Autoformarea profesorului ca manager (self-management)

Personalitatea profesorului ca model pentru elevi este o paradigma a pedagociei clasice, un imperativ pentru autocontrolul si autoperfectionarea diferitelor sale dimensiuni. Dar ca manager? Cu atat mai mult, caci accentul nu mai cade, ca in postura clasica, pe predare, dirijarea invatarii, ci pe decizie, prevedere, organizare, coordonare, comunicare, influentare, implicare, cooperare, stimulare, s.a. Asadar, in primul rand, el sa dovedeasca un standard inalt al raspunsurilor dat asteptarilor elevilor pe care-i conduce, o alta responsabilitate si fata de propria conceptie, conduita, traire, echilibru, mod de comunicare, de propunere, de rezolvare a situatiilor, de relationare, s.a. Mai multe cercetari constatative si rapoarte in problematica formarii cadrelor didactice releva o necesitate acuta si in pregatirea manageriala a acestora. Ea este vazuta ca o solutie de esenta in introducerea schimbarilor in educatie, unde se recunoaste ca rolul principal al profesorului este cel de conducator al educatiei elevilor, prin procesul concret de invatamant. Insasi aceasta lucrare a incercat sa gaseasca solutii pentru dimensiuni ale formarii initiale si continue. Ca un punct de plecare poate fi un studiu general asupra formarii manageriale in Romania (C. Zamfir et al., 1999 ) sub aspectul determinarii nevoilor si capacitatilor de rezolvare. Prin comparatie si pentru managementul educational s-ar putea determina: elementele pozitive formate, continutul culturii si comportamentului managerial asteptat, evaluarea posibilitatilor prezente de dezvoltare manageriala, nivelul autoevaluarii managerilor, estimarea nevoii de formare manageriala a educatorilor, obstacole si rezistente in realizarea schimbarii, analiza unitara a ofertelor institutionale si de programe, resurse existente, deducerea unui program de formare a educatorilor ca manageri ( nu numai a directorilor, inspectorilor). In planul script al managementului educational retinem cercetarile constatative ale lui R.B.Iucu (1999, pp. 157-170) privind identificarea nevoilor de formare a cadrelor didactice din perspectiva managementului clasei, a gestionarii situatiilor de criza educationala; acestea se refera la: informatii generale cu privire la managementul clasei, planificarea strategica, managementul schimbarii, al informatiei, al comunicarii, managementul ergonomic, al calitatii totale;

Aceata cercetare tematica este corelata cu o alta (R.B. Iucu, I.O. Panisoara, 1999) referitoare la criza actuala a carierei didactice, care impune un set de schimbari in formarea initiala si continua a personalului didactic, conform analizei de nevoi de schimbare. Cum institutionalizarea acestei probleme se rezolva in timp si mai complex, profesorul are acum o cale mai directa autoformarea manageriala: Incercand singur documentarea in problematica managementului general si educational si construindu-si proiecte aplicabile in activitatea sa la clasa; Participand la diverse stagii organizate sau forme de perfectionare continua, la nivel scolar si interscolar; Integrandu-se in echipe mixte de cercetare tematica sau participand cu proiecte proprii de cercetare ameliorativa, in diferite contexte de sustinere a lor; Beneficiind de consultanta institutionalizata sau de schimburi de experienta.

Tematica ce o poate aborda deriva din problematica generala a managementului educational, din propriile preocupari si dificultati in obtinerea succesului la disciplina si clasa sa. Cuprinsul acestei lucrari este o sugestie, dar sunt si alte multe aspecte de abordat, iar bibliografia temei va deveni din ce in ce mai cuprinzatoare. Cel mai util este atunci ca profesorul insusi sau in echipa sa realizeze o listare cu probleme conturate in tema, din propria experienta, din discutiile cu partenerii educationali, din studiul asteptarilor acestora si a propriilor expectante, din analiza succesului colegilor sau a absolventilor. Atunci autoformarea profesorului in managementul educational se va referi la: Clarificarea asteptarilor, expectantelor; Clarificarea motivatiei de autoformare; Extinderea campului informatiilor, formarea culturii manageriale; Cunoasterea si aplicarea sistemului de metode de autoformare; Implicarea in cercetarea pedagogica tematica ameliorativa; Comunicarea, generalizarea, dezbaterea problemelor in grup, in contexte mai largi; Definirea unui cod deontologic de dezbatere proprie ca manager al clasei, la disciplina sa.

