când x = 0 şi y1 = – b ⇒ y = ax – b:
y Y
Beneficiii
X
x
0 Pierderi PR CA
Formula 3: CA = CV – CF, în care y1 = CA, y2 = CV + CF,

y3 = rata CV × CA + b; când y1 = x şi y2 = ax + b:
y1Y1
y2Y2
y1 = x
Y1=x
Beneficii
Y2=ax+b
PR y2 = ax+b
Pierderi
Xx
0 CA
93

Data la care o firmă atinge pragul de rentabilitate se
numeşte punct mort şi se calculează astfel:
PR
punct mort = × 12 luni
CA
În cazul în care activitatea unei firme este neregulată

(sezonieră), punctul mort se determină de la seria cumulată a CA
prin intrapolare.
5.1.2. Calculul marjei de securitate

şi al indicelui de securitate
În cazul în care CA este superioară pragului de
rentabilitate, firma îşi poate calcula activitatea rentabilă, numită
marja de securitate (MS), potrivit relaţiei:
MS = CA– PR
Se poate calcula de asemenea indicele de securitate (IS),
care măsoară marja de securitate ca procent din cifra de afaceri:
MS
Indicele de securitate = × 100 .
CA
Exemplu: O firmă şi-a stabilit contul de rezultate astfel:
– lei -
Elemente Sumă %
Cifra de afaceri netă 1.300 100,00

Costul de cumpărare a mărfurilor vândute – 800 61,54
Marja costului variabil = 500 38,46

Costuri fixe – 350
Rezultat curent = 150 11,54
94

Să se calculeze pragul de rentabilitate, punctul mort în
cazul unei activităţi regulate, marja de securitate şi indicele de
securitate.
În ipoteza unei activităţi sezoniere, cifra de afaceri anuală
se poate descompune după cum urmează:
Trimestrul 1 2 3 4
CA 440 400 240 220
Să se determine punctul mort.

CF 350
• PR = = = 910
RMCV 0,3846
PR 910
• Punctul mort = × 360 = × 360 zile = 252 zile
CA 1.300
sau 8 luni şi 12 zile
Firma dispune de 3 luni şi 28 zile pentru a face beneficiu.

• Marja de securitate ( MS) = CA – PR = 1.300 – 910 = 390
MS
• Indicele de securitate = × 100 = 30%
CA
Societatea ar putea suporta o scădere cu 30% a CA, înainte
de a fi înregistrat pierderi.
Punctul mort în condiţiile activităţii sezoniere:
Perioada CA cumulată
Trim I 440
Trim II 840 PR se situează între aceste două
Trim III 1.080 niveluri ale cifrei de afaceri (CA).
Trim IV 1.300
95

Pragul de rentabilitate este neschimbat, ca şi în cazul
anterior, dar nu va fi atins în acelaşi moment. Metoda de calcul a
momentului este următoarea:
910 − 840
= 0,29.
1.080 − 840
Considerând că trimestrul III are 92 de zile, atunci punctul

mort va fi în a 26-a zi din acest trimestru (92 ×0,29).
5.1.3. Evoluţia condiţiilor de exploatare

Condiţiile de exploatare într-o firmă pot evolua în cursul
exerciţiului ca urmare a următorilor factori:
a) modificările de structură;
b) schimbarea ratei marjei costurilor variabile;
c) modificarea unei alegeri de structură.
În consecinţă, fiecare din aceste modificări necesită
determinarea unui nou prag de rentabilitate. Vom ilustra, pe
bază de exemple concrete, modul de determinare a celor trei
praguri noi de rentabilitate.
a) Modificarea de structură
Determinarea noului prag al rentabilităţii atunci când au
loc schimbări structurale, ne permite evaluarea cifrei de afaceri
necesare pentru a acoperi cheltuielile fixe suplimentare şi a
aprecia rentabilitatea operaţiunii de a achiziţiona un nou echipa-
ment investiţional sau de a angaja personal permanent.
Exemplu
Firma ale cărei date economico-financiare le-am prezentat
mai înainte intenţionează să facă o nouă investiţie în a treia lună
a trimestrului III. Cheltuielile fixe, în valoare de 300 mil. lei vor
creşte cu 100 mil. lei. Rata marjei costurilor variabile va rămâne de
30% şi cifra anuală de afaceri previzionată este de 2.400 mil. lei.
96

Să se calculeze pragul de rentabilitate iniţial şi noul prag de
rentabilitate.
300
• Pragul de rentabilitate iniţial = = 1.000 mil.lei
0,30
300 + 100
• Noul prag de rentabilitate = = 1.334 mil.lei
0,30
b) Modificarea ratei marjei costurilor variabile

Schimbările de preţuri la materialele cumpărate ca şi la
produsele vândute de firmă, integrarea de noi activităţi
reprezintă factori care modifică rata MCV şi mărimea PR.
Exemplu
O întreprindere fabrică un produs A. Marja costurilor
variabile unitare este de 15 €. Cheltuielile fixe se ridică la
360.000 €, în funcţie de piaţă, preţul de vânzare ar trebui să
rămână stabil. O creştere însă bruscă a preţului materialelor
reduce MCV cu 25% în momentul în care întreprinderea
produsese deja 8.000 produse. Să se calculeze PR, în număr de
produse, înainte şi după creşterea preţurilor la materiile prime.
• PR, exprimat în număr de produse (x), înainte de
scumpirea materialelor se determină din relaţia:
15x = 360.000 ⇒ x = 24.000 articole (produse)
• PR exprimat în număr de produse, după scumpirea

materialelor, va fi:
– noua MCV: 15 € – 0,25 ×15 € = 15 – 3,75 = 11,25 €
– noua ecuaţie: y – (8.000 ×15) = 11,25 ( x – 8.000)
y – 120.000 = 11,25x – 90.000
y = 11,25x + 30.000
97

11,25x + 30.000 = 360.000
11,25x = 330.000
x = 29.333 articole
c) Alegerea structurii
Costurile schimbărilor structurale nu sunt independente de
activitatea unei firme decât pentru o capacitate de producţie
determinată. Dacă o întreprindere prevede o schimbare de
structură, atunci este util pentru aceasta să-şi determine pragul
de rentabilitate care-i va permite să-şi acopere sporul de
cheltuieli fixe.
Exemplu
O firmă suportă anual cheltuieli fixe de 400.000 €, care-i
permit să realizeze o cifră de afaceri de 900.000 € cu o rată a
marjei costurilor variabile de 50%. Pentru a-şi mări cifra de
afaceri (CA), întreprinderea trebuie să suporte un supliment de
80.000 € cu cheltuielile fixe. Să se determine pragurile de
rentabilitate şi care este cifra de afaceri minimă pe care între-
prinderea trebuie s-o realizeze pentru a-şi menţine rezultatul.
Să se determine grafic pragurile succesive de rentabilitate.
• Pragul de rentabilitate (PRi), în condiţiile structurii
iniţiale:
400.000
PRi = = 800.000 €
0,50
• Pragul de rentabilitate (PRn), în condiţiile noii structuri:

400.000 + 80.000
PRn = = 960.000 €
0,50
98

• Graficul pragurilor succesive de rentabilitate, y 1 = CF;
y 2 = MCV
Beneficii
480.000
400.000
Pierderi
PR i PR n X
800.000 960.000
Când o societate înregistrează profit, PR este inferior CA.

Dimpotrivă, în cazul în care înregistrează pierderi, pragul de
rentabilitate (PR) este superior cifrei de afaceri (CA).
5.1.4. Pârghia de exploatare sau pârghia operaţională

Coeficientul pârghiei de exploatare determină elasticitatea
rezultatului exploatării, înaintea cheltuielilor şi produselor
financiare, faţă de nivelul activităţii sau cifra de afaceri.
Δ Rezultat de exploatare
Coeficientul pârghiei
= Rezultat de exploatare
de exploatare Δ Cifra de afaceri
Cifra de afaceri
99

În cazul în care RMCV şi CF sunt constante, avem:
Δ Rezultat de exploatare = Δ Cifra de afaceri × RMCV

Coeficientul pârghiei de exploatare exprimă:
− performanţa economică, în cazul unei creşteri a cifrei
de afaceri;
− riscul economic, în cazul unei diminuări a cifrei de
afaceri.
Exemplu
O întreprindere realizează o cifră de afaceri de 450.000 €,
iar rezultatul se ridică la 45.000 €. Care va fi variaţia rezultatului
pentru o variaţie a CA de 10.000 € ? RMCV este 45% şi
volumul valoric al costurilor fixe de 140.000 €. Să se calculeze
coeficientul pârghiei de exploatare.
− Rezultatul previzionat = (CA + 10.000) ×0,45 –
– costuri fixe = (450.000 + 10.000) × 0,45 – 140.000 =
= 67.000 €
− variaţia rezultatului = rezultatul previzionat –

– rezultatul curent = 67.000 – 45.000 = 22.000 €
− coeficientul pârghiei de exploatare =

⎛ 22.000 ⎞
⎜ ⎟ 0,49
= ⎜ 45 . 000 ⎟= = 22,27
⎜ 10.000 ⎟ 0,022
⎜ ⎟
⎝ 450.000 ⎠
CONCLUZIA: când cifra de afaceri creşte cu 1%, aceasta va

antrena o sporire a rezultatului de exploatare de 22,27%.
100

5.2. Optimizarea folosirii capacităţilor de producţie
Pragul de rentabilitate reprezintă punctul critic sub care
gradul utilizării capacităţilor de producţie n-ar trebui să coboare,
întrucât societatea ar intra în pierdere şi investiţiile nu s-ar mai
putea recupera – ca, de altfel, şi capitalul de lucru, şi nu s-ar mai
putea plăti salariile. Acest prag are o importanţă deosebită mai
ales pentru societăţile mari, la care determinarea mărimii unui
profit minim necesar şi suficient este vitală pentru funcţionarea
societăţii.
Producţie
Profit
C
CV
I
CV Y CV
A B PM
CF H
CF CF
G
D E
X
100%
Graficul 9. Evoluţia indicatorilor de volum ai unei societăţi comerciale
101

Din asemănarea triunghiurilor ABC cu AHI şi DEF cu
DGI rezultă:
⎧ x y
⎨ = {100 y = x × CV
⎩100 CV
adică :
⎧ x y + CF
⎨ = {100 y = x × PM − 100 × CF
⎩100 PM
x = AH; y = HI; PM = EF; y +CF =GI;
CF
x × CV = x × PM – 100 × CF → x = × 100
PM − CV
CF = cheltuieli fixe;
CV = cheltuieli variabile;
PM = producţia medie anuală.
Exemplu
Considerând o producţie de 148 mild. lei şi un cost de
producţie de 125 mild. lei din care CV = 64 mild. lei, pragul de
rentabilitate va fi:
61
PR = ×100 = 72,6%
148 − 64
Societatea trebuie să folosească în proporţie de 72,6%

capacitatea sa de producţie, deoarece un procent mai mic de
utilizare a capacităţii ar însemna depăşirea pragului minim de
rentabilitate şi intrarea societăţii în pierderi.
102

Termeni-cheie: prag de rentabilitate; marja costurilor
variabile; rata marjei costurilor variabile; punctul mort; marja de
securitate; indicele de securitate; pârghia de exploatare sau
operaţională.
1. Ce reprezintă pragul de rentabilitate?
2. Cum se calculează pragul de rentabilitate?
3. Ce permite pragul de rentabilitate unei întreprinderi?
4. Ce este punctul mort?
5. Când se calculează marja de securitate?
6. Care este formula de calcul a indicelui de securitate?
7. Cum este pragul de rentabilitate faţă de cifra de afaceri,
dacă o societate înregistrează profit?
8. Ce determină coeficientul pârghiei de exploatare?
9. Ce exprimă coeficientul pârghiei de exploatare?
10. Care este formula de calcul a coeficientului pârghiei
operaţionale?
Teste-grilă
1. Pragul de rentabilitate reprezintă:

1) nivelul de activitate sau cifra de afaceri pe care o firmă
trebuie să o realizeze pentru a acoperi în întregime cheltuielile
fixe şi variabile;
2) nivelul de activitate de la care nu se mai realizează nici
beneficii şi nici pierderi;
3) nivelul cifrei de afaceri pentru care marja costului variabil
finanţează exact suma cheltuielilor fixe;
103

