Você está na página 1de 10

Autumn Nocturnal Chaos

"Till the end of forever I will blame myself for this mistake"

CAPITOLUL I – Cum sa schimbi


destinul
Ploua. Nimic neobisnuit. Parcul asta parca niciodata nu este pustiu, nici chiar pe o vreme ca
aceasta, in care cel mai bine ar fi sa stai in casa, citind o carte, si sperand ca ploaia se va opri in
curand. Dar nu, chiar si cand norii acopera complet cerul, parcul nu este lipsit de prezenta umana
obisnuita, fiecare cu traseul sau, cu grijile sale.

Stau pe o banca, cu mainile in buzunarele hanorcului, cu fermoarul inchis pana sus, acoperindu-mi
gura, si privesc absenta in jur. Nimic special, nimic care sa merite sa-ti fixezi atentia asupra-i. Chiar
si imaginea lacului din spatele meu, care mereu imi atragea privirea, acum nu ma convingea cu
nimic sa intorc capul. Sau poate eram prea indiferenta de ceea ce se intampla in jurul meu...

Tin minte ca acum cativa ani, cand inca mai copilaream cu zambetul pe chip prin leaganele acestui
parc, obisnuiam sa ma opresc mereu langa lac, coboram de pe bicicleta, ma asezam pe marginea
lacului, si priveam... Poate nu realizam in acel moment cate lucruri spune acel peisaj, dar il
priveam... pur si simplu pentru ca-mi placea ceea ce vad. Nu ma gandeam la acele timpuri ca voi
privi vreodata mai adanc decat pentru a percepe locul ca o simpla fotografie... o imagine care
ochilor tai ii este placuta. Acum, acea imagine din mintea mea se transformase in ceva
tridimensional, depasind limitele fizice si ajungand spre gandire si simturi... nu stiu... greu de
explicat cum un simplu peisaj devine ceva mult mai maret in viziunea mea de copil de odinioara.

O singura data, de cand venisem si ma asezasem pe banca aici, am intors capul, miscand astfel mai
mult decat ochii in jur. De-abia reusisem sa ma obisnuiesc cu revelatia avuta in ceea ce privea
perspectiva din care priveam peisajul in trecut si acum, ca aud pe undeva pe la picioarele mele un
fosnit de frunze, care - desi pe timp de toamna era perfect normal si nu ma deranja - parea in plus,
deloc necesar si imi zgaria senzorii auditivi teribil. Am incercat sa ignor poluarea fonica, crezand si
sperand ca e ceva de moment, si ca in urmatoarele secunde voi auzi in continuare melodia bine
acordata a toamnei pe tonalitati bine-cunoscute. Dar nu, ceva trebuia sa nu fie la locul sau. Asa ca
intorc incet capul dupa putin timp, de parca pana atunci fusesem amortita acolo; privesc in jos,
pentru a afla ca sursa acelui zgomot - nu era puternic, dar pe mine chiar ma irita - era al unei potai,
care se invartea pe langa picioarele mele. Nu cred ca avea mai mult de douazeci de centimetrii, si,
sincer, cred ca asta ma enerva cel mai mult...cum un animal asa de mic ma putea zgaria in acele
momente atat pe creier? Se mai invarti cateva secunde pe langa mine, ajungand la un moment dat
chiar in fata mea, parca incercand sa scoata vreo doua latraturi, etalandu-si coltii la mine. Nici nu
apuc sa reactionez in vre-un fel, ca si zaresc venind grabita spre mine o doamna, de mult trecuta de
varsta a doua, cu o pana mult prea colorata prinsa in palaria imensa pe care o purta, intr-o mana
tinand umbrela, pentru a se feri de ploaia marunta, iar in cealalta tinand o geanta destul de
incapatoarea. Zgomotul tocurilor pantofilor ei era inca un stres in plus pentru mine in acele
momente, mai ales cand se apropia din ce in ce mai mult de mine, crescand intensitatea. Eu raman
inca nemiscata si privesc la scena din fata mea; doamna se apleca grabita, dar intr-un mod ce dorea
a fi elegant si finut, pentru a ridica cainele, in acelasi timp zicand, pe un ton ascutit (nu cred ca mai
e nevoie sa mentionez ca si acesta era un alt factor perturbator pentru auzul meu):

- Vaai...ai grija cu tucurasul meu! Printesa mea este foarte sensibila, mai ales in preajma
persoanelor necunoscute! In continuare mangaind „tucurasul” si punandu-l in geanta.

