“ Toată educaţia depinde de mamă ”

( Aristotel )

Am şi eu mămică!

Soarele apunea. Da!...Şi apunea atât de frumos…De multe ori văzuse cum, aşa cum îi
plăcea ei să spună, soarele mergea la culcare, însă niciodată acest moment nu i se păruse atât de
mare, de interesant ca acum. Avea impresia că asistă la un spectacol dat în cinstea ei de natură,că
numai pentru ea soarele,străpungând desişul cu raze piezişe,umplea monotonia pădurii cu luciri
aurii chenăruind trunchiurile roşietice ale pinilor. Şi, ca să-i mulţumească somnorosului disc roşu
intrat mai mult de jumătate în aşternut, zâmbi mulţumită aşa cum făcea şi Doamna atunci când era
mulţumită de un lucru. Apoi şezu jos, cu privirea parcă magnetizată de prietenul ei , şi fără voie un
oftat se rupse din micul ei sufleţel,ca şi când o povară imensă i s-ar fi luat de pe umeri…Avea,în
sfârşit, mamă,o persoană dragă. Avea şi o familie: toţi slujitorii de la castel erau prietenii ei. Îşi
iubeşte atât de mult mama încât n-o va lăsa să mai plece niciodată de lângă ea. Şi un al doilea oftat
făcu să vibreze liniştea înconjurătoare…Nu se gândise niciodată la lucrurile astea…Oare de ce le
gândeşte tocmai acum?...Parcă s-ar fi trezit dintr-un somn lung…da! o hibernare…Si,cu un zâmbet
în colţul gurii se gândi la ursii de care citise în cartea aceea groasă, cu coperte îmbrăcate în piele şi
cu patru pietre preţioase încrustate la cele patru colţuri. După acea carte le citeşte Domnul celor
doi copii în fiecare duminică după ce au mers la slujbă…Oare cum e acolo?Celor doi, Eleonor şi
Richard, nu le cam place acolo…De ce?...Imediat îi răsări în minte o altă întrebare: de ce pune atât
de multe întrebări?Mai tot timpul are pe buze un “de ce ?” căruia de multe ori nu-i găseşte răspuns,
fie pentru că în momentul când pune întrebarea toată lumea e ocupata, fie că ,încercând să dea un
răspuns singură la întrebare, nu-l găseşte…Dar Ursulina îşi găseşte întotdeauna timp pentru ea…
Un sfârâit apropiat de greieri o trezi din meditaţie întorcând bălaiul căpşor spre locul
de unde venea zgomotul...Tare-ar fi vrut să ştie cum reuşesc să scoată asemenea sunete…Cu
siguranţă, răspunsul se afla în cartea cea groasă, aşezată pe măsuţa din mijlocul bibliotecii…O!
Nu!..Lemnele pentru focul din bucătărie!...Cum putea să uite de ele?
Şi apucând cu mâini tremurânde braţul de vreascuri pe care-l strânsese până atunci,
spuse “noapte bună” prietenului ei şi fugi cât putu de repede spre castel. Deja brocartul de aur
vechi al amurgului începuse să prindă umbre subţiri,albăstrii. Altă dată, ar fi înspăimântat-o miile
de umbre pe lângă care fugea, dar acum, nu. O făceau să fie mai curioasă. Se întrebă iar “de
ce?”...Şi până la urmă tot ea-şi răspunse : „Poate că am mai crescut...Sigur! M-am făcut mai
mare…şi vreau să ştiu mai multe” .Mulţumită de răspuns,iuţi şi mai mult paşii spre casă.
Îi era frică de ce-o să spună Ursulina când o să vada că a venit aşa de târziu cu
vreascurile pentru foc. Spera să n-o certe, deşi merita acest lucru,credea ea.
Ajunse,în sfârşit, în curtea slujitorilor. Era o curte ascunsă lunii,înconjurată de multe
căsuţe în care stăteau slujnicele care nu aveau un acoperiş deasupra capului ,o curte largă,în spatele
castelului, la câţiva paşi de pădure, in mijlocul căreia se a reşedinţa contelui.
Drept în faţă se afla bucătăria servitorilor. Era o încăpere largă şi puţin joasă in al cărei