4) punctul critic sub care gradul utilizării capacităţilor de
producţie nu ar trebui să coboare, pentru ca societatea să nu intre
în pierdere;
5) un indicator oarecare pentru firmă.
a) 1+3+5; b) 1+2+3+4; c) 1+2+3.
2. Pragul de rentabilitate permite entităţii economice:

1) să calculeze mărimea cifrei de afaceri de la care activitatea
devine nerentabilă;
2) să estimeze rapid rezultatele previzionate;
3) să determine data la care întreprinderea devine rentabilă;
4) să aprecieze securitatea întreprinderii, în cazul în care
conjunctura economică devine nefavorabilă;
5) să calculeze nivelul de activitate sub care nu ar trebui să
coboare.
a) 1+2+3+4+5; b) 1+2+5; c) 2+3+4+5.
3. Pragul de rentabilitate se calculează după formula:

CF
a) ,
MCV
MCV
b) × 100 ;
CA
MS
c) × 100 .
CA
MS
4. × 100 reprezintă formula de calcul a:
CA
a) punctului mort;
b) pragului de rentabilitate;
c) indicelui de securitate.
104

5. Evoluţiile condiţiilor de exploatare, într-o firmă, pot evolua în
cursul exerciţiului ca urmare a:
1) modificărilor de nivel;
2) unei alegeri de nivel;
3) unei alegeri de structură;
4) schimbării ratei marjei costurilor variabile;
5) modificării de structură.
a) 2+3+5; b) 3+4+5; c) 1+3+5.
Răspunsuri corecte: 1b; 2c; 3a; 4c; 5b.
105

6. EFICIENŢA ECONOMICĂ ŞI FACTORUL TIMP.
ACTUALIZAREA
Definită ca un raport sau o relaţie între cheltuieli şi efecte,

indiferent de forma de manifestare a acestora şi de posibilităţile
reale de determinare cantitativă şi calitativă a lor, eficienţa eco-
nomică, în mod logic, presupune mai întâi consumul, cheltuiala
de factori de producţie şi, după un timp mai mult sau mai puţin
îndelungat, obţinerea ulterioară a efectelor. Intervine, aşadar, un
decalaj de timp (time-lag) între cheltuieli şi rezultate care va
influenţa practic mărimea valorică a acestora atunci când acest
factor timp va fi luat în consideraţie într-un fel sau altul.
Cu cât imobilizarea de fonduri în investiţii sau în alte
cheltuieli va fi mai mare, ca volum şi timp, cu atât pierderile de
profit vor fi mai mari şi cu atât mai redusă va fi eficienţa.
Cel mai clar exemplu de decalaj în timp între cheltuieli şi
efecte îl reprezintă procesul investiţional şi de producţie. Am
văzut că există o durată de realizare a obiectivelor investiţionale,
o durată de funcţionare a obiectivului, de atingere a parametrilor
proiectaţi, de recuperare a fondurilor investite, precum şi de
realizare a producţiei.
Luarea în considerare a influenţei complexe a factorului
timp asupra valorilor economice ale cheltuielilor şi rezultatelor,
la momente diferite de timp, se poate realiza prin tehnica
actualizării sau discontării, prin intermediul căreia se aduc
toate valorile economice (monetare) din trecut sau viitor la un
moment actual unic t0.. Această tehnică dă posibilitatea abordării
dinamice (cu luarea în considerare a factorului timp) a eficienţei
economice, adică a estimării valorilor băneşti, ţinând seama de o
106

serie de factori variabili în timp, cum ar fi: evoluţia aşteptată a
inflaţiei, a cursului de schimb, a ratei dobânzii, ca şi a altor
categorii de riscuri şi in certitudini.
Până acum, indicatorii de eficienţă economică pe care i-am
calculat nu au ţinut seama de factorul timp şi, din acest motiv, ei
se numesc indicatori statici. Principalul lor neajuns era acela că
raportau (comparau) mărimi economice eşalonate în perioade
diferite de timp. Procedura de actualizare sau discontare nu
exclude însă şi utilizarea, pentru comparaţie, a indicatorilor
statici de eficienţă. Între indicatorii statici şi dinamici ai
eficienţei economice există o complementaritate în dublu sens:
indicatorii dinamici se construiesc dintr-o suită de
indicatori secvenţiali care reflectă starea fenomenelor economi-
co-sociale la un moment dat;
indicatorii statici pot reflecta variaţia în timp a proce-
selor analizate, în cazul în care se analizează evoluţia unei serii
cronologice de date statice.
Timpul acţionează ca factor cu influenţă distinctă asupra
eficienţei economice. Omogenizarea cheltuielilor şi rezultatelor
din acest punct de vedere, adică aducerea lor la acelaşi moment
t0, chiar dacă acestea s-au produs în perioade diferite, ne oferă
posibilităţi suplimentare de analiză şi de fundamentare a deciziei
economice, întrucât comparabilitatea indicatorilor este mai
mare, iar posibilitatea de diferenţiere şi nuanţare a variantelor
este cu mult mai relevantă.
Decizia de a cheltui o sumă de bani trebuie întotdeauna
analizată în timp. Fiecare economist, agent economic acordă
preferinţă mai degrabă prezentului sau unei perioade cât mai
scurte pentru a-şi recupera banii cheltuiţi. Principiul actualizării
reprezintă o modalitate de a acorda timpului un preţ. Această
abordare economică a timpului practic este o convenţie care a
apărut odată cu moneda şi cu comerţul de bunuri şi servicii.
107

Timpul, ca o componentă a calculelor de eficienţă,
acţionează pe întreaga perioadă de realizare şi funcţionare a
obiectivului investiţional, intervine în toate fazele producţiei şi
consumului, fiind purtătorul unor influenţe aleatorii multiple.
Componentă importantă a calculelor de eficienţă, timpul
acţionează pe întreaga perioadă de realizare şi funcţio-nare a
unui obiectiv de investiţii, intensitatea sa este însă diferită în
funcţie de mărimea perioadei luată în calcul.
Actualizarea ne ajută să facem o serie de alegeri raţionale
în ceea ce priveşte amânarea consumului prezent în favoarea
unor consumuri viitoare mai eficiente, în funcţie de rata de
profitabilitate a acumulării şi investiţiilor.
6.1. Dobânda simplă

În cazul în care calculul financiar nu se referă decât la o
singură perioadă sau la o fracţiune a acesteia, tehnica actualizării
foloseşte principiul dobânzii simple. Dobânda (D) produsă prin
plasamentul unui capital este proporţională cu mărimea acestui
capital înmulţită cu rata dobânzii (d) şi cu durata în timp a
operaţiei (t), adică:
D=C×d×t,
în care: D = mărimea dobânzii;
C = mărimea capitalului avut în vedere pentru a efectua
o activitate;
d = rata dobânzii;
t = durata de timp, exprimată în funcţie de perioada de
referinţă.
Exemplu
Un capital iniţial de 10.000 € plasat timp de 150 zile pe un
livret de economii cu o rată a dobânzii de 3% anual va aduce
beneficiarului său:
108

⎛ 150 ⎞
D = 10.000 × ⎜ ⎟ × 0,03 = 126 €
⎝ 360 ⎠
Capitalul dobândit la sfârşitul anului va fi de:

10.000 + 126 = 10.126 €
În acest calcul, durata şi rata dobânzii trebuie să fie

exprimate în mod obligatoriu în aceeaşi unitate de timp. În mod
implicit, rata dobânzii va fi anuală, iar t ar trebui să fie exprimat
în fracţiune de an. Dacă durata t se exprimă în zile, atunci
numărul de zile trebuie transformat într-o fracţiune corespun-
zătoare din an.
Pentru cazurile în care în timpul unui an se practică mărimi
diferite ale ratei dobânzii, atunci se vor efectua calcule pentru
fiecare mărime separate, iar sumele rezultate se vor aduna.
În practică, tehnica actualizării la un anumit moment t0,
poate să aibă în vedere, de exemplu, momentul începerii unui
obiectiv investiţional, pe cel al finalizării acestuia, sau pe cel al
scurgerii termenului de funcţionare a obiectivului.
Potrivit calculelor practice, indiferent de momentul
actualizării care s-a ales, concluziile care se pot trage referitor la
mărimea eficienţei economice a investiţiilor sunt aceleaşi.
6.2. Dobânda compusă – capitalizarea

Când capitalul este depus la bancă pentru mai multe pe-
rioade de timp şi nu se ridică dobânda, are loc mecanismul
capitalizării dobânzii, prin încorporarea dobânzii anuale la capi-
talul iniţial.
Formalizarea matematică a procesului de capitalizare a do-
bânzii este următoarea:
− la sfârşitul primului an, vom avea:
C 0 + C 0 × d = C 0 (1 + d)
109

−
la sfârşitul celui de-al doilea an:
C 0 (1 + d) 2
− la sfârşitul anului n de capitalizare va rezulta:
C n = C 0 (1 + d) n
După n ani, C 0 s-a transformat în C n , în condiţiile în care

Cn > C0, ceea ce dă sens capitalizării. Preferinţa pentru prezent
face ca sumele trecute sau viitoare să fie actualizate, adică aduse
în prezent. Operaţiunea cea mai folosită pentru a calcula
valoarea prezentă actuală a unei sume viitoare se numeşte
actualizare.
Luarea în considerare a inflaţiei măreşte şi mai mult
intensitatea preferinţei pentru prezent. În mod analitic,
actualizarea este o operaţie inversă a capitalizării dobânzii
compuse. Actualizarea unei sume viitoare constă tocmai în a
vedea care este în prezent valoarea sumei respective scontată,
aşteptată în viitor. Relaţia dintre valoarea viitoare şi cea actuală
se stabileşte în felul următor:
Cn
C0 = ,
(1 + d) n
adică tocmai inversul capitalizării dobânzii.

Ţinând seama de incertitudinile care caracterizează
viitorul, nu este posibil să se compare distinct sume care se
produc în momente diferite de timp. Pentru a le compara, este
nevoie să se aleagă o perioadă de referinţă care, prin convenire,
este tocmai prezentul.
110

Rata de actualizare α reprezintă un coeficient care ţine
seama în principal de rata inflaţiei şi a dobânzii prezente şi
viitoare, la care se mai adaugă o serie de alte influenţe, dintre
care riscul valutar, alte riscuri privind siguranţa procesului
economic (risc tehnologic, risc natural etc.). În mod frecvent,
rata de actualizare se compară cu rata dobânzii la capital şi este
considerată ca formă de exprimare a valorii – timp a banilor.
Rata de actualizare va depinde de rata la care agentul
economic scontează viitorul. Dacă un agent economic dispune în
prezent de o anumită sumă de bani, el o va putea plasa pe o piaţă
financiară. Rata de actualizare este acea rată care face
indiferentă alegerea între o sumă actuală şi una viitoare.
Determinarea ratei de actualizare α reprezintă un demers
complex în cadrul căruia elementele de natură obiectivă
(concluziile situaţiei ex-post parţial extrapolabile) se îmbină cu
cele de natură subiectivă legate de percepţiile predictive ale
experţilor în ceea ce priveşte modificarea ipotezei de lucru
caeteris paribus.
În teoria şi practica economică expresia (1 + α) n reprezintă
1
factorul de capitalizare sau fructificare şi factorul de
(1 + α ) n
actualizare.
Cu ajutorul factorului de fructificare se aduce, din punct de
vedere valoric, o sumă prezentă în viitor, iar cu cel de actuali-
zare o sumă viitoare este adusă ca valoare în prezent.
Pentru a înţelege mai bine calculul unor indicatori de
eficienţă actualizaţi, este necesar să ne amintim şi sumele
şirurilor cu raţii subunitare şi supraunitare ale progresiilor
geometrice:
111

raţia suma
1 1 1 (1 + α ) n − 1
1 S= + + ... + =
q= 1 + α (1 + α ) 2 (1 + α ) n (1 + α ) n × α
1+α
q′ = 1 +α S = (1 + α) + (1 +α) 2 +......+ (1 +α) n −1 + (1 +α) n =

(1 + α ) n − 1
=
α
În scopul familiarizării practice cu tehnica de actualizare,

vom prezenta câteva exemple clasice de utilizare a acesteia în
analiza şi previziunea economică.
6.3. Factorii de actualizare

1. Factorul de fructificare sau capitalizare (compunere),
n
(1 +α) arată ce devine o sumă iniţială de 1 leu atunci când
creşte într-un ritm anual egal cu α într-o perioadă dată de n ani.
Exemplu. Să se determine nivelul producţiei iniţiale
P0 = 520 mil lei, ştiind că aceasta va creşte într-un ritm mediu
anual de 4%, pe o perioadă de 5 ani.
Se aplică formula factorului de fructificare la datele
problemei în felul următor:
Pn = P0 (1 + α )
n
unde: α = 0,04; n = 5
P 5 = 520 × (1 + 0,04) 5 = 632,66
Variante posibile de probleme:

a) Se dau α , Pn şi să se afle P0:
Pn
P0 =
(1 + α) n
112

b) Se dau P0, Pn şi să se afle α :
P
α = n n −1
P0
c) Să se afle n, ştiind valorile lui P0, Pn şi α .

