Asteapta-mavoi veni!! 13 Noiembrie 2006 Ora 1.20 Ultima raza a soarelui murea intampinand primele umbre ale amurgului.

Sub marul batran, pe o banca invechita statea o femeie ce privea drept inainte la spectacolul ce se desfasura in fata-i umbrita de ganduri. Nici nu clipea macar. Daca nu ar fi respirat, putea fi confundata cu o statuie. Parul lung si blond ii era prins neglijent la spate si cateva suvite ii atarnau in dezordine insa ei nu parea sa ii pese. Rochia neagra ii cadea pana la pamant insa decolteul ii scotea in evidenta un gat prelung si sculptat parca de maini de maestru. O frunza se desprinse din falnicul mar si cazu in apropierea mainii ce o tinea neglijent pe picior. Atunci pentru prima data femeia zambi. Venea toamna in sfarsit. Iubea toamna pentru ca aceasta fusese iubita la randul ei de cel caruia ea ii daruise inima cu mult timp in urma. Ridica frunza si o invarti intre degete. Asa obisnuia sa se joace cu ele si sa rada de fragilitatea lor. Nu stia ca foarte curand va afla cat de fragila este viata in realitate. Isi ridica ochii caprui spre cerul acum cuprins de flacari si lasa o lacrima sa se prelinga pe obrazul palid. Ar fi putut sa fie atat de simplu totul. Ar fi putut sa fie frumos. Insa moartea nu iarta intr-un final pe nimeni. O a doua frunza veni si ii se incurca in firele rebele. Ridica mana incet si o elibera pentru a o pune langa prima sosita. -Ai venit sa ii tii companie? Intreba ea in soapta, frunza moarta. Incepu sa tremure. Nu era frig pentru ca era abia sfarsit de august si vremea inca era calda. Brusc se ridica in picioare. Simtea ca trebuie sa faca ceva. S-ar fi intors acasa insa faptul ca isi vedea copilul nu ar fi ajutat-o la nimic. Avea ochii lui. Avea acelasi zambet frumos care ar fi incalzit orice inima. Nu, inca nu putea sa mearga acasa. Parca trecusera zeci de ani de cand il vazuse ultima data. Cu toate astea nu erau decat trei zile de cand ii vorbise intr-un parc plin de copii. Se intalnisera prima data din intamplare pe strada. Ea era cu fiul ei iar el era insotit de sotie. Nu au schimbat decat cateva cuvinte insa el s-a aplecat si l-a privit pe baiat intrebandu-l: -Cati ani ai tu? -Cinci ani, raspunse acesta. -Uite-te ce blond este si ce ochi are, ii spuse sotia. Sper ca al nostru tot asa sa fie, blondut cu ochii verzi. Zambi..il mangaie pe parul putin ondulat..apoi isi puse mana pe pantec cu un gest protector. In acel moment si-a dat seama ca el a inteles totul. Si-a ridicat privirea de gheata si a privito intens cateva secunde lungilungi cat cinci ani. -Mi-a parut bine sa te revad dupa atata timp, i-a spus. Poate ne mai vedem, a adaugat desi stia ca sotia urma sa ii tina o adevarata morala apoi. Si ea stia ca va trebui sa il vada. Reusise sa tina secret totul pana atunci. Fata de sotul ei, fata de familie, chiar si fata de cel care ii daruise minunea ce acum o tinea de mana. Grabi pasul si se indeparta. Desi nu il mai vazuse de atata vreme inca avea aceeasi capacitate de a o tulbura pana in adancul sufletului. Ca de obicei nu a fost nevoie de prea multe cuvinte pentru a se intelege tacit, ca si cum timpul statuse in loc pentru ei. Seara a primit un mesaj pe telefonul mobil. Spune-mi cand putem vorbi Stia ca nu ar putea amana prea mult momentul asa ca, iesi din casa si suna la numarul atat de bine intiparit in memorie.

