Você está na página 1de 88

CUPRINS

INTRODUCERE…………………….....................………………………………...……..….. 3

CAPITOLUL I. Contextul intern şi internaţional al urcării pe tron….......... 9

CAPITOLUL II. Politica internă……………………............................…………… 23

1) Viaţa economico-socială…………………...………………….………………….. 23
2) Administraţia şi justiţia………………………...………………..………………… 29
3) Religia………………………………………………………...……….........………….. 32
CAPITOLUL III. Elisabeta I şi Maria Stuart……………………....……………………. 36
CAPITOLUL IV. Politica externă……………………………………………..……………….. 43
1) Relaţiile cu Spania………………………………..………………..………………... 43
2) Franţa şi Ţările de Jos…………………………..………………………………….. 51
3) Supunerea Irlandei……………………………..……………….…………………... 57
CAPITOLUL V. Elisabeta şi marea……………………….……………….………………...
CAPITOLUL VI. Marea epocă elisabetană………………….……………………………...
1) Teatrul, poezia, filozofia, muzica……………..…………………………………
2) Arhitectura şi pictura…………………………..………………………………...
3) Învăţământul …………………………………..………………………………...
CONCLUZII………………………………………………………………………………...

BIBLIOGRAFIE…
….....................................................................................………………

-2-
INTRODUCERE

Elisabeta I a Angliei împarte cu împăratul Augustus, Carol cel Mare,


Ludovic cel Sfânt şi Ludovic al XIV – lea privilegiul rar de a fi dat numele
secolului în care a trăit. Ea este singura femeie, în afară de Ecaterina cea
Mare a Rusiei, care îşi are un loc în cercul restrâns al marilor figuri
emblematice ale istoriei. Şi totuşi, puţine personalităţi au lăsat posterităţii
o imagine mai contradictorie, mai complexă sau, mai exact spus, mai
enigmatică.
Numele Elisabetei este legat nu numai de victoria relativ paşnică a
protestantismului dar şi de apogeul Renaşterii în Anglia, ceea ce explică
faptul că piedestalul popularităţii ei în istoria naţională şi universală se
înalţă şi astăzi mai sus decât cel al altor monarhi şi prinţi suverani
autohtoni sau străini.
În bună măsură, viaţa şi domnia Elisabetei, nelipsite, mai ales la
început, de vicisitudini, au fost rezultatul hazardului, în cele din urmă
favorabil. Declarată bastardă în urma execuţiei mamei sale, Anne Boleyn,
supravegheată strict în timpul domniei fratelui ei Eduard, întemniţată în
Turn şi ulterior exilată la ţară, în timpul Mariei Tudor, scăpând cu viaţă
prin declaraţii de fidelitate absolută faţă de tron şi de religia catolică,
Elisabeta a avut norocul să ajungă la regină la 25 de ani şi să aibă o
domnie lungă de 45 de ani.
La urcarea pe tron în 1558, Anglia îşi pierduse prestigiul militar o
dată cu pierderea ultimului cap de pod în Franţa, portul Calais, armata şi
marina aveau efective reduse, iar visteria era aproape goală. Pe plan
extern, Anglia era confruntată cu pretenţia de hegemonie europeană a

-2-
două ţări catolice, Franţa şi Spania. Dintre ele, pericolul imediat îl
reprezenta Franţa tânărului rege adolescent Francis al II – lea, căsătorit
din 1558 cu Maria, „regina scoţienilor”, fiica lui Iacob al V – lea Stuart şi a
Mariei de Guise.
Prin acest sistem de alianţe matrimoniale, Franţa controla direct
Scoţia şi exercita o presiune militară şi religioasă asupra Angliei. În acest
context, deşi Spania lui Filip al II – lea rămânea în continuare, prin acelaşi
joc al căsătoriilor dinastice, aliata Angliei, nu era deloc clar cât de mult
era dispusă Majestatea Sa Catolică să ajute o protestantă, cu atât mai
mult cu

CAPITOLUL I

CONTEXTUL INTERN ŞI INTERNAŢIONAL AL


URCĂRII PE TRON

În secolul al XVI – lea, odată cu dezvoltarea relaţiilor capitaliste, s-a


consolidat în Anglia monarhia absolută. Instituită odată cu venirea la tron
a lui Henric al VII – lea (1485-1509), întemeietorul dinastiei Tudorilor,
noua formă de guvernământ răspundea unor cerinţe obiective, izvorâte
din dezvoltarea economică şi socială, care reclama o autoritate de stat
puternică, în stare să pună capăt conflictelor interne feudale şi să asigure
echilibrul dintre cele două clase, nobiliară şi burgheză, aflate la putere.1

1
Radu Manolescu, (coord.), Istoria medie universală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980, p. 431.

-2-
Dinastia Tudorilor a avut un rol deosebit în crearea noii nobilimi din
rândurile claselor mijlocii. Familii ca Bacon, Seymour, Cecil, Russel,
Cavendish, sunt creaţie a Tudorilor. Dinastia a promovat o politică de
întărire a unei puteri centraliste.1
Problema politică majoră în momentul înscăunării lui Henric al VII –
lea din familia de Lancaster o constituia lichidarea Războiului celor Două
Roze. Victoria familiei Lancaster la Bosworth, în 1485, nu scosese definitiv
din luptă partida de York. Aceasta a continuat să întreţină intrigile politice
şi să provoace revolte, unele din ele deosebit de puternice. În două
rânduri, în anii 1487 şi 1491, Henric al VII – lea a fost ameninţat să-şi
piardă coroana. Centrul comploturilor se afla în Burgundia, la curtea
ducesei Margareta, sora fostului rege englez Eduard al IV – lea. Cele două
încercări ale partidei de York de a veni cu o armată numeroasă din Iranda
şi de a impune le tron nişte impostori, mai întâi pe Lambert Simnel
(1487), apoi pe Parkin Narbeek (1491), au eşuat, înfrângerea răsculaţilor
dovedind forţa de care dispunea Henric al VII – lea.2
Strâns legată de acestea era problema dinastică, încă incomplet
soluţionată. A trebuit să treacă vreo cincizeci de ani până să existe
certitudinea că la Bosworth Field se terminase Războiul celor două Roze.
Însurându-se cu moştenitoarea casei de York, Henric şi-a întărit întrucâtva
pretenţia la tron, mai mult oferind naţiunii o perspectivă de reconciliere şi
pace, prin îmbinarea rozelor, decât prin sprijinul unui drept ereditar
indiscutabil. Pentru că, de fapt, mai multe persoane aflate încă în viaţă
puteau invoca, pe linia descendenţei, dovezi mai temeinice de a ocupa
tronul. Pretenţiile Tudorilor la domnie se sprijineau pe voinţa populară şi
pe ocuparea tronului de facto, nu de dreptul divin ereditar, inventat mai
târziu de către Stuarţi şi partizanii lor.

1
Mircea Pădureleanu, Marea Britanie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963, p. 57.
2
Radu Manolescu, (coord.), op. cit., p. 431.

-2-
Lorzii şi mica nobilime, care se bizuiau pe reinstaurarea casei de
York, nu puteau fi potoliţi cu una cu două, prin căsătoria lui Henric. Ei
rămăseseră dârzi şi încrezători în sprijinul părţii de nord a ţării, la fel ca
partidul iacobit de mai târziu.1
Printre măsurile energice luate de rege pentru a pune capăt
tulburărilor interne se numără noua organizare dată armatei. Suitele şi
trupele senatoriale au fost desfiinţate prin lege. S-a dezvoltat artileria, cu
ajutorul căreia oştirile, înarmate cu arcuri, platoşe, săbii şi spade, erau
uşor din luptă.
Pentru ca regalitatea să dispună de o oaste numeroasă, înzestrată
cu un armament modern, costisito, şi pentru a avea la dispoziţie slujbaşi
credincioşi, pe care să se bizuie în guvernare, era nevoie de mijloace
financiare suficiente. De aceea, printre măsurile adoptate de Henric al VII
– lea figurează şi sistemul de impunere numit „Furcile lui Morton”, de la
numele iniţiatorului, arhiepiscopul Morton, cancelarul regelui.2 El s-a
adăugat practicii mai vechi a subsidiilor – încasate acum cu regularitate –
şi s-a dovedit a fi un mijloc eficace de extorsiune, lovind atât pe cei bogaţi
cât şi pe cei săraci. Eficienţa sistemului se vede din faptul că la moartea
sa, Henric al VII – lea lăsa un tezaur echivalent cu venitul Angliei din
ultimii cincisprezece ani.3
În secolul al XVI-lea un rege sărac ar fi fost un rege slab, supus
nobilimii sale şi parlamentului. Henric al VII – lea şi copiii săi nu vor
depinde nici de nobilime, nici de parlament. Fără altă armată permanentă
decât cei o sută cincizeci de oameni din trupa de gardă, ei vor fi suverani
mai mult decât respectaţi, vor fi veneraţi.4
Nici Henric al VII – lea şi nici vreun alt Tudor după el nu şi-a făcut o
armată permanentă şi n-a plătit o birocraţie centralizată spre a guverna

1
G. M. Trevelyan, Istoria ilustrată a Angliei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1975, p. 321.
2
Caroline Rogers, Henric al VII – lea, Editura All, Bucureşti, 2001, p. 58.
3
Radu Manolescu, (coord.), op. cit., pp. 431-432.
4
André Maurois, Istoria Angliei, Editura Orizonturi, Bucureşti, (f.a.), p. 270.

-2-
ţara. Politica Tudorilor se deosebea de aceea a despoţilor contemporani de
pe continent. Henric şi urmaşii săi au păstrat vechile instituţii medievale –
Consiliul regal, Parlamentul, Common Law-ul, judecătorii de pace şi juraţii
– dar le-au insuflat tuturor o nouă vigoare şi i-au obligat pe toţi să devină
nu controlori ai eficienţei guvernamentale, ci instrumente ale puterii
regale. În felul acesta englezii au fost antrenaţi în obiceiul de supunere
faţă de lege, obicei necesar civilizaţiei moderne, dar fără să-şi încalce
vechile libertăţi sau să întrerupă continuitatea vieţii lor naţionale.1
În guvernare Henric al VII – lea s-a folosit de Parlament. Specificul
monarhiei absolute engleze constă în faptul că ea nu a abandonat, în
totalitatea lor, formele de guvernământ apărute cu secole înainte, ci a
căutat să le adapteze noilor situaţii. Astfel, în vremea Tudorilor, şi după
aceea, Parlamentul englez nu şi-a încetat activitatea, iar ideea unui
„privilegiu regal care nu se pune în cumpănă” a fost mereu combătută.2
Pivotul acestei noi construcţii care lucra prin vechile forme era
Consiliul regelui. Sub casa de Lancaster, Consiliul devenise, mai mult chiar
decât Parlamentul, un câmp de bătălie pentru clicile aristocratice.
Prezenţa unor mari nobili la masa Consiliului îi asigura pe aceştia că
puterea statului nu va fi exercitată împotriva lor. Dar Henric la VII – lea şi
al VIII – lea, continuând calea deschisă de regii dinastiei York, au exclus
din Cosiliul privat pe toţi nobilii, în afară de cei aleşi de rege şi care
ascultau numai de el.3
În parlamentul lui Henric al VII – lea erau convocaţi numai douăzeci
şi trei de lorzi temporali şi influenţa lor în ţară părea slabă.4
Excluderea aristocraţiei a rămas un principiu de bază a guvernării
Tudorilor: lista celor şaisprezece regenţi numiţi prin testament de către
Henric al VIII – lea spre a guverna în numele fiului său nu cuprindea un

1
G. M. Trevelyan, op. cit., p. 322.
2
Radu Manolescu, (coord.), op. cit., p. 432.
3
G. M. Trevelyan, op. cit., p. 322.
4
André Maurois, op. cit., p. 270.

-2-
singur lord cu o vechime mai mare de doisprezece ani. În timpul
minorităţii luihenric al VI – lea alcătuirea Consiliului fusese foarte
deosebită. Schimbarea s-a petrecut în parte din vina nobilimii, deoarece
în primul Parlament al reginei Elisabeta s-a spus că „sporirea nepotrivită a
numărului de nobili, precum şi ignoranţa lor îl obligă pe Principe să
promoveze oameni noi care îl pot sluji”, iar în timpul domniei lui eduard al
VI – lea Latimer declara că „singura raţiune pentru care nobilii nu sunt
făcuţi prim-miniştrii este că nu sunt oameni cu ştiinţă de carte.”
Sub primul rege din dinastia Tudor, principalii consilieri privaţi erau
recrutaţi din rândurile clerului mijlociu de tipul slujbaşului public, ca
Morton şi Fox, sau dintre jurişti, ca Empson şi Dudley. Aceşti oameni îi
datorau totul lui Henric al VII – lea şi erau preţuiţi de el pentru dibăcia cu
care îi umpleau tezaurul prin mijloace oricât de abuzive. După reformă,
juriştii au rămas, dar clericii au devenit mai puţin numeroşi în Consiliu şi
în serviciile publice. Apare un nou tip de consilier particular, oameni ca
Cecil, Walsingham şi Bacon, aspirând să fie consideraţi printre micii nobili
de ţară, dar având legături cu comunitatea negustorească. Aceşti oameni
şi-au făcut o situaţie la curte, după ce se pregătiseră în universităţi, prin
călătorii în străinătate şi studii juridice, pentru toate problemele
diplomatice şi politice. Marile succese ale guvernării sub regina Elisabeta
s-au datorat în mare măsură unor astfel de oameni, care erau mai
luminaţi şi cu spirite mai independente decât sfetnicii lui Henric al VII –
lea, dar nu mai puţin loiali slujitori ai coroanei.
La aplicarea politicii dictate de monarhii din dinastia Tudor, Consiliul
desfăşura o mare activitate legislativă, în parte prin ordonanţe şi
proclamaţii, care aveau o autoritate şi un scop încă necontestate cu
energie de către Parlament, şi în parte prin proiecte de legi (Bills) pe care
consilierii le promovau chiar în parlament, pentru că acesta reprezenta o

-2-
parte esenţială din sistemul dinastiei Tudor, mai ales după ce Henric al
VIII – lea a rupt legăturile cu Wolsey şi a început politica sa de Reformă.1
În afară de o activitate legislativă mult sporită în domeniul său prin
Ordonanţe şi, indirect, prin Statute parlamentare, sub dinastia Tudor
Consiliul şi-a organizat vechea sa autoritate juridică într-un fel nou, astfel
încât să o poată aplica cu o mai mare pondere şi frecvenţă.2
Curţile de judecată, apărute în secolele al XII – lea şi al XIII – lea,
s-au dezvoltat neîncetat, mărind autoritatea regelui asupra supuşilor.
Henric al VII – lea a adăugat o nouă instanţă, Camera Înstelată de la
Westminster (Star Chamber), care judeca pe marii nobili acuzaţi de
nesupunere faţă de rege. Prin ea regele şi-a asigurat controlul asupra
lorzilor; aceştia puteau oricând fi acuzaţi de trădare, citaţi să apară în faţa
tribunalului de la Westminster, ameninţaţi cu confiscarea averii şi
pierderea vieţii. Ulterior, în vremea Elisabetei Camerei Înstelate i s-a
adăugat un alt tribunal, Curtea Înaltei Comisiuni (High Commission Court)
în faţa căreia putea fi chemat clerul superior pentru a da socoteală de
faptele sale.3
Domnia lui Henric al VII – lea a fost favorabilă dezvoltării studiilor şi
meditaţiilor reformiştilor deoarece a fost o domnie paşnică. În timpul
acestor douăzeci şi patru de ani nu s-au petrecut decât puţine evenimente
importante. Dar marii suverani, ca şi oamenii mari de stat, sunt adesea
acei care, întocmai ca primul rege din dinastia Tudorilor, ştiu să-şi
înconjoare numele de o zonă de tăcere. Nu-i numai o întâmplare că sub
guvernarea unor asemenea bărbaţi nu survine nici un incident grav.
Înţelepciunea ordonă ca la începutul unei dinastii sau al unui regim să
domnească liniştea. Dacă dinastia Tudorilor s-a putut înrădăcina atât de
profund, dacă instituţiile locale au devenit destul de viguroase pentru a
putea înlocui instituţiile feudale, totul se datorează acelui sfert de veac de
1
G. M. Trevelyan, op. cit., pp. 322-323.
2
Ibidem, p. 324.
3
Radu Manolescu, op. cit., p. 432.

-2-
pace internă şi externă pe care l-a dat ţării, înaintea domniilor dramatice
ale fiilor şi nepoţilor săi, prudentul şi misteriosul lor strămoş.1
În cadrul politicii echilibrului european din secolul al XVI – lea Anglia
a jucat un rol important. Regii englezi din prima jumătate a acestui secol
au înclinat către o alianţă cu Spania, încercând astfel să contracareze
puterea Franţei, deoarece Anglia nu renunţase la ideea stăpânirii unor
teritorii pe continent. Cât timp a deţinut portul Calais, oricând o debarcare
era posibilă. Calais constituia pentru englezi o poartă spre Franţa, iar
pentru francezi un punct nevralgic care menţinea relaţiile încordate între
cele două state. Bazele alianţei cu Spania au fost puse de Henric la VII –
lea şi întărite printr-o legătură matrimonială. Tratatul de la Medina del
Campo (1489) prevedea căsătoria Caterinei, fiica lui Ferdinand de Aragon
şi a Isabelei, cu Arthur, fiul mai mare al lui Henrci al VII – lea şi
moştenitorul tronului (căsătoria s-a oficiat în anul 1501).2
În schimbul dotei în numerar pe care Caterina o aducea în Anglia şi a
unor avantaje comerciale, Henric al VII – lea se angajasă pornească o
campanie împotriva Franţei. Tezaurul secătuit al ţării nu permitea
redeschiderea unor războaie pe continent, dar Henric a acceptat tratatul,
împins fiind de nevoia ca dinastia Tudorilor să fie recunoscută de una din
marile puteri europene. Conflictul cu Franţa a fost amânat până în anul
1492, când, în fruntea unei armate, regele Angliei a trecut Canalul, a
înaintat până la Boulogne şi a început asediul oraşului. Era mai mult o
demonstraţie de forţă, practic nici Henric al VII – lea, nici Carol al VIII –
lea nu doreau să continue lupta. În consecinţă, ambii regi au semnat un
tratat la Étaples, prin care regele Franţei, dornic să deschidă războiul în
Italia, cumpără retragerea trupelor engleze, clauză avantajoasă pentru
Henric al VII – lea, care s-a grăbit să revină în ţară, unde începuseră
tulburări interne.3
1
André Maurois, op. cit., p. 288.
2
Jill Kilsby, Spania: mărire şi decădere 1474-1610, Editura All Educational, Bucureşti, 1998, p. 76., 1998
3
Radu Manolescu, op. cit., pp. 434-435.