Pentru aflarea lui n din formula factorului de fructificare,
vom utiliza metoda logaritmării:
log Pn = log P0 + n log (1 + α ) ,
de unde rezultă:
P
log n
log Pn − log P0 P0
n= = .
log(1 + α ) log(1 + α )
1
2. Factor de actualizare sau discontare, ne arată
(1 + α ) n
cât valorează în prezent o sumă de 1 leu care se aşteaptă să fie
realizată în viitor, după n ani.
Exemplu. Un utilaj este prevăzut să mai funcţioneze încă

5 ani. Dacă valoarea sa la înlocuire va fi de 200 mil lei, să se
determine valoarea sa prezentă, ştiind că α = 9%.
1 1 200
V0 = Vn = 200 = = 129,87 mil. lei
(1 + α ) n (1 + 0,09) 5
1,54
3. Factorul de fructificare sau de compunere pentru 1 an

(1 + α ) n − 1
este . Cu ajutorul său, se calculează mărimea
α
creşterii valorii unei sume de 1 leu constant depusă până la
sfârşitul unui an n, fiind cunoscută mărimea lui α sau a ratei
dobânzii.
113

Exemplu. Dacă se depun 300 mil lei, cu o dobândă de 8%
la bancă pentru asigurarea fondurilor necesare finanţării unui
obiectiv investiţional, pe o perioadă de 9 ani, să se determine
suma realizată la sfârşitul perioadei.
(1 + α ) n − 1 (1 + 0,08) 9 − 1
Sn = S 0 = 300 × = 3.746,25 mil lei.
α 0,08
α
4. Factorul fondului de reducere, indică
(1 + α ) n − 1
depozitul anual uniform necesar pentru a ajunge la 1 leu într-un
anumit an n. Cu ajutorul său se poate determina cuantumul
uniform al unei plăţi anuale depuse, investite, cu scopul de a
realiza o sumă dorită după un anumit număr de ani.
Exemplu. O societate cumpără 100 de strunguri valorând

5,4 mil. euro. Durata de utilizare a acestora este de 5 ani.
Strungurile se vor vinde cu o valoare rămasă de 30% faţă de
preţul iniţial de achiziţie. Care va fi mărimea necesară anuală a
fondului ce urmează a fi investită într-o activitate având un
coeficient de eficienţă α = 9%.
Calculăm suma ce va trebui amortizată:
S = 5,4 € × 0,70 = 3,78 mil. €.
Diferenţa de 1,62 mil. € (5,4-3,78) se recuperează prin

valorificări reziduale la scoaterea strungurilor din funcţiune.
Fondul anual de amortizare ce va trebui constituit se determină
după formula:
0,09 0,09
Aan = 3,78 × = 3,78 × =
(1 + 0,09) − 1
5
1,5386 − 1
0,3402
= = 0,6316 mil. €/an
0,5386
114

Exemplu. Dacă înlocuirea după 5 ani a unor utilaje va costa
500 mil. lei, care va fi suma anuală (Sa), necesară pe care trebuie
s-o depună societatea, dobânda fiind de 10% ?
0,10 0,10
Sa = 500 × = 500 × =
(1 + 0,10) − 1
5
1,6106 − 1
50
= = 81,9 mil.lei
0,6106
(1 + α) n − 1
5. Factorul de anuitate, indică valoarea în
(1 + α) n × α
prezent a sumei de 1 leu obţinută anual pe o perioadă dată de
timp. Valoarea actuală a factorului de anuitate pentru o perioadă
dată de ani este reprezentată de suma tuturor factorilor de
discontare pentru anii respectivi. Atunci când în calculele bazate
pe indicatorii statici eficienţa este egală pentru mai multe
variante de activităţi sau investiţionale, cu ajutorul acestui factor
putem departaja, selecta, în ordine descrescătoare, variantele în
funcţie de eficienţa lor.
Exemplu. Un întreprinzător câştigă anual un venit net de

200.000 € pe perioada de 8 ani, cât durează exploatarea eficientă
a obiectivului investiţional. Să se determine valoarea actuală a
acestui flux de venit în momentul plasamentului său, ştiind că
valoarea coeficientului de actualizare sau discontare α = 10%.
Se aplică formula factorului de anuitate în felul următor:
(1 + α) n − 1 (1 + 0,10) 8 − 1
Sa = St × = 200.000 × =
(1 + α) n × α (1 + 0,10) 8 × 0,10
1,18 − 1 1,14358
= 200.000 × = 200.000 × = 1.066.981€
1,1 × 0,10
8
0,21435
115

Problema poate fi pusă mai simplu, în sensul determinării
valorii care trebuie investită iniţial pentru a obţine anual un venit
constant, pe o perioadă dată, aplicând un coeficient de
discontare dat.
(1 + α) n × α
6. Factorul de recuperare a capitalului, este
(1 + α) n − 1
inversul factorului de anuitate şi ne arată cât trebuie să plătim
anual pentru a asigura achitarea unui împrumut de 1 leu în n ani.
Cu ajutorul factorului de recuperare a capitalului, se determină
ratele anuale constante necesare plăţii unui împrumut, la o rată
dată a dobânzii. Suma astfel calculată este formată din rata la
împrumut plus dobânda.
Exemplu. Un agent economic împrumută de la bancă un

capital de 200.000 € pe care îşi propune să-l ramburseze într-o
perioadă de 5 ani, cu o rată a dobânzii de 7% anual. Să se
calculeze suma anuală pe care o plăteşte agentul economic,
pentru rambursarea acestui împrumut cuprinzând atât plata
dobânzii cât şi plata împrumutului.
(1 + α ) n × α (1 + 0,07) 5 × 0,07
Sa = St × = 200.000 × =
(1 + α ) n − 1 (1 + 0,07) 5 − 1
1,4025 × 0,07 19.635
= 200.000 × = = 48.782,6 €
1,4025 − 1 0,4025
Aşadar, în fiecare an se va plăti o sumă de 48.782,6 €, de

unde rezultă că dobânda totală restituită reprezintă:
48.782,6 € × 5 ani − 200.000 € = 43.913 €,
⎛ 43.913 ⎞
adică circa 21,9% ⎜ = × 100 ⎟ , din valoarea totală a împru-
⎝ 200.000 ⎠
mutului.
116

De aici rezultă importanţa pe care o au rata de actualizare
sau rata dobânzii.
În general, la determinarea coeficientului α sau a ratei de
actualizare se iau în considerare rata aşteptată a dobânzii, rata
inflaţiei, rata de risc valutar şi investiţional, precum şi eficienţa
medie sau rata profitabilităţii medii, pe ramură sau la nivel
macroeconomic.
Termeni-cheie: decalaj de timp (time-lag); actualizare;

rata de actualizare; factori de actualizare; indicatori dinamici.
1. Ce este actualizarea?
2. Precizaţi care sunt factorii de actualizare.
3. Timpul acţionează doar pe întreaga perioadă de
realizare a unui obiectiv investiţional?
4. Cum numim acea rată care face indiferentă alegerea
între o sumă actuală şi una viitoare?
5. Când are loc mecanismul capitalizării dobânzii?
6. Cu ajutorul cărui factor se aduce o sumă prezentă în
viitor?
7. Ce se calculează cu ajutorul factorului de fructificare
sau de compunere pentru 1 an?
8. De cine este determinată valoarea actuală a factorului
de anuitate pentru o perioadă dată de ani?
9. Ce rate sunt determinate cu ajutorul factorului de
recuperare a capitalului?
10. Care este formula de calcul a factorului fondului de
reducere?
117

Teste-grilă
1. Formula factorului de recuperare a capitalului este:

α
a) ;
(1 + α) n − 1
(1 + α) n − 1
b) ;
(1 + α) n × α
(1 + α) n × α
c) .
(1 + α) n − 1
2. Rata de actualizare reprezintă:

a) un coeficient care ţine seama de tendinţa producţiei;
b) un coeficient care ţine seama de rata anuală a dobânzii,
inflaţiei, deprecierea/aprecierea monetară şi de o anumită marjă
de risc;
c) un coeficient care ţine seama de veniturile anuale totale.
3. Formula factorului de anuitate este:

α
a) ;
(1 + α) n − 1
(1 + α) n − 1
b) ;
(1 + α) n × α
(1 + α) n × α
c) .
(1 + α) n − 1
118

4. Factorul de actualizare sau de discontare arată:
a) cât trebuie investit anual pentru a obţine un leu peste un
număr n de ani;
b) cât valorează astăzi un leu, luat la o dată viitoare n;
c) cât devine un leu de azi peste un număr.
(1 + α ) n − 1
5. Relaţia exprimă:
(1 + α ) n × α
a) factorul de anuitate;
b) factorul fondului de reducere;
c) factorul de recuperare a capitalului.
Răspunsuri corecte: 1c; 2b; 3b; 4b; 5a.
119

7. INDICATORII EFICIENŢEI ECONOMICE
UTILIZAŢI ÎN METODOLOGIA
INSTITUŢIILOR FINANCIARE INTERNAŢIONALE
Contractarea creditelor la instituţiile financiare interna-

ţionale (Banca Mondială, Banca Europeană de Reconstrucţie şi
Dezvoltare, Corporaţia Financiară Internaţională, Banca
Europeană de Investiţii etc.) presupune utilizarea unui set de
indicatori specifici de eficienţă economică, în funcţie de care se
acordă împrumutul solicitantului. Acest set de indicatori de
eficienţă se bazează, în principal, pe metoda actualizării şi a fost
adoptat şi de către băncile care îşi desfăşoară activitatea în
România.
În continuare, vom prezenta şase indicatori, utilizaţi în mod
frecvent de instituţiile financiare internaţionale, atunci când se ia
decizia acordării de împrumuturi. Aceşti indicatori se referă la
componentele de efort, pe de o parte, şi la cele de efect, pe de
altă parte, precum şi la ambele componente din formula clasică a
eficienţei, fiind utilizat de fiecare dată procedeul actualizării.
7.1. Angajamentul de capital

Angajamentul de capital sau capitalul angajat ( K tα )
reprezintă suma actualizată a costurilor totale de investiţii şi a
celor de exploatare ale unui obiectiv, în perioada ulterioară
punerii în funcţiune (exclusiv amortismentul), la un moment dat
de referinţă care, de regulă, este momentul iniţial al duratei de
realizare a investiţiilor.
120

Angajamentul de capital sau capitalul angajat se determină
cu ajutorul formulei:
Tr +T f
1
K tα = I tα + C tα = ∑
n =1
( Ia +Ca) ×
(1 + α ) n
=
Tr +T f
1
= ∑n =1
Ka ×
(1 + α ) n
,
în care: K tα = angajamentul total de capital actualizat;

I tα = investiţiile totale actualizate;
C tα = costurile totale actualizate;
Tr = termenul de realizare a lucrărilor de investiţii;
Tf = termenul de funcţionare eficientă a obiectivului;
Ia = investiţiile anuale;
Ca = costurile anuale;
Ka = cheltuieli anuale actualizate;
1
= factorul de actualizare.
(1 + α ) n
Angajamentul de capital sau capitalul angajat este folosit în

fundamentarea deciziilor în ceea ce priveşte:
a. determinarea volumului necesar de fonduri de investiţii
care trebuie finanţate;
b. comparaţia dintre valoarea actuală totală a fluxului de
lichidităţi FL (cash-flow) şi angajamentul de capital, rezultând
că un proiect este eficient dacă FLta > K tα ;
c. analiza variantelor de cheltuieli cu investiţiile în
tehnologii de nivel diferit care, deşi mai scumpe, pot realiza
economii la cheltuielile de producţie, astfel că aceste economii
compensează cheltuielile relativ mari pentru achiziţia maşinilor
şi utilajelor.
121