mijloc erau puse cap în cap patru mase lungi. În fundul sălii de află vatra în care tot timpul,cât
familia contelui stă acolo,arde focul cu un tuci deasupra în care Ursulina face tot felul de bunătăţi.
1
 “ Toată educaţia depinde de mamă ”
( Aristotel )
De fiecare dată când face ceva special îi dă şi ei…E foarte bună Ursulina…şi foarte înţeleaptă…
Ea a fost cea care, atunci când au găsit-o abandonată pe drumul dintre târg şi castel,a luat-o-n braţe
şi a avut grijă de ea.O iubea din tot sufleţelul ei…De multe ori îi iertase greşelile…Da! Greşeala!
Uitase să aducă lemnele la timp! Dar are să-i explice tot ce s-a-ntâmplat, are să-şi ceară iertare…
Cu aceste gânduri împinse uşa grea de lemn ,făcând o crăpătută cât să-i ajungă să se
strecoare în încăperea mare, cufundată pe jumătate în întuneric. Doar la cele două ferestre mai
mijeau câteva raze albăstrii încercând să se lupte cu invincibila putere a întunericului. Înăuntru nu
era nimeni. Doar focul arzând streaşnic făcea puţin zgomot şi multă căldură. Se îndreptă instinctiv
către el şi întinse mânuţele care îngheţaseră jumătate de frig, jumătate de teamă. Nu se mira că
nu-i nimeni. Cu siguranţă, avuseseră o zi grea şi acum se odihneau. Dar Ursulina? Si ea era
plecată?
Tocmai atunci uşa grea de la intrare se deschise şi o femeie în vârstă, nu foarte grasă,
dar plinuţă,îmbrăcată într-o rochie neagră, lungă ,al cărei guler foarte alb ieşea în evidenţă prin
motive florale, intră. Prea îngrijorată şi obosită , nu observă copila care şedea lângă foc.Bătrâna se
grăbi să închidă uşa, dovadă că afară se făcuse frig. Dar când îşi întoarse privirea spre focul din
vatră ,spuse luminându-se la chip:
-Ah!Aici erai! Bine ca-i venit. Îmi făcusem griji pentru tine, copila mea.Dacă nu te vedeam
acum îl trimiteam pe John să te caute. Cum a fost plimbarea? întrebă bucătăreasa punând lângă
vatră braţul de lemne.
Fericită de întorsătura lucrurilor şi de grija pe care i-o purtase Ursulina ,fetiţa îndrăzni
mergând spre femeie şi încercând să cuprindă întreg trupul acesteia într-o îmbrăţişare pe care
braţele ei micuţe nu o puteau face:
-Iartă-mă ,Ursulina! Am uitat să aduc când trebuia braţul de vreascuri pentru că în pădure
era atât de frumos!Te-ai uitat vreodată cum soarele merge sa se culce? În seara aceasta a fost un
asfinţit minunat.Aş fi vrut să fi şi tu lângă mine să-l vezi.
O clipă de tăcere, în timpul căreia se putea zări pe faţa bătrânei un zâmbet de
mulţumire şi fericire. Înbrăţişă la rândul ei micuţa făptură şi mângâindu-i părul de aur îi spuse cu
voce tremurândă:
-Eliza, ştiu ce vrei să-mi spui. Nu am pentru ce să te iert;tu n-ai făcut niciun rău.Eram sigură
că vrei să te joci şi să te recreezi şi de aceea te-am trimis să aduci vreascuri. De altfel era şi un bun
motiv pentru a răspunde întrebărilor celorlalţi despre tine. Mă bucur că am putut să te fac fericită.
- Ah! Eşti aşa de buna cu mine ,Ursulina! Cum să-ţi mulţumesc?
- Nu-mi mulţumi,fetiţa mea. E de-ajuns că eşti lângă mine,spuse Ursulina luând-o în braţe
pe micuţă şi sărutând-o pe fruntea micuţă şi albă.
- Ursulina ,te iubesc muuult de tot!
- Ştiu, copilă ,spuse bătrâna radiind de bucurie şi dăruindu-i micuţei încă un sărut pe frunte.
Apoi ,adăugă lăsând-o pe Eliza jos:
- Haide la masă! Ti-am pregătit mâncarea ta preferată
Fetiţa, bucuroasă, se aşeză pe băncuţa lungă , de lemn din stânga mesei ce se afla cel
mai aproape de foc în ale cărui braţe de purpură, buna Ursulina aruncă două lemne groase.După