-2-
Pe terenul pregătit de tatăl său, Henric al VIII – lea (1509-1546), s-a
ridicat ca un adevărat monarh absolut.1 Când a urcat pe tron avea
optsprezece ani. Era un atlet frumos, foarte mulţumit de sine, foarte mân-
dru când ambasadorul veneţian i-a spus că are pulpa piciorului mai bine
făcută decât a lui Francisc I, excelent arcaş, campion de tenis, mare
călăreţ, care obosea zece cai într-o zi de vânătoare. Avea gust literar, fi-
ind hrănit în acelaşi timp şi cu teologie şi cu literatură romanescă; com-
punea poeme, punea pe muzică propriile sale imnuri şi cânta „dumneze-
ieşte" din lăută. Erasm, care-l cunoscuse când era copil, a fost izbit de
inteligenţa sa precoce. Noii umanişti găseau un prieten într-însul. El l-a
chemat pe Colet la Londra şi l-a numit predicator la curte, a făcut din
Thomas More un curtean, împotriva voinţei lui, apoi cancelar, şi l-a rugat
pe Erasm să accepte o catedră la Cambridge. Trebuie menţionat că era
foarte evlavios şi că prietenii săi din Oxford, oricât de reformatori erau, i-
au întărit respectul pentru religia catolică. Deşi ar putea să pară uimitor,
el a încercat în tot timpul vieţii sale să împace scrupulele şi temerile „unei
conştiinţe foarte medievale".2
Despre curtea lui Henric al VIII – lea se spunea că avea un număr
mai mare de învăţaţi decât orice universitate. Aceşti vschi prieteni ai lui i-
au sădit în mite o antipatie faţă de călugări, de cultul icoanelor, de cultul
relicvelor şi un respect pentru studiul Bibliei – toate perfect compatibile cu
ortodoxia doctrinară a euharistiei, după cum aveau să afle supuşii săi mai
târziu, când chipeşul atlet şi iubitor al tuturor lucrurilor nobile s-a
transformat în treizeci de ani de putere şi adoraţie într-un egoist
monstruos, călcând fără remuşcare peste trupurile unor vechi prieteni şi
ale unor noi duşmani, către o politică religioasă de mijloc clar concepută,
substituind puterea regală celei papale. Originea tuturor aspectelor
felurite ale acestei politici de mai târziu se regăseşte în părerile asimilate

1
Ibidem, p. 432.
2
André Maurois, op. cit., p. 289.

-2-
în tinereţea sa şi în influenţa epocii asupra unei naţiuni pe care, chiar şi în
zilele de tiranie îngâmfată şi feroce, Henric o înţelegea cu un instinct pe
care nici chiar Elisabeta nu l-a depăşit vreodată.1
Primul act al guvernării sale a fost de a înlătura abuzul fiscal instituit
în timpul domniei precedente şi care stârnise vii nemulţumiri, fără a
renunţa, însă, la perceperea unor impozite regulate. Dar domnia sa,
începută promiţător, a alunecat repede spre despotism. În anul 1523 au
fost cerute iarăşi contribuţii forţate, ceea ce a provocat mişcări de protest
în Kent, Suffolk, Norfolk. Regele a făcut din justiţie o armă în sprijinul
propriei autorităţi. Prin reforma din anul 1517, Camera Înstelată s-a
transformat într-un formidabil instrument al monarhiei absolute.
Reprimarea răscoalei lucrătorilor din Londra (1517), denumită „zilele rele
din mai”, la care s-a adăugat legislaţia sângeroasă împotriva
vagabondajului, au făcut din Henric al VIII – lea un rege nepopular.2
Puţin timp după urcarea sa pe tron, regele a luat în căsătorie pe
Caterina de Aragon, văduva fratelui său Arthur şi fiica regelui Spaniei
Ferdinand al V – lea. Nu şi-a ales-o el şi n-o iubea; a fost o căsătorie poli-
tică. Pentru Anglia din vremea aceea, putere de rangul al doilea, o alianţă
cu Spania era o onoare şi o garanţie. Aşa încât, atunci când, din cauza
morţii premature a lui Arthur, această alianţă s-a rupt, Consiliul, doritor s-
o păstreze pe Caterina ca regină, l-a rugat pe Henric s-o accepte ca soţie.
Dar un text din Levitic interzicea căsătoria dintre un cumnat şi o cumnată;
a trebuit să se obţină o bulă papală (1503) şi să se facă dovada că prima
căsătorie a Caterinei n-a fost consumată. S-au găsit martori care să jure
şi, în ziua căsătoriei sale cu Henric, Caterina a purtat cosiţele despletite,
ca fecioarele. Aceste lucruri au avut mai târziu importanţa lor, atunci când
regele o va repudia.3

1
G. M. Trevelyan, op. cit., p. 341.
2
Radu Manolescu, op. cit., p. 432.
3
André Maurois, op. cit., p. 290.

-2-
În cadrul domniei lui Henric al VIII – lea se disting trei perioade.
Guvernarea lui Wolsey (1515-1529), este caracterizată prin efortul de a
tempera acţiunile regelui şi prin stăruinţa de a ţine Anglia departe de
războaiele de pe continent. Diplomaţia sa abilă a adus ţării prestigiu pe
plan internaţional, regele apărând, de mai multe ori, în postura de arbitru
al Europei apusene. În timpul lui Cromwell (1530-1540), principala
preocupare a regalităţii a fost de a reforma biserica şi de a-şi asigura
supremaţia politică în stat. Este vremea când nevoi de ordin administrativ
şi financiar au făcut ca Parlamentul să aibă un rol mai activ, deşi el se
reducea, de obicei, la sancţionarea actelor regelui. A fost o perioadă de
adevărată teroare, când oamenii politici şi de cultură şi-au pierdut viaţa.
Însuşi Cromwell a sfârşit pe eşafod, în anul 1540, deoarece devenise
incomod prin puterea pe care şi-o căpătase în stat. Ultimii şapte ani de
domnie ai lui Henric al VIII – lea au fost marcaţi de o criză economică, cu
urmări grele pentru masele populare.1
La începutul domniei lui Henric toată autoritatea a revenit ministrului
pe care şi l-a ales: Wolsey, fiul unui măcelar bogat din Ipswich, pe care
papa, la cererea lui Henric, l-a făcut cardinal. Trăsăturile dominante ale
acestui „vlăjgan din Ipswich” erau ambiţia şi vanitatea. Când Leon al X –
lea l-a făcut nu numai cardinal, ci şi legat papal în Anglia, Wolsey a
întrunit în mâinile sale întreaga autoritate civilă şi întreaga autoritate ecle-
ziastică. Călugării şi fraţii înşişi, deşi nu erau supuşi clerului secular,
trebuiau să asculte de acest emisar al Romei. El a obişnuit astfel pe
englezi cu ideea, nouă şi surprinzătoare, a contopirii în mâinile aceluiaşi
om a puterii spirituale şi a puterii vremelnice.2
Politica externă a fost jocul favorit al lui Wolsey. În mâinile sale,
„balanţa puterii” în Europa a fost prima dată clar definită ca scop al
politicii externe duse de Anglia. Ea era dictată de ivirea marilor monarhii

1
Radu Manolescu, op. cit., pp. 432-433.
2
André Maurois, op. cit., pp. 290-291.

-2-
din Franţa şi Spania, deoarece, dacă oricare dintre ele o biruia pe cealaltă,
ar fi devenit stăpână absolută a Europei şi mica Anglie ar fi ajuns într-o
situaţie umilitoare şi incertă. Timp de câţiva ani Wolsey a păstrat balanţa
cu o dibăcie desăvârşită şi cu o cheltuială minimă de sânge şi de aur
englezesc. În 1513 dubla victorie asupra scoţienilor invadatori, la Flodden,
şi asupra francezilor în „bătălia pintenilor” lângă Guinegatte, la graniţa
olandeză, ridica Anglia pe o poziţie puternică de susţinător al balanţei.
Dar, după 1521, dibăcia şi spiritul de precauţie l-au părăsit pe Wolsey.1
După încoronarea ca împărat a lui Carol Quintul, politica prospaniolă
s-a transformat într-o politică pro-habsburgică şi, cu toate insistenţele lui
Wolsey pentru o politică de pace, în urma întrevederii dintre Henric al VIII
– lea şi Carol Quintul de la Southhampton (1522), regele Angliei s-a mai
lăsat antrenat în două campanii pe continent, dar amândouă s-au soldat
cu un eşec.2
În bătălia de la Pavia, capturarea lui Francisc I şi distrugerea armatei
sale punea Italia la picioarele Spaniei pe următorii 180 de ani, Franţa şi
Anglia erau reduse temporar la neputinţă în Europa şi începea acea
supremaţie a Habsburgilor, care, în epoca lui Filip al II – lea şi a
Elisabetei, a dus aproape la distrugerea Angliei şi care, ar fi distrus-o fără
propăşirea forţelor populare, maritime şi religioase din insulă, pe care
Wolsey le neglijase sau le combătuse
Puterea Spaniei nu se limita la Lumea Veche. Începuse epoca
descoperirilor şi a comerţului oceanic, înlocuind vechile drumuri
comerciale de-a curmezişul Asiei şi Egiptului, al căror capăt european
fusese pe vremuri în mâinile Genovei şi Veneţiei.3
De la cetăţile italiene şi Mediterana, puterea şi bogăţia treceau acum
pe pământul Europei apusene, care putea să trimită acum în largul

1
G. M. Trevelyan, op. cit., p. 342.
2
Radu Manolescu, op. cit., p. 435.
3
Jill Kilsby, op. cit., p. 80.

-2-
oceanului un nou tip de marinar şi un nou tip de corabie, spre a ajunge în
pieţele Asiei pe calea apei şi, în drum, să descopere Africa şi America.1
Dezvoltarea comerţului generase astfel, încă din secolul al XV – lea,
sentimentul propriu burgheziei engleze de mai târziu: marea, libertatea
de mişcare pe întinsul ei şi stăpânirea asupra ei, privite ca o problemă de
interes naţional. Conturarea unei politici economice tot mai precise din
partea statului englez mergea împreună cu dezvoltarea producţiei
manufacturiere, a elementelor capitalismului în industrie şi agricultură, a
comerţului exterior.2
La început Anglia nu părea că va fi principala câştigătoare în lupta
pentru supremaţie. În secolul al XV – lea, marinarii portughezi, conduşi de
prinţul Henric Navigatorul, au mers de-a lungul coastei africane şi au
ocolit drumul ce trecea pe la Capul Bunei Speranţe, spre India, întemeind
pe litoralul Africii un imperiu portughez, menit să supravieţuiască până în
zilele noastre. Spania a fost multă vreme dezbinată şi în luptă cu maurii,
dar când s-a unit într-un singur stat prin căsătoria lui Ferdinand de
Aragon cu Isabella de Castilia, i-a lichidat repede pe maurii de pe coasta
spaniolă a Gribraltarului, l-a folosit pe Columb şi i-a trimis peste mări pe
conquistadori, care i-au adus în dar minele din Mexic şi Peru şi bogăţia
Contientului Spaniol.3
Papa se arătase la înălţimea situaţiei. El trase pe glob o linie, de la un
pol la altul, la o sută de leghe spre vest de Insulele Azore, dând Spaniei
toate pământurile ce puteau fi descoperite la apus de această linie şi cele
de la răsărit Portugaliei. Întrecerea începută astfel îi incită pe marii
călători din solda celor doi monarhi iberici, îl va împinge pe Magellan să
înconjoare Capul Horn şi să traverseze Pacificul, şi îl va face pe Amerigo
Vespucci să meargă de-a lungul coastei de sud a continentului care îi
poartă numele. Până în acest moment nimeni nu contestase validitatea
1
G. M. Trevelyan, op. cit., p. 342.
2
Camil Mureşan, Imperiul Britanic, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 14.
3
Ibidem, p. 15.

-2-
împărţirii făcute de papă. Portugalia şi Spania nu aveau rivali pe ocean şi
pe uscatul de dincolo de el. Statele maritime italiene furnizau maeştrii
navigatori – Columb, Vespucci şi Cabot – dar nici Veneţia şi nici Genova
nu s-au avântat pe cont propriu în noul trafic oceanic. Puterile lor în declin
se mulţumeau să se sprijine pe rămăşiţele vechiului lor comerţ cu
Levantul şi să lupte cu flotele de război turceşti.
În plus, nici Franţa şi nici Anglia nu erau gata să ridice pretenţii
asupra monopolului comercial şi colonial al Spaniei şi Portugaliei în Africa,
Asia, sau America.1
Aceasta era situaţia căreia avea să-i facă faţă Henric al VIII – lea.
Politica sa a fost şi înţeleaptă şi energică. Fără a încuraja aventuri peste
ocean în faţa precumpănitoarei puteri spaniole, el făcea posibilă eliberarea
în viitor a energiilor ţării sale printr-un singur mijloc – înfiinţarea unei
Marine Regale.
Politica maritimă a lui Henric avea o dublă importanţă. Nu numai că a
creat nave special echipate şi având misiunea să lupte, dar arhitecţii săi
au desenat multe din aceste regale după un model îmbunătăţit. În 1545,
la sfârşitul domniei lui Henric, o flotă franceză a încercat să invadeze
Anglia, dar a fost înfrântă de Marina Regală. Anglia a fost salvată de
invazie şi, în acelaşi an, într-o fermă de lângă Tavistock, s-a născut un
copil numit Francis Drake. Marina Regală a fost creaţia lui Henric şi l-a
salvat atât pe el, cât şi pe fiica lui, după el, când au adoptat o politică
insulară şi au sfidat puterile catolice ale Europei.2
În timpul domniei lui Henric al VIII – lea, în Anglia s-a înfăptuit
reforma – ruperea legăturilor cu catolicismul şi subordonarea bisericii
engleze regelui.3 Se face o nedreptate lui Henric al VIII – lea explicând
divorţul său şi ruptura cu Roma prin dragostea lui pentru Anna Boleyn.
Regele ar fi putut uşor câştiga graţiile Annei Boleyn fără a-i promite să se
1
G. M. Trevelyan, op. cit., pp. 342-344.
2
Ibidem, pp. 344-345.
3
Mircea Pădureleanu, op. cit., p. 57.

-2-
căsătorească cu ea, dar problema de rezolvat era mult mai complexă.
Pentru a evita ţării un nou război ca al celor două roze (şi amintirile
îngrozitoare ale anarhiei erau încă foarte proaspete), se considera necesar
ca perechea regală să aibă un fiu. Or, Caterina, după mai multe avorturi,
abia născu o fată, Maria (1516), şi starea sănătăţii sale nu mai îngăduia
speranţa că va mai putea avea alţi copii. Aşadar, regele căuta mijlocul de
a se descotorosi de prima lui soţie. Divorţul civil nu exista şi, de altfel, ar
fi fost inutil pentru un rege evlavios; trebuia să ceară Romei anularea
căsătoriei sale. Părea uşor de obţinut, deoarece papa arătase până atunci,
în astfel de cazuri, când era vorba de suverani, o îngăduinţă fără margini.
De altfel exista la rigoare un motiv plauzibil de anulare, chiar acela care a
fost înlăturat pentru a se putea celebra căsătoria: Caterina fusese soţia
fratelui soţului ei. E adevărat că o bulă pontificală declarase a doua căsă-
torie valabilă; dar o bulă nu putea reda libertatea acelora pe care o altă
bulă îi unise.1
Papa Clement al VII – lea se temea să nu-1 supere pe Carol Quintul
(nepot al Caterinei de Aragon) şi tărăgănează în aşa fel lucrurile încât
relaţiile dintre Anglia şi papalitate se degradează.2 După ce face în aşa fel
încât este recunoscut şef suprem al Bisericii din Anglia, regele obţine
anularea căsătoriei (1533). Papa condamnă acest divorţ şi excomunică pe
regele Angliei: ruptura este definitivă. În 1534, Parlamentul votează Actul
de supremaţie, care atribuie regelui conducerea Bisericii din Anglia,
dreptul de a lupta împotriva ereziilor şi de a excomunica. Toţi supuşii, laici
şi credincioşi, trebuie să depună jurământ de credinţă faţă de rege şi de
respingere a autorităţii romane. Cei care se opun sunt supuşi unei
represiuni neîndurătoare. Thomas Morus, care refuză să depună
jurământul, este executat (1535), iar baronii catolici din Nord, care s-au
răsculat, sunt înfrânţi. Ordinele religioase sunt desfiinţate.3
1
André Maurois, op. cit., pp. 292-293.
2
Camil Mureşan, op. cit.,p. 15.
3
Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. III, Editura Institutul European, Iaşi, 1998, pp. 147-148.