Angajamentul de capital poate fi analizat şi cu luarea în
calcul a cheltuielilor pentru întreţinerea şi reparaţiile clădirilor,
ceea ce ar mări costurile din anumiţi ani.
Exemplu. Fie două proiecte investiţionale PI şi PII

caracterizate prin următoarele date privind cheltuielile anuale
anuale de investiţii (Ia) şi de producţie (Cha) şi coeficientul ratei
de actualizare α = 15%:
Anul Rata de actualizare

a 1 PI PII
(1 + α )n Ia Cha Ia Cha
1 0,869 10 - 15 -
2 0,756 15 - 20 -
3 0,657 - 20 - 30
4 0,572 5 25 5 15
5 0,497 - 30 - 20
Total capital angajat neactualizat 30 75 40 65
Cele două proiecte au fiecare un volum total al capitalului

angajat neactualizat de 105 mil.lei, ceea ce face dificilă alegerea.
De aceea, se recurge la metoda determinării K tα în felul
următor:
K tα I = 10 × 0,869 + 15 × 0,756 + 20 × 0,657 +
+ (5+25) × 0,572 + 30 × 0,497 = 65,25 mil.lei
K tα II = 15 × 0,869 + 20 × 0,756 + 30 × 0,657 +

+ (5 + 15) × 0,572 + 20 × 0,497 = 69,25 mil.lei
Se acordă preferinţă primului proiect PI întrucât

K tα I < K tα II .
122

7.2. Eficienţa economică – în formula sa clasică
Acest indicator presupune compararea, raportarea dintre
veniturile şi cheltuielile totale actualizate ale unei activităţi.
Luarea în considerare a factorului timp, prin metoda
actualizării, ne va oferi posibilităţi suplimentare de a analiza
eficienţa economică a diferitelor proiecte investiţionale,
omogenizând cheltuieli şi venituri efectuate la diferite momente.
Compararea dintre veniturile totale actualizate şi costurile
totale actualizate poate fi realizată sub formă de:
Vtα
• Raport: γ = ,
K tα
în care Vtα = venitul actualizat total (VAT);
• Diferenţă: Δ = Vtα - Ktα , care mai poartă şi denumirea

de avantaj net actualizat total (ANAT).
În cazul raportului, se va prefera varianta cu valoarea

supraunitară, întrucât numai aceasta este eficientă, în timp ce
valorile subunitare ale raportului semnifică ineficienţă, iar cea
egală cu unitatea nu prezintă avantaje economice nete. În
calculul avantajului net actualizat total (ANAT) o influenţă
foarte mare o are rata actualizării α .
În continuare, vom da un exemplu privind sensibilitatea
indicatorilor de eficienţă, în funcţie de variaţia coeficientului de
actualizare α.
Fie un proiect investiţional caracterizat prin:
123

ANUL Va Ia Cha Ka
1 0 15 0 15
2 0 20 0 20
3 0 30 0 30
4 120 0 75 75
5 130 0 75 75
6 140 0 70 70
7 135 0 75 75
8 120 0 80 80
Total neactualizat 645 65 375 440
Nr. VALORI ACTUALIZATE

crt.
α=0 α = 0,10 α = 0,30 α = 0,50
1. Vtα 645 366,9 142,2 65,6
2. Ktα 440 265,8 119,7 66,1
3. Vtα 1,47 1,38 1,18 0,99
γ=
K tα
4. Δ = Vtα - Ktα 205 101,1 22,5 -0,5
Din datele de mai sus, se observă că, atunci când coefi-

cientul de actualizare α ia valori mici, avem un proiect investi-
ţional eficient. În cazul unor valori relativ mari ale ratei de
actualizare α, proiectul poate deveni ineficient, cum este cazul
pentru α = 0,50.
Cu cât coeficientul de actualizare α ia valori mai mici, cu
atât va creşte valoarea raportului venituri/costuri, precum şi
mărimea avantajului net actualizat. Pe măsură ce coeficientul de
actualizare α creşte, raportul venituri/costuri scade, iar avantajul
net poate lua valori negative, transformându-se în dezavantaj.
Analiza sensibilităţii raportului venituri/costuri şi a avantajului
net actualizat, în funcţie de mărimea coeficientului de
124

actualizare are o însemnătate deosebită în alegerea diferitelor
variante investiţionale, punând în evidenţă necesitatea abordă-
rilor dinamice şi intensitatea pe care o presupune procesul de
actualizare.
În general, se acordă preferinţă acelor variante sau procese
de producţie care maximizează raportul venituri/costuri sau
avantajul net actualizat, ceea ce echivalează cu obţinerea unui
venit cât mai ridicat, la o unitate de cost total.
Deşi prezintă o serie de avantaje, legate în special de
uşurinţa de calcul, acest indicator are dezavantajul că nu ia în
considerare restricţiile privind capacitatea de finanţare a acestor
investiţii de a asigura importurile de tehnologii sau anumite
semifabricate şi materii prime.
Acest raport poate servi drept criteriu pentru o problemă de
programare matematică, reprezentând o funcţie obiectiv
max(Vtα) sau min (Ktα) căreia trebuie să i se asocieze un sistem
coerent de restricţii.
7.3. Valoarea netă actualizată totală

Venitul net actualizat sau valoarea netă actualizată totală
(VNAT), în termeni absoluţi, reprezintă valoarea totală a
avantajului economic actualizat, exprimat în flux de lichiditate
FL (cash-flow), la momentul începerii unui proiect de investiţii.
Pentru cazul în care durata a de realizare a obiectivului este
de un an:
VNAT = − It + ∑FLa
1
a=1 (1 + α ) a
Când termenul de realizare a obiectivului investiţional (Tr)

este mai mare de un an, atunci formula de mai sus devine:
Tr 1 Tf
1
VNAT = − ∑a =1
Ia
(1+ α)a
+ ∑
a =1
FLa
(1+α)a
125

Valoarea netă anuală (VNa) reprezintă diferenţa dintre
volumul anual al veniturilor totale (Va) şi costurile anuale totale,
de investiţii şi de exploatare (Ia + Ca = Ka). Deci vom avea:
VNa = Va − (Ia + Ca) = Va − Ka
Din formula de mai sus va rezulta că:
Tr +T f
1
VNAT =
a =1
∑ VNa
(1 + α ) a
.
Mărimile care ne interesează în mod deosebit sunt

veniturile anuale totale (Va) şi costurile anuale totale (Ka). În
funcţie de mărimea acestora, prin diferenţă, vom putea deter-
mina eficienţa economică a unui proiect de investiţii. În
continuare, vom prezenta grafic evoluţia celor doi indicatori, în
funcţie de termenul de realizare şi de durata de funcţionare:
Eficienţă Va > Ka
Va =Ka
Va < Ka
Timp
Tr Tf
Graficul 10. Evoluţia veniturilor totale anuale (Va)

şi a costurilor totale anuale (Ka)
126

Criteriul de eficienţă, în cazul indicatorului VNAT este
maximizarea. Deşi este utilizat în analiza eficienţei economice,
indicatorul VNAT are o serie de neajunsuri, dintre care menţio-
năm:
• indică numai rentabilitatea proiectului, comparând
veniturile şi costurile totale actualizate, dar nu ne arată com-
parativ eficienţa proiectului, respectiv faţă de cea a altor
proiecte;
• nu oferă soluţii pentru cazul în care avem mai multe
variante pentru termenul (Tf) de funcţionare a obiectivului;
• nu ţine seama de mărimea termenului de recuperare;
• mărimea sa depinde în mare măsură de valorile
coeficientului de actualizare α.
7.4. Indicele de profitabilitate

Indicele de profitabilitate (K) reprezintă raportul dintre
venitul net actualizat total (VNAT) şi investiţiile totale actua-
lizate (I tα ).
Etapele analizei eficienţei economice sunt următoarele:
− se determină mărimea indicelui de profitabilitate pentru
fiecare variantă de proiect;
− se ordonează variantele de proiect după mărimea des-
crescătoare a lui K;
− se alcătuiesc seturi de proiecte investiţionale, necesar a
fi realizate;
− pentru fiecare set de proiecte se determină mărimea
VNAT;
− aplicându-se criteriul valorii maxime VNAT, se va
alege setul care realizează cea mai mare valoare pentru VNAT şi
se încadrează în volumul disponibil de investiţii.
127

Exemplu. Un investitor dispune de 1.000 mil.lei pentru
investiţii. Din mai multe proiecte investiţionale, a selectat patru,
P1, P2, P3 şi P4, care sunt oportune şi au cei mai buni indicatori
de eficienţă şi ar putea să se înscrie în limitele fondului de
finanţare a investiţiilor. Cele patru proiecte se caracterizează
prin următorii indicatori:
Proiect P1 P2 P3 P4
Indicatori
I tα 700 200 300 450
VNAT 200 100 75 60
unde: I tα = investiţiile totale actualizate;

VNAT = venitul net actualizat total.
Pentru a determina setul preferat de proiecte, se parcurg

etapele următoare:
1. se determină pentru fiecare proiect indicele de profita-
VNAT
bilitate K = :
I tα
200
• K1 = = 0,285 ;
700
100
• K2 = = 0,5;
200
75
• K3 = = 0,25;
300
60
• K4 = = 0,13.
450
128

2. se ordonează proiectele în funcţie de valoarea descres-
cătoare a lui K: P2, P1, P3, P4;
3. se formează seturi de proiecte ţinând seama de mărimea
de 1.000 mil.lei fond disponibil pentru investiţii:
• I tα (P1 P2) = 700 + 200 = 900 mil.lei – setul I;
• I tα (P1 P3) = 700 + 300 = 1.000 mil.lei – setul II;
• I tα (P2 P3 P4) = 200 + 300 + 450 = 950 mil.lei – setul III;
• I tα (P3 P4) = 300 + 450 = 750 mil.lei – setul IV.
4. se calculează VNAT pentru fiecare dintre cele patru
seturi:
• VNAT (P1 P2) = 200 + 100 = 300;
• VNAT (P1 P3) = 200 + 75 = 275;
• VNAT (P2 P3 P4) = 100 + 75 + 60 = 235;
• VNAT (P3 P4) = 75 + 60 = 135.
Se alege setul de proiecte (P1 P2) întrucât are valoarea
VNAT cea mai mare.
7.5. Rata internă de rentabilitate

Rata internă de rentabilitate (RIR) este acea rată de
actualizare α pentru care suma fluxurilor financiare de lichi-
ditate, generate de către un proiect este egală cu cheltuielile de
investiţii şi exploatare efectuate.
Rata internă de rentabilitate ne indică o rată de actualizare
la care VNAT devine nulă, adică:
n FLt n FL t
VNAT = − Ia + ∑
t =1 (1 + α )t = 0 ⇒ I ta = ∑
t =1 (1 + α )
t
.
129

Regulile de decizie, bazate pe folosirea RIR stabilesc că, în
cazul în care avem mai multe proiecte de investiţii, se va reţine
acel proiect a cărui rată internă de rentabilitate (RIR) va fi cea
mai mare.
Calculul ratei interne de rentabilitate (RIR) se poate
efectua fie prin rezolvarea unei ecuaţii matematice, fie prin apro-
ximări succesive.
În cadrul aproximărilor succesive, pentru VNAT se vor lua
valori pozitive şi, ulterior, negative. Atunci când, pentru o
valoare dată a lui α, fluxurile de lichidităţi vor fi egale cu suma
costurilor totale de investiţii şi exploatare, vom considera că
mărimea α reprezintă RIR.
Să luăm un exemplu concret de determinare a RIR prin
metoda aproximărilor succesive. Fie un proiect de investiţii care
are următoarele caracteristici:
Anii 1 2 3 4 5
Ia 10 30 - - -
FLa - - 15 20 23
It = 100 mild. lei; Tr = 2 ani; Tf = 3 ani. Calculul RIR se va

efectua pe etape succesive:
Etapa I: se ia la întâmplare o rată de actualizare α = 10% şi

se aplică datelor din tabel:
• investiţiile totale actualizate, Itα vor fi egale cu:
1 1
Itα = 10× 1 + 30 × 2 = 9,09 + 24,8 = 33,89 mild. lei
1,1 1,1
• fluxul de lichiditate total actualizat, FL va fi:

1 1 1
FLtα = 15 × 3 + 20 × 4 + 23 × 5 = 39,27 mild. lei
1,1 1,1 1,1
130

Observăm că Itα ≠ FLα
VNAT = FLα - Itα = 5,38 mild. lei.
Această diferenţă va trebui micşorată.
Etapa II: micşorarea diferenţei dintre Itα şi FLtα nu se poate
realiza decât prin valori mai mari pe care le vom da pentru α.
De aceea vom alege α = 15% şi vom obţine:
• Itα = 31,38 mild. lei
• FLtα = 32,74 mild. lei
VNAT = - 1,36 mild. lei.
VNAT la o rată a actualizării de 15% ia valori negative, în
timp ce pentru α =10% lua valori pozitive. Aceasta înseamnă că
în intervalul 10-15% al ratei de actualizare se află şi RIR.
Formula după care se calculează rata de actualizare α sau
RIR care face ca mărimea cheltuielilor cu investiţiile totale
actualizate Itα să fie egală cu FLtα este:
VNATpoz
RIR = αmin + (αmax − αmin) ×
VNATpoz+ | VNATneg |
Adică:
5,38
RIR = 10% + (20% − 10%) × = 13,52%
5,38 + 9,92
Rata internă de rentabilitate (RIR) se consideră ca fiind

acea rată maximă a dobânzii la care este posibil ca împrumutul
de capital necesar finanţării unei investiţii să nu fie nerentabil.
Dacă vom nota cu d rata dobânzii, atunci, comparativ cu
RIR, vom avea trei situaţii:
• când RIR > d, semnifică un proiect rentabil;
• când RIR = d, semnifică un proiect nici rentabil, nici
nerentabil;
• când RIR < d, semnifică un proiect nerentabil.
131

Rata internă de rentabilitate (RIR) trebuie analizată în
directă legătură cu alţi indicatori de eficienţă. Rata internă de
rentabilitate poate selecta acele proiecte care presupun eforturi
mici pe termen scurt şi foarte eficiente, înlăturând proiectele cu
eforturi investiţionale şi fluxuri de lichiditate mari.
Primul inconvenient al ratei interne de rentabilitate este
legat de ipoteza implicită a reinvestirii fluxurilor de trezorerie,
reinvestire ce se poate analiza prin prisma costurilor de
oportunitate a capitalului.
Al doilea inconvenient al ratei interne de rentabilitate
(RIR), constă în faptul că poate intra în contradicţie cu venitul
net actualizat total (VNAT).
Dacă, de exemplu, o societate poate realiza două proiecte,
P1 şi P2, caracterizate fiecare prin 3.000 € cheltuieli şi fluxuri de
lichiditate (FL) după cum urmează:
Anul 1 2 3 4 RIR (%)

P1 - FL 1.500 1.000 700 700 13,47
P2 - FL 450 9.000 1.000 4.950 12,90
Ţinând seama de mărimea RIR, primul proiect P1 va fi

preferat celui de al doilea. În condiţiile în care, rata de
actualizare α = 9%, P1 va avea un VNAT de 254,25 €, iar P2 de
respectiv 323,96 €. Rezultă că după criteriul de selecţie VNAT,
preferinţa se acordă celui de al doilea proiect P2. Se poate trage
concluzia că, în funcţie de criteriul adoptat, clasificarea
proiectelor ca mărime a eficienţei poate fi diferită.
Cel de-al treilea inconvenient, se referă la existenţa
posibilă a unor valori multiple ale acesteia sau la absenţa unei
valori pentru indicatorul respectiv. RIR poate lua valori multiple
pentru un proiect sau nu poate avea nici o valoare.
Potrivit unor anchete efectuate în ţările dezvoltate, este de
preferat să se utilizeze mai multe criterii de determinare a
eficienţei economice. Astfel, în Franţa: 2,5% din societăţile
132

intervievate utilizează criterii bazate pe teoria opţiunilor; 32,9%
criterii bazate pe termenul de recuperare; 37,9% respectiv bazate
pe RIR; 20,2% bazate pe VNAT.
7.6. Cursul net de revenire actualizat

Cursul net de revenire actualizat (CRNα), denumit şi testul
Bruno sau cursul de revenire al valutei, exprimă costul intern
în lei al unei unităţi de valută externă obţinută prin:
a. exportul de produse;
b. economii, prin înlocuirea importului ca urmare a
diferitelor proiecte investiţionale cu asemenea obiective.
Cursul de revenire net actualizat (CRNα) ne arată eficienţa
unor cheltuieli cu investiţiile pentru producţia destinată expor-
tului sau celor care economisesc importurile, prin realizarea unei
producţii proprii.
Formula de calcul este:
Ktα(lei)
• CRNα = → pentru export;
VNAT( valuta)
Ktα(lei)
• CRNα = → pentru economii,
ENAT( valuta)
în care: Ktα = costuri totale actualizate, respectiv angajament de

capital exprimat în lei;
VNAT = valoarea netă actualizată totală în valută;
ENAT = economisiri nete actualizate totale exprimate în
valută.
Dacă notăm cu cs cursul de schimb valutar, comparativ cu
testul Bruno, vom avea următoarele situaţii:
• când CRNα < cs, proiectul este acceptat;
• când CRNα = cs, nu se înregistrează nici câştig şi nici
pierdere;
• când CRN α> cs, proiectul nu este acceptat, este ineficient.
133

Exemplu. Fie un proiect de investiţii în valoare de 500 €, cu
producţie destinată exportului, care se caracterizează prin
următorii indicatori de venituri şi cheltuieli, cărora li se aplică o
rată α = 15%, pentru un curs de schimb valutar al euro egal cu
37.300 lei vechi sau 3,73 RON.
Indicatorii VNAT ai proiectului, în valută (€)

Factor de
Anii Venituri Costuri Valoarea actualizare Valoarea netă
n (economii) totale netă 1 actualizată totală
anuale anuale anuală VNAT
(Va , Ea) Ka = Ia + Va − K a (1+α) n
+ Cha
(0) (1) (2) (3) = (1) - (4) (5) = (3) × (4)
(2)
1 0 500 -500 0,869 - 434,5
2 10.000 160 9.840 0,756 7.439,04
3 9.800 170 9.630 0,657 6.326,9
4 9.500 180 9.320 0,572 5.331,04
5 9.300 190 9.110 0,497 4.527,7
6 9.200 195 9.005 0,432 3.890,2
6
∑VNAT
n =1
n =
= 27.080,4 €
134

Indicatori ai K tα în RON
Anii Investiţii Chel- Cheltuieli Factor de Cheltuielile

n anuale tuieli totale anuale actualizare totale anuale
Ia anuale K a = Ia + 1 actualizate
Cha Cha Ktα
(1+α)
(0) (1) (2) (3) = (1) + (4) (5) = (3) × (4)
+ (2)
1 15.000 - 15.000 0,869 13.035
2 - 28.000 28.000 0,756 21.168
3 - 29.000 29.000 0,657 19.053
4 - 31.000 31.000 0,572 17.732
5 - 32.000 32.000 0,497 15.904
6 - 34.000 34.000 0,432 14.688
6
∑K α
n =1
t =
= 101.580 lei
Ktα(lei)
Deci, CRN α = =
VNAT( valută )
101.580 lei
= = 3,75 lei/€.
27.080,4 euro
Întrucât CRN α este aproximativ egal cu cursul de schimb,

nu se înregistrează nici pierdere şi nici câştig.
Cu ajutorul acestui indicator, este apreciată performanţa
activităţii pe piaţa internaţională a agenţilor economici dintr-o
ţară.
135

Termeni-cheie: angajament de capital; avantaj net total
actualizat; venit net actualizat; flux de lichiditate; indice de pro-
fitabilitate; rata internă de rentabilitate; curs de revenire net
actualizat.
1. Ce indicatori utilizează instituţiile financiare interna-
ţionale?
2. Ce reprezintă capitalul angajat?
3. Cum se calculează avantajul net actualizat total?
4. Ce neajunsuri are valoarea netă actualizată totală
(VNAT)?
5. Mărimea venitului net actualizat depinde de valorile
coeficientului de actualizare α?
6. Care este formula de calcul a RIR?
7. Când rata internă de rentabilitate este mai mare decât
rata dobânzii, proiectul este eficient?
8. Care sunt neajunsurile ratei interne de rentabilitate?
9. Ce exprimă cursul de revenire net actualizat?
10. Cum arată comparaţia dintre testul Bruno şi cursul de
schimb?
Teste-grilă
1. RIR reprezintă:
a) rata de actualizare care maximizează VNAT;
b) rata de actualizare pentru care veniturile totale nete
actualizate sunt egale cu cheltuielile totale nete actualizate;
c) rata de actualizare care minimizează Kta;
136

2. Când CRN α este mai mic decât cursul de schimb:
a) proiectul este acceptat;
b) proiectul este ineficient;
c) proiectul este indiferent; nu se înregistrează nici pierdere, nici
câştig.
3. Indicele de profitabilitate (K) este:

a) o sumă de bani reprezentând profitul brut total;
b) un raport între valoarea netă actualizată totală şi investiţia
totală actualizată;
c) diferenţa dintre cheltuielile totale actualizate şi venitul net
actualizat.
4. Când rata internă de rentabilitate (RIR) este mai mare decât

rata dobânzii:
a) proiectul este eficient;
b) proiectul este indiferent; nu se înregistrează nici pierdere, nici
câştig;
c) proiectul este ineficient.
5. Mărimea venitului net actualizat total depinde de:

a) rata inflaţiei;
b) rata actualizării;
c) coeficientul de eficienţă economică.
Răspunsuri corecte: 1b; 2a; 3b; 4a; 5b.
137

8. DETERMINAREA EFICIENŢEI ECONOMICE
ÎN CONDIŢII DE RISC ŞI INCERTITUDINE
Rentabilitatea oricărei activităţi economice, în general, şi

în special a celei investiţionale, depinde în principal de mai
mulţi factori supuşi riscului şi incertitudinii, dintre care men-
ţionăm:
• mărimea valorică a încasărilor aşteptate într-o
economie de piaţă; succesul sau eşecul comercializării unui
produs va depinde de capacitatea în care acesta satisface nevoile
consumatorului, o importanţă având evaluarea cantităţilor şi
preţurilor la care produsul poate fi vândut;
• mărimea cheltuielilor de exploatare, care sunt cheltuieli
de cumpărare a materiilor prime, energii, cu salariile etc. Aceste
cheltuieli au, de asemenea, un caracter variabil în timp, în
funcţie de fluctuaţiile preţurilor la materiile prime;
• durata de utilizare a echipamentelor, care poate fi, de
asemenea, foarte incertă, în funcţie de ritmul uzurii fizice şi
morale, determinat de dinamica progresului tehnologic;
• rata de actualizare, care cuprinde mulţimea incer-
titudinilor care afectează rentabilitatea aşteptată a unei investiţii.
În mod obişnuit, economiştii fac distincţie între risc şi
incertitudine, în sensul că riscul asociat unei activităţi, unui
proiect investiţional este consecinţa incertitudinii care carac-
terizează realizarea obiectivului sau activităţii respective.
Din punctul de vedere al finanţiştilor, o situaţie riscantă
este definită ca acea situaţie pentru care se poate determina a
138

priori legea distribuţiei de probabilitate a diferitelor rezultate.
Situaţia incertă se defineşte ca acea situaţie pentru care nu este
posibilă determinarea ex-ante a legii de distribuţie a proba-
bilităţii.
Măsurarea tradiţională a riscului se face cu ajutorul legii
de distribuţie a probabilităţii rentabilităţii/eficienţei. Momentele
cele mai relevante pentru analiză sunt:
• pierderea medie;
• probabilitatea de pierdere;
• probabilitatea de faliment;
• variaţia care s-a impus tot mai mult ca măsură
„naturală” a riscului.
Varianţa măsoară dispersia unei serii statistice în jurul

tendinţei sale centrale. Ea este reprezentată de speranţa mate-
matică a pătratelor ecarturilor dintre fiecare valoare şi speranţa
matematică a seriei.
Ecartul tip reprezintă rădăcina pătrată a varianţei.
Exemplu. În funcţie de ipotezele reţinute pentru evaluarea

unui proiect de investiţii, o întreprindere a determinat rentabili-
tatea aşteptată a acestui proiect. Pentru fiecare dintre ipoteze, ea
este de respectiv 10%, 12%, 11%, 10%, 14%, 8% şi 12%. Pe
această bază, speranţa matematică a rentabilităţii acestui
proiect sau rentabilitatea medie aşteptată este de 11%, adică:
10% + 12% + 11% + 10% + 14% + 8% + 12%