-Hello, hello, se auzi spunand la telefon cu o voce care nu ii apartinea parca. Simtea ca avea sa fie o convorbire foarte ciudata si foarte delicata. -Hellostii de ce am sunat. -Stiu -De ce nu mi-ai spus? -Pentru ca nu avea rost sa iti spun, nimic nu s-ar fi schimbat. Viata noastra ar fi ramas la fel, doar stii bine. -Dar nu pot sa cred ca ai pastrat secretul fata de minenu ai cum sa stii ce as fi facut. Era nervos cum nu il vazuse in viata ei. Stia ca urma sa fie o convorbire grea insa sperase sa se desfasoare cu calm. Ii spuse multe cuvinte grele si multe reprosuri. A incercat sa ii explice insa era imposibil sa il faca sa inteleaga motivele ei. Dupa o ora de discutii i-a spus ca va veni sa il vada a doua zi. Ii dadu intalnire in parcul central la ora doua. Plina de emotii contradictorii pleca spre casa. Cel mic adormise. Sotul ei o cuprinse in brate si o intreba cum a fost vizita la prietena ei. Nu mai putea, era prea mult. S-a scuzat si a intrat sa isi sarute odorul de noapte buna.Un chip atat de senin, fara griji, daca ar fi stiut totul poate intr-o buna ziii va spune dar asta numai ea va decide. Nimeni nu o va constringe ce sa faca. A doua zi la ora stabilita se plimba cu el prin parc. Deodata acesta ii spune: -Uite mama e domnul de ieri, sta acolo pe o banca. Inima ei a stat o clipa in loc dupa care sangele rece i-a revenit. Nu mai era o copila acum. Nu regreta nici o secunda insa nici nu mai putea fi intimidata asa usor ca in trecut. Fara nici un advertisement copilul ii se smulse din mana si fugi spre cel ce statea pe banca. -Unde e doamna aceea frumoasa de ieri? Intreaba el cu inocenta. Inima ei se stranse dureros dar continua sa zambeasca. Doamna aceea draguta era motivul pentru care ea era unde era. Totusi nu spuse nimic. -Uite ti-am adus un cadou, ii spusedragul ei copilului. -Pot sa il desfac acum? Se uita rugator la ea asa ca aceasta aproba din cap. Cu manutele tramurand a rupt hartia pentru a scoate la iveala o frumoasa masina sport. Era ultimul tip de Peugeot. Sigur trebuia sa fie un inteles in toate astea, se gandi ea insa era mai bine sa se prefaca ca nu mai observa totulca alta data. Trebuia sa joace rolul pe care il detesta cel mai multacela de eterna nestiutoare. Stia ca nu il va putea pacali in totalitate dar trebuia sa incerce, de dragul minunatiei ce acum se juca fericita cu masina pe banca. -Mama pot sa ii construiesc un garaj aici langa banca? -Da..poti insa ai grija sa nu o strici. -Nu mami, ii spusese intoarse pe calcaie si o zbughi sa caute niste bete bune pentru un garaj. -Asa cum spunea si sotia ta ieri, seamana cu tine, a reusit sa articuleze intr-un final, stiind ca nu putea sa evite subiectul la nesfarsit. -De ce, nu inteleg de cesi nu inteleg cumParea foarte afectat. Anii isi laseasra amprenta asupra lui. Desi ea era doar cu un an mai invarsta, totusi el parea atat de matur. Imbracat la costum, cu o tinuta sobra, parea a fi decupat dintr-o revista. Simpla lui prezenta ii tulbura simturile peste masura si stia ca indiferent de cat timp va mai trece, va fi mereu urmarita de imaginea lui.