-2-
Suprimarea ordinelor fraţilor şi călugărilor, şi secularizarea
proprietăţilor lor au ajutat mult la asigurarea unei baze de interes real
faţă de Reforma regală a Parlamentului. O bună parte din pământurile
mânăstireşti confiscate au fost vândute de Henric al VIII – lea marilor
seniori, curtenilor, slujbaşilor publici şi negustorilor, care au revândut
îndată multe din ele unor oameni mai mărunţi. Sindicatele de intermediari
din pătura negustorilor au cumpărat pământurile ca să le speculeze. În
bună parte datorită acestor tranzacţii, atunci când a început reacţiunea
papală sub regina Maria, ea a fost privită cu suspiciune de acest nou
element din clasa proprietarilor rurali.1,
Spolierea bisericii s-a făcut în formă legală şi Henric al VIII – lea a
respectat formele parlamentare. Parlamentul Reformei, care a ţinut şapte
ani (1529-1536), a votat toate măsurile extraordinare propuse de
coroană. Mai întâi clerul a fost informat că a violat statutul de Praemunire
acceptând, ca şi Wolsey, să recunoască autoritatea cardinalului ca legat
papal. Drept penitenţă pentru această crimă, clerul a trebuit să plătească
o amendă de două milioane de livre, să acorde regelui titlul de protector
şi de şef suprem al bisericii şi să desfiinţeze anatele, sau „primul venit”, al
beneficiilor ecleziastice, care până atunci fuseseră plătite papei. Apoi
parlamentul votă succesiv Statutul apelurilor, care interzicea să se facă
apel la Roma, Actul de Supremaţie, care-l consacra pe rege „unicul şi
supremul şef al bisericii Angliei" şi-i atribuia atât jurisdicţia spirituală cât
şi jurisdicţia civilă, îi dădea dreptul să reformeze şi să reprime erorile şi
ereziile, şi, în sfârşit, Actul de Succesiune, care anula prima căsătorie, pe
copiii născuţi din această căsătorie îi priva de drepturile lor la coroană în
favoarea descendenţilor Annei Boleyn şi obliga pe toţi supuşii regelui să-şi
afirme prin jurământ credinţa lor în validitatea religioasă a divorţului. Ne
putem întreba cum a votat un parlament catolic aceste texte care

1
G. M. Trevelyan, op. cit., pp. 354-355.

-2-
desăvârşeau schisma şi în care papa nu era numit altfel decât „episcopul
de Roma”.1
Reforma din timpul lui Henric al VIII – lea a fost un proces de o
complexitate uluitoare. Aceasta s-a datorat şi faptului că multe dintre
schimbări au fost „urzite” în arena politică şi nu în cea ecleziastică.
Iniţiativa a aparţinut guvernului şi Parlamentului, şi nu Bisericii. Henric al
VIII – lea nu avea o intenţie reală de a reforma Biserica, dorind mai
degrabă să asigure succesiunea la tron printr-un divorţ de care putea fi
sigur doar dacă deţinea controlul asupra Bisericii şi asupra funcţionării
acestei instituţii. Reforma propriu-zisă ce s-a înfăptuit mai târziu, trecerea
de la catolicism la protestantism, poate chiar părea un rezultat secundar
întâmplător şi neprevăzut, ca urmare a ceea ce fusese în esenţă o soluţie
politică la o problemă de ordin dinastic. Soluţia politică este într-un fel
mai uşor de definit decât schimbarea de ordin religios. Dacă decretele pot
fi schimbate imediat, credinţele se schimbă într-un ritm mult mai lent.2
A fost necesară o schismă pentru a desface prima căsătorie a lui
Henric al VIII – lea; toporul a fost de ajuns pentru a pune capăt celei de-a
doua. Sărmana Anna Boleyn a comis două greşeli: în locul moştenitorului
aşteptat, a născut o fată, Elisabeta, apoi un băiat, născut mort, şi pe
deasupra l-a înşelat pe rege, poate pentru că, părând incapabil să aibă un
copil sănătos, nu voia să-l dezamăgească. Pentru aceste crime, frumosul
ei gât fu tăiat de securea călăului. După câteva zile, Henric, îmbrăcat în
straie albe, lua în căsătorie pe Jane Seymour. Servilul Cranmer a anulat a
doua căsătorie pe baza unor mărturisiri ale defunctei, astfel încât
Elisabeta, ca odinioară Maria, deveni bastardă. Jane Seymour a născut un
băiat, care avea să domnească sub numele de Eduard al VI – lea, dar ea a
murit la naştere. Cromwell, doritor ca întotdeauna să-l apropie pe rege de
luterani, a sugeră o nouă căsătorie cu o prinţesă germană: Anna de

1
André Maurois, op. cit., p. 297.
2
D. G. Newcombe, Henric al VIII – lea şi Reforma engleză, Editura Artemis, Bucureşti, 1995, pp. 17-18.

-2-
Cleve. Omul de afaceri voise să joace rolul de sfetnic matrimonial; femeia
nefiind găsită pe plac, el plăti cu viaţa această încercare. A cincea soţie a
regelui, Caterina Howard, acuzată de adulter, a avut aceeaşi soartă ca şi
Anna Boleyn. A şasea, Caterina Parr, îi va supravieţui lui Henric al VIII –
lea, nu fără a fi trecut prin mari spaime când regele, găsind că-i puţin
eretică, „îi administrase cele şase articole”. Domnia se termină sângeros.
Henric al VIII-lea porunci judecătorilor săi să asasineze protestanţi,
catolici, pe bătrâna contesă Salisbury; chiar şi Cranmer se crezuse în
pericol. Dar Henric al VIII – lea pare să fi încercat o afecţiune reală pentru
omul acesta care avea o încredere aproape naivă în groaznicul său rege.
Cranmer a fost acela care a îngenuncheat la patul de moarte al lui Henric
şi care, în ultimul moment, i-a spus să aibă încredere în Dumnezeu şi în
Iisus Hristos.1
La moartea sa, pe 28 ianuarie 1547, Henric al VIII – lea a lăsat în
urmă o Biserică a Angliei în tranziţie. În ciuda eforturilor susţinute de a se
afirma ca parte integrantă a Bisericii universale, Biserica Angliei refuzase
să recunoască autoritatea Romei şi era în consecinţă considerată de
papalitate ca schismatică. Biserica Angliei nu-l mai considera pa papă
drept conducător suprem – de vreme ce acest rol fusese asumat de rege.
Dar nerecunoaşterea autorităţii Romei era singurul punct pe care Biserica
Angliei îl avea în comun cu Bisericile Protestante de pe continent.2 Din
punct de vedere doctrinar, schimbările nu au fost decât în mică măsură
semnificative. Biserica Angliei era unică în condiţiile în care refuzase
autoritatea papală şi îşi ajustase în consecinţă structura administraţiei
ecleziastice, păstrând însă nealterată o structură de credinţă
esenţialmente tradiţională. Această situaţie se datora în întregime nevoilor
specifice şi domniei impetuoase a lui Henric al VIII – lea. Regele nu era
protestant şi nu dorea o Biserică protestantă în Anglia, dar ruptura cu

1
André Maurois, op. cit., pp. 302-303.
2
D. G. Newcombe, op. cit., p. 15.

-2-
Roma a convenit obiectivelor sale politice şi dinastice.
La moartea lui Henric al VIII – lea, fiul său Eduard a devenit rege.
Mama lui era Jane Seymour, iar el fusese crescut în religia protestantă.1
Eduard al VI – lea avea nouă ani la urcarea sa pe tron. Era un copil
bolnăvicios, cu o inteligenţă precoce, cinstit şi sever, cu mai multă
conştiinţă decât tatăl său, dar nu mai blând la inimă decât el. Câtă vreme
a trăit, doi oameni au condus pe rând statul în numele său. Mai întâi
unchiul său, Seymour, lordul protector Somerset, şi, după el, John Dudley,
conte de Warwick şi duce de Northhumberland.2 Dar Eduard nu a domnit
decât şase ani. I-a urmat la tron fiica cea mai mare a lui Henric al VIII –
lea, Maria. Ea fusese crescută în religia catolică şi cea mai mare dorinţă a
ei era să facă Anglia din nou catolică.3
Dar opinia publică engleză nu-şi urmează suverana. Epurarea brutală
a clerului, nesiguranţa achizitorilor de bunuri pentru mănăstiri şi frica de a
vedea Anglia devenind vasala Spaniei (regina se căsătoreşte cu Infantul
Filip, fiul lui Carol Quintul), provoacă o serie de revolte. Maria
reacţionează printr-o represiune nemiloasă care îi aduce porecla de Maria
Sângeroasa. Dar această reacţie catolică nu este decât un foc de paie.
După moartea Măriei (17 noiembrie1558), anglicanismul se instalează
definitiv.4
Urcarea pe tron a Elisabetei a fost primită de poporul englez cu o
bucurie aproape unanimă. După ce se temuse atât de mult de tirania
spaniolă, era o uşurare să aclame o regină liberă de orice legătură străină.
De la cucerirea normandă, nici un suveran nu fusese de sânge englez atât
de pur. Prin tatăl ei, Elisabeta descindea din regii tradiţionali, prin mama
sa din gentilomii ţării. În tot timpul domniei sale, ea a căutat să câştige
simpatia poporului.5
1
J. F. Aylett, În căutarea istoriei, 1485-1714, Editura All, Bucureşti, 2000, p. 20.
2
G. M. Trevelyan, op. cit., p. 362.
3
J. F. Aylett, op. cit., p. 20.
4
Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., p. 148.
5
André Maurois, op. cit., pp. 316-317.

-2-
CAPITOLUL II

POLITICA INTERNĂ

1. Viaţa economico-socială
Printre urgenţele care i se impuneau reginei Elisabeta încă de la
începutul domniei sale se număra şi redresarea economică, în primul rând
cea monetară. Economia secolului al XVI – lea nu avea decât asemănări
vagi cu cea a lumii actuale. Industria, capitalismul, mecanismele de
credit, schimburile internaţionale erau la începuturi. Folosirea conceptelor
economice era de un empirism şi uneori chiar de o naivitate
surprinzătoare. Sărăcia – sau abundenţa (după epoci şi conjunctură) – a
metalelor preţioase determina variaţii monetare ale căror efecte erau
constatate de contemporani, fără însă a le putea analiza cauzele
profunde.1 Din timpul Elisabetei până la schimbările industriale petrecute
sub domnia lui George al III - lea, structura economică a societăţii
britanice era din anumite privinţe foarte reuşită. Englezii mai erau încă
oameni de la ţară, încă nedespărţiţi de natură, dar într-o anumită măsură
începuseră să scape de crunta sărăcie şi ignoranţă a ţărănimii medievale.2
La jumătatea secolului al XVI – lea şi începutul secolului al XVII –
lea, Anglia avea un caracter predominant agrar. Cei aproximativ cinci
milioane de locuitori lucrau în agricultură. Din suprafaţa totală cultivabilă,

1
Michel Duchein, Elisabeta I a Angliei. Putere şi seducţie, Editura Artemis, Bucureşti, 1992, p. 180.
2
G. M. Trevelyan, op. cit., p. 423.

-2-
jumătate era necultivată, tehnica era medievală, ca şi forma de
proprietate. Marea proprietate (manor), aparţinea regelui, nobililor şi
Bisericii.
Pentru Elisabeta – sau mai curând pentru Cecil, principalul ei
consilier în domeniul economiei, încă de la începutul domniei –, idealul ar
fi fost să se restabilească echilibrul bugetar. Era un vis pe care nu-l vedea
înfăptuit nici un stat contemporan. Cel puţin, se putea acţiona pe trei
planuri: să se recâştige încrederea redându-i monedei valoarea ei
intrinsecă, ştirbită mult sub Henric al VIII – lea; să se micşoreze
cheltuielile; să se încerce o egalizare a schimburilor cu ţările
continentale.1
În târgurile şi satele de la ţară, unde se practica atât industria cât şi
agricultura insulei, o foarte mare parte dintre locuitori erau meşteşugari
calificaţi. Ucenicia era cheia noii vieţi naţionale, aproape la fel pe cât
fusese odinioară şerbia. Sistemul uceniciei nu mai era lăsat în seama
obiceiului local şi a sancţiunilor municipalităţii, ci era controlat după un
model naţional, uniform pentru sate şi târguri, prin Statutul Meseriaşilor,
votat sub Elisabeta, care, cu mici modificări, a rămas în vigoare timp de
peste două sute de ani. Nimeni nu-şi putea deschide prăvălie ca meşter
sau intra ca lucrător, până nu-şi făcea cei şapte ani de ucenicie. În felul
acesta, tineretul ţării căpăta o educaţie tehnică şi o disciplină socială,
care, într-o anumită măsură, compensa necesitatea încă neresimţită a
unui sistem universal de educaţie şcolară. Tinerii se aflau sub controlul
unui meşter în unele cazuri până al vârsta de douăzeci şi patru de ani.2
În secolul al XVI – lea, agricultura se practica după aceleaşi metode
folosite în Evul Mediu; asolamentul trienal însemna că o treime din
pământul arabil era lăsat în pârloagă, cu următoarele neajunsuri: lipsa
nutreţului pentru şeptel iarna, de unde nevoia tăierii acestuia şi, ca o

1
Michel Duchein, op. cit., p. 181.
2
G. M. Trevelyan, op. cit., p. 423.

-2-
ultimă consecinţă, lipsa îngrăşământului natural. Soluţia se va lăsa
aşteptată până în secolul al XVII – lea când pământul nu va mai fi pârlogit
în cel de al treilea an, ci cultivat cu plante furajere ca trifoiul, lucerna şi
napul. Până atunci însă, fermierii vor putea aplica sfaturile practice din
foarte popularele manuale scrise de John (sau poate de fratele său,
Anthony) Fitzherbert, ca şi de Thomas Tusser, privind avantajul folosirii
animalelor de tracţiune în funcţie de natura solului, de asigurare a
nutreţului şi de valorificare a cărnii; se recomanda, din aceleaşi
considerente de convenabilitate, creşterea oilor. Acestea furnizează lâna
necesară comerţului prosper cu Scandinavia şi Italia (deja tradiţional), şi
mai ales materia primă pentru postăvăriile englezeşti. Dezvoltarea
industriei de lână este numai una din cauzele economice ale „îngrădirilor”
terenurilor agricole pe scară largă şi de transformare a lor în păşuni.1 O
altă cauză a constituit-o lipsa acută de mână de lucru în agricultură în
care familia rămâne unitatea de producţie suplimentată în trecut prin
şerbi; aceştia, în număr doar de câteva mii pe moşiile mânăstireşti la
începutul secolului al XVI – lea, vor dispare după secularizarea
mânăstirilor (începând din 1536), muncile agricole fiind efectuate în
continuare de muncitori agricoli folosiţi de yeomen-i (fermieri) şi de nobilii
de la ţară în schimbul plăţii în bani sau în natură (mâncare,
îmbrăcăminte). O lege din 1496 fixa salariul anual al unui păstor-şef la 20
de şilingi (plus 5 şilingi în natură); pentru muncitorul agricol, 16 şilingi
plus 4; copii sub 14 ani, 6 şilingi plus 3 în natură. Comparativ, salariul
maxim legal pentru maiştrii dulgheri, tâmplari, tinichigii şi zidari era de 6
penny pe zi, plus mâncare şi băutură. Cine oferea mai mult era amendat
cu 40 de şilingi, iar cine primea mai mult, cu 20 de şilingi (pentru fiecare
contravenţie). Refuzul de a munci la aceste tarife era pasibil cu
închisoarea, durata detenţiei fiind egală cu aceea a refuzului.2

1
Ibidem.
2
Camil Mureşan, op. cit., p. 14.

-2-
Aceeaşi lege stipula şi durata zilei de lucru pentru muncitori şi
meseriaşi: de la 5 a. m. până la 7 p. m. (între 15 martie şi 15
septembrie), cu pauze totalizând două ore pentru masă şi somn
postprandial. Iarna se lucra de la răsărit la asfinţit (zi-lumină), cu aceleaşi
pauze. Părăsirea locului de muncă fără învoirea stăpânului (cu excepţia
intrării în serviciul monarhului) se pedepsea cu o lună de închisoare şi 20
de şilingi amendă, ceea ce a dus la creşterea numărului zilierilor şi
scăderea numărului sezonierilor şi a lucrătorilor cu contract anual.1
O lege din 1563 prevedea ca, la sfârşitul perioadei de angajare prin
contract, lucrătorul să primească un certificat eliberat de vicarul local
(contra unei taxe de 2 penny), care îi dădea dreptul să fie angajat în altă
parte; în caz contrar, el nu putea fi angajat, fiind pasibil în plus şi de
delictul de vagabondaj – fenomen în creştere, datorat sărăciei.2
O altă cauză a declinului agriculturii în favoarea creşterii ovinelor a
fost inflaţia ca urmare a afluxului masiv de metal preţios din Lumea Nouă.
Efectul a fost creşterea preţurilor şi necesitatea de sporire a salariului
muncitorilor agricoli în condiţiile în care nivelul arendei fixe (de pe
terenurile arendate în urmă cu un secol de proprietarii de pământ)
rămânea legal nemodificat, iar moneda fusese devalorizată de Henric al
VIII – lea (în 1526 şi 1544-1546) în scopul finanţării războiului cu Franţa.
Sub Eduard al VI – lea, inflaţia era de 9% pe an; între 1560-1590, există
o tendinţă de stabilizare a preţurilor şi a salariilor, dar recoltele proaste
din 1594-1597 au dus la o inflaţie anuală de 10%, preţurile produselor
alimentare (exceptând berea şi peştele) au crescut cu 190%, în timp ce
salariile au rămas practic îngheţate, ceea ce a accentuat mizeria
populaţiei nevoiaşe. Dacă între 1350-1500 nivelul salariilor era superior
produselor alimentare, în secolul al XVI – lea (mai ales în cea de a doua