O propunere interesanta este aceea a organizarii si asigurarii functionalitatii unui laborator de formarea a profesorilor Laboratorul de Comunicare Educationala (L. Soitu, 1997, pp. 146-188). El ar putea fi adaptat ca tematica, metodologie la nivel scolar si interscolar, pe langa cercurile pedagogice, in sens interdisciplinar sau nu, pe langa Casele Corpului Didactic.

Intreprinderea noastra se adreseaza acum, mai ales, sprijinirii formarii initiale a profesorilor, prin modulul prezentat in cadrul Departamentului pentru Pregatirea Personalului Didactic si autoformarii profesorilor cu experienta manageriala (empirica) variata. Este insa necesar sa realizam o sinteza a metodelor de autoeducatie prezentate si literatura pedagogica, fara o aporfundare acum, dar posibil de dezvoltat independent si de adaptat. Astfel, A. Barna (1995, pp. 89-164) recomanda ca metode eficiente in autoeducatie: Metode de precizare a continutului educatiei: alcatuirea unui program de de exersare; stabilirea si respectarea unor devize proprii in actiune; Metode de autocontrol: autoobservatia; autoanaliza;reflectia personala; autoevaluarea criteriala; Metode de autostimulare: autoconvingerea; autocomanda; autoaprecierea si autocritica; autosugestia; comunicarea cu altii; analiza si urmarea unor exemple; autoexersarea; Metode de autoconstrangere: autodezaprobarea; schimbarea preocuparii; autorenuntarea; De asemenea, I. Comanescu (1996, pp. 249 - 328) releva valentele formative ale: Metodelor de autoeducatie generala: autopersuasiunea (sfatuirea de sine); autoexersarea; autostimularea (prin adoptarea unui model, folosirea portretului, rationare, compensare, relationare, simulare, transfigurare imaginara); autoconstrangerea; autoanaliza; autoevaluarea; R.M. Niculescu (2000, pp. 148-223) propune un sistem larg de metode ele formatorilor, dar care poate fi adaptat si pentru autoformare: Metode cu dominanta situationala: studiu de caz; analiza unei situatii concrete (minicazul); studiul situatiilor tipice; punerea in situatia de a ...; alcaturea unor miniscenarii; Metode cu dominanta semantica: efectuarea de conotatii la anumite probleme; alcatuirea de scheme de intelegere; alcatuirea de organigrame; redarea in desene; metoda metafazelor; metoda constituirii de metode; analiza de imagini videotematice; Metode cu dominanta cu activitate intelectuala: explorarea pe mai multe planuri ori din mai multe unghiuri de de vedere; metoda teriotizarii unei experiente; metoda sintetizarii; cautarea de exemple si de contraexemple la o situatie data; Metode cu dominanta pe discriminare: metoda riscului, obstacolului; metoda trierii explicatiilor unei probleme; metoda inventarului cu indicatori pozitivi; discriminarea sistematica in cadrul analizei unei situatii complexe; propunerea de variante de schimbari; metoda decelarii aspectelor pro si contra; metoda compunerii si recompunerii elementelor unei probleme:

Metode cu dominanta pe proiectie: alcatuirea de scenarii; metoda prospectiva; metoda colajului; tehnici de creativitate; Metode cu dominanta pe personalizare: studiul punctelor tari si slabe; punerea sub lupa; autoanaliza si autoevaluarea; aprofundarea pe criterii profesionale specifice.

Pe langa aceste metode, profesorul manager poate utiliza si completa individual un ghid al autoformarii manageriale, propus in anexa 2, corelat cu aspecte metodologice specifice, prezente in capitolele lucrarii.