= 11% .
7
Coeficientul de 11% este aproximativ acelaşi cu cel al

unui proiect alternativ, ale cărui rentabilităţi aşteptate, în funcţie
de ipotezele reţinute, au fost de respectiv 5%, 15%, 7%, 19%,
10%, 6% şi 11%, adică:
139

5% + 15% + 7% + 19% + 10% + 6% + 11%
≅ 11% .
7
În mod intuitiv, primul proiect pare mai puţin riscant decât

cel de al doilea. Intuiţia noastră poate fi obiectivizată, folosind
noţiunea de varianţă sau variaţie (V), care reprezintă suma
pătratelor ecarturilor dintre fiecare valoare şi speranţa
matematică. Variaţia (V) pentru primul proiect (V1) va fi:
(10 – 11)2 + (12 – 11)2 + (11 – 11)2 + (10 – 11)2 +

+ (14 – 11)2 + (8 – 11)2 + (12 – 11)2 = 22
La cel de al doilea proiect, V2 este de 158. Dispersia

rentabilităţii aşteptate pentru cel de al doilea proiect este mult
mai mare decât în cazul primului proiect şi, în consecinţă, acesta
este cel mai riscant.
Alte măsuri pentru risc se referă la coeficientul Baumol şi
coeficientul Mao.
Coeficientul Baumol a fost la început utilizat pentru
evaluarea riscului plasamentelor în acţiuni. Pentru W. Baumol,
nu valoarea absolută a variaţiei este de temut, ci faptul că o
variaţie mare ar putea să însemne o rentabilitate slabă sau
negativă. Ceea ce-l interesează în mod deosebit pe decident este
tocmai nivelul rentabilităţii negative. Modelul lui Baumol constă
în definirea nivelului de aversiune faţă de risc şi apoi măsurarea
riscului proiectului, plecând de la ecartul mediu al rentabilităţii
proiectului şi ecartul tip al acestei rentabilităţi, influenţat de un
coeficient corespunzător nivelului de aversiune faţă de risc:
α = x – ασ,
în care: x = media randamentelor posibile;

σ = abaterea-tip sau standard a acestor randamente;
α = coeficientul de aversiune faţă de risc.
140

Economistul american JCT Mao propune măsurarea
riscului în termeni cu totul diferiţi faţă de Baumol. Această
abordare este focalizată pe riscul de eşec al unui proiect de
investiţii, care se defineşte ca valoare aşteptată şi măsurată,
plecând de la semivariaţie. Semivariaţia unui proiect se defineşte
ca valoare aşteptată a pătratelor abaterilor negative ale
randamentului proiectului, în raport cu un nivel definit în
prealabil. Această măsură prezintă avantajul concentrării atenţiei
asupra eşecului unui proiect, care este randamentul insuficient.
În pofida interesului incontestabil pe care-l prezintă,
această metodologie nu a cunoscut o aplicabilitate practică
semnificativă. În practică, putem distinge patru mari clase de
metodologii care permit luarea în considerare a incertitudinii
legate de viitor.
1. Metoda criteriului „viitorofob” este utilizată în practică
mai ales datorită simplităţii sale. Ea constă în evaluarea calităţii
unui proiect de investiţii, reţinând timpul ca principal criteriu de
evaluare a riscului. În acest caz, demersul metodologic futurofob
preferă viitorul apropiat ca fiind mai puţin riscant, faţă de un
viitor mai îndepărtat, prin definiţie mai riscant. Criteriul reţinut
este în consecinţă termenul de recuperare (T) al capitalului
investit. Cu cât acest termen este mai scurt, cu atât investiţia este
considerată mai puţin riscantă şi invers.
2. Metoda distribuţiilor de probabilitate a evenimentelor
caracterizează un proiect investiţional prin construirea de
ipoteze privind natura legii distribuţiei de probabilităţi. În
general, cea mai folosită este legea distribuţiei normale, care se
preferă, mai degrabă pentru comoditatea sa decât pentru realis-
mul său.
3. Metoda luării în considerare a unei prime de risc, prin
înmulţirea ratei de actualizare cu o primă. Mărirea ratei de
actualizare provoacă mecanic diminuarea VNAT. Această
metodă nu permite decât reţinerea acelor proiecte pentru care
141

volumul valoric al fluxurilor este în legătură directă cu nivelul
riscului reţinut.
4. Metoda echivalenţilor cerţi presupune ataşarea la
fluxurile de trezorerie ale unui proiect a unui coeficient de
incertitudine, evaluarea investiţiilor făcându-se prin actualizarea
fluxurilor de trezorerie corectate. Interesul pentru această
metodă, faţă de metodele anterioare, constă în capacitatea sa de
a ţine seama de creşterea riscului odată cu îndepărtarea în timp,
prin intermediul unor coeficienţi diferenţiaţi a căror estimare se
face preponderent subiectiv.
8.1. Metode bazate pe luarea în calcul a probabilităţilor

Metoda scenariilor constă în construirea de scenarii
bazate pe diferiţi coeficienţi de probabilitate. Cel mai frecvent se
construieşte un scenariu central sau de bază care este considerat
a fi cel mai probabil şi, plecând de la acest scenariu, se cons-
truiesc variante, în general optimiste şi pesimiste, care reprezintă
situaţii limită ce ar putea să aibă loc, respectiv, în sens favorabil
sau nefavorabil. Pe baza diferitelor scenarii, cărora le cores-
punde o anumită probabilitate de a se realiza, se determină
speranţa matematică şi abaterea standard a VNAT. Dacă
speranţa matematică este pozitivă, proiectul va fi considerat
rentabil.
Speranţa matematică reprezintă media ponderată a obser-
vaţiilor unei serii statistice şi este un indicator central de
tendinţă. Abaterea standard este un coeficient statistic de apre-
ciere a dispersiei unei serii statistice în jurul tendinţei centrale.
Metoda lui Hertz. Bazele metodei lui Hertz – cunoscută
şi sub denumirea de metoda Monte Carlo – sunt apropiate de
cele ale metodei scenariilor. Ea diferă în ceea ce priveşte
modalităţile de luare în calcul a probabilităţilor. Metoda lui
Hertz constă în atribuirea unei legi de probabilitate pentru
fiecare moment generator al fluxurilor de trezorerie şi apoi, prin
142

tragere la sorţi, se calculează VNAT a unui proiect caracterizat
printr-o valoare la întâmplare, procedându-se în acest fel la un
număr mare de runde. Această acumulare de VNAT va permite
apoi să se construiască legea de distribuţie a probabilităţii
criteriului. Dacă VNAT se caracterizează printr-o speranţă
matematică pozitivă, atunci proiectul va fi evaluat pozitiv.
Hertz identifică mai mulţi factori susceptibili de a evalua
în manieră de risc şi incertitudine un proiect de investiţii:
• dimensiunea pieţei;
• rata de creştere aşteptată a pieţei;
• partea de piaţă ce revine întreprinderii;
• mărimea investiţiei;
• durata de viaţă a investiţiei;
• valoarea reziduală;
• preţul de vânzare al produselor şi serviciilor;
• costurile de exploatare şi cheltuielile fixe.
8.2. Eficienţa economică în condiţii

de risc şi incertitudine
Este cunoscut că orice activitate economică presupune un
anumit grad de risc care poate fi mai mult sau mai puţin
anticipat. Dacă prin incertitudine se înţelege manifestarea unei
îndoieli cu privire la producerea unui eveniment viitor, riscul
reprezintă o noţiune cu dimensiune economică, socială, politică
şi naturală care reflectă posibilitatea ca o anumită activitate
umană din viitor să producă o pierdere generată de lipsa de
informaţii sau de insuficienţa acestora în momentul luării
deciziei sau ca urmare a unor raţionamente de „tip logic”
defectuoase, eronate, greşite.
Determinarea surselor de apariţie a unor consecinţe
nefavorabile generate de un anumit risc se poate face prin
intermediul teoriei probabilităţilor, spre deosebire de concepţia
143

deterministă, care presupune că activităţile se desfăşoară în
condiţii de totală certitudine (risc zero). Abordarea probabilistă
presupune posibilitatea manifestării unor riscuri cu consecinţe
nefavorabile şi este mai apropiată de situaţiile reale.
În general, riscul are ca factor principal evoluţia destul de
inegală şi rapidă a progresului ştiinţific şi tehnologic care
influenţează volumul şi structura cererii, a costurilor, precum şi
gradul de înnoire a produselor şi serviciilor.
Orice activitate economică se desfăşoară în condiţii de risc
care, prin consecinţele negative pe care le are, afectează
eficienţa economică atât în privinţa efectelor, cât şi a eforturilor.
Din punctul de vedere al veniturilor şi al costurilor, eficienţa
poate fi afectată de risc în cel puţin următoarele modalităţi:
a) variaţia veniturilor, în condiţiile în care costurile rămân
constante;
b) variaţia costurilor, veniturile rămânând neschimbate;
c) se modifică în acelaşi timp şi costurile şi veniturile;
d) variaţia duratei în timp a unei activităţi.
Probabilitatea (P) reprezintă un raport între numărul de

şanse (M) care favorizează producerea unui fenomen şi numărul
de şanse (N) favorabile şi nefavorabile producerii fenomenului
respectiv. Dacă notăm cu q riscul, atunci acesta este egal cu
1 – P şi poate avea valori de la zero (în cazul incertitudinii
totale) până la 1 (în cazul certitudinii totale).
Una dintre problemele majore cu care se confruntă ştiinţa
economică este măsurarea riscului ca factor de influenţă al
eficienţei economice. Pentru a înţelege mai bine modalităţile de
cuantificare a riscului, vom exemplifica pe cazul eficienţei eco-
nomice.
Într-o primă fază, atunci când avem mai multe variante de
proiect investiţional, fiecăreia dintre acestea i se asociază un
anumit grad de risc, ceea ce va permite clasificarea proiectelor
144

respective pe clase şi subclase de risc. În acest demers,
experienţa şi abilitatea factorilor de decizie joacă un rol esenţial,
întrucât este vorba de a stabili subiectiv distribuţii de proba-
bilităţi în ceea ce priveşte mărimea fluxurilor de lichiditate
anuală, care se pot realiza pentru diferitele variante de proiecte
investiţionale.
În general, se stabileşte o singură distribuţie de
probabilitate, considerată specifică pentru profitul net anual pe
întreaga durată de funcţionare economică a unei societăţi.
După ce a fost stabilită distribuţia de probabilitate tipică,
se trece la determinarea mărimii medii a valorii nete actualizate
totale ( VNAT ) potrivit relaţiei:
n
FL
• VNAT = E (VNAT) = ∑ ,
a =1 (1 + α )
a
în care E (VNAT) reprezintă valoarea netă actualizată estimată.