1
G. M. Trevelyan, op. cit., p. 424.
2
Adrian Nicolescu, Istoria civilizaţiei britanice, vol. I, Editura Institutul European, Iaşi, 2006, pp. 384-385

-2-
jumătate) situaţia este inversă, puterea de cumpărare a populaţiei
lucrătoare scăzând cu circa 50%.
O problemă economică cu consecinţe serioase pe termen lung a fost
accelerarea ritmului despăduririlor ca urmare a nevoii crescânde a
lemnului folosit nu numai drept principal combustibil pentru încălzitul
domestic şi în topitoriile şi atelierele de sticlărie din Kent, Surery şi
Sussex, dar mai ales pentru construcţia de locuinţe şi nave. Criza
lemnului şi costul său ridicat s-a menţinut până în secolul următor, când
cărbunele (mai ales turba) începe să fie întrebuinţat pe scară largă.1
Manufacturile textile apăruseră încă din secolul al XV – lea. Acestea
se dezvoltă în centrul, estul şi sud-vestul Angliei. Manufacturile textile
erau centralizate şi descentralizate. Cele centralizate se dezvoltă în
Norwich, Coventry, Exeter şi folosesc un număr mare de muncitori
salariaţi. Cele descentralizate se bazau pe munca salariată la domiciliu.
Acestea vor cunoaşte o mare dezvoltare în a doua jumătate a secolului al
XVII – lea.2
Industria textilă (postavuri şi ţesături fine de lână) continuă să
domine piaţa muncii, în special în nordul şi vestul Angliei unde mâna de
lucru fiind în surplus, deci mai ieftină, costul de fabricaţie era mai redus.
După 1551 însă, când se produce crahul bursei de mărfuri din Anvers, ea
cunoaşte un declin temporar, revenind la nivelul anterior către sfârşitul
secolului.
Un moment important în dezvoltarea manufacturilor l-a reprezentat
revoluţia din Ţările de Jos, când numeroşi flamanzi s-au refugiat la
Norwich, Southampton, Coulchester. Aceştia au obţinut privilegii din
partea Elisabetei, aducând cu ei numeroase secrete de fabricaţie.
Se dezvoltă industria metalurgică (fier, plumb şi cupru) în regiunea
Weald – atunci împădurită – din Kent, unde existau cuptoare de secole; în

1
Adrian Nicolescu, op. cit., p. 386. .
2
Michel Duchein, op. cit.,p. 425.

-2-
1565 aici se produce pentru prima dată oţel, cu ajutorul unor meşteri
germani, iar în 1588 se dă în funcţiune un ferăstrău pentru tăiatul
metalelor; tot aici funcţionau peste 60 de furnale (primul apăruse la
sfârşitul secolului al XV – lea).
Industria minieră se baza în continuare pe extracţia cărbunelui, încă
nelegat de industria metalurgică; între 1540-1640, producţia de cărbune
va creşte opt ori. Cărbunele se extrăgea la Newcastle-upon-Tyne,
Gloucestershire şi, de asemenea se aducea şi pe mare la Londra pentru
încălzitul clădirilor (seacoal). La mijlocul secolului al XVI – lea se
extrăgeau 200 000 de tone, iar în timpul revoluţiei 1 400 000 de tone. În
preajma revoluţiei în Anglia se extrăgea de trei ori mai mult cărbune
decât în toată Europa.1
În Cumberland se exploatau zăcăminte de cupru, iar în Somerset,
zăcăminte de calamină (carbonat de zinc nativ). Sarea continuă să se
extragă din mare, prin evaporare. Apar primele fabrici de hârtie, ca
urmare a introducerii tiparului. Primele manufacturi de „sticlă de Veneţia”
sunt cele deschise în 1567 lângă Loxwood (Sussex) de meşterul Jean
Carré care învăţase arta sticlăriei la Anvers de unde fugise de teama
Inchiziţiei; lucrătorii erau refugiaţi hughenoţi din Lorena. Până în 1572
(când a murit), mai deschisese şi altele lângă Alford (Surrey); pe la 1585
funcţiona la Sevenoaks (Kent) manufactura lui John Lennard. Astfel de
manufacturi existau şi în întregul ţinut Weald, ceea ce a produs o scădere
a rezervelor de lemn, folosit şi în topitorii. La sfârşitul secolului al XVI –
lea se fabrica sticlă în Gloucestershire, Wiltshire, Hampshire,
Nottinghamshire şi Northumberland. Totuşi, rămânerea în urmă a Angliei
în producerea sticlei de Veneţia explică de ce primele pahare din acest
material au fost importate de la sursă de abia sub Henric al VIII – lea,

1
Camil Mureşan, op. cit.,p. 16.

-2-
primul atelier deschis la Londra (în Crutched Friars) fiind cel al italianului
Giacomo Verzelini (1575).1
Paralel cu dezvoltarea manufacturilor şi a întreprinderilor miniere, se
menţin şi vechile bresle. Cele mai multe se aflau la Londra, unde clădirea
primăriei se numea Guidhall (guild-breaslă). Breslele au fost şi ele
influenţate de noile tendinţe. Acestea caută să-şi păstreze vechile
privilegii, potrivit cărora nimeni nu avea voie să producă şi să vândă în
oraş mărfurile produse de bresle. De aceea, multe manufacturi s-au
înfiinţat în târguri mici şi sate, în domenii noi, care nu erau monopolul
breslelor. În 1555, reprezentanţii breslelor au încercat să obţină
introducerea unei legi împotriva manufacturilor.2
Breslele încep să fie subminate din interior de noile tendinţe
economice. De teama concurenţei, prin sporirea numărului atelierelor, s-a
încercat împiedicarea deschiderii de noi ateliere şi, de aceea, breslele
devin organizaţii închise, iar acordarea titlului de „meşter” se va face
foarte greu.3
Calfele şi ucenicii, care învăţau meseria pe lângă patron, nu mai
aveau speranţa să devină independenţi, să-şi deschidă un atelier. Unii
patroni, sub aceeaşi influenţă a manufacturilor ce se dezvoltă, sărăcesc în
timp ce alţii se îmbogăţesc. Deşi regulamentul breslei interzicea folosirea
unui număr mare de calfe sau folosirea unor unelte şi procedee mai
perfecţionate, unii patroni rcurg la aceste mijloace, îmbogăţindu-se.4
Se îmbogăţesc, în primul rând, patronii care erau în contact direct
cu cumpărătorii. De exemplu, postăvarii câştigau mult mai bine decât cei
ce se ocupau cu vopsitul sau tunsul lânii. Cei care se ocupau de primele
operaţiuni depindeau de alţi patroni, care aveau nevoie de produse
semifinite. În acest fel încep să lucreze pentru alţi patroni. Treptat, preţul

1
Adrian Nicolescu, op. cit., p. 387.
2
Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., p. 187.
3
G. M. Trevelyan, op. cit., p. 424.
4
Adrian Nicolescu, op. cit., p. 388.

-2-
plătit pentru aceste mărfuri îşi pierde caracterul de echivalenţă.
Companiile care se ocupau cu partea finală a producţiei se transformă în
companii de livrea, care se apropiau, prin modul de funcţionare de
manufacturile descentralizate. Breasla ajunge să fie controlată de câţiva
patroni bogaţi, care asigură legăturile atelierelor cu piaţa de desfacere, în
timp ce meseriaşii, care nu mai au nici un cuvânt de spus în treburile
breslei, sunt reduşi la condiţia de muncitori la domiciliu. Unele companii
livrea s-au transformat în companii negustoreşti, care se bucurau de
sprijin din partea statului. Cele mai multe s-au transformat în afara
cadrului breslelor.1

2. Administraţia şi justiţia
Anglia era guvernată de la centru de Consiliul regelui, ca şi în Evul
Mediu; sub Tudori însă, între 1530-1540, în cadrul Consiliului se
dezvoltase un nucleu restrâns de sfetnici apropiaţi Coroanei care,
ocupându-se de chestiuni confidenţiale mai ales de natură politică, poartă
numele de Consiliu Privat. Membrii lui erau recrutaţi prioritar fie din clerul
mijlociu (înainte de Reformă), fie dintre jurişti (după Reformă). Din
ordinul monarhului absolut, Consiliul emitea ordonanţe şi proclamaţii cu
putere de lege; membrii Consiliului conduceau lucrările Camerei
Comunelor unde impuneau adoptarea proiectelor de lege care emanau din
voinţa suveranului, ceea ce crea Parlamentului iluzia unei puteri care, de
fapt, era concentrată în mâinile monarhului.2
Teoretic, puterea Consiliului se exercita în toate zonele domeniilor
regale. În practică, totuşi, s-a dovedit că acţiunea sa se limita la zona
centrală, la zona de sud, la Anglia de est şi la cea de sud-vest. Cu
excepţia situaţiilor când răscoalele sau pe punctul de a izbucni sau chiar
se întâmpla acest lucru. Probelemele administrative zilnice ale zonelor

1
G. M. Trevelyan, op. cit., p. 424.
2
Ibidem, p. 405.

-2-
excentrice engleze rau rezolvate de nişte consilii regionale, numite de
regină. Consiliul de Nord, cu sediul în comitatul York, avea în jurisdicţie
cea mai mare parte a teritoriului de la nord de râul Trent, în timp ce
Consiliul de Graniţă, cu sediul în comitatul Shropshire, supraveghea
districtele aflate de o parte şi de alta a graniţei istorice dintre Anglia şi
Ţara Galilor.
Drepturile şi îndatoririle Consiliului nu erau specificate nicăieri, dar
membrii lui acţionau – şi se pare că acest lucru era deplin acceptat – ca şi
cum ar fi fost împuterniciţi să decidă în funcţie de evenimentele care o
impuneau. Ei emiteau proclamaţii în numele reginei, care, în general, erau
considerate adevărate documente juridice. În sfera economică el
ajungeau deseori până în situaţia de a amenda legislaţia existentă sau
chiar de a anticipa hotărâri ale Parlamentului, despre care se spera că vor
fi votate în viitorul apropiat. La ordinul Consiliului erau arestate şi închise
persoane acuzate de diferite infracţiuni. În mod normal, instrucţiunile
Consiliului nu puteau să determine pedepsirea unui cat de încălcare a
legii, iar eliberarea putea fi uşor obţinută dacă împricinatul promitea că
ordinele vor fi respectate pe viitor.1
Consiliul exercita şi puterea judecătorească prin unii dintre cei mai
apropiaţi membrii ai săi care formau (încă din secolele XIV – XV) aşa-
numita „Cameră Înstelată” (în palatul Westminster); având la început un
rol pozitiv în administrarea echitabilă a justiţiei, indiferent de rangul
părţilor în litigiu, acest organism cu prerogative nelimitate care, prin
reglementările aduse anterior de Henric al VIII – lea şi Thomas Cromwell,
putea funcţiona ca primă instanţă şi nu doar ca o curte de apel (dar fără a
putea pronunţa sentinţa de condamnare la moarte), va ajunge sub Stuarţi
un instrument al absolutismului regal, în flagrantă opoziţie cu curţile
obişnuite de judecată care admiteau common law-ul.2
1
Keith Randell, Elisabeta I şi guvernarea Angliei, Editura All, Bucureşti, 2000, p. 58.
2
G. M. Trevelyan, op. cit., p. 425.

-2-
Hotărârile centrului erau aplicate în restul ţării de şerifi (numiţi de
suveran, de regulă unul pentru fiecare comitat), de primarii oraşelor şi
burgurilor, ca şi de către judecătorii de pace (care exercitau funcţii
juridice, dar şi administrative. După 1550, autoritatea supremă locală era
Lordul Locotenent, un nobil care îl reprezenta direct pe suveran.1
Persoana care trebuia să fie numită în acest post, era aleasă în
funcţie de două criterii: să fie o persoană de încredere pentru guvernul
central şi să aibă o mare influenţă în regiune în calitate de important
proprietar de pământuri. De-a lungul timpului, guvernul descoperit că era
foarte convenabil să dispună de astfel de Lorzi Locotenenţi, aşa că ceea ce
a debutat ca o măsură temporară menită unei zone limitate a ţării, s-a
permanentizat şi s-a generalizat la nivelul întregii ţări, răspândindu-se în
toată Anglia şi Ţara Galilor. Prin 1585 era un fapt general acceptat ca
fiecare comitat să aibă un judecător şef (deşi se întâlnea şi cazul când
aceeaşi persoană răspundea şi de late comitate) şi ca el să fie ales
conform aceloraşi condiţii de la început. În comitatele unde nu exista nici
un proprietar important, sau dacă el nu prezenta un credit absolut pentru
guvern, îi ţinea locul un membru din Consiliul de Coroană.2
Sistemul juridic se baza pe un tipic rămas neschimbat din perioada
Evului Mediu. De fapt, se considera că tocmai această continuitate îi
dădea marea valoare, întrucât cutuma îl caracteriza structural. Principiile
lui erau cele ale dreptului cutumiar (Common law), care în esenţă
reprezenta un ghid orientativ între felul în care fusese aplicată legea în
vremuri de demult şi diferitele ei interpretări din trecut.3
Principalele trei tribunale pentru cazurile de drept civil îşi aveau
sediul în palatul Westminster, ceea ce era foarte incomod atât pentru cei
care doreau să ia parte la procese, cât şi pentru cei care erau obligaţi să
facă acest lucru, deşi la acest nivel aproape în exclusivitate doar cei
1
Adrian Nicolescu, op. cit., pp. 405-406.
2
Keith Randell, op. cit., pp. 65-66.
3
Ibidem, p. 53.

-2-
bogaţi aveau de-a face cu legea. Totuşi, pentru că multe cazuri penale
trebuiau judecate în comitatele unde avuseseră loc, o mulţime de
judecători erau obligaţi mare parte din an să călătorească de-a lungul
ţării, să audieze cazuri în localurile transformate temporar în „tribunale ale
Coroanei”. Datorită acestei prevederi, sistemul juridic central nu mai
părea atât de inaccesibil, deşi nu –sa putut face nimic pentru a elimina
dezorientarea celei mai mari părţi a populaţiei faţă de modul în care
funcţiona.1
Aşa cum o parte din elementele neadecvate ale sistemului bazat pe
Exchequer au fost ocolite prin înfiinţarea casei regale drept o alternativă
centralizată pentru problemele financiare, tot aşa s-a procedat, în vederea
depăşirii câtorva dintre defectele sistemului judiciar de drept civil, prin
crearea unor tribunale paralele. Acest lucru a fost posibil pentru că exista
tradiţia bine înrădăcinată ca arbitrul în disputele dintre cei mai puternici
supuşi ai regatului să fie Consiliul de Coroană.2
Cel mai celebru dintre consiliile cu drept exclusiv era Consiliul
Camerei Înstelate, numit aşa după ornamentele în relief din ipsos
reprezentând stele, de pe tavanul încăperii din palatul Westminster, unde
se întrunea în mod obişnuit. Acest tribunal a audiat zeci de mii de cazuri
în timpul domniei reginei Elisabeta, toate fiind aduse aici de reclamaţiile
care au preferat consiliul în locul sistemelor de drept civil. Camera
Înstelată a devenit „populară” pentru că acest tribunal pe care îl
reprezenta, ca şi alte tribunale de drept exclusiv, cum ar fi Curtea de
Interpelări (Courts of Requests), care fusese înfiinţată pentru acele
persoane care nu îşi puteau permite costurile unui proces judecat în alte
părţi, îşi întemeia verdictele pe dreptul natural – termenul juridic
corespunzător fiind „echitate” – şi nu pe un precedent juridic, aşa cum se
întâmpla în judecătoriile de drept civil. Faptul că exista o mică

1
Michel Duchein, op. cit., p. 217.
2
Keith Randell, op. cit., pp. 54-55.

-2-
probabilitate de blocare a cazului datorită specificităţii lui şi perspectiva
costurilor reduse de judecată, generată de timpul mai scurt care era
necesar, le-a dat, se pare, încredere celor care căutau sprijin în justiţie ca
urmare a unei nedreptăţi suferite. Pe de-o parte durata mai mică a
proceselor de la tribunalele cu drepturi exclusiviste era un scop conştient
asumat de cei care erau partizanii sistemului din „Curţile de
Echitate”(Equity Courts), iar pe de altă parte ea se datora faptului că
oamenii legii nu mai pierdeau mult timp analizând cazuri din trecut pentru
a evidenţia precedente.1
Aproape toţi cei aproximativ 500 de avocaţi de drept civil, care au
judecat cel puţin un caz în timpul reginei Elisabeta, au detestat profund
„Curţile de Echitate”. Acest lucru s-a întâmplat fiindcă ei au considerat că
s-a atentat la interesele lor personale, pentru că mai toate cazurile
preluate de „Camera Înstelată” însemnau mai puţine cazuri pentru ei.
Erau, însă, în joc şi interese publice. Avocaţii de drept civil susţineau că
erau discutabile concepţia de justiţie promovată de curţile de echitate,
pentru că nu mai exista nimic care să limiteze prejudecăţile celor care
dădeau verdicte, aşa cum se întâmpla în tribunalele de drept civil. Se pare
că în mod justificat ei susţineau că procedurile folosite de „Camera
Înstelată” se întorceau împotriva intereselor inculpaţilor: de aici,
susţineau ei, popularitatea de care se bucurau tribunalele de drept
exclusiv în rândul reclamaţilor.2

3. Religia
Convertirea Angliei la protestantism, ale cărei origini pot fi găsite în
vremea lui Wycliffe, a avut loc în chip substanţial în timpul lungii domnii a
Elisabetei. Când s-a urcat pe tron, marea masă a poporului şovăia între
mai multe opinii şi partidul anti-catolic încă mai era alcătuit atât din