2
 “ Toată educaţia depinde de mamă ”
( Aristotel )
aceea, puse într-o farfurie mâncarea promisă Elizei şi o aşeză pe masă. Puse alături, pe un şervet
câteva felii de pâine neagră , apoi îndemnă fetiţa blând:
- Mănâncă!

Şezu şi ea pe banca de pe cealaltă parte a masei. O cam dureau picioarele de la un

timp de vreme. Nu-i nimic! Are să-i treacă după ce se va odihni puţin…În orice caz, picioarele ei
mai puteau aştepta când venea vorba de Eliza. Era foarte mândră de ea. Învăţase singură să scrie şi
să citească…Această copilă era o minune. Şi când te gândeşti că n-o ajutase nimeni să înveţe
buchile…! Văzuse doar câteva însemnări ale Eleonorei pe hârtie. Nu-şi putea da seama cum e să
şti să scrii şi să citeşti , dar se bucura ca Eliza ştie să-i citească rarele-i scrisori pe care le primea de
la fratele ei…Îi râdeau ochii de fericire când îi vedea căpşorul ei bălai scuturându-şi pletele într-o
parte sau alta, când ochii de alabastru zâmbeau în mii de sclipiri, când fragedele ei buze îi strigau
numele, când ,în final, putea să o ajute. O considera propria ei fiică.De mult îşi dorea acest lucru şi
iată că rugăciunile i-au fost ascultate.
Fu trezită din amalgamul de gânduri în care se afla de glasul zglobiu al Elizei care
împingea cu mânuţele-i fragede farfuria cu mâncarea rămasă:
- Ursulina ….,nu mai pot.
- Atunci, ajută-mă să-i pregătim masa de seară şi pisicului. Ce zici?
Ca răspuns la întrebare ,Eliza ,sărind cu repeziciunea-i de copil de pe bancă, alergă la
dulăpiorul pe care i-l dăruise tâmplarul John , special pentru a păstra în el mâncarea pentru
Burtică al ei.( Îl numise aşa pentru că era lacom şi mânca cât zece la un loc).Deschise uşa
dulăpiorului şi rupse un sfert din mămăliga galbenă de porumb. Alţi pisici dacă ar fi fost în locul
lui Burtică n-ar fi mâncat nici pe jumătate din „bucăţica” de mămăligă pe care urma să i-o dea. Aşa
era Burtică ,lacom, însă toţi îl iubeau mult.
-Gata! Am adus! exclamă Eliza mulţumită
Însă ,nu apucă să termine fraza de spus că şi fugi afară de unde se întoarse cu un
castron de cositor în mână ale cărui margini erau puţin îndoite:
- Am adus şi castronaşul! Vreau eu să-i aşez mâncarea! Mă laşi?
- Uite! Aşeaz-o ,dacă-ţi place ,spuse bucătăreasă întinzându-i cu blândeţe castronul.
Copila ,mulţumită, începu să fărâmiţeze bucata de mămăligă presărând din când în
când bucăţele de brânză.
Nu terminase de fărâmiţat şi ultima bucăţică de brânză când ,aşezată pe bancă, simţi
ceva pufos că-i mângâie picioruşele goale. La început tresări ,dar îşi dădu repede seama despre
cine era vorba şi , aplecându-se sub masă, spuse:
- Ai simţit mirosul. Aşa-i? …Ştiu…O! Ce mai torci! Mai aşteaptă puţin; nu mai am mult
până termin.
- Câteva minute mai târziu Ursulina, stând lângă vatră şi mestecând din când în când în
tuci, îşi putea vedea odorul sub masă, stând turceşte şi mângâind pisoiul alb a cărui
coadă, pe jumătate neagră, se mişca vioi. Era un pisoi la fel ca fetiţa, abandonat şi găsit
,de data aceasta chiar de Eliza. Bucătăreasa putuse vedea dea lungul anilor câtă grijă îi