În legătură cu categoria VNAT vezi p. 125.
Calculele referitoare la abaterea standard σ (VNAT) se
efectuează după următoarea relaţie:
• σ = σ 2 (VNAT) = ∑ p i (FL i − FL) 2 ,
în care: FLi = valoarea anuală estimată a fluxului de lichiditate

în anul i;
FL = flux mediu de lichiditate;
Cei doi indicatori măsoară direct riscul în valoarea sa

absolută.
Pentru a stabili riscul proiectului investiţional în termeni
relativi se calculează coeficientul de variaţie (CV) sub forma
145

raportului dintre abaterea standard σ (VNAT) şi valoarea netă
actualizată estimată E(VNAT), adică:
σ(VNAT )
• CV =
E(VNAT )
Coeficientul de variaţie (CV) exprimă dispersia relativă a

valorii nete actualizate a unui proiect, dând posibilitatea de a fi
comparat cu alte proiecte din punctul de vedere al riscului.
În determinarea riscului, un rol deosebit de important îl are
gradul de subiectivism al celui care stabileşte distribuţia de pro-
babilitate.
Un rol important în subiectivismul distribuţiei de
probabilităţi îl are starea economiei care poate fi: depresiunea;
recesiunea; stare normală; bună; foarte bună. Fiecărei stări a
economiei i se atribuie un coeficient de probabilitate (pi) căruia
îi corespunde un nivel posibil al fluxului de lichidităţi (FLi)
pentru orice an i.
Determinarea indicatorilor dispersiei σ2 şi ai abaterii
standard se prezintă în tabelul nr. 1, în care fiecărei stări a
economiei i se atribuie un coeficient de probabilitate şi o valoare
posibilă a fluxului de lichiditate.
Simbolurile utilizate în tabelul nr. 1 sunt următoarele:
pi = probabilitatea de apariţie a valorii fluxului de lichiditate în
orice an i, în funcţie de caracteristicile economiei;
FLi = nivelurile posibile ale fluxurilor de lichiditate pentru orice
an i;
FL = valoarea medie estimată a fluxurilor de lichiditate pe
baza distribuţiei de probabilitate (pi).
146

Tabelul nr. 1
Determinarea dispersiei σ2 şi a abaterii medii standard σ

147
Să presupunem că decidentul trebuie să aleagă între două
proiecte A şi B caracterizate prin următoarele estimări:
Variante de E (VNAT) σ(VNAT ) CV

proiect
(0) (1) (2) (3) = (2) : (1)
A 1.350 688 0,509
B 1.820 700,00 0,384
Coeficientul de variaţie (CV) pentru cele două puncte va

fi:
σ(VNAT )A 688
CVA = = = 0,509;
E(VNAT )A 1.350
σ(VNAT )B 700
CVB = = = 0,384
E (VNAT )B 1.820
Analiza variantelor de proiect din punctul de vedere al

riscului prin prisma mărimilor absolute σ relevă că varianta A
este de preferat, având un risc mai scăzut (688 < 700). Dacă
judecăm variantele pe baza maximului de venit obţinut, varianta
B este de preferat (1.820 >1.350). În acest caz, este necesar să se
determine coeficientul de variaţie (CV), ca măsură a variaţiei
relative.
CVA = 0,509 şi CVB = 0,384, de unde rezultă că proiectul B
este mai avantajos, deoarece riscul pe unitate de venit este mai mic.
8.3. Metode bazate pe teoria jocurilor

Detaşându-se de abordarea tradiţională a riscului, bazată
pe distribuţii de probabilitate, teoria jocurilor este o tehnică
deosebită, care îşi propune tratarea situaţiilor de incertitudine cu
148

ajutorul unor modele care ne indică o decizie sau o strategie, în
conformitate cu preferinţele decidentului.
După ce au fost identificate situaţiile posibile în funcţie de
evenimentele cunoscute, dar a căror realizare este incertă,
metodele bazate pe teoria jocurilor permit aflarea situaţiei care
corespunde în gradul cel mai înalt preferinţelor decidentului.
Deşi există un mare număr de astfel de metode care propun
criterii de alegere între situaţii alternative, în continuare ne vom
referi la cele folosite în mod frecvent.
1. Modelul Laplace
Pentru a înţelege esenţa modelului Laplace vom recurge la
un exemplu concret.
Exemplu. O societate comercială producătoare de mobilă
trebuie să aleagă între trei investiţii posibile, ale căror rezultate
sunt în funcţie de preţul mobilei şi dimensiunea cererii.
Întreprinderea a identificat trei situaţii posibile:
• situaţia A: preţul mobilei este ridicat şi cererea slabă;
• situaţia B: preţul mobilei este ridicat şi cererea puter-
nică;
• situaţia C: preţul mobilei este slab şi cererea puternică.
Pentru fiecare dintre cele trei situaţii, serviciile financiare

ale întreprinderii au evaluat mărimea posibilă a VNAT (în
milioane de €), după cum urmează:
situaţii A B C
investiţii
VNAT 1 (mil. €) 5 10 15
VNAT 2 (mil. €) 2 16 20
VNAT 3 (mil. €) 3 13 32
149

Criteriul Laplace se bazează pe calculul mediei aritmetice
a veniturilor aşteptate (sperate) pentru fiecare dintre situaţiile
avute în vedere şi propune reţinerea strategiei a cărei medie
este cea mai ridicată.
Pentru cazul nostru, aplicarea acestui criteriu constă în
calcularea mediei aritmetice a câştigurilor avute în vedere pentru
fiecare investiţie:
Investiţia VNAT
1 1
× (5 + 10 + 15) = 10
3
2 1
× (2 + 16 + 20 ) = 12,66
3
3 1
× (3 + 13 + 32) = 16
3
Utilizarea criteriului Laplace va conduce la reţinerea

proiectului 3. Simplitatea calculului este principalul avantaj al
acestui criteriu. Trebuie să reţinem totuşi ambiguitatea demer-
sului, care constă în a pretinde să gândim în viitor, adică un
viitor pentru care nu se pot determina a priori legea de
probabilitate a diferitelor rezultate, ci utilizarea unei medii arit-
metice care obligă la definirea unei echiprobabilităţi a diferitelor
rezultate.
2. Criteriul Wald
Criteriul Wald presupune reţinerea soluţiei care maxi-
mizează câştigul minim al fiecărei decizii. Acest criteriu este, de
asemenea, cunoscut sub denumirea de Maximin. În cazul exem-
plului nostru, câştigul minimal este de 5 mil. € pentru prima
investiţie, de 2 mil. € pentru a doua investiţie şi de 3 mil. €
150

pentru a treia investiţie. Valoarea maximă a câştigului minimal
este deci de 5 mil. €, adică va fi reţinută prima investiţie.
Criteriul Wald este, prin definiţie, un criteriu de prudenţă.
El se bazează pe ipoteza implicită a unei probabilităţi mai mari
pentru evenimentele cel mai puţin favorabile.
3. Criteriul Savage
Cunoscut, de asemenea, sub denumirea de Minimax,
criteriul Savage sugerează reţinerea soluţiei care minimizează
maximul de regret. Regretul corespunde lipsei de câştig care
rezultă dintr-o decizie. El se măsoară plecând de la diferenţa
dintre câştigul obţinut pe baza unei decizii şi câştigul celei mai
bune decizii posibile. În cazul exemplului nostru, atunci când
conjunctura este de primul tip A, câştigul maxim este de
5 mil. €, de 16 mil. € pentru conjunctura de al doilea tip B şi de
32 mil. € pentru cel de-al treilea tip C.
Vom construi tabelul regretelor pentru fiecare investiţie:
situaţii A B C
investiţii
VNAT 1 (mil. €) 0=5–5 6 = 16 – 10 17 = 32 – 15
VNAT 2 (mil. €) 3=5–2 0 = 16 – 16 12 = 32 – 20
VNAT 3 (mil. €) 2=5–3 3 = 16 – 13 0 = 32 – 32
Criteriul Savage reţine soluţia pentru care regretul maxim

este cel mai slab.
− pentru investiţia 1: regretul maxim este 17
− pentru investiţia 2: regretul maxim este 12
− pentru investiţia 3: regretul maxim este 3.
Investiţia 3 va fi reţinută pentru că minimul regretului

maxim este de 3, comparativ cu 12 şi 17.
151

4. Criteriul Hurwitz
Criteriul Hurwitz identifică decizia care face maxim
rezultatul mediu. Rezultatul mediu corespunde mediei ponderate
a valorilor minimale şi maximale ale deciziilor.
Continuând cu datele din exemplul nostru şi aplicând un
coeficient de ponderare de 0,5, vom obţine următoarele rezultate:
− investiţia 1: (0,5 × 5) + (0,5 × 15 ) = 10
− investiţia 2: (0,5 × 2) + (0,5 × 20) = 11
− investiţia 3: (0,5 × 3) + (0,5 × 32) = 17,5
Rezultă că proiectul 3 va fi preferat de decident deoarece

are cea mai mare valoare a rezultatului mediu.
Dar coeficientul de ponderare pentru valorile maximale şi
minimale poate fi diferit, respectându-se cerinţa ca suma lor să
fie egală cu 1.
Proiectul investiţional 3 va fi preferat de către decident.
Apare evident în cadrul acestei analize că mărimea coeficien-
tului de ponderare va juca un rol esenţial. Astfel, la un coeficient
de ponderare de 90% pentru valoarea minimală şi de 10% pentru
valoarea maximală, rezultatele vor fi de respectiv:
– investiţia 1: (0,9 × 5) + (0,1 × 15 ) = 6
– investiţia 2: (0,9 × 2) + (0,1 × 20) = 3,8
– investiţia 3: (0,9 × 3) + (0,1 × 32) = 5,9
Se va reţine primul proiect întrucât are cea mai mare

valoare medie (6 faţă de 3,8 şi 5,9).
În concluzie, este important de reţinut faptul că luarea în
considerare a riscului nu elimină riscul din cadrul eficienţei unei
activităţi economice. Prin această operaţie, avem în cel mai bun
caz posibilitatea de a aprecia consecinţele posibile ale riscului
asupra mărimii eficienţei unei activităţi.
152

8.4. Definirea riscului unui activ financiar
Dată fiind complexitatea condiţiilor care determină
valoarea acţiunilor, aşteptările acţionarilor se pot identifica
destul de greu. Cu toate acestea, în cazul în care acţionarii sunt
investitori raţionali, cu cât sectorul lor de activitate va fi mai
riscant, cu atât mai mare va fi randamentul scontat, aşteptat la
activitatea respectivă. Acesta reprezintă un principiu forte al
activităţii financiare şi, de asemenea, un procedeu al bunului
simţ. Cu cât este mai mare riscul, cu atât este mai mare eficienţa
sau randamentul aşteptat.
Un investitor privat nu va plasa niciodată totalitatea
patrimoniului său numai într-un singur domeniu. Cu cât porto-
foliul său este mai diversificat, cu atât riscul va fi mai mic.
În literatura de specialitate şi în practică, se pune
întrebarea dacă este posibil să avem riscul zero? Vom ilustra
răspunsul la această întrebare printr-un exemplu. Să considerăm
o întreprindere care îşi desfăşoară activitatea sa pe o insulă
frumoasă vânzând umbrele şi uleiuri împotriva arsurilor de
soare. Dacă va fi vreme frumoasă, întreprinderea va vinde ulei,
nu umbrele. Dacă plouă, ea va vinde umbrele şi nu ulei. În cazul
în care afacerile ar fi înfloritoare oricare ar fi timpul, aceasta ar
însemna că întreprinderea ar fi eliminat orice risc. Din nefe-
ricire, o astfel de situaţie nu ar putea fi imaginată. Să presu-
punem că pe insulă va avea loc o revoluţie sau se va produce un
taifun. În acest caz, întreprinderea nu va vinde nici umbrele şi
nici ulei, întrucât nu vor fi turişti.
Riscul legat de mediul economic, social şi politic care nu
poate fi diversificat se numeşte risc sistematic sau risc de piaţă.
Pe de altă parte, riscul legat direct de o afacere, indiferent de
vreme, se poate diversifica şi, în această situaţie, se numeşte risc
specific. Se pot identifica şi măsura aceste tipuri diferite de risc?
Există experienţe importante, cu rezultate deosebit de
153

convingătoare. Wagner şi Lau (1971) au încercat să estimeze
impactul mărimii unui portofoliu asupra riscului acestuia. Ei au
selecţionat acţiuni la întâmplare şi au creat mai multe portofolii
de 1, 2,...,100 de titluri diferite. Apoi au analizat modul în care
riscul, adică variabilitatea randamentului portofoliilor, era legat
de mărimea acestora. Concluziile au fost următoarele:
1. riscul s-a diminuat rapid;
2. există o limită a acestei diminuări, o valoare minimă
pentru risc, oricare ar fi mărimea portofoliului;
3. această limită este atinsă pentru un număr de circa 20
de titluri.
Nivelul minim de risc este riscul pieţei, despre care am
vorbit mai înainte. Odată cu diversificarea titlurilor riscul
specific a scăzut.
Deoarece se consideră că, de regulă, orice risc trebuie să
fie remunerat, activele financiare riscante ar trebui să aibă un
randament superior ratei dobânzii fără risc. În aceste condiţii, va
fi remunerat doar riscul de piaţă, iar cel specific poate fi evitat
prin diversificare. Pentru a calcula această remunerare este
necesar să descriem modul în care un activ dat este legat de
piaţă. În acest scop, se introduce un coeficient de risc β . Prin
definiţie, considerăm că β al unui activ va fi mai mare decât 1,
dacă acest activ are un risc mai mare decât riscul de piaţă; şi mai
mic decât 1, dacă riscul său este mai scăzut decât cel de piaţă. În
cazul în care β = 1, vom spune că riscul de piaţă va fi egal cu
cel specific. Cu cât riscul de piaţă al unui activ este mai ridicat,
cu atât β va fi mai mare.
Coeficientul β reflectă riscul de piaţă al activităţii. Astfel,
dacă PIB va creşte sau se va reduce, este important să cunoaştem
care va fi modificarea lui β . Alţi factori care influenţează
coeficientul β sunt caracterul ciclic al afacerilor (business
cycle), precum şi raportul dintre costurile fixe şi cele variabile.
154