1
G. M. Trevelyan, op. cit., p. 413.
2
Keith Randell, op. cit., p. 56.

-2-
anticlericali, cât şi din protestanţi. Când regina murit, majoritatea
englezilor se socoteau protestanţi înflăcăraţi şi un mare număr dintre ei
duceau o viaţă religioasă întemeiată pe Biblie şi pe Cartea de rugăciuni.1
La începutul domniei sale, Cecil îi impuse întoarcerea la naţional-
catolicismul lui Henric al VIII-lea. În 1559 parlamentul votă, pentru a
doua oară, Actul de supremaţie, care abolea puterea papală, şi Actul de
uniformizare, care impunea tuturor parohiilor engleze cartea de rugăciuni
şi slujba în limba vorbită de popor.
În virtutea acestor acte, oricine favoriza autoritatea spirituală a papei
devenea pasibil de confiscarea averii. Refractarul se făcea vinovat de
înaltă trădare. Această legislaţie introduse în limba engleză două cuvinte
noi: recuzanţii, adică acei care refuzau să presteze jurământul;
urmăritorii, cei care formau banda de spioni şi informatori, conduşi de
Richard Topcliffe, şeful serviciului însărcinat să-i aresteze pe papistaşi şi
pe puritani. Cel mai celebru urmăritor din Warwickshire a fost Sir Thomas
Lucy, geniul rău al familiei Shakespeare.2
În 1563 fură adoptate cele Treizeci şi nouă de articole, care trebuiau
să rămână credo-ul anglicanilor. Protestantismul lor moderat coincidea
aproape cu dorinţele naţiunii. Cardinalul Bentivoglio, descriind situaţia
religiilor în Anglia sub domnia de atunci, aprecia că aproximativ a
treizecea parte a naţiunii era formată din catolici zeloşi, dar că patru
cincimi din ea ar redeveni catolici fără scrupule dacă s-ar restabili
legalmente catolicismul, deşi erau incapabili să se revolte dacă nu se
restabilea. În fapt, când coroana şi parlamentul restabiliră anglicanismul,
din opt mii de preoţi, şapte mii au acceptat schimbarea, cu toate că două
mii dintre cei mai fervenţi protestanţi fuseseră alungaţi sub domnia
reginei Maria. Supunerea aceasta dovedea nu că englezii ar fi fost
nereligioşi, ci că mulţi dintre ei doreau să se păstreze ceremoniile catolice

1
G. M. Trevelyan, op. cit., p. 417.
2
Adrian Nicolescu, op. cit. p. 401.

-2-
suprimându-se în acelaşi timp folosirea limbii latine şi dominaţia papei. Cu
excepţia situaţiei din câteva familii, puţin numeroase, de catolici fervenţi,
devotamentul către suveran era mai presus decât sentimentul religios.1
La începutul domniei cripto-catolicii nu fură de loc tulburaţi. Li se
cerea numai să participe la slujba anglicană; dacă lipseau, trebuiau să
plătească o amendă de doisprezece penny. În numeroase domenii se ţinea
ascuns câte un preot care trăia într-o încăpere scobită în grosimea
vreunui zid şi care citea liturghia în secret pentru toţi catolicii din
vecinătate. Ţăranii şi servitorii erau complici. Şi ei regretau vremea fraţilor
„când patruzeci de ouă se vindeau cu un penny şi când un oboroc de grâu
din cel mai bun costa paisprezece penny". Dacă Elisabeta ar fi fost
atotputernică, s-ar fi statornicit o relativă toleranţă. Avea la curtea ei
cripto-catolici şi nu le cerea decât o supunere aparentă. Ea nu voia nici
inchiziţia protestantă, nici tortura pentru sondarea conştiinţelor. Dar
miniştrii ei, mai sectari decât regina, porunciră condamnarea la închisoare
a refractarilor.2
Totuşi, în timpul primului deceniu al domniei, nu a existat nici o
condamnare la moarte. În unele biserici preoţii continuau să poarte stihar
alb, să cânte la orgă, să celebreze căsătorii cu verighete. Aproape
pretutindeni se păstrau vitraliile romane ca să se evite cheltuielile; erau
înlocuite cu geamuri simple abia când se spărgeau. Spiritul de economie şi
nepăsarea îşi dădeau mâna pentru a impune asemenea compromisuri.3
Trei fapte i-au îngăduit lui Cecil şi mai ales lui Walsingham să se arate
mai severi şi să forţeze mâna Elisabetei. Primul a fost noaptea sfântului
Bartolomeu din Franţa; al doilea, o bulă de excomunicare a reginei,
lansată de papa Pius al V – lea, într-un moment foarte inoportun; al

1
André Maurois, op. cit., p. 324.
2
Ibidem.
3
Keith Randell, op. cit., p. 61.

-2-
treilea, înfiinţarea în străinătate a unor seminarii, ca acela de la Douai,
destinate să pregătească recucerirea Angliei de către catolicism.4
A excomunica pe suverană însemna a dezlega pe supuşii catolici de
fidelitatea faţă de ea, mergându-se până acolo încât se spunea că papa ar
fi iertat bucuros pe cel care ar fi asasinat-o pe Elisabeta. În decembrie
1580 secretarul de stat pontifical dădu un răspuns ambiguu şi suspect la o
întrebare pusă în numele unor iezuiţi englezi: „Deoarece această femeie
păcătoasă este pricina pierderii pentru credinţă a atâtor milioane de
suflete, nu încape nici o îndoială că acel care o va trimite pe lumea
cealaltă, cu pioasa intenţie de a-l sluji pe Domnul, nu numai că nu va
păcătui, dar va dobândi şi merite". Începând din 1570 au fost executaţi în
Anglia preoţi catolici, precum şi laici, dar nu pentru erezie, ci pentru înaltă
trădare. Mulţi dintre cei care au fost astfel spânzuraţi sau sfârtecaţi, în
cursul unor îngrozitoare ceremonii în care trupurile însângerate ale
oamenilor spânzuraţi erau scoase din ştreang, tăiate în bucăţi şi apoi
aruncate într-un cazan cu catran clocotind, fuseseră nevinovaţi sau chiar
nişte sfinţi. Astfel a fost cazul nobilului iezuit Campion, despre care însuşi
Burghley a trebuit să mărturisească că era „un giuvaer al Angliei" şi a
cărui singură crimă a fost că a umblat deghizat din casă în casă predicând
şi celebrând liturghia. El a murit spunând că se roagă pentru regină.
„Pentru care regină?", ţipau spectatorii. „Pentru Elisabeta, regina voastră
şi regina mea, căreia îi doresc domnie lungă şi liniştită şi toată
prosperitatea". Astfel, deşi Elisabeta era înclinată spre clemenţă, numărul
victimelor fanatismului a fost sub domnia sa tot atât de mare ca şi sub
domnia reginei Maria. Consiliul ei a poruncit executarea a o sută patruzeci
şi şapte de preoţi, a patruzeci şi şapte de gentilomi, a unui mare număr
de oameni din popor şi chiar a unor femei. Acei care n-au pierit nu
înseamnă că n-au fost prigoniţi. Tatăl lui Shakespeare, John Shakespeare,
este unul din exemple, deoarece era catolic, şi textul testamentului său
4
Radu Manolescu, op. cit., p. 434.

-2-
nu-i decât traducerea unui formular adus din Roma de Campion şi
recomandat preoţilor iezuiţi de către cardinalul arhiepiscop al Milanului.1
Geneva nu era mai bine tratată decât Roma şi calvinismul care s-a
răspândit atunci în Anglia, unde a dat naştere puritanismului, n-a fost mai
puţin suspect decât catolicismul. Puritanii ar fi vrut să şteargă ultimele
vestigii ale ceremonialului roman şi să suprime toate ierarhiile care
aminteau de „Babilon". Ei nu-i recunoşteau pe episcopii anglicani, făceau
paradă de marea lor aversiune faţă de vicii şi de admirabilul zel pentru
religie. Ei doreau să reorganizeze statul inspirându-se numai din Biblie şi
să impună guvernarea Angliei de către „Patriarhii bisericii”. Dacă ar fi
putut, ar fi restabilit toate legile lui Moise, inclusiv aceea a talionului, „ochi
pentru ochi, dinte pentru dinte”, precum şi pedeapsa cu moartea pentru
hulă, sperjur, nerespectarea sabatului, adulter şi depravare.2 Puritanismul
acesta fanatic neliniştea pe regină, pe episcopi şi pe cei mai rezonabili
dintre credincioşi, dar puritanismul moderat câştiga aderenţi. În zadar
episcopii propuseră, în parlamentul din 1593, să se ia măsuri riguroase
împotriva puritanilor; legea nu fu votată. „Aceştia sunt într-adevăr
oamenii Domnului - spuneau oratorii. - Sunt sincerii şi adevăraţii săi
profeţi”. Dar Elisabeta avea un asemenea prestigiu că nici măcar profeţii
aceştia nu puteau să i-l umbrească; pioasa lor demagogie avea să devină
mai periculoasă pentru urmaşii ei.3
În politica internă dusă sub domnia Elisabetei au existat două etape.
În timpul primilor doisprezece ani, deşi Cartea de rugăciuni era singurul
ritual autorizat de lege, romano-catolicii nu erau persecutaţi, în afară de
faptul că li se aplicau amenzi moderate, încasate sporadic, dacă lipseau de
la slujba anglicană. În această perioadă nimeni nu a fost executat din
motive religioase şi mare parte din cultul romano-catolic era tolerat de
autorităţi, chiar şi la unele persoane cu înalte funcţii în stat. Dar când, în
1
André Maurois, op. cit., p. 325.
2
Michel Duchein, op. cit., p. 471.
3
André Maurois, op. cit., p. 327.

-2-
1570, papa a excomunicat-o pe regină şi i-a absolvit de supuşii ei de a-i
datora supunere, a început a doua perioadă şi foarte curând lucrurile s-au
înăsprit. Iezuiţi veniţi din afara graniţelor străbăteau insula, trecând
deghizaţi din conac în conac, răspândind noul zel al Contra-Reformei din
Europa. Misiunea iezuiţilor era religioasă, dar, dacă avea să reuşească,
consecinţele ei politice trebuiau să fie detronarea reginei şi sfârşitul a tot
ce îndrăgise inima noii Anglii, în ţară şi peste mări.1

CAPITOLUL III
ELISABETA I ŞI MARIA STUART

În a doua jumătate a secolului al XVI – lea, monarhia engleză a avut


de rezolvat o problemă politică importantă de care depindea desăvârşirea

1
Keith Randell, op. cit., p. 63.

-2-
statului naţional englez, anume lichidarea rezistenţei de mai multe veacuri
a Scoţiei faţă de politica de unificare întreprinsă de statul englez, ceea ce
făcuse să devină în vremea Tudorilor focarul tuturor manifestărilor
îndreptate împotriva monarhiei absolute engleze, adăpostind pe revoltaţi,
uneltind pe continent cu Spania şi Franţa.1
După eşecul lui Eduard I, Scoţia reuşise să rămână independentă faţă
de regii englezi. Brutală, nedisciplinată, nobilimea scoţiană rămânea cu
totul feudală. La putere era dinastia regilor Stuarţi, care descindeau, prin
Robert the Stewart, din familia Bruce. Această dinastie se sprijinea pe
biserica catolică şi pe alianţa cu Franţa, ceea ce nu putea să nu
neliniştească Anglia.2 Stuarţii, tot atât de cultivaţi ca şi dinastia Tudorilor,
interesaţi de teologie, de poezie, de arhitectură şi chiar de farmacie, nu
ascundeau sub această strălucitoare aparenţă un bun-simţ realist, ca verii
lor din Anglia. Henric al VII – lea al Angliei îi dăduse în căsătorie lui Iacob
al IV-lea Stuart pe fiica sa Margareta. „Nu vă temeţi - l-au întrebat
sfetnicii săi - că prin această căsătorie coroana Angliei va încăpea în
mâinile unui scoţian? - În cazul acesta - răspunse el - Scoţia va fi anexată
Angliei". Margareta Tudor a dat naştere lui Iacob al V – lea Stuart, şi din
căsătoria lui Iacob al V – lea cu franceza Maria de Guise s-a născut Maria
Stuart, care a venit pe lume puţin timp înaintea morţii tatălui său,
trezindu-se, încă din leagăn, regina unui popor crâncen. Mama sa, Guise,
regenta Scoţiei, o crescuse în Franţa, unde devenise o tânără cu obrazul
prelung şi palid, ai cărei ochi frumoşi îi plăcură delfinului Francisc. Abia se
căsătoriseră când socrul ei, Henric al II – lea, muri, astfel că Maria Stuart,
regina Scoţiei, se văzu şi regina Franţei. Or, ea era, ca rudă de sânge a
dinastiei Tudor, cea mai apropiată moştenitoare a tronului Angliei - şi
poate chiar regina Angliei, dacă Elisabeta era considerată bastardă. Îşi
poate imagina oricine importanţa pe care o dădea întreaga Europă

1
Radu Manolescu, op. cit., p. 433.
2
André Maurois, op. cit., p. 336.

-2-
faptelor şi sentimentelor acestei tinere femei, suverană peste trei regate.
În 1560, soţul ei, tuberculos, muri de o boală de urechi; facţiunea Guise
pierdu în Franţa toată puterea şi Maria Stuart trebui să se întoarcă în
Scoţia.1
Ea trebuia să domnească peste o ţară foarte puţin făcută ca s-o
primească. Noua religie reformată exercitase o atracţie imediată şi asupra
poporului scoţian, căruia, sărac şi sobru, nu-i plăcuse niciodată modul de
viaţă feudal al episcopilor catolici, şi asupra nobililor scoţieni, care,
ademeniţi de pilda englezilor, râvneau să prade mănăstirile. O serie de
revoluţii şi contrarevoluţii religioase se terminase, graţie sprijinului
Elisabetei, prin victoria partidei protestante, a Congregaţiei Domnului,
asociaţie semipolitică, semireligioasă, în care erau reprezentaţi poporul,
biserica şi nobilii, aceştia din urmă făcându-şi jocul sub titlul de lorzi ai
congregaţiei. Cardinalul fusese mutilat şi aruncat pe fereastră din palatul
său din Saint-Andrews.2
Un jurământ solemn, sau covenant, prestat şi respectat cu
seriozitatea caracteristică acestei seminţii, legase între ei şi cu Dumnezeu
pe toţi protestanţii Scoţiei. Adevăratul stăpân al Scoţiei era, pe vremea
reîntoarcerii Mariei Stuart (1561), un pastor, John Knox, om redutabil prin
forţa şi îngustimea credinţei sale şi a cărui bolovănoasă elocvenţă biblică
plăcea compatrioţilor săi. Knox fusese preot catolic, apoi anglican. El este
acela care l-a constrâns pe Cranmer să suprime îngenuncherea în Prayer
Book, ediţia a doua. După moartea cardinalului a fost făcut prizonier la
castelul din Saint-Andrews de către trupele franceze trimise în ajutorul
acestuia şi a stat nouăsprezece luni pe galerele regelui Franţei. Pe vremea
Mariei Tudor trăise la Geneva şi fusese cucerit pe de-a-ntregul de doctrina
calvinistă. Ca şi Calvin, Knox credea în predestinaţie; el gândea că
adevărul religios trebuie căutat numai în scripturi, fără amestecul nici unei

1
Ibidem, p. 337.
2
Ştefan Zweig, Maria Stuart, Editura Helicon, Timişoara, 1993, p. 56.

-2-
dogme introduse de oameni; cultul trebuia să fie auster, fără pompă şi
fără icoane; instituţia calvinistă „Patriarhii bisericii" trebuia să înlocuiască
pe episcopi şi arhiepiscopi; în fine, că el, John Knox, era unul din aleşi şi
inspirat direct de Dumnezeu. Convingându-i de toate acestea pe scoţieni,
făcuse din Kirk-a scoţiană o biserică presbiteriană, fără ierarhie, cu totul
democratică. În fiecare parohie credincioşii îşi numeau pastorii lor şi, în
adunările generale ale bisericii, pastorii şi laird-ii laici şedeau alături.
Alianţa dintre squires şi orăşeni în vederea controlului asupra coroanei,
alianţă care în Anglia se încarnase în parlament, luă în Scoţia forma unei
adunări ecleziastice. Aici biserica era statul.1
John Knox avea mai multe motive puternice s-o urască pe Maria
Stuart. Era catolică, şi Knox strivea sub pioasa sa furie pe „femeia
cardinal”, era femeie, şi el scrisese în timpul Mariei Tudor şi Mariei de
Guise un pamflet împotriva reginelor şi a regentelor: The First Blast of the
Trumpet against the monstruous Regiment of Women; în sfârşit, ea
fusese regina Franţei, şi Knox nu cunoscuse din Franţa decât ocnele sale.2
Aflând de moartea lui Francisc al II – lea, a spus: „Dumnezeu ne-a pri-
lejuit o veselă mântuire, căci soţul suveranei noastre a murit de o boală
de urechi, a acelor urechi surde care n-au vrut să audă niciodată
adevărul”. În clipa când Maria Stuart, întorcându-se în Scoţia, debarcă, o
ceaţă deasă acoperea portul. „Însăşi faţa cerului ne arată destul de
limpede - a spus Knox - ce ne aduce în ţară femeia aceasta". Ea aducea
tinereţe, graţie, poezie; a găsit violenţă, fanatism şi ură.3
Supuşii săi o primiră mai întâi cu mari demonstraţii, dar aceste
demonstraţii înseşi erau făcute s-o sperie pe tânăra femeie. Sub ferestrele
sale s-au cântat toată noaptea psalmi. Pe drumul pe care înainta cortegiul
se înălţaseră podiumuri pe care se reprezentau, în tablouri vesele, idolatri
arşi de vii pentru păcatele lor. În prima duminică, când regina puse un
1
G. M. Trevelyan, op. cit., p. 383.
2
André Maurois, op. cit., pp. 338-339.
3
Michel Duchein, op. cit., p. 196.