3
 “ Toată educaţia depinde de mamă ”
( Aristotel )
purta copila acestui animăluţ. Când o întrebase de ce-i poartă atâta grijă ,fetiţa răspunsese
fără să stea pe gânduri:
- Pentru că el e copilul meu, iar eu sunt mama lui.
Rămăsese uimită de răspuns, dar în acelaşi timp îşi dăduse seama că de ea depinde
comportamentul micuţei fiinţe găsite cu 9 ani în urmă.
- Acum, tu trebuie să faci na-na , spuse hotărât micuţa jucând rolul mamei.
Şi, luând pisicul săturat care nu depuse niciun efort în a se apăra, dimpotrivă de-abia
aşteptând braţele micuţei, merse spre unul din colţurile încăperii în care se afla pătuţul lui
Burtică:un coş cu o păturică în el. Puse pisicul în coş şi, mângâindu-l pe cap, îi ură “noapte bună”
Apoi, frecându-se somnoros la ochi, îşi îndreptă paşii către Ursulina care , auzind-o pe
fiica ei rostind aceleaşi cuvinte folosite de ea atunci când îi spunea că e timpul să meargă la
culcare, rămăsese pe gânduri din nou. Aceasta se trezi îmbrăţişată şi cu un mic cap pe pieptul ei.
Mestecând pentru ultima dată în ceaun spuse luând în braţe micul trup:
- Mergem imediat să facem na-na , scumpa mea.
Dar îşi dădu repede seama că micuţa aţipise.
În acel moment uşa cea mare de lemn se deschise şi în încăpere intră Jannette, fata
care o ajuta pe Ursulina în bucătărie.
- Jannette, termină ,te rog, ce am început eu. Sunt foarte obosită.
- Desigur, Ursulina. Termin eu aici.
Şi uitându-se spre Eliza:
- A adormit , micuţa de ea. Cât e de drăguţă !
Bucătăreasa luă în braţe fetiţa şi ieşind in curte, merse spre o căsuţă ale cărei ferestre
erau neluminate. Deschise uşa, aprinse groasa lumânare de seu de pe masa de lângă uşă şi aşeză
gingaşa făptură pe patul micuţ de lângă peretele de răsărit al casei. Nu era o cameră foarte mare,
dar era curată. Pe pereţi erau lipite desene ale Elizei cu diferite animale. Cel mai amuzant se afla
deasupra pătuţului copilei şi-l înfăţişa pe Burtică contrar înfăţişării sale de lacom, fiind compus din
câteva linii orizontale şi verticale alături de un cerc din care plecau trei linii convergente lungi de
tot. Ursulina zâmbi după ce-l examină. Apoi se ridică , stinse lumânarea şi se pregăti să se aşeze în
pat când un glas mic suspină, după care întrebă:
-Mămico, unde eşti?
-Sunt lângă tine mereu,scumpa mea, răspunse mama mângâindu-i căpşorul. Nu te voi
părăsi niciodată.