Au discutat, s-au jucat cu cel mic, iar apoi a venit timpul sa se desparta. Copilul s-a atasat instinctiv de el. Asemanarea era izbitoare. Chiar a ras cand o fetita pe care a cunoscut-o in parc i-a spus: -Nu il rogi pe tatal tau sa ne ajute sa constuim un garaj mai mare? -Nu, nu e tatal meu a respuns acesta fara sa vada umbra ce s-a ivit pentru o clipa pe fata celui ce statea pe banca. Si-au spus la revedere desi stiau ca nu urma sa se revada prea curand. La fel ca si inainte, nimic nu urma sa se schimbe doar pentru ca trei suflete erau legate printr-o legatura invizibila. Acasa, baietelul a povestit totul. Cum s-a intalnit din intamplare cu un domn pe care il cunostea mami, cum acesta avea la el o masina pe care i-a dat-o lui, cum s-au jucat si cum au povestitchiar si cum o fetita l-a confundat cu tati. Pentru ea totul era atat de evident. Pentru o secunda s-a temut ca poate totul va iesi la iveala insa sotul ei zambea doar si continua sa asculte ce ii povestea baiatul, fara sa banuiasca nimic. Baiatul a plecat la culcare fericit si dupa ce a ascultat povestea preferata, a adormit. L-a privit pentru un timp dupa care a decis ca e timpul sa mearga si ea sa doarma. A doua zi sia dus la bun sfarsit rutina de dimineata si tocmai isi lasase baiatul la gradinita cand din senin aproape ca ii se facu rau. Cel mai ciudat sentiment a cuprins-o slabindu-i toate fortele. Din instinct poate gandul i-a fugit la perioada cand simtea asa, la perioada cand acea legatura invizibila era inca suficient de puternica pentru a o detecta. Insa acum era mult mai rau, era un presentiment, unul negativ. Pentru un moment s-a gandit sa sune si sa vada daca e totul in regula. Apoi si-a adunat gandurile si si-a zis ca e doar o parere si ca trebuie sa existe alta explicatie. Totusi sentimental a persistat toata ziua pana tarziu. A treia zi insa a primit chiar de dimineata un telefon. Cumva il astepta. Era un numar necunoscut si in momentul cand a auzit vocea care o urmarea de doua noapti in cosmare, a stiut ca totul era pierdut. Persoana de la celalalt capat a anunutat-o cu o voce tramuranda ca el, dragostea vietii ei , a incetat din viata. Accident de masina i-a spus. Statea cu telefonul in mana si nu ii venea sa creada. Vocea ii spunea ceva de genul ca a sunat la toate numerele din agenda si ca la sfarsit era trecut si numarul acesta. Inmormantarea avea loc la ora doua. Exact la aceeasi ora. Era prea mult. Se aseza pe un scaun si incepu sa planga. Plangea pentru tot ce nu a fost, plangea pentru ca si-a pierdut o parte din suflet, plangea pentru ca niciodata nu avea sa mai vada pe cel care i-a adus zambetul pe buze. Ba nu, avea sa il vada in fiecare zi prin cel care inca dormea in camera sa fara sa banuiasca ce pierdere a suferit. Se ridica si se indrepta spre dulap. Avea sa se duca la inmormantare. Isi lua rochia lunga si neagra, isi prinse parul la ceafa si fara sa spuna un cuvant isi lua geanta si cheile de la masina si pleca. Urma sa conduca doua ore insa nu conta. Avea sa ajunga la timp pentru a-si lua adio. Demult, obisnuiau sa glumeasca ca daca vreodata el va muri ea va merge la el cu un singur trandafir alb. Urma sa implineasca gluma si urma sa ii daruiasca o singura floare, alba ca si tot ceea ce simtise pentru el. Foarte multa lume era adunata la capela unde urma sa se tina slujba. Inca nu ii venea sa creada ca se afla acolo. Undeva langa intrarea in capela a vazut-o pe cea care cu putin timp in urma statea si ii zambea fiului ei. O tristete fara margini era intiparita pe chipul acesteia, contorsionat de atata durere. Nimic nu ii putea alina sentimentul de pierdere totala. Ea, mai bine poate ca oricine stia prin ce trece. Sufletul ei impietrise din momentul in care vocea ii spusese la telefon dezastruasa veste. Cu pasi tremuranzi s-a apropiat de intrare. Vedea