-2-
preot să citească liturghia la palat, cucernicii din jurul ei erau să-l ucidă.
Maria, cu o răbdare surprinzătoare la o tânără de optsprezece ani, câştigă
încetul cu încetul teren. Vorbea puţin, participa la lucrările Consiliului
ocupându-se cu un lucru de mână şi, prin farmecul ei, cucerea pe unii
nobili protestanţi. Chiar şi pe John Knox l-a primit cu bunăvoinţă. În
schimb, el i-a vorbit de datoria oricărui supus de a se răscula împotriva
unui principe nelegiuit, aşa cum ne arată Biblia că s-a întâmplat cu Isaia şi
Iezechia, Daniil şi Nabucodonosor, dându-i şi multe alte exemple
preţioase. Ea nu întâlnise niciodată un profet; şi a rămas uluită şi, desigur,
consternată.1
„Văd că supuşii mei - i-a spus ea cu tristeţe - vă ascultă pe
dumneavoastră, şi nu pe mine”. El îi răspunse că se mărginea să ceară
prinţului şi poporului să asculte amândoi de Dumnezeu. Apoi îi ţinu o
predică cu privire la liturghie, ceremonie care, afirmă el, nu este
prevăzută în scripturi. Ea nu era teologă, dar i-a dat un răspuns
fermecător: „Dacă acei pe care i-am ascultat altă dată ar fi aci, v-ar
răspunde ei”. Knox plecă, urându-i să reuşească tot atât de bine în Scoţia
precum Debora „în comunitatea fiilor lui Israil”.2
Raporturile dintre Maria şi Elisabeta erau complexe. La conflictele
politice se adaugă şi gelozia feminină. Când veni la Londra Melville,
ambasadorul Mariei, Elisabeta făcu tot ce i-a stat în putinţă ca să-l
seducă. Îi vorbi în toate limbile pe care le cunoştea, cântă din lăută,
întrebându-l dacă şi Maria cântă atât de frumos; dansă în faţa scoţianului
şi spuse că-i sigură că Maria nu dansa atât de graţios; voi să ştie dacă
părul ei blond roşcat nu era mai frumos decât părul castaniu al Mariei.
Melville ieşi din încurcătură spunând că Elisabeta era cea mai frumoasă
dintre reginele Angliei şi Maria cea mai frumoasă dintre reginele Scoţiei.
Elisabeta îl mai întrebă cine era mai înaltă dintre ele două. Maria Stuart,

1
Ştefan Zweig, op. cit., p. 78.
2
André Maurois, op. cit., p. 340.

-2-
desigur. „Atunci - spuse Elisabeta - e prea înaltă". John Knox ar fi găsit în
aceste vorbe ale unui şef de stat argumentele împotriva „monstruoasei
guvernări a femeilor". Dar la Elisabeta frivolitatea nu era decât o mască
agreabilă. În problema succesiunii rămase neclintită. Ea nu putea admite
ca regina Scoţiei să-şi spună regina Angliei, nici să pună alături pe stema
ei cele două regate, chiar dacă Maria nu lua nici o măsură pentru a-şi
valorifica drepturile.1
O astfel de pretenţie ar fi putut submina în mod periculos loialismul
catolicilor englezi, şi asta cu atât mai mult cu cât cea mai mare parte a
catolicilor se aflau la nord, aproape de frontiera cu Scoţia. Dacă Maria s-ar
căsători cu un prinţ catolic, francez sau spaniol, Anglia se putea teme de o
nouă Maria Tudor. În schimb, dacă Maria Stuart voia să se lase măritată
cu un protestant englez, ales de Elisabeta, aceasta era gata să declare că,
după moartea ei, succesiunea îi va reveni Mariei şi că o va sprijini cu
sfaturile sale.2
Între cele două regine începu o corespondenţă amicală, în care
Elisabeta, jucând pe sora mai mare, o copleşea pe vară-sa cu proverbe
pline de tâlc: „Ocoleşte tufişurile, s-ar putea ca un spin să te înţepe în
călcâi... Piatra cade adesea pe capul celuia care a aruncat-o". Sfaturi
banale, dar poate utile, căci Maria, după ce dovedise la început atâta răb-
dare, se lăsa acum în prada nervilor. Când John Knox, care continua s-o
judece „cu o autoritate atât de severă ca şi cum ar fi făcut parte din
Consiliul Privat al lui Dumnezeu", predică împotriva eventualei căsătorii a
reginei cu un papistaş, îl chemă la dânsa şi-i vorbi mult şi cu violenţă.
„Am suportat - spuse ea - felul dumneavoastră aspru de a vorbi împotriva
mea şi a unchilor mei. Am încercat să vă fiu pe plac prin toate mijloacele
posibile. V-am primit ori de câte ori aţi avut pofta să mă admonestaţi. Şi
totuşi, nu pot să trăiesc în pace cu dumneavoastră. Jur în faţa lui

1
Ian B. Cowan, The enigma of Maria Stuart, Sphere Books, London, 1972, p. 52.
2
G. M. Trevalyan, op. cit., p. 384.

-2-
Dumnezeu că voi fi într-o zi răzbunată". În clipa aceea cuvintele i s-au
pierdut în hohote de plâns şi pajul abia găsi atâtea batiste câte-i fură de
trebuinţă ca să-şi şteargă ochii.1
Puţine femei au dreptul la mai multă indulgenţă decât Maria Stuart,
aruncată atât de tânără şi fără sfetnici credincioşi, într-o vreme
romanţioasă şi brutală, printre nobili fără scrupule şi predicatori inumani.
Curajul ei a ajutat-o să câştige în prima etapă. Îndată ce lăsă femeia din
ea să aibă prioritate faţă de suverană, începu să adune greşeli peste
greşeli. Că a refuzat să-l ia de bărbat pe Leicester, pe care i-l
recomandase Elisabeta, era firesc; n-avea nici o poftă să culeagă pe foştii
curtezani ai verişoarei sale şi, de altfel, Leicester ar fi fost un rege
nepriceput. Darnley, pe care-l alese ea, era şi mai nepriceput; e drept că
şi el descindea din familia Tudor şi trupul său tânăr nu era lipsit de graţie,
dar avea un suflet josnic, o inimă laşă, îl apucau furii subite, şi Maria se
plictisi de el tot atât de repede cum se îndrăgostise. Maria comise atunci
nebunia de a-şi lua drept sfetnic un mic muzicant italian, venit în Scoţia o
dată cu suita ducelui de Savoia, un anume David Rizzio. Seniorii de la
curte, exasperaţi că un parvenit e preferat în locul lor, jurară să se
răzbune. Împreună cu Darnley, puseră la cale o conspiraţie pentru a se
descotorosi de Rizzio şi-l uciseră chiar în faţa Mariei, pe când lua cina cu
ea. Peste trei luni ea dădu naştere unui băiat care avea să fie Iacob al VI
– lea al Scoţiei şi Iacob I al Angliei şi despre care se spunea atunci că e
copilul lui Rizzio. Situaţia Mariei devenea insuportabilă. Îl ura pe bărbatul
său Darnley; iubea la nebunie pe cel mai groaznic dintre seniorii scoţieni,
pe contele de Bothwell, care o violase, apoi o cucerise, şi pe care toată
Scoţia îl dispreţuia. Bothwell pregăti uciderea regelui. Lucru cert este că
regina l-a instalat pe Darnley, care era bolnav, într-o casă izolată la ţară,
în apropierea Edinburgului, la Kirk-o'Field; ea îl părăsi seara; în cursul
nopţii casa sări în aer, şi Darnley fu găsit mort în grădină. Nimeni nu se
1
André Maurois, op. cit., p. 341.

-2-
îndoia de vinovăţia lui Bothwell. Regina, trei luni după uciderea bărbatului
său, se căsători cu asasinul. Era mai mult decât putea suporta opinia
publică, chiar în secolul al XVI – lea.1
Papa, Spania, Franţa, toţi prietenii o părăsiră pe Maria. Unii scoţieni
se răsculară. După un scurt conflict, Bothwell, destul de laş, fugi, iar Maria
fu readusă la Edinburg, ca prizonieră, de soldaţii care strigau: „La rug cu
târfa!”. Maria fu detronată în favoarea fiului său Iacob al VI-lea, istoria ei
dovedind, spunea ambasadorul veneţian, că „treburile statului nu
constituie o meserie pentru o femeie”.2
Ar fi fost, desigur, executată dacă Elisabeta n-ar fi protejat-o, spre
marea desperare a lui Cecil şi a lui Walsingham, care nu-şi puteau explica
politica stăpânei lor decât prin oroarea pe care o avea faţă de rebelii
scoţieni şi prin dorinţa de a nu oferi supuşilor un spectacol şi un exemplu
de regină decapitată. În sfârşit, după zece luni şi jumătate de captivitate
la Loch Leven, Maria fugi călare, în 1568, şi ajunse în Anglia. Ce avea să
facă Elisabeta? Trebuia să tolereze în regatul său prezenţa unei pre-
tendente atât de periculoase? Niciodată această mare artistă a ezitării n-a
şovăit vreme atât de îndelungată. Consilierii săi ar fi tratat-o pe Maria fără
nici o milă. O cerea raţiunea de stat. John Knox scria: „Dacă nu veţi lovi la
rădăcină, ramurile care par moarte vor înmuguri din nou”. Maria ceru ca
Elisabeta să deschidă o anchetă asupra actelor comise de rebelii scoţieni;
Elisabeta acceptă, dar ordonă membrilor comisiei să extindă ancheta şi cu
privire la moartea lui Darnley, pentru ca, spunea ea, să nu mai apese nici
o bănuială asupra „sorei sale".3
Nişte scrisori care dovedeau vinovăţia Mariei, faimoasele „scrisori din
casetă”, fură invocate împotriva reginei Scoţiei. Aceasta spuse că scrisorile
erau false. Membrii comisiei, prudenţi, declarară că ancheta nu dovedise
nimic nici împotriva rebelilor, nici împotriva Mariei. Elisabeta o reţinu ca
1
Ibidem, p. 342.
2
Ştefan Zweig, op. cit., p. 94.
3
André Maurois, op. cit., p. 343.

-2-
prizonieră şi nu poate fi de loc blamată, căci nefericita regină a Scoţiei
fusese şi continua să fie implicată în toate conspiraţiile. Faţă de numărul
comploturilor ale căror fire le-a ţinut Maria, blândeţea Elisabetei stârneşte
admiraţie. Pentru Maria Stuart s-au răsculat catolicii din nord, pentru ea a
murit ducele de Norfolk. Ea încuraja atât Spania cât şi Franţa, pe ducele
d'Alençon, ca şi pe Don Juan de Austria. Ea conspira cu papa împotriva
Elisabetei prin intermediul bancherilor florentini. Camera Comunelor ceru
capul ei; Walsingham nu-i spunea altfel decât the bosom serpent (Şarpele
adăpostit la sân). E în afară de orice îndoială că Elisabeta ar fi avut zeci
de motive serioase ca să ordone executarea frumoasei sale verişoare. Dar
a refuzat.1
După o atât de lungă captivitate, papa şi biserica uitaseră că Maria se
făcuse vinovată de adulter, poate şi de omucidere, şi din nou îşi puneau în
ea mari speranţe. Bunii protestanţi se nelinişteau de scadenţa atât de
apropiată. Walsingham, care o pândea pe Maria, îi intercepta regulat
corespondenţa. După douăzeci de ani de captivitate, ea se ţinea încă de
„planul ei”, care nu era altceva decât pieirea Elisabetei. Or, în 1587 părea
că se apropie un război cu Spania. Trebuia mai întâi, se gândea
Walsingham, înainte de a se angaja, să se suprime cauzele primejdiei
dinăuntru. Un agent provocator se însărcină s-o atragă pe Maria într-o
capcană. S-a lăsat prinsă fără ezitare. Un grup de tineri puseseră la cale
uciderea Elisabetei, şeful lor trimise Mariei o scrisoare, fireşte
interceptată, în care o încunoştinţa de asasinat şi-i cerea părerea.
Duşmanii Mariei aşteptau plini de nelinişte răspunsul ei. N-au fost
dezamăgiţi. Ea aproba omorul şi le dădea chiar sfaturi ucigaşilor.
Walsingham triumfa. Maria fu judecată la Fotheringhay şi fu găsită
vinovată în unanimitate. Camera Comunelor ceru imediata ei execuţie.
Chiar şi fiul ei Iacob nu uita că moartea Mariei îi asigura tronul Angliei.

1
Ştefan Zweig, op. cit., p. 187.

-2-
„Religia mea m-a făcut să urăsc întotdeauna comportarea ei, deşi onoarea
mă obliga să-i apăr viaţa..." Elisabeta ezita şi acum. În cele din urmă
semnă ordinul de execuţie. Călăul se văzu silit să repete de trei ori
lovitura de sabie, pentru a-i tăia capul (8 februarie 1587). Tragediile din
tinereţe ale Mariei Stuart fuseseră uitate, şi în ochii catolicilor a devenit o
sfântă.1
Sfârşitul tragic al unei regine la mâna căreia aspiraseră Frederik al II
– lea al Danemarcei, Don Carlos al Spaniei (fiul lui Filip) şi chiar Carol al
IX – lea al Franţei a cutremurat întreaga Europă catolică. Fiul ei, Iacob,
protestază energic (pentru a-şi salva onoarea) dar nu întreprinde nimic
concret, primind în schimb subsidii şi promisiuni reînnoite privind coroana
Angliei.2

CAPITOLUL IV
POLITICA EXTERNĂ

1. Relaţiile cu Spania
Politica externă dusă de britanici în ultima perioadă a domniei lui
Henric al VIII – lea s-a caracterizat printr-o apropiere de principii
protestanţi din Germania, ca urmare a acţiunii reformatoare întreprinsă

1
André Maurois, op. cit., pp. 344-345.
2
Adrian Nicolescu, op. cit., pp. 377-378.

-2-
de Rege. Orientarea politică şi-a găsit exprimarea într-o legătură
matrimonială, prin căsătoria regelui cu Ana de Clèves (1540), cumnata
electorului de Saxa.1
Alianţa cu Spania a atins punctul culminant în vremea Mariei Tudor,
care, în anul 1554, s-a căsătorit cu Filip al II – lea, regele Spaniei,
realizându-se astfel o uniune dinastică. Bizuindu-se pe această colaborare
politică, ale cărei urmări se şi vedeau în Anglia prin întărirea reacţiei
catolice, regina a redeschis războiul cu Franţa (1557), o încercare
nereuşită de redobândire a unor teritorii, care, mai mult, s-a soldat cu
pierderea portului Calais (1558), ultima bază de debarcare a englezilor în
Franţa.2
Pentru guvernul Mariei pierderea Calais-ului a fost umilitoare. Părea
că această pierdere expunea Anglia pericolului de a-şi subordona politica
externă nevoilor Spaniei. La tratativele de pace de la Cateau-Cambrésis,
Anglia nu a fost într-o poziţie favorabilă. Exista pericolul ca francezii să
conteste legitimitatea Elisabetei la tron ş să se ridice pretenţii din partea
rivalei sale, catolica Maria Stuart, regină a Scoţiei şi soţie a lui Francisc I,
moştenitorul coroanei Franţei.
Întâmplarea a făcut ca Henric al II – lea al Franţei să fie mult mai
interesat de menţinerea păcii decât de urcarea pe tronul Angliei a nurorii
sale. Ceea ce nu însemna că el era dispus să retrocedeze Calais-ul, ci că
era totuşi dispus să-i lase pe englezi să-şi salveze reputaţia. În concluzie
s-a căzut de acord ca Franţa să păstreze oraşul timp de opt ani. După
acest interval, Anglia urma să-l recupereze – ceea ce era puţin probabil –
sau să primească despăgubiri băneşti – ceea ce era la fel de puţin
probabil. Anglia, mai mult ca sigur, nu avea să primească însă nici oraşul,
nici despăgubirile.

1
Camil Mureşan, Europa modernă. De la Renaştere la sfârşitul de mileniu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997,
p. 28.
2
Radu Manolescu, op. cit., p. 435.