Tare ma gadila pe limba sa-i spun ca ardeam de nerabdare sa-i dau un picior cat mai curand
‚printesei’ sale, daca o mai lasa mult prin jur. Dar nu am facut-o, multumindu-ma cu un scurt si
monoton: „Ar trebui sa-l tineti in lesa”, replica la care femeia afisa o privire extrem de jignita,
intorcandu-se pe loc si pornind in mers pe alee in parc, managaind potaia si inganand ceva de
„...copil needucat si rasfatat...”. Poate in alte momente as fi zis mai multe, dar atunci chiar nu
aveam de gand sa-mi bat capul. Daca asta era impresia pe care o lasam eu despre mine, atunci asa o
fi. Chiar nu ma interesa si nu cred ca problema asta o tinea pe doamna in cauza treaza noaptea.

Acum priveam absenta in jur, cum lumea trecea grabita, majoritatea incercand sa se fereasca cum
si cu ce poate mai bine de ploaia marunta. Eu ma udasem putin deja, dar nu-mi pasa. Imi placea sa
stau acolo, desi nu era nimic interesant de vazut, auzit sau facut. Casc incet, neobservabil, gura
fiindu-mi in continuare acoperita de gulerul hanoracului, iar ochii lacrimandu-mi usor.

- De ce plangi?

Intorc capul doar putin, cand aud acel glas ce parea a fi aproape de copil. Nu observasem ca undeva
putin in drepta mea, un baietel, nu mai mare de vreo 9 ani, zic eu, statea drept, in picioare, privind
spre mine curios, cu un zambet senin si nevinovat, zambet ce numai un copil de varsta lui il mai
poate avea. Tinea in mana o punga, stransa bine, iar in cealalta, cel mai probabil, bani, fiind trimis
sa ia ceva, dupa parerea mea in acele momente. Nu am schitat nici un gest timp de cateva secunde,
ca si cum inca incercam sa-mi dau seama de ce acea intrebare.

- Nu plang, raspund scurt dupa cateva secunde, intorcand capul in alta parte, gandindu-ma ca asa
copilul isi va continua drumul si ma va lasa in pace.

Bineinteles, cum ziua aceea parca vroia in continuu sa nu-mi permita sa stau singura, linstita cateva
momente, nu dupa mult timp iar aud acelasi glas senin, care parea doar din auzite cautator de
raspunsuri:

- De ce stai singura?

Am ridicat sprancele cu o usoara urma de uimire, reorientandu-mi privirea spre acel baietel.

- Nu ar trebui sa te duci acasa? zic eu, uitandu-ma oarecum plictisita spre el. Desi nu s-ar fi zis, imi
atrasese atentia inca de prima data privirea acestui baietel. Nu cred ca observasem pana in
urmatoarele secunde ca ochii lui, de un albastru purpuriu semanau destul de mult cu ai meu.
Bineinteles, la mine nu se mai aduga pe langa ochi, si trasaturile inocente specifice celor de varsta
lui si pe care eu le-am pierdut in timp, fara sa realizez chiar.

Se incrunta usor, scotand limba o clipa la mine cu cea mai reusita strambatura a sa:

- Doar pentru ca esti cu putin mai mare, nu ai de ce sa faci pe desteapta!

O spranceana mi se arcui usor la auzul acestor cuvinte si privirea mea il masura de sus pana jos pe
baiat. Nu cred ca ma pricepeam atat de rau la aproximari ale varstei, deci el era cel care se visa deja
mare.
- Eu am renuntat de la varsta de 7 ani sa mai scot limba la cineva in felul asta... zic eu, cu acelasi
dezinteres, dar cu destul subinteles, speram, incat sa se prinda si sa fie suficient de indispus de
antisociabilitatea mea, incat sa plece cat mai curand.

Se uita curios in continuare cateva clipe, fara sa clipeasca, apoi se deplasa topaind incet pana langa
mine, asezandu-se pe bancuta, leganandu-si picioarele, fara sa spuna nimic, cercetand curios in jur.
Ma bucura intr-un fel lucru asta, numai trebuia sa-i raspund la toate intrebarile prostesti pe care mi
le adresa.

- Nu pot sa ma intorc acasa fara nimic, zise ei cu o voce cristalina, in urmatoarea clipa, dintr-o
miscare brusca se ridica in picioare, si isi continua drumul, fugind.

Ploaia nu se oprise inca. Nici macar nu stiu cat timp trecuse de cand eram acolo, in ploaia aceea
marunta, care facea totul in jur sa arate mohorat. Probabil era deja spre asfintit, cand aud o voce
strigandu-ma:

- Sophie!