Diminuarea costurilor fixe şi înlocuirea lor cu costuri variabile
reprezintă o strategie de prevenire a riscului.
Termeni-cheie: legea distribuţiei; probabilităţi; risc;

incertitudine; dispersie; abatere standard; coeficient de variaţie;
teoria jocurilor.
1. Care sunt factorii supuşi riscului şi incertitudinii?
2. Ce reprezintă ecartul tip?
3. În ce constă modelul lui Baumol?
4. Care sunt metodele ce permit luarea în calcul a
incertitudinii legate de viitor?
5. Ce este speranţa matematică?
6. Care sunt metodele bazate pe luarea în calcul a
probabilităţilor?
7. Cum definim riscul şi incertitudinea?
8. Care este formula de calcul a abaterii standard?
9. Ce reprezintă coeficientul de variaţie?
10. Care sunt metodele bazate pe teoria jocurilor?
Teste-grilă
1. Indicatorii care măsoară direct riscul sunt:

a) valoarea estimată a VNAT ; dispersia;
b) dispersia; abaterea standard;
c) abaterea standard; valoarea estimată a VNAT ; dispersia.
2. Marile clase de metodologii care permit luarea în calcul a

incertitudinii legate de viitor sunt:
1) metoda echivalenţilor cerţi;
2) metoda scenariilor;
155

3) metoda criteriului „viitorofob”;
4) metoda distribuţiilor de probabilitate a evenimentelor;
5) metoda luării în considerare a unei prime de risc.
a) 1+3+4+5; b) 2+3+4+5; c) 1+2+4+5.
3. Metodele bazate pe luarea în calcul a probabilităţilor sunt:

1) metoda scenariilor;
2) metoda lui Hertz;
3) metoda criteriului „viitorofob”;
4) metoda distribuţiilor de probabilitate a evenimentelor;
5) metoda luării în considerare a unei prime de risc.
a) 3+4; b) 2+3; c) 1+2.
σ (VNAT )
4. Cu ajutorul formulei se determină:
E (VNAT )
a) dispersia;
b) abaterea standard;
c) coeficientul de variaţie.
5. Metodele bazate pe teoria jocurilor sunt:

1) metoda Laplace;
2) metoda Hurwitz;
3) metoda Hertz;
4) metoda Wald;
5) metoda Savage.
a) 1+3+4+5; b) 1+2+4+5; c) 1+2+3+5.
Răspunsuri corecte: 1c; 2a; 3c; 4c; 5b.
156

BIBLIOGRAFIE
• Beatrice et Francis Grandguillat, Analyse financière. Les outils du

diagnostic financier, 7e édition, Gualino Editure, 2003.
• Francis J.C. Investments, analysis and management, McGraw Hill,
1991.
• Jacky Kőehl, Les choix d΄investissement, Dunod, Paris, 2003.
• Levy Aldo, Management financier, Economica, Paris, 1993.
• Mărgulescu şi alţii, Analiza economico-financiară, Editura
Fundaţiei România de Mâine, 1999.
• Matter Eric, La rentabilité des investissement, Collection
„Gestion”, PUF, Paris, 1992.
• Olivier F., La décision et les stratégies financières. Progrès du
management, Dunod, Paris, 1994
• Papin Robert, Stratégie pour la création d΄entreprise, Dunod,
Paris, 1993.
• Porter M.E., Choix stratégiques et concurence, Economica, Paris,
1990.
157

• Staicu Florea, (coord.), Pârvu Dumitru, Dumitru Maria, Stoian
Marian, Eficienţa economică a investiţiilor, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995.
• Stoian M., Aplicaţii practice privind evaluarea eficienţei
economice a proiectelor de investiţii, Lito, ASE,
Bucureşti, 1993.
• Vasilescu I., Românu I. Eficienţa economică a investiţiilor şi a
capitalului fix, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1993
• Vasilescu I., Românu I., Cicea C., Investiţii, Editura Economică,
2003.
• Vasilescu I., Botezatu M., Investiţii,(studii de caz, teste grilă),
Editura Economică, Bucureşti, 1999.
• Vasilescu I., Botezatu M., Investiţii, Editura Economică, Bucureşti,
1999.
• Zaman Gh., Dimensiunea firmelor şi eficienţa economică,
„Adevărul Economic”, nr. 11, 12, 13/1999.
• Zaman Gh., Restructurarea industriei: soluţii de optimizare,
„Tribuna Economică”, nr.1/1999.
• Zaman Gh., Blocajul investiţional. Forme, cauze, efecte şi căi de
redresare, „Probleme economice”, nr. 12-13, 1997, IEN,
CIDE, Bucureşti.
158

• * * * Evoluţii structurale ale exportului în România, (Zaman Gh.,
Vasile V., coordonatori), Bucureşti, Editura Expert, 2004.
• * * * Modificări structurale şi performanţa economică în România,
(C. Ciupagea, V. Lazea coordonatori), Bucureşti, vol. I şi
II, CEROPE, 2003.
159

Redactor: Cornelia PRODAN
Tehnoredactor: Marcela OLARU
Coperta: Marilena BĂLAN
Bun de tipar: 21.02.2006; Coli tipar: 10
Format: 16/70×100
Splaiul Independenţei, Nr. 313, Bucureşti, S. 6, O. P. 83

Tel./Fax.: 316 97 90; www.spiruharet.ro
e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro
160

Finanţare
Elemente
Fără împrumut 40% împrumut 40% împrumut 60% împrumut
10% rata dobânzii 8% rata dobânzii 8% rata dobânzii
Volum investiţii 1.000.000 1.000.000 1.000.000 1.000.000
Volum împrumut 0 400.000 400.000 600.000
Rata rentabilităţii economice 20% 20% 20% 20%
Capitaluri proprii 1.000.000 600.000 600.000 400.000
Cheltuieli financiare 0 40.000 32.000 48.000
Rezultat curent 200.000 160.000 168.000 152.000
Rentabilitate financiară 200.000 160.000 168.000 152.000
(Rf) × 100= =20% × 100 = 26,67% × 100 = 28% × 100 = 38%
1.000.000 600.000 600.000 400.000
Efect de levier =
variaţiaRf / rata rentabilităţii 26,67 − 20 28 − 20 38 − 20
economice 0 × 100=33,35% × 100 = 40% × 100 = 90%
20 20 20

Finanţare
Elemente
Fără împrumut 40% împrumut 40% împrumut 60% împrumut
10% rata dobânzii 8% rata dobânzii 8% rata dobânzii
Volum investiţii 1.000.000 1.000.000 1.000.000 1.000.000
Volum împrumut 0 400.000 400.000 600.000
Rata rentabilităţii economice 8% 8% 8% 8%
Capitaluri proprii 1.000.000 600.000 600.000 400.000
Cheltuieli financiare 0 400.000 × 0,10= 40.000 400.000 × 0,08= 32.000 600.000 × 0,08 = 48.000
Rezultat curent 80.000 40.000 48.000 32.000
Rentabilitate financiară 80.000 40.000 48.000 32.000
(Rf) × 100=8% × 100 =6,6% × 100 = 8% × 100 = 8%
1.000.000 600.000 600.000 400.000
Efect de levier = 0 6,6 − 8 8−8 8−8
variaţiaRf/rata rentabilităţii × 100= - 17,5% × 100 = 0% × 100 = 0%
8 8 8
economice

Starea economiei pi FLi pi ×FLi FLi - FL (FL i − FL) 2
2
(
pi × FL i − FL2 )
(0) (1) (2) (3) = (1) × (2) (4) = (2) – 1.350 (5) = (4) (6) = (1) × (5)
Depresiune 0,05 -200 -10 -1.160 1.345.600 62.780
Recesiune 0,20 500 100 -850 722.500 144.500
Normală 0,45 1.800 810 +450 202.500 91.125
Bună 0,15 2.100 315 +750 562.500 84.375
Foarte bună 0,05 2.700 135 +1.350 1.822.500 91.125
Media estimată a - - ∑ p i FL i=1.350 - - -
fluxului de
lichiditate (FL)
Dispersia σ 2 a FL - - - - - 473.905
Abaterea standard σ - - - - - 688
a FL

An3 Eficienta Economica

Enviado por

Dados do documento

Direitos autorais

Formatos disponíveis

Compartilhar este documento

Compartilhar ou incorporar documento

Opções de compartilhamento

Você considera este documento útil?

Este conteúdo é inapropriado?

Direitos autorais:

Formatos disponíveis

An3 Eficienta Economica

Enviado por

Direitos autorais:

Formatos disponíveis

GHEORGHE ZAMAN

Universitatea SPIRU HARET

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

Universitatea SPIRU HARET

Prof. univ. dr. GHEORGHE ZAMAN

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Universitatea SPIRU HARET

Cuvânt înainte …………………………………………………….. 9

1. EFICIENŢA ECONOMICĂ – DEFINIŢIE, CONŢINUT,

1.1. Definiţie ………………………………………………………. 13

2. EFICIENŢA INVESTIŢIILOR LA NIVEL MICROECONOMIC 40

2.1. Tipologia sistemului de indicatori ……………………………. 41

Universitatea SPIRU HARET

3.1. Eficienţa Pareto ……………………………………………….. 55

4. EFICIENŢA ECONOMICĂ ŞI RENTABILITATEA ………. 75

4.1. Rata rentabilităţii economice ………………………………… 75

5. PRAGUL DE RENTABILITATE ……………………………. 89

5.1. Calculul pragului de rentabilitate şi al altor indicatori ……….. 91

Universitatea SPIRU HARET

6.1. Dobânda simplă ………………………………………………. 108

7. INDICATORII EFICIENŢEI ECONOMICE UTILIZAŢI

7.1. Angajamentul de capital ……………………………………… 120

8. DETERMINAREA EFICIENŢEI ECONOMICE

8.1. Metode bazate pe luarea în calcul a probabilităţilor ………….. 142

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Prezenta lucrare îşi propune să abordeze principalele aspecte

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

1.2. Schema generală a indicatorilor de eficienţă

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Din această categorie de indicatori, menţionăm:

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

0 Ch1 Ch2 Ch3 Ch

Graficul 1. Evoluţia eficienţei economice şi nivelul optim al acesteia

Din graficul 1 deducem următoarele:

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Din relaţia (2) se pot determina următoarele mărimi utile

În funcţie de specificul situaţiilor şi al domeniilor

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Cu cât valoarea acestor indicatori va fi mai mare, cu atât

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

Se observă că W va depinde de cei doi factori fundamentali

Universitatea SPIRU HARET

mărimea inversă a gradului de înzestrare zilnică a muncii

Universitatea SPIRU HARET

Această rată se exprimă sub formă procentuală şi reflectă

Universitatea SPIRU HARET

• cheltuielile (Ch) la 1 milion lei venituri sau producţie(V).

în care : Ch = cheltuielile totale anuale;

1.5. Dependenţe funcţionale şi efecte propagate

Universitatea SPIRU HARET