-2-
Semnarea tratatului a fost o mare uşurare pentru englezi, dar nu
acelaşi lucru se poate spune despre prietenia ameninţătoare care părea să
se înfiripe între Franţa şi Spania după Cateau-Cambrésis.1
Anul 1559 a adus două evenimente foarte importante şi foarte
tensionate pentru evoluţia ulterioară a politicii externe. Primul a fost
ridicarea Lorzilor Congregaţionişti împotriva Mariei de Guise, regnta
catolică din Scoţia, iar cel de al doilea mare eveniment a fost moartea lui
Henric al II – lea şi încoronarea tânărului Francisc al II – lea.2
Prin 1560, relaţiile anglo-spaniole nu erau deloc sincere şi cordiale –
ceea ce este explicabil. Acest lucru nu este surprinzător, ţinând cont de
apartenenţa la relogii total diferite. Dar suspiciunea comună faţă de Casa
de Guise a fost suficientă ca să păstreze o prietenie rezonabilă între cele
două puteri. Acesta este şi motivul pentru care Filip al II -lea a insistat pe
lângă Papă să nu o excomunice pe Elisabeta. Era de preferat o regină
Tudor protestantă pe tronul Angliei unei regine Stuart catolice.
Un pericol potenţial pentru relaţiile anglo-spaniole îl reprezenta
importanţa Ţărilor de Jos pentru bunăstarea Spaniei. În 1566, Filip al II
-lea s-a confruntat cu o rebeliune serioasă în zonă. În mod semnificativ,
cauza ei principală a fost tendinţa regelui spaniol de a trata aceste
provincii ca pe nişte colonii. Oficialii spanioli subminau, se pare,
autoritatea tradiţională a marii nobilimi din Consiliul de Stat, care
guvernau în provincii. Dacă această tentativă de centralizare era odioasă
în ochii nobililor şi a notabilităţilor din oraşe, ea era la fel de odioasă şi în
ochii englezilor – mai ales după ce Filip a trimis o armată sub conducerea
ducelui de Alba pentru a reprima rebeliunea, în 1567. Trupe spaniole în
porturile Ţărilor de Jos şi un comandant militar cu o reputaţie
îngrijorătoare, ce avea mână liberă să facă aproape orice pentru a

1
John Warren, Elisabeta I: Religia şi politica externă, Editura All, Bucureşti, 1997, p. 117.
2
Ibidem, p. 118.

-2-
distruge erezia erau perspective de natură să-i sperie pe cei mai calmi
dintre consilierii Elisabetei.1
În 1568, rebelii din provincii au suferit numeroase înfrângeri. Doi
dintre conducătorii lor, Horn şi Egmont, au fost executaţi. Alţii, inclusiv
Wilhelm de Orania, au fost înfrânţi în luptă de Alba. Elisabeta nu era
dispusă să angajeze forţele engleze pentru cauza rebelilor, în parte
datorită antipatiei pe care o avea în general pentru rebeliuni, în parte
pentru că Anglia nu avea forţa militară necesară să înfrunte un
comandant de talia lui Alba într-o bătălie deschisă. Regina învăţase în
urma dezastrului din Franţa din 1563-1564 că, trimiţând un mic corp
expediţionar care să sprijine teoretic o revoltă dreaptă şi practic propriile
ei interese, nu avea şanse să învingă.2
Mulţi dintre membrii Consiliului de Coroană au întrezărit, cu
siguranţă, ce ocazie splendidă pentru a da o lovitură finanţelor spaniole s-
a ivit în noiembrie 1568, când corăbiile spaniole lovite de furtună şi
urmărite de piraţi s-au adăpostit în porturile din Dover şi Cornwall. La
bordul lor se aflau 400 000 de florini, destinaţi armatei lui Alba, de care,
în final, regina s-a hotărât să profite personal. Nu a dorit să intre într-un
conflict serios cu Filip al II – lea, ci a dorit să-i îngreuneze cât mai mult
situaţia lui Alba, dar confiscările de nave nu erau deloc neobişnuite în
epocă şi de aceea regina nu se aştepta la repercusiuni grave. Nu a
anticipat, în orice caz, reacţia exagerată a irascibilului De Spes, noul
ambasador al lui Filip. Acesta îl îndemnase în cei mai duri termeni pe Alba
să captureze corăbiile şi proprietăţile engleze din Ţările de Jos – înainte
chiar ca Elisabeta să-şi anunţe hotărârea de a confisca navele. Alba i-a
urmat sfatul, deşi fără tragere de inimă, iar englezii au ripostat confiscând
proprietăţile spaniole din Anglia.3

1
G. M. Trevelyan, op. cit., p. 402.
2
Camil Mureşan, op. cit., p. 29.
3
John Warren, op. cit., p. 117.

-2-
Elisabeta i-a îndemnat, totodată, pe piraţii englezi să atace corăbiile
spaniole împreună cu Cerşetorii Mărilor din Ţările de Jos. Era perioada în
care Anglia şi Franţa explorau posibilitatea unei alianţe şi încheiau tratatul
de la Blois.1
Relaţiile anglo-spaniole nu erau însă în mod deschis ostile. Prin
1573, reprezentanţii lui Alba şi ai Elisabetei au semnat un tratat
(Convenţia de la Nymegen) care prevedea reluarea schimburilor
comerciale dintre cele două ţări. Guvernul englez a încetat, de asemenea,
să sprijine raidurile îndreptate împotriva navelor spaniole din Indii.2
Politica externă a Elisabetei era dictată de împrejurările imediate;
iar în aceste circumstanţe, cea mai bună era o neutralitate declarată. Se
evita astfel, cel puţin, confruntarea cu Spania.
O schimbare subtilă a politicii externe engleze a apărut în 1575,
când, în loc să-şi păstreze neutralitatea şi imparţialitatea, Elisabeta s-a
oferit să fei mediator în negocierile dintre Orania şi spanioli. Ea a sugerat
un compromis: să se garanteze redarea „libertăţilor” provinciilor iar în
schimb rebelii să accepte conducerea habsburgică. Astfel, Anglia ar fi fost
în siguranţă şi antipatia reginei pentru orice formă de rebeliune ar fi fost
satisfăcută. Această modificare de atitudine era răspunsul la o anumită
schimbare survenită în situaţia politică şi militară.3
Pentru o vreme a existat părerea că o nouă ofensivă spaniolă putea
fie să-i zdrobească pe rebeli, fie să-i silească să ceară ajutor militar
francezilor: oricare dintre aceste variante era profund îngrijorătoare din
punctul de vedere al englezilor. Situaţia a cunoscut o nouă răsturnare în
1576, când armata spaniolă neplătită s-a răzvrătit, a jefuit oraşul Antwerp
şi şi-a ridicat împotrivă toate provinciile Ţărilor de Jos. În replică, Statul al

1
André Maurois, op. cit.,p. 330.
2
Camil Mureşan, op. cit., p. 29.
3
Ibidem.

-2-
Major al Ţărilor de Jos s-a întrunit şi a cerut îndepărtarea trupelor
spaniole şi restituirea „libertăţilor” provinciilor.1
Termenii în care a fost concepută această cerere, cunoscută sub
numele de „Pacea de la Ghent”, erau exact cei pe care îi dorise Elisabeta.
În semn de aprobare, ea a oferit imediat un împrumut de 100 000 de lire
Statului Major, pentru cazul în care spaniolii ar fi refuzat să accepte
condiţiile.
Spania nu avea de fapt posibilitatea să refuze. Noul Guvernator
General al Ţărilor de Jos, Don Juan, a acceptat condiţiile şi a semnat
Edictul Perpetuu la începutul anului 1577, iar armata spaniolă s-a retras
din provincii. Slăbiciunea spaniolilor era însă temporară, în timp ce
neînţelegerile dintre provincii, dezbinate din motive religioase şi din
pricina unor permanente disensiuni erau o constantă. La mijlocul anului
1577, trupele spaniole erau din nou în Ţările de Jos, iar în conflict
intervenise un nou motiv de îngrijorare: pericolul unui atac francez
comandat de ducele de Anjou.
Teama Elisabetei transpare clar din faptul că a oferit nu doar un
împrumut de 100 000 de lire, ci şi trupe engleze pentru cazul în care cele
franceze ar fi intrat în luptă. A fost trimis un emisar la Filip, cu misiunea
de a-l convinge să respecte Tratatul de pace, dar, date fiind dezbinarea
dintre provincii şi faptul că acestea fuseseră învinse de spanioli la
Gembloux în 1578, şansele de reuşită erau minime, ceea ce s-a şi
întâmplat. Chiar şi aşa, Elisabeta nu şi-a trimis trupele în Ţările de Jos.
Motivele au fost diverse – nehotărârea, teama de conseciţele unui război
cu Spania, părerile contradictorii ale consilierilor.2
Spre sfârşitul anului 1578, politica externă elisabetană era total
dezorganizată. Ea urmase linia tradiţională: aceea de a împiedica o mare
putere continentală să ajungă să controleze în asemenea măsură Ţările de

1
Michel Duchein, op. cit., p. 415.
2
John Warren, op. cit., p. 130.

-2-
Jos încât să poată să se folosească de ele ca de o bază de invazie asupra
Angliei. Nici una dintre acţiunile Elisabetei nu contribuise prin nimic la
soluţionarea problemei în acord cu interesele ţării sale. Nu reuşise decât
să se înstrăineze de Spania, fără ca în schimb să câştige încrederea
Ţărilor de Jos.1
În 1580, Filip al II – lea a invadat Portugalia; în mai puţin de un an
devenise regele Portugaliei şi comandantul unei flote splendide. Filip avea
suficiente resurse pentru a lansa un atac împotriva Angliei şi se părea că
era dispus să o facă. În 1579 şi 1580 a oferit ajutor expediţiilor în Irlanda
ce fuseseră trimise cu binecuvântarea papală. Din moment ce nu avea
nimic de câştigat nici din neutralitate, nici din medierea în Ţările de Jos.
Elisabeta s-a simţit datoare să finanţeze o intervenţie franceză sub
comanda ducelui de Anjou. Walsingham nota că regina era chiar dispusă
să accepte perspectiva înlocuirii conducerii spaniole a provinciilor olandeze
cu una franceză. Dar francezii au refuzat suveranitatea oferită de
olandezi. Se părea că Anglia va fi nevoită să suporte cheltuielile şi riscurile
unui ajutor masiv pentru provincii.2
Vestea că Filip a capturat vasele engleze ancorate în porturile
spaniole a convins-o pe Elisabeta să încheie tratatul cu olandezii. În
conformitate cu prevederile Tratatului de la Nonsuch (1585), Elisabeta a
trimis în Ţările de Jos 5 000 de pedestraşi şi 1 000 de cavalerişti. În
completarea Tratatului de la Nonsuch, o flotă condusă de Francis Drake a
fost trimisă să atace flota spaniolă din Caraibe şi să elibereze corăbiile
engleze confiscate de Filip. Totuşi, Elisabeta nu era hotărâtă să înceapă un
război cu Spania. Chiar şi în acest stadiu, ea păstrase legătura cu ducele
de Parma în speranţa unei soluţii de compromis.3
Negocierile intermitente dintre Elisabeta şi Parma n-au dus la nici un
rezultat, iar spaniolii au început pregătiri militare pentru o invazie în
1
G. M. Trevelyan, op. cit., p. 403.
2
Jill Kilsby, op. cit., p. 87.
3
John Warren, op. cit., p. 131.

-2-
Anglia. S-ar părea chiar ca amestecul englezilor în Ţările de Jos să fi jucat
un rol decisiv în hotărârea lor de a ataca: dacă invazia ar fi reuşit, ar fi
lăsat provinciile fără aliaţi. De altfel, instrucţiunile lui Filip pentru
comandanţii săi militari arată că nu avea nici o intenţie să anexeze anglia
imperiului său. Condiţiile lui de pace, în cazul în care ar fi învins, erau ca
englezii să se retragă din Ţările de Jos iar catolicii din Anglia să se bucure
de mai multă toleranţă.1
Ţările de Jos au scăpat de ameninţarea lui Parma datorită, cel puţin
în parte, schimbării centrului de interes al Spaniei către proiectata invazie
în Anglia, cât şi implicării sale crescânde în afacerile tulburi ale Franţei.
Parma a primit ordin să renunţe la orice campanie în provincii şi să se
pregătească pentru fuziunea cu Armada – uriaşa flotă spaniolă, care
trebuia să protejeze traversarea ducelui din Flandra în Kent.2
Planul spaniolilor era măreţ şi ingenios. Ducele de Parma,
comandantul trupelor spaniole din Ţările de Jos, trebuia să pregătească
un corp de debarcare de treizeci de mii de oameni şi şalupe pentru
transportarea acestor soldaţi în Anglia. Dar o pedestrime ambarcată pe
şalupe fiind fără apărare, trebuia ca vasele de război sosite din Spania să
se înşiruie la punctul de trecere, gata să oprească orice bastiment inamic.
În fruntea Armadei care aducea din Spania alţi treizeci de mii de soldaţi
se afla ducele de Medina-Sidonia.3
Flota engleză era comandată de lordul Howard, care avea sub
ordinele sale pe Hawkins, Drake şi Frobisher; ea se compunea din treizeci
şi patru de nave de război construite pentru Elisabeta de către Hawkins,
tot atât de puternic înarmate ca acelea ale lui Henric al VIII – lea, dar mai
lungi şi mai joase, şi o sută cincizeci de vase comerciale furnizate de

1
Michel Duchein, op. cit.,p. 421.
2
John Warren, op. cit., p. 135.
3
Michel Mollat du Jourdin, Europa şi marea, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 131.

-2-
porturi. Marea flotă spaniolă sosi în faţa Plymouth-ului într-o formaţie
asemănătoare cu a unei armate de uscat.1
Ducele de Medina-Sidonia avea intenţia să transforme, după uzul de
atunci, lupta navală într-o luptă de pedestrime. Ancorele cu gheare se şi
pregătiseră pentru abordaj şi invincibila pedestrime spaniolă era masată
pe „castele” când văzură flota engleză plasându-se într-o formaţiune
neaşteptată. Corăbiile lui Drake şi ale lui Hawkins defilau în şir indian, la o
asemenea distanţă că nici o armă nu putea să le atingă. Şi atunci începu
tragedia. Englezii deschiseră focul, şi Medina-Sidonia, disperat, dar
neputincios, constată că bătaia tunurilor engleze le permitea să-i
bombardeze fără ca el să poată riposta. Nu avea altă soluţie decât să
întrerupă lupta, ceea ce făcu cât putu mai bine, apropiindu-se de Ţările de
Jos şi de ducele de Parma. Reuşi să se îndepărteze fără pierderi prea
mari. Bătălia nu fusese decisivă pentru că flota engleză nu avea suficiente
muniţii. O invazie a Angliei de către spaniolii din Ţările de Jos era încă
posibilă.2
Parma nu era pregătit şi a solicitat lui Medina-Sidonia un răgaz de
cincisprezece zile. Îndată ce amiralii englezi văzură flota spaniolă ancorată
la Calais, o atacară cu ambarcaţii incendiare încărcate cu pulbere şi
catran. Spaniolii, pentru a scăpa de acest nou pericol, tăiară cablurile de
ancoră şi se îndreptară spre Marea Nordului. Curând dezordinea luă pro-
porţiile unui dezastru. Împrăştiată de vânt, jefuită de riverani, flota care
cu opt zile înainte fusese splendida armada se văzu la discreţia valurilor şi
a stâncilor. Din o sută cincizeci de vase, numai vreo cincizeci se întoarseră
în Spania. Din cei treizeci de mii de soldaţi, zece mii pieriseră în naufragii,
fără a mai pune la socoteală pe cei care muriseră loviţi de ghiulele sau de
boli. Spania pierduse supremaţia pe mare.3

1
John Warren, op. cit., p. 135.
2
Ibidem.
3
André Maurois, op. cit., p. 334.

-2-
Prima încercare serioasă a Spaniei de a cuceri Anglia a fost şi ultima.
Efortul colosal de a construi şi de a echipa Armada, nu putea efectiv, după
cum s-a dovedit, să fie repetat, deşi Spania şi-a menţinut în continuare în
Atlantic o flotă de război mai formidabilă decât cea din vremea când
Drake navigase prima dată spre Marea Caraibilor.1
La moartea lui Filip, în 1598, Spania era foarte slăbită după conflictul
din Ţările de Jos. Olandezii exploataseră starea de nemulţumire a trupelor
spaniole neplătite şi repurtaseră victorii impresionante, salvând provinciile
din nord (care erau acum cunoscute sub numele de Provinciile Unite). Cât
despre farncezi, Henric al IV – lea încheiase o triplă alianţă cu Provinciile
Unite şi cu Anglia. În 1596. În 1598, între Franţa şi Spania era pace dar
persisita o antipatie reciprocă atât de convenabilă, din punctul de vedere
al englezilor. Conflictul dintre Anglia şi Spania a continuat însă până în
1604, când succesorul Elisabetei, Iacob I, avea să-i pună capăt.2
Elisabeta părea să-şi fi îndeplinit într-o oarecare măsură majoritatea
ţelurilor şi obiectivelor politicii sale externe. Evitase orice invazie din
aprtea vreunei puteri străine, fie ea Spania habsburgică sau Franţa
familiei de Guise. Anglia nu fusese înrobită altei ţări şi nu-şi pierduse
libertatea de acţiune. În ciuda datoriilor, Coroana nu ajunsese la faliment,
ca cea a Spaniei. Totuşi, depresiunea economică ce a urmat încetării
relaţiilor comerciale cu spaniolii a creat multe nemulţumiri în rândul
englezilor, ceea ce transpare şi din atitudinea din ce în ce mai agresivă a
membrilor Parlamentului, în ultimii ani de domnie. Pe de altă parte,
războiul cu Spania dăduse celor care deţineau capital posibilitatea să
obţină profituri mari din piraterie. Banii şi experienţa câştigate din
raidurile îndreptate împotriva coloniilor şi vaselor spaniole au stat la baza
fondării unor companii importante ca East India Company (în 1600) şi
ulterior, sub domnia lui Iacob I, a altora ca Virginia Company (în 1606)

1
G. M. Trevelyan, op. cit., p. 408.
2
Jill Kilsby, op. cit., p. 91.

-2-
sau Newfoundland Company (în 1610). Se poate conchide că politica
elisabetană a reuşit să apere interesele economice – măcar cu întârziere
şi măcar pe ale unora.1

2. Franţa şi Ţările de Jos


În timpul domniei Elisabetei, era înrădăcinată ideea că Franţa era
duşmanul „natural” al Angliei. Exista credinţa fermă că preocuparea de
bază a Franţei era să încerce să tragă foloase din agitatele relaţii anglo-
scoţiene. De aceea francezii trebuiau ţinuţi în frâu prin cultivarea alianţei
tradiţionale cu ducii de Burgundia. Faptul că 17 provincii olandeze se aflau
sub stăpânirea Casei de Burgundia constituia un mare avantaj, având în
vedere că cea mai exportată marfă englezească – îmbrăcămintea de lână
– se vindea în marele centru comercial care era Antwerp.2
De aceea politica engleză sprijinea această independenţă
tradiţională, bazată în fond pe lipsa de comunicare dintre provincii şi pe
dorinţa lor de a avea o identitate separată, evitau astfel să fie înghiţite de
marile monarhii ale Franţei şi Spaniei. Situaţia era complicată însă de
faptul că stăpânitorul burgund al Ţărilor de Jos era regele Spaniei. Era
extrem de neplăcut însă faptul că, în timp ce Filip era un bun catolic,
regimul instaurat de Elisabeta era puternic marcat de protestantism. Filip
avea totuşi intenţia fermă să păstreze alianţa tradiţională anglo-burgundă
din aceleaşi motive ca şi Elisabeta: reprezenta un bastion în calea
ambiţiilor Franţei.3
Dacă regina ar fi avut vreodată nevoie de un exemplu de ceea ce
înseamnă pericolul unei dezbinări religioase, nu trebuia să privească mai
departe de Franţa. Conflictul dintre hughenoţii calvinişti şi catolici s-a
intensificat în 1559, o dată cu urcarea pe tron a lui Francisc al II – lea,
datorită faptului că familia Guise se folosea de influenţa pe care o avea
1
John Warren, op. cit., p. 140.
2
Michel Duchein, op. cit., p. 266.
3
John Warren, op. cit., pp. 114-115.