Am intors capul oarecum mirata ca cineva cunoscut de mine (sau ce putin care ma cunostea) sa fie
pe o asa vreme pe-aici, si vad o fata alergand spre mine, intr-o mana avand umbrela deschisa si in
cealalta cateva carti. Era o colega de camera, al carei nume nu m-am chinuit sa-l tin minte
niciodata, deoarece mereu mi se paruse fata aceasta chiar mai ciudata ca mine. Statea mereu
cufundata in catile ei, fara sa socializeze cu prea multa lume; si cand facea asta (cum incepuse si cu
mine) nu inteleg pe ce criterii se baza. Ma rog... sincer nu mi-am batut capul cu asta niciodata, mai
ales ca nu eram genul de persoana caruia ii place sa asculte cum incepea ea sa povesteasca diverse
chestii care mai de care mai ciudate.

Ajunse langa mine, oprindu-se si apecandu-se putin, respirand greu, de parca ar fi alergat suta de
metrii, viteza.

- Ce faci singura aici? intreaba ea, cand isi reveni. Stii, ar trebui sa te duci undeva la adapost... chiar
daca nu ploua tare, nu e bine sa stai aici. Poti sa recesti, sau si mai rau ...

Deja incepuse sa ma plictiseasca cand incepu sa-mi tina teorii despre avantajele si dezavantajele
statului in ploaie, desi nu ii adresasem nici un cuvant de cand venise. Ciudat cum fata asta, de
fiecare data cand vorbea, nu privea persoana cu care dialoga – bine, care ii asculta (sau nu)
monologul – direct in ochi; ocolea evident privirea persoanei din fata ei si avea un tic la maini,
fecandu-si mereu degetele intre ele.

- ...chiar si asa, nu vad nimic placut in asta, incheie ea monologul caruia nu i-am mai dat atentie in
mare parte.

- Ma plictiseam in dormitoare, raspund scurt, doar pentru a nu fi atat de nepoliticoasa incat sa nu


zic chiar nimic din moment ce ea a venit la mine si incepu sa vorbeasca.

Cu un gest brusc, ridica mana stanga pentru a se uita la ceasul de la mana, si zise pe un ton grabit:

- Eu mi-am luat cateva carti de la biblioteca din oras. Dar acum ma scuzi, trebuia sa ma apuc de
studiat acum 15 minute si numai am timp de pierdut.

Zicand acestea, porni imediat cu pasi rapizi pe alee, spre iesirea din parc. Dupa cum ziceam, nu
agream conversatiile cu ea, asa ca nu imi parea rau ca ramasesem din nou sigura acolo. Desi nu
observasem pana acum, eram mai putin plouata decat ar fi trebuit sa fiu in mod normal. Ridic
privirea si observ ca ma aflu sub crengile mari ale unui artar.

Nu stiu cat timp mai trecuse de atunci, dar deja incepuse sa se intunece afara. In spatele meu, dupa
lac si peste zidurile mari ale cladirilor orasului, soarele apunea.

‚Inca o zi pierduta in parc...’ gandesc eu, ridicandu-ma de pe banca, in continuare stand cu mainile
in buzunar, cu gandul sa plec spre casa. Dar inainte sa pornesc la mers, vad din cealalta directie pe
cineva venind pe alee, in aceeasi directie in care eu ma indreptam cu gandul sa ajung acasa. Si cine
altcineva decat baietelul care se opri langa mine acum ceva timp in urma sa imi toceasca creierii
putin. Ma intrebam de ce a trecut atata timp de cand plecase spre magazin, si de-abia acum se
intorcea, dar nu ba batea atat de tare acest gand, incat sa ma opresc si sa ma intorc, ci altceva mi-a
atras atentia. Chiar mai in fata baietelului, pe drum intre mine si el, era, undeva pe marginea aleei -
sprijinita de un copac acolo si facand o oarecare galagie – o gasca de vreo cinci, sase baieti. Vreo
trei dintre ei erau de la liceul meu; genul acela de ‚baieti de cartier’ care se cred mai presus, ca pot
sa-i controleze pe toti si sa obtina orice vor. Prin amenintari si forta fizica, bineinteles.

‚Sincer nu am chef de asta acum...' gandi Sophie, ducandu-si mana spre frunte, la baza nasului,
masand-o cu varful degetelor si inchizand ochii pentru o clipa. Stia ca de fiecare data cand sunt ei
prin apropiere, trebuia sa iasa scandal. Fara exceptie. Pentru ei nu conta unde se aflau; fie ca erau
intr-un magazin, fie centrul orasului, fie padure sau parc, ei trebuiau sa faca ceva pentru a iesi in
evidenta, nu conta daca pozitiv sau negativ; si, desigur, in cele mai multe cazuri, nu se putea vorba
de pozitiv.