cosciugul asezat in capatul salii insa nu isi putea face curaj sa se apropie. Statea acolo doar si privea. Intr-un final si-a dat seama ca lumea astepta in spatele ei. S-a rezemat de usasi incet s-a apropiat. Se asteptase la orice mai putin la ceea ce vedea. El era acolo, imbracat intr-un costum negru si parea ca doarme doar. Nu se vedeau semne de lovituri si nu parea sa fie nimic in neregula cu el.. in afara de faptul ca nu mai traia. S-a apropiat si mai mult si abia atunci a realizat ca tinea in mana trandafirul a carui spin ii patrunsese in palma. Picuri de sange se ivisera si acum patau podeaua. A ridicat mana si in loc sa stearga sangele cu o batista l-a lasat sa curga pe trandafirul alb. Cu un gest scurt l-a plasat langa capul lui, luand cateva flori deja vestejite de acolo. Un sentiment ciudat a cuprins-o. Stia ca trebuia sa fie acolo. Stia ca trebuia sa ii spuna ceea ce nu apucase sa ii marturiseasca cand a avut ocazia. Incet, ca si cum ar fi avut tot timpul din lume s-a aplecat si i-a soptit: -Te iubesc. Lacrimile s-au rostogolit peste voalul ce ii acoperea lui fata. Stia ca urma sa fie langa el pentru ultima data in acea trecatoare viata. Stia ca nu va mai putea niciodata sa viseze ca intr-o zi va veni sa ii spuna sa lase totul si sa plece cu el. Stia ca nu va mai putea sa viseze la o poveste in trei pentru simplul motiv ca acum mai erau doar doi..doua suflete care vor trebui sa continue si sa dovedeasca ca au meritat sa fie lasate in viata. A fost o inmormantare trista si ploaia a inceput cu putin timp inainte de a fi lasat cosciugul in groapa. O ploaie puternica cu tunete si fulgere s-a abatut asupra celor care asistau la nefericitul eveniment. Unii dintre ei au decis sa plece. Insa ea nici nu s-a clintit. A ramas acolo in ploaie fara macar sa clipeasca, lasand lacrimile sa isi da mana cu picurii de ploaia si sa danseze pentru ultima oara in cinstea celui care i-a pus stapanire pe simtiri inca din prima clipa. A privit cum pamantul acopera florile de pe capac, a privit cum oamenii in negru isi conduceau sotiile la masini, a privit cum familia indurerata s-a desprins cu greu din acel loc. Insa ea nu a plecat. Cineva a intrebat-o daca o poate ajuta cu ceva insa a refuzat sa scoata vreun sunet asa ca a fost lasata in pace. Probabil ca multi se intrebau cine era pentru ca nu putini fusesera martori la scena trandafirului patat de sange si plasat deasupra voalului, Nimeni nu a avut curajul totusi sa il ia de acolo. Mult dupa ce cimitirul s-a golit ea a ramas sa priveasca. Ca prin vis a vazut o banca veche sub un mar batran si si-a indreptat pasii spre ea. S-a asezat si a ramas acolo impietrita timp de ore intregi. Daca nu ar fi respirat, putea fi confundata cu o statuie. Parul lung si blond ii era prins neglijent la spate si cateva suvite ii atarnau in dezordine insa ei nu parea sa ii pese. Rochia neagra ii cadea pana la pamant insa decolteul ii scotea in evidenta un gat prelung si sculptat parca de maini de maestru. O frunza se desprinse din falnicul mar si cazu in apropierea mainii ce o tinea neglijent pe picior. Atunci pentru prima data femeia zambi. Venea toamna in sfarsit. Iubea toamna pentru ca aceasta fusese iubita la randul ei de cel caruia ea ii daruise inima cu mult timp in urma. Ridica frunza si o invarti intre degete.Isi apropie buzele de ea si sopti: - Asteapta-mavoi veni!!