Mă prelungesc,că nu pot spune că-ntind mâna,

printr-o foaie aproape albă ,care nici măcar nu există cu adevărat,

să pipăi
necunoscutul altor minţi
încinse cu tot felul de universuri
în acest spaţiu cât de tânăr ,atât şi de bătrân…

Cuvintele,mesagerii prăfuiţi ai
emoţiilor înroşite de zbaterea în anonimat,
picură din câmpul frunţii
şi se aşează stârnind vălătuci de nedumerire…

Măi lume, care te-am atins!

Aprinde-ţi lumina, ca să-ţi cânt peste gard!

Poate suntem pe aceeaşi tulpină

şi ni se-ncâlcesc rădăcinile...

Dacă nu mă auzi şi nu mă simţi,

dacă nu mă vezi şi nu mă mirosi,
dacă nu mă guşti...lasă-ţi
şira spinării destinsă,
ca s-o străbată un aer de pădure
neumblată...

şi-ai să naşti o scâteie de bucurie copilărească

pe care o să o pui lângă tâmplă,atunci ,
când,
într-una din aceste nopti de mai ,
îti vei întinde gândul spre lună...