Ma gandeam ca poate exista vreo sansa sa treaca cineva pe-aici in urmatoarele momente, pentru ca
eu sa nu fie nevoita sa intervin in vre-un fel in ceea ce se intampla acolo, dar cum si localnicii de
aici erau foarte superstitiosi, nu puteam pur si simplu sa astept imposibilul, cand majoritatea
probabil erau deja de mult in case, pregatiti sa inchida usile bine si sa-si traga jaluzelele. Asa ca
visul unui fair play cade in fata acestor baieti. Oftez scurt, incercand sa ignor gandul care imi
spunea nonsalant ca nu este nici pe departe treaba mea si ca ar trebui sa-mi vad de planul meu de a
ma intoarce acasa.

Inspir adanc – in niciun caz pentru a prinde curaj, cu pentru simplu fapt de a-mi frana impulsul de
a pleca de acolo – si pornesc spre ei cu pas mic, deloc grabit, dorindu-mi sa se intample ceva intre
timp sa numai fie nevoie sa ma implic si eu, si sa pot cat mai curand sa-mi urmez drumul obisnuit.

Ei nu ma observasera inca; mai repede ii simtira prezenta prazii mai tinere decat mine si care era si
mai aproape. Unul dintre baieti, se ridica, scotandu-si o mana din buzunar, pentru a-si lua tigarea
din gura, nu inainte de a mai trage o data fum in piept, si in cativa pasi rapizi ajunse in fata
copilului. Il cunosteam din vedere si din ce auzeam prin liceu, asa ca imi mirosea si mai mult a
probleme.

Baietelul incerca sa-l ignore si sa mearga in continuare, incercand sa schimbe putin directia pentru
a-l ocoli in drumul sau, insa acesta il prinse cu o mana de gluga exact cand se afla in dreptul lui.
Copilul incerca sa se elibereze. Reusi, nu se chinui sa-l tina mai mult asa, pentru ca oricum amicii
din gasca sa erau deja acolo, in toate directiile posibile, inconjurandu-l pe baietel la fel cum leii isi
inconjoara prada neajutorata.

Cat de nedrepte imi pareau documentarele despre viata animalelor din savana, neintelegand cum
sa mai interpreteze cineva termenul de ‚fair fight’, cand biata antilopa este din start cu un handicap
destul de mare, in timp ce leul este avantajat din creatie.

-Unde te grabesti, prichindel?


Uneori, leul este mai nenorocit.

Copilul nu raspunse, incercand sa isi pastreze un chip cat mai normal, dupa cate imi dadeam
seama, parea sa se chinuie sa afiseze o anumita mimica - cel mai probabil ii era teama ca, din reflex,
sa se uite urat la ei sau sa se strambe, si asta chiar nu l-ar fi ajutat.

- Hei, Nick, uite ce are ciutanelu' aici! zise unul din ei pe un ton oarecum surprins, dupa ce insfaca
punga ce o cara baietelul strans in mana si scoase din ea cateva folii cu ceva ce pareau a fi
medicamente.

Nick intoarse privirea dezinteresat si putin amuzat de situatie, ducand tigarea la gura apoi, in timp
ce se deplasa doi pasi spre cel care il striga.

- Hm... lua foliile de la el, analizandu-le cu ochii mai ingustati, dupa care se intoarse spre copil, care
era tinut de unul din ei de gluga de la geaca, facandu-l sa para ca sta agatat intr-un cuier. Astea ce
sunt, pustiule? ridicand mana cu foliile.

- Sunt medicamente pentru mama! Pune-le inapoi! izbucni baietelul, incruntandu-se, incercand sa
scape din prinsoare, dar cel care il tinea il scutura putin, enervat. Baietelui incerca sa se intoarca
putin spre el, pentru a-l musca de mana, dar miscarea ii fu anticipata, si cel care il tinea ii dadu
repede avant intr-o parte, cu o expresie scarbita, facandu-l sa cada destul de violent langa alee, pe
iarba uda.

- Aproape m-a muscat chestia asta!

- Periculosi astia in miniatura, rase Nick, urmarind totul la fel de amuzat si detasat ca pana acum,
apropiindu-se de baietelul cazut, cara incerca sa se ridice, desi dupa cat se grabea, probabil stia ca
imediat ce va fi in picioare ori va fi impins iar, ori se va intampla altceva, oricum nu ceva pozitiv
pentru el.

- De ce mi se pare mie ceva gresit in tabloul asta? ma apropii eu, cu pasul acum oarecum grabit si
apasat, oprindu-ma undeva in fata lui Nick, in incercarea penibila din mintea mea de a-l face sa nu
se apropie mai mult de copil. Pe chip probabil mi se citea enervarea la vizionarea unei asemenea
faze. Inteleg ca natura a nemiloasa si lantul trofic este format dupa anumite reguli, dar nu cred ca
asta include faptul ca bestiile in numarul asta sa atace prada mai mica si, pe deasupra, singura.

