Omul Problematica naturii umane 1. Problema filosofica a omului Reflectia filosofica asupra omului contureaza o problmea filosofica fundamentala.

In cadrul filosofiei traditionale problema omului a fost inteleasa ca o problema a definirii lui. Mai mult, s-a incercat diferentierea omului de alte entitati sau genuri de fiinte astfel: Aristotel considera ca esenta omului consta in faptul ca este o fiinta sociala. Daca Descartes aprecia ca omul trebuie definit din perspectiva dualitatii sale ca trup si suflet deopotriva, dar si a esentei sale care este cugetarea, David Hume aprecia ca omul este o fiinta sensibila dotata cu afectivitate si viata. I.Kant va sintetiza cele 2 teorii, rationalismul si empirismul astfel: daca prin latura sa corporala omul se manifesta ca fiinta cu inclinatii biologice deci egoiste prin cea spirituala, el se manifesta ca fiinta morala. Pentru a sti ce este omul trebuie mai intai sa ne intrebam: Ce pot sti?/Ce trebuie sa fac? Ce mi-e ingaduit sa sper? Fiind persoana, omul trebuie tratat respectand legea morala care ne spune ca orice om este scop in sine si nu doar mijloc ptr interesele noastre egoiste. In cadrul filosofiei contemporane preocuparile legate de singularitatea umana se afla la originea existentialismului. J.P.Sartre afirma ca omul nu este ci devine adica daca ar exista un sens al existentei omului, acesta ar fi chiar libertatea absoluta manifestata prin alegerile fiecaruia. M.Heidegger concepea omul din perspectiva dimensiunii de Humanitas a omului ca om abordand teme ca prietenia, teama, frica, libertatea etc. Pentru Lucian Blaga omul este o fiinta culturala realizand saltul ontologic de la animalitate la umanitate. Fiind singurul subiect creator in univers, omul se plaseaza in spatial existentei intru mister si pentru revelare. Mai mult, numai omul isi poate forma o constiinta filosofica. 2. Esenta omului D.Pascal aborda natura sau esenta omului din perspectiva andropologiei crestine surprinzand paradoxul existentei umane:nimic in comparative cu infinitul si tot in comparative cu neantul, omul este un lucru de mijloc intre nimic si tot. Pentru filosoful francez, demnitatea sau maretia omului rezida in capacitatea sa de a se vedea nenorocit, de a se intelege pe sine. Natura paradoxala a omului se manifesta in 3 planuri:

-in plan ontologic, omul desi este unica fiinta rationala, aceasta unicitate nu-l sustrage insa nimicniciei mizeriei conditiei umana; -in plan gnosiologic, omul desi prin cugetare este o fiinta privilegiata nu reuseste sa dobandeasca certitudinea, cunoasterea sa fiind o ingramadire de incertitudine si de eroare; -in plan moral intentional, omul desi este unica fiinta morala, este si marire si lepadatura universului adica numai el face raul intentionat. Rene Descartes prin expresia gandesc deci exist consacra cugetarea drept esenta umana. Consecinta acestui demers rationalist este reafirmarea dualismului corpsuflet ca dualism intre res extensa(subst intinsa) si res cogitant(subst. cugetatoare) Desi cele 2 subst sunt atat de deosebite incat pot exista una fara cealalta desi alcatuiesc un singur lucru impreuna. Cu toate ca corpul si sufletul sunt indisociabile, totusi sufletul reprezinta natura primara si nemuritoare a omului. Omul este o persoana nu un lucru. Omul nu moare si nu poate avea felul de a fi al unui obiect. El este persoama. Prin idea ca omul este persoana se subliniaza ca el este singura fiinta care: a) Se poate intelege pe sine si conditia sa b) Se poate raporta individual al Dumnezeu c) Are o identitate morala de-a lungul timpului d) Relationeaza cu celalalt e) Este nedefinibila intrucat transcende pana si dihotomia traditionala Abordarile recente din etica aplicata evidentiaza ca intelegerea omului ca persoana nu este sutrasa criticii. De aici devin relevante intrebarile: cand si mai ales cum devine cineva persoana

Spre deosebire de Aristotel, filosofii moderni, Th. Hobbes, J.Locke, JJ.Rousseau considerau omul ca fiinta sociala este conditionata de existent contractului social. Pentru Rousseau abandonarea starii natural este un regeres pentru om intrucat este oblugat sa accepte toate consecintele acestui pact mutual. Coruptia fiind una dintre acestea, deci teoria medernelor este una constractualista. Identitate si alteritate In intelesul ei diferit de opus al identitatii, alteritatea defineste o prop relationala stabilita intre 2 realitati: intre ceva identitatea si altceva alteritatea

Platon considera ca alteritatea nu exprima negatia absoluta a finite ci opusul sau cum ar fi de pilda in raport cu fiinta umana fagul, padurea, albina. Fiinta, identitatea rezuma intreaga realitate de ceea ce este, alteritatea este accidentalitatea, nefiinta. Daca Fiinta identica cu ea insasi este eternal si neschimbabila, alteritatea este miscare, transformare, devenire si Aristotel intelegea prin calitatea de a fi diferit, diversitatea care exista intre entitatile ce apartin aceluiasi gen. In filosofia contemporana, alteritatea exprima relatia cu celalalt si devin paradigm comunicarii cu celalalt in 2 sensuri eu-tu si eu-eu. Daca in primul caz este vizata cunoasterea de sine prin intermediul celuilat, in al doilea este vizata intelegerea de sine prin intelegerea sinelui, alteritatea devenind reper al autocunoasterii astfel celalalt nu mai are doar dimensiunea alteritatii ci si pe aceea a identitatii este deopotriva altul si acelasi. Sesizarea propriei subiectivitati este posibila doar prin prezenta celuilalt, iar lumea omului este una a intersubiectivitatii. Totodata celalalt exprima cenzura morala caci oblige constiinta sa reflecteze, sa valorizeze nu numai lumea din jur ci si propriile acte, gesturi, scopuri. In acest sens, rusinea este modul prin care omul se situeaza responsabil dar deplin liber in lume.