-2-
asupra tânărului rege pentru a-l sili să-i persecute pe protestanţi: în parte
ca să apere catolicismul şi în parte pentru ca ea însăşi să fie la adăpost de
nobilii hughenoţi atât de puternici ca Prinţul de Condé. Tulburările ce
aveau să urmeze - aşa-numita „Răzmeriţă din Amboise” – s-au întors
împotriva Casei de Guise şi i-au dat posibilitatea Caterinei de Medici,
mama suferindului rege, să-şi convingă fiul să îmblânzească legile
împotriva ereziei până la descoperirea unei soluţii în problema religioasă.1
La moartea lui Francisc, în decembrie 1560, poziţia Caterinei era suficient
de puternică pentru a-i îndepărta pe cei din neamul Guise din funcţii şi
pentru a putea prelua regenţa fiului său în vârstă de zece ani, Carol al IX
– lea. A semnat în numele lui un edict care reglementa coexistenţa
paşnică dintre confesiuni, ea a subestimat însă amploarea urii pe care
catolicii şi hughenoţii o nutreau unii pentru ceilalţi.2
În toamna anului 1561, ducele de Guise s-a retras de la Curte şi a
început tratative febrile în vederea încheierii unei alianţe catolice. El a
cerut şi a obţinut sprijin, şi nu doar financiar, din partea lui Filip al Spaniei
care vedea în această criză o ocazie minunată ca să-şi apere credinţa şi ca
să exploateze dezbinarea din Franţa.
În Anglia, reînvierea acestui conflict şi masacrarea la Vassy a
hughenoţilor din ordinul ducelui de Guise a deschis aceleaşi posibilităţi, cu
excepţia faptului că, de data aceasta, se punea în discuţie apărarea
religiei protestante. Având experienţa succesului din Scoţia, o intervenţie
militară în Franţa era privită cu entuziasm. Chiar şi regina, care ezita în
orice privinţa, era dispusă să studieze această posibilitate.3
Regina era la fel de interesată de neutralizarea Casei de Guise şi de
recuperarea oraşului Calais, pe care hughenoţii puteau fi convinşi să-l
cedeze în schimbul ajutorului englez.

1
Ibidem.
2
Jacques Madaule, Istoria Franţei, vol. I, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p. 210.
3
Michel Duchein, op. cit., p. 212.

-2-
Prin tratatul de la Hampton Court, din septembrie 1562, Elisabeta a
promis ajutor bănesc şi militar hughenoţilor. Dar trupele engleze,
comandate de contele de Warwick, fratele lui Dudley, au suferit la fel de
mult din cauza ordinelor contradictorii trimise de guvern cât şi din cauza
succeselor obţinute de forţele catolice. Ocupând Le Havre şi instalându-şi
bazele militare aici, englezii aveau să distrugă solidaritatea protestantă
prin încercarea de a face un târg: Le havre contra Calai. A fost o gafă care
nu i-a impresionat pe hughenoţi, care încheiaseră un pact cu Caterina de
Medici. Ei s-au unit cu catolicii pentru a-i alunga pe englezi de pe
pământul Franţei. Epidemia de ciumă din Le Havre şi perspectiva unui
atac francez combinat au dus la capitularea praşului, în iunie 1563.
Ostilităţile au luat sfărşit în 1564, prin Pacea de la Troyes; deja relaţiile se
îmbunătăţiseră prin moartea lui Guise şi prin prietenia pe care Caterina de
Medici a arătat-o Elisabetei şi chiar hughenoţilor.1
Intervenţia în Franţa a relevat însă că, în acel moment, politica
externă engleză nu avea obiective unitare şi precise. Motivaţia religioasă a
lui Dudley – hrănită de ambiţia sa de a parveni la curte – era în
contradicţie cu atitudinea guvernării, care ameninţa cauza hughenotă în
încercarea de a recăpăta oraşul Calais.2
Există două elemente esenţiale ale politicii pe care Elisabeta a dus-o
faţă de Franţa, cu începere din anul 1564. Primul izvorăşte din
deteriorarea relaţiilor cu Spania, către sfârşitul deceniului; tradiţionala
adversitate faţă de francezi a fost probabil atenuată în schimbul strângerii
de aliaţi potenţiali împotriva lui Filip al II – lea. Al doilea element era
teama că familia de Guise ar fi putut, graţie catolicismului său agresiv, să
încheie o alianţă cu Spania – un motiv în plus de îngrijorare pentru
William Cecil. Ceea ce nu însemna că Elisabeta sau consilierii ei au
elaborat un plan strategic preventiv; de altfel, politica externă engleză

1
Ibidem, p. 231.
2
Camil Mureşan, op. cit., p. 29.

-2-
poate fi considerată o simplă înşiruire de reacţii la evenimente. Criza
diplomatică şi suspendarea relaţiilor comerciale cu Spania în 1569 au
determinat-o pe Eisabeta să înceapă, între 1570 şi 1571, negocierile
pentru căsătoria cu Henric, duce de Anjou, al doilea fiu al Caterinei de
Medici. Faptul că, personal, Caterina era cea mai aprigă adversară a Casei
de Guise constituia, desigur, un avantaj. Elisabeta nu avea nici cea mai
mică intenţie de a se căsători cu Anjou, dar discuţiile preliminare erau
aproape le fel de eficiente ca un tratat de prietenie.1
Rezultatul palpabil al acestei prietenii a fost Tratatul de la Blois din
1572. Franţa se declara de acord să renunţe să mai pretindă tronul Angliei
pantru Maria Stuart; cele două ţări încheiau o alianţă defensivă, pentru
cazul în care Spania ar fi atacat-o pe una dintre ele.
Un eveniment neaşteptat avea să pună la încercare această alianţă
fragilă, pe 24 august 1572: masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu.
El a fost consecinţa unei tentative a Caterinei de a-l înlătura – prin crimă
– pe liderul protestant Coligny, care devenise periculos de apropiat de fiul
ei, Carol al IX – lea, şi era pe punctul să-i arunce pe francezi într-un
catastrofal război religios cu Spania. O a doua încercare de a-l ucide pe
Coligny a reuşit, dar gloata pariziană a transformat afacerea într-un măcel
în masă. Cel puţin 3000 de hughenoţi au murit doar în capitală.2
Militanţii protestanţi din Consiliul de Coroană au încercat prin toate
metodele s-o convingă pe Elisabeta să trimită armata în apărarea
hughenoţilor, a religiei şi în definitiv a tronului Angliei. Ea a fost însă de
neclintit. Hughenoţii puteau fi coreligionarii ei, dar în primul rând erau
rebeli împotriva unei monarhii legitime.3
În final, englezii au negociat cu ambele părţi. Neoficial, au oferit o
mână de ajutor hughenoţilor iar oficial s-au reluat tratativele cu Caterina
de Medici pentru căsătoria cu Alençon. După toate probabilităţile,
1
John Warren, op. cit., p. 115.
2
Ibidem.
3
G. M. Trevelayan, op. cit., p. 399.

-2-
Elisabeta a fost cea care a ferit ţara de o aventură militară hazardată, în
care Anglia ar fi riscat prea mult fiindcă pe de o parte nu avea suficiente
resurse pentru a porni o campanie împotriva Coroanei franceze, iar pe de
altă parte pentru a-i apăra pe hughenoţi însemna să consolideze legăturile
dintre Spania şi Casa de Guise. Conflictul ar fi degenerat atunci într-un
război religios la scară europeană, ale cărui consecinţe nu puteau fi
prevăzute.1
Existau şi alte motive pentru care partide cu Alençon trebuia avută
în vedere. În primul rând, pentru că soarta Ţărilor de Jos – de care
Elisabeta era în permanenţă preocupată – era din nou în balanţă.
Comandantul spaniol Parma repurtase un succes remarcabil împotriva
forţelor rebele în 1578. În al doilea rând, pentru că se părea că Anjou
intenţiona să joace un rol major în lupta pentru Ţările de Jos. Deşi catolic,
el era un antispaniol îndârjit. Pentru rebelii olandezi, Anjou părea un
sprijin mai solid decât ezitanta şi deseori neînţelegătoarea regină a
Angliei. Elisabeta se temea însă că Anjou ar fi înlocuit pur şi simplu
autoritatea spaniolă asupra Ţărilor de Jos – care avea totuşi o limită din
cauza ineficienţei spaniolilor şi a veşnicelor probleme create de lipsa unor
posibilităţi de comunicare – cu autoritatea franceză.2
O cale de a-l neutraliza pe Anjou ar fi fost să supraliciteze oferind
provinciilor rebele ajutoare ferme, financiare şi militare. Aceasta era
soluţia preferată de cei mai zeloşi protestanţi din Consiliul de Coroană.
Dar obişnuita antipatie pe care regina o avea faţă de rebeli era de
neclintit: ea a preferat să joace mai departe cartea căsătoriei. De data
aceasta, însă, era dispusă cu adevărat să se mărite cu Anjou. În parte din
raţiuni sentimentale. Împlinise 46 de ani, iar zilele jocului atât de plăcut şi
de măgulitor al peţitului erau pe sfârşite. Perspectiva unirii cu una dintre
cele mai mari familii regale a făcut-o să descopere că de fapt dorea din

1
Jean Carpentier, François Lebrun, Istoria Europei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 405.
2
John Warren, op. cit., p. 116.

-2-
tot sufletul să se mărite. Existau şi suficiente motive politice pentru
căsătoria cu Anjou. Ca soţie a sa, putea spera să-l dirijeze în problema
Ţărilor de Jos, folosindu-l totodată ca pe o ameninţare pentru ca Spania
să accepte frontierele stabilite prin Pacea de la Ghent din 1576. Astfel s-ar
fi eliberat măcar provinciile de trupele spaniole.1
Elisabeta a avut de înfruntat atât opoziţia manifestată de membrii
Consiliului de Coroană, cât şi pe cea a opiniei publice. Această opoziţie era
motivată în parte de teama că Anglia ar putea fi folosită de Franţa în
interesul ei, iar în parte de sentimentele anticatolice. Elisabeta devenise
victima propriei sale propagande. A fost nevoită să renunţe; căsătoria nu
s-a mai încheiat şi, în august 1581, s-a hotărât să susţină financiar
intervenţia lui Anjou în Ţările de Jos. Trimiterea unui catolic în apărarea
provinciilor arăta foarte clar că ţelurile şi obiectivele reginei erau aceleaşi
ca întotdeauna, chiar dacă metodele ei se schimbaseră. Ea era interesată
mai curând de păstrarea acelei semi-independenţe a olandezilor ce
convenea securităţii Angliei, decât de apărarea şi răspândirea Reformei –
ceea ce ar fi fost, oricum, o noutate absolută pentru politica engleză. Din
nefericire pentru ea, expediţia lui Anjou a fost un dezastru. El s-a întors în
Franţa în 1583 şi un an mai târziu s-a stins din viaţă.2
Moartea lui Anjou nu a rămas fără urmări pentru interesele
Elisabetei. Henric al III – lea, fratele lui Anjou, nu avea copii şi existau
şanse serioase ca hughenotul Henric de Navarra să-i succeadă la tron. Era
de presupus că familia de Guise nu va accepta acest lucru. Pericolul era,
din punctul de vedere al Elisabetei, o alianţă între Liga Catolică Franceză –
dominată de familia de Guise – şi Filip al II – lea. Conform Tratatului de la
Joinville, din 1584, regele Spaniei subvenţiona Liga, în parte în speranţa
că, dacă Navarra şi hughenoţii vor fi înfrânţi definitiv, Filip nu mai trebuia
să se teamă de intervenţia trupelor franceze împotriva trupelor sale din

1
Jean Carpentier, François Lebrun, op. cit., p. 406.
2
Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., p. 201.

-2-
Ţările de Jos. În plus, Liga era deosebit de puternică în nordul Franţei şi ar
fi putut pune porturile din Canalul Mânecii la dispoziţia unei invazii
spaniole: o invazie ce făcea parte din planurile strategice ale lui Filip în
problema olandeză. În septembrie 1589, el s-a decis să acorde ajutor
militar Ligii. Ducele de Parma a primit ordin să-şi mute trupele din Ţările
de Jos la graniţa cu Franţa.
Ducele de Guise şi Henric al III – lea au fost amândoi asasinaţi la
jumătatea anului 1589, şi, deşi Henric de Navarra a devenit Henric al IV –
lea, situaţia continua să rămână riscantă pentru englezi. Alianţa dintre
Ligă şi Filip al II – lea s-a consolidat cu acest prilej, iar Elisabeta a început
să primească cereri disperate de ajutor din partea proaspătului rege; în
toamna anului 1589, i-a trimis bani şi trupe.1
În 1590, forţele spaniole erau în Bretania; dacă ele ar fi invadat şi
Normandia, atunci armatele de acolo s-ar fi putut uni cu cele din Flandra.
Elisabeta era nemulţumită de dezinteresul pe care Henric al IV – lea îl
manifesta pentru Normandia. Acesta, la rândul său, nu-şi făcea iluzii: ca
de obicei Elisabeta urmărea binele Angliei şi nu pe cel al protestantismului
internaţional. De altfel, Elisabeta nu i-a retras sprijinul nici în 1593, când
el s-a convertit la catolicism; această decizie era chiar utilă Angliei. Ea i-a
oferit lui Henric posibilitatea să unifice Franţa. Majoritatea catolică a fost
mulţumită, iar existenţa Ligii Catolice a devenit inutilă. El era în plus
tolerant cu hughenoţii.2
Franţa ar fi putut deveni astfel o contrabalanţă eficientă pentru
Spania. Era puţin probabil ca Henric să se alieze cu Filip al II – lea, iar
datoriile pe care le avea la regină erau o garanţie că Anglia şi Franţa vor
continua să rămână împreună împotriva Spaniei. Trupele engleze aflate pe
pământ francez au fost retrase în 1595, lăsându-l pe Henric să unifice ţara
prin acea metodă tradiţională de a focaliza atenţia asupra unui inamic
1
John Warren, op. cit., p. 116.
2
G. M. Trevelyan, op. cit., p. 401..

-2-
comun, de peste graniţă; numai când războiul cu Spania a început să
meargă prost au fost retrimişi soldaţii englezi (în 1596).
Consecventă în hotărârea ei de a-l sprijini pe Henric, Elisabeta a
încheiat o triplă alianţă cu acesta şi cu olandezii în 1596 şi, în consecinţă,
a fost nevoită să recunoască suveranitatea Republicii Provinciilor Unite.
Ezitarea cu care a girat oficial drepturile rebelilor reflectă oroarea pe care
o simţea pentru răzvrătiţi.1
În 1598, Henric a încheiat o pace separată cu Spania prin care pur
şi simplu accepta definitiv situaţia teritorială stipulată de acordul de la
Cateau-Cambrésis.
Franţa încetase să mai reprezinte un duşman „natural”. Spania a
devenit cea mai mare ameninţare la adresa intereselor englezilor – prin
intermediul Ţărilor de Jos – şi la adresa securităţii Angliei înseşi.
Ţelurile generale ale guvernării au fost îndeplinite, în sensul că ţara
nu a fost invadată sau influenţată semnificativ de către Franţa. Tentativa
de a împiedica neamul Guise să se folosească de monarhia franceză, Liga
Catolică şi alianţa cu Spania pentru a submina Coroana engleză a fost la
rândul ei o reuşită. Dar nu se poate spune că politica Angliei a avut vreun
merit: intervenţia militară n-a fost un succes, iar neutralizarea Casei de
Guise s-a datorat mai mult politicii interne şi externe a Franţei şi cuţitului
asasinului decât amestecului acesteia.2

3. Supunerea Irlandei
Desăvârşirea unificării statului englez în secolul al XVI – lea depindea
de încă două probleme cu caracter teritorial, ce s-au dovedit a fi deosebit
de dificile: supunerea Ţării Galilor şi a Irlandei, ţări mai mult teoretic
anexate Angliei.

1
Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., p. 204.
2
John Warren, op. cit., p. 127.

-2-
În Ţara Galilor, datorită simpatiei de care s-a bucurat Henric al VII –
lea, originar din Wales, opoziţia a stagnat o vreme, dar sub urmaşul său a
reînviat. Opera de reintegrare teritorială întreprinsă de Henric al VIII – lea
a dus în final la unirea Ţării Galilor cu Anglia (1555), printr-un consiliu
denumit Council of Wales and the Marches. Cele douăsprezece comitate
ale Wales-ului au fost subordonate direct regelui şi Parlamentului englez,
iar justiţia seniorială înlocuită cu cea