Se uitau toti mirati spre mine, inclusiv mica victima de pe jos.

Grozav! In ce ma bag eu? realizez eu de-odata, gandindu-ma ca se intunecase deja si prin jur erau
putin sanse sa mai treaca cineva.

Nick ridica o spranceana, analizandu-ma de jos in sus, suspicios.

- Si tu ce mai esti? Ingerul lui pazitor? pufni cu sarcasm in voce, de-a dreptul amuzat. Se uita in
continuare la mine cu o privire care parca spunea "te cunosc de undeva?". Desigur, mai mult decat
sa ii para chipul meu vag familiar de prin liceu nu putea sa ma recunoasca.

Nu am fost niciodata genul care sa faca ceva anume acolo cu care sa iasa in evidenta; nici de bine,
nici de rau. El, pe de alta parte... ei bine, numele de Nicholas Rottenhill - sau Nick, cum ii spun
majoritatea celor pe care i-am auzit - este destul de des intalnit prin holurile liceului. Si cu
siguranta nu pentru rezultate extraordinare la vreo olimpiada.

- Hei, papusa, nu ai vrea sa fii si ingerul meu pazitor? aud izbucnind in ras pe unul din cei din
spatele meu.

- Vrei sa vezi cum e sa-ti invineteasca ochiul ingerul tau pazitor? ii imit tonul, combinandu-l cu
aciditate si ironie, intorcand privirea spre el si zambesc scurt si fals.

-Oho, violenta fata! pufni Nick cu o urma de mirare si evident mai mult amuzament ca pana acum.
Risca o fata ca tine o interventie ca asta prin parc, noaptea, pentru un ciutanel?

- Doar atunci cand observa ca este inconjurat de o haita de lasi, mai in varsta de cat el, pe de-
asupra. ma indrept catre baietel, aplecandu-ma putin si ii intind mana, pentru a-l ajuta sa se ridice.
Se vedea ca este oarecum speriat, dar cea mai evidenta era confuzia de pe chipul lui, in timp ce se
ridica si ma privea intrebator.

Ii infrunt din nou privirea lui Nick, acesta privindu-mi cu interes miscarile. Doi dintre cei cu care
era au avut fost tentati pentru o clipa sa vina spre mine si baietel, pentru a ne imobiliza, probabil,
dar nu apuca, pentru ca Nick ii facu imediat semn cu mana libera, iar ei revenira cu pasul inapoi.

Ma deplasez cu rapiditate vreo 2 pasi spre unul din cei care ne inconjurau pentru a insfaca punga
baiatului, dupa care schimb putin directia, cu gandul sa fac rost si de acele folii de medicamente de
la Nick. Statea cu ele ridicate intr-o mana in dreptul capului, in aceeasi mana in care tine si tigarea
aprinsa. Gandesc ca pot s-o recuperez cu o miscare si foliile de la el, dar cand dau sa le inhat,
baiatul ma prinde printr-o miscare la fel de rapida - poate chiar si mai rapida - cu cealalta mana de
incheietura:

- Nu crezi ca esti cam tupeista pentru situatia in care te afli acum? intreba el, mijind ochii, in timp
ce imi tinea acea mana prinsa tot acolo , ridicata undeva la nivelul umarului sau. Nu puteam spune
ca sunt chiar mica de inaltime, dar pe langa cel din fata mea, paream destul de firava si scunda.

- Chiar deloc, raspund detasat, infruntandu-i privirea fara nicio ezitare. Dar tie? Este reconfortant
sa stii ca nu esti singur in preajma unei fete si a unui copil, nu?

Zambetul batjocoritor de pana acum i se sterse treptat, dar destul de rapid de pe chip. Vroia sa
spuna ceva, evident pentru a-si apara onoarea si orgoliul fata de grupul sau caruia trebuia sa ii
inspire respect - accentuez cuvantul 'trebuia' - dar nu reusi sa vina cu nicio replica din inteligenta
lui minte.

Imi elibera mana, aruncand foliile in iarba si duce tigarea la gura.

- Haideti, baieti, ne pierdem vremea fara folos aici, se intoarse el, pe un ton plictisit, si porni incet
pe alee.

Ceilalti pornira si ei indata in urma sa, unul dintre lovindu-l intentionat cu cotul pe baietel,
facandu-l sa-si piarda echilibrul din nou si sa cada in genunchi, putin intr-o parte.

- Inteligent, spun pe un ton usor, intepandu-l din priviri cand trecu pe langa mine, ranjind, tinand
pasul cu restul.

Intorc capul dupa ei, pentru a ma asigura ca nu vom mai avea placerea in seara asta sa le suportam
prezenta. Nick parea sa nu mai aiba niciun gand sa se intoarca, grabind chiar pasul spre cealalalt
capat al parcului. Imi reintorc capul in pozitie normala, inchizand o clipa ochii si oftez. Ma indrept
spre locul in care au zburat foliile cu medicamente, le ridic si i le duc baietelului, care se ridicase
deja, si incerca fara succes sa se stearga de noroiul de pe pantaloni si de pe spate.
Cand isi dadu seama ca venisem spre el, se indrepta brusc, privindu-ma cu ochii mari.

- Uite, ii intind medicamentele recuperate. El ezita o clipa, dupa care le lua, punandu-le inapoi in
punga, pe care renunta sa o mai tina intr-o mana, impaturind-o frumos in jurul lucrurilor din ea si
tinand-o in brate.

- Multumesc, rosti timid, facand o pauza, dar ma descurcam si singur, sa stii! schimba imediat
tonul cu unul plin de mandrie.

Daca nu as fi fost martora la faza asta inca de la inceput, as fi putut jura ca facuse ceva si ii
provocase pe acei baieti sa se ia de el, la modul in care se comporta.

- Cum zici tu, spun pe un ton indolent, intre timp varandu-mi mainile in buzunar, si deja pasind in
directia in care pornisem initial, si anume spre casa. Se vor intoarce pe-aici in seara asta, nu mai
pierde timpul si misca-te, spun fara sa ma opresc si fara sa ma uit in spate pentru a vedea daca are
de gand sau nu sa ma urmeze. Banuiesc ca ezita o clipa, pentru ca de-abia mai tarziu aud pasii lui
pe aleea uda apropiindu-se din ce in ce mai putin grabiti spre mine, intrand in ritm normal atunci
cand era undeva in spatele meu. Insa nu scoase niciun sunet.

Linistea era apasatoare in noapte, dar nu ma deranja. Puteam sa-i aud pasii in spatele meu datorita
pavimentului plouat, deci inca ma urma. Eram multumita oarecum ca se conforma fara sa mai
comenteze, desi nu m-ar fi mirat daca o facea.

- Daca nu vrei sa ai iar probleme cu ei, tine pasul, spun fara sa intorc privirea si pe un ton normal,
nefiind sigura la inceput daca ma auzi. Dar confirmarea veni fara intarziere; ii aud pasii grabindu-
se pe pavajul aleei, ajungand acum in dreptul meu, acum eu reusind sa-l observ cu coada ochiului
cum merge cat poate de grabit, cu privirea in pamant. Chiar si in acel intuneric si cu pozitia in care
se afla capul lui, se putea observa o roseata in obrajii lui de copil.

Am ajuns la marginea parcului destul de repede in acel ritm oarecum grabit. Mi-ar fi placut sa mai
pierd putin timpul prin parc, pentru a vedea cu ce isi ocupa timpul gasca de asa-zisi smecherasi de
care se auzea in liceu, insa nu avem nici chef, si nici cum, avand in vedere ca -desi nu-mi pasa in
mod special de ce se intampla cu el - trebuia sa duc o posibila prada departe de pradator. Ma opresc
pe trotuarul imediat parcului, aruncand o privire pe strada. Chiar pierdusem destul timp pe-acolo -
nu prea mai parea ca acest oras sa fie ocupat de vre-un fel de viata. Pur si simplu totul era nemiscat;
se observa vag in zare, pe bulevard, cate o lumina trecatoare de la putinele masini care circulau
atunci.

- Unde stai? intreb de-odata, cu privirea atintita spre baietelul de langa mine. Se oprise in dreapta
mea, acum uitandu-se o clipa la mine mirat, lucru care ma facu sa-mi dau seama ca nu avea de
gand sa raspunda, atata timp cat nu va intelege despre ce vorbesc. Inspir adanc si-mi dau ochii
peste cap, inainte sa continui.

- Trebuie sa te duc acasa.

In loc sa-l lamureasca ce am zis, statea acolo in continuare, uitandu-se mirat la mine, intr-un mod
oarecum speriat.

O miscare a mea din ochii il facu parca sa se trezeasca din acea visare in care intrase si tresari
imediat:

- Ah... uhm... in partea veche a orasului, ezita el, privind in acea directie.
Nu parea atat de speriat pe cat credeam ca ar fi in aceasta situatie, ceea ce ma facu sa cred ca nu e
prima data cand trece printr-o situatie de genul acesta sau ca nu e prima zi care se termina inainte
ca el sa fi ajuns acasa, unde - teoretic - este in siguranta.

- Haide, se face tarziu si n-am chef sa pierd timpul pe strazi, cand am alte lucruri mai bune de facut,
pornesc spre strada goala, luand directia indicata, vorbind pe final mai mult pentru mine.

Nu statu pe ganduri si porni si el brusc pe langa mine, cu pasul la fel de grabit. Ii simteam privirea
atintindu-ma din cand in cand prin intunericul in care se lasase o liniste mediocra. Aerul nu era
lipsit de greutate, dar nici nu puteai simti vreo tensiune in el. Era pur si simplu... respirabil. Sau
faptul ca parcursesem astfel de drumuri de alte zeci de ori inainte de acesta ma facuse pe mine
imuna la sentimentul de greata si repugnanta pe care il provoca de obicei aburul acela de dupa o
ploaie de toamna, combinat cu poluarea din aerul orasului.

Nu stiam sigur daca ploaia se oprise de tot sau nu. Parea ca intram intr-o panza de chimicale cu
fiecare pas pe care il faceam catre partea asta a orasului. Era cea mai aproape de zona industriala,
ceea ce o facea automat si cea in care te-ai fi asteptat cel mai putin sa locuiasca cineva. Dar blocuri
erau. Pe fiecare strada, care parea sa piarda cate un centimetru din latime cu fiecare pas pe care il
faceam inainte, erau blocuri de maxim 4 etaje, aglomerate unul langa altul, unele lipite intre ele
chiar, fiecare lasand cate o alee care sa duca dupa cateva colturi la stanga si la dreapta intr-o
infundatura. Treceam pe langa toate, aruncandu-i privirea la fiecare dintre ele pana in intunericul
din capat, nereusind sa nu ma gandesc la faptul ca pareau a fi locurile ideale pentru o crima sau un
viol.

-Stai.

Ma opresc usor, pentru a nu opri melodia mersului brusc, si ma uit mirata spre baietel.

-Ce e?

-Nu putem s-o luam pe-acolo.

Ma uit din nou in fata, in directia in care mergeam, si observ ceva ce prima data, din neatentie sau
prezenta altor ganduri, nu observasem: cateva umbre spre orizontul strazii, la lumina unui stalp de
iluminare singur, care palpaia timid langa galagia si rasul brutal al acelor barbati.

-Ce propui? intreb, fara sa imi schimb privirea, acum fiind cu siguranta de acord cu baiatul ca nu
putem sa o luam pe-acolo. Teoretic, putem. Nu ne-a lipit nimeni brusc picioarele de locul in care
stam. Nu ma consider lasa, ci doar nu proasta. Nu risc prosteste, stiu sa-mi calculez sansele si nu
ma avant in necazuri care imi depasesc limitele atat incat sa nu stiu dinainte deznodamantul - care,
bineinteles, vreau sa-l vad favorabil. Evident nu eram nicidecum puternica fizic si nici nu lasam
macar impresia asta - opusul ei, chiar. Cu Nick fusese altceva. Nici in cazul lor nu puteam spune ca
as fi castigat la orice ar fi implicat forta bruta, dar ei nu erau decat niste copii alintati de liceu, care
incearca sa fie smecherasi. Trebuie doar sa te joci putin cu mintea lor de feline speriate si poti sa-i
transformi din lei in pisici domestice care nu stiu nici macar sa aterizeze in picioare.

Insa la cei din fata noastra nu cred ca mai aveau macar farama de minte cu care sa te joci prin
cuvinte, ci doar instincte animalice, plus multe beri la bord.

-Vino pe-aici. Ei sunt mereu acolo, zise, si-mi arata cu degetul spre stanga noastra, pe o alee
laturnica, mult mai intunecata si mai ingusta ca drumul principal pe care mergeam acum.

Dar pana la urma urmei, oricum suntem intr-unul din cele mai rau-famate cartiere ale orasului,
dupa lasarea intunericului si singura sursa de iluminare publica este un felinar care palpaie
deasupra capetelor unor betivi notorii. Ce mai conteaza acum daca o luam pe-acolo?

Pornim asadar intr-acolo, eu urmandu-l indeaproape pe baietel, care parea atent in jurul sau, dar
oarecum mult mai in largul lui decat era in parc. Probabil locuieste de cand se stie prin zona asta,
asta nefiind mai mult decat un drum obisnuit pentru el, pe care il parcurge zi de zi.

Dupa cateva colturi de blocuri, iesim intr-o zona mai deschisa, asemanator unui cartier mic,
incercuit de blocurile putin mai inalte decat cele din primul plan. Cateva palcuri de iarba uscata si
ingalbenita inconjurau cladirile vechi, care stateau sa cada. Imi imaginam in acel moment ce s-ar
intampla daca ar avea loc un cutremur. Probabil gandurile de genul se evita de obicei, pentru a nu
atrage – cum se zice – evenimentele rele. Nu cred ca o minte sanatoasa s-ar gandi prima data la
asta cand ar vedea peisajul trist din fata mea. Cel putin nu fiind atat de curioasa, incat sa nu o
deranjeze sa se intample asta, atata timp cat ii satisface curiozitatea.

Ramasesem o clipa cu privirea atintita spre peisajul dezolant din fata mea, cu propriile ganduri
sapand tunele prin minte, cand de-odata apare sentimentul ca sunt privita. Ma uit putin in jur
brusc, parca trezita din visare, mergand in continuare incet in urma baiatului, dar mijindu-mi ochii,
incercand sa tai intunericul cu privirea si sa vad in jur, dupa fiecare colt in parte, cautand parca pe
cineva. Sentimentul se intensifica, si nu era deloc placut. Ca si cum ai lua un fior trecut pe sira
spinarii si il intensifici de 50 de ori in aceeasi clipa. Prima data am crezut ca am fost urmariti de
catre unul dintre acei barbati pe care am incercat sa-i evitam, luand-o pe scurtaturile cunoscute de
copil. Dar nu, nu puteam sa am un asa sentiment de infiorare din cauza prezentei unuia dintre ei;
nu m-au impresionat in nici un fel, nu m-au marcat si nici nu m-au speriat. Indiferenta si simplu
gand rational ca e bine sa-i evitam; acestea m-au facut sa urmam alt drum, nimic mai mult.

-Am ajuns.

Intorc privirea spre baiat, si ma opresc, vazand ca si el a facut acelasi lucru, in fata unuia din
blocurile de acolo.

-Ah... zic scurt, intorcand iar privirea in jur, cautand in continuarea cu privirea prin intuneric. Ma
las batuta in urmatoarea secunda, gandindu-ma ca doar imaginatia mea o ia razna in seara asta,
fiind prima data in locurile astea. Apoi de-abia realizez ceea ce afirma baiatul mai devreme. „Am
ajuns.” Drumul fusese mai scurt decat mi-as fi inchipuit. Sau, de fapt, doar mi-am inchipuit ca este
scurt, pentru ca dupa ce ridic mana si arunc o privire la ceasul de la mana – da, spre deosebire de
restul fetelor, inca purtam un ceas, unul foarte vechi chiar, considerandu-l mult mai convenabil
decat un telefon mobil, mai ales in locurile de genul asta – observ ca trecuse destul timp si ca nu era
de mirare faptul ca se intunecase deja atat de mult. Ridic putin privirea la blocul la care ne oprisem.
Parea destul de pustiu, nici sa nu mai spun ca niciunul din cartierul asta nu parea sa fie un loc in
care poate trai cineva. Mai degraba puteau fi considerate vechi bucati ramase din cone stie ce lupta
din trecut, carora primaria a uitat sa le puna in fata semne cu „Nu va apropiati! Pericol de
prabusire!”.

-Uhm...multumesc pentru astazi. Ma descurc de aici, zise baietelul, lovind timid cu piciorul in
asfalt.

Ma uit la el , arcuindu-mi usor o spranceana.

-Glumesti, nu?

-Nu... se uita mirat la mine. Aici stau.


-Si te simti in siguranta dupa ce intri in chestia aia?

Se uita o clipa in spatele sau, la scara blocului, dupa care intoarce privirea spre mine, cu o voce mult
mai hotarata si putin incruntat:

-Oricum mai in siguranta decat acolo afara.

Cred ca puteam observa o farama de roseata in obrajii lui fragili. Cand era asa, avea acel aer
nevinovat de baietel uitat de catre timp in anii copilariei. Neatins. Nepatat. Copilarie pura. Ceva ce
eu nu am avut. O clipa scurta, am simtit un instinct adanc ingropat care vroia in acea clipa sa-si
infiga degetele in fata si ochii copilului, sa stearga acel chip angelic din peisaj. Ca si cum ar fi o
greseala in desenul pe care tocmai l-am terminat. Ca si cum era ceva ce ma deranja prin delicatetea
puerila pe care o emana. M-am cutremurat inauntru-mi din cauza acestei porniri si ochii mi s-au
marit, o data cu o inspiratie brusca si adanca, dandu-ma un pas mic in spate.

Imi dau seama imediat insa de ce fac si revin la o mimica normala, neutra (to be continued)

Você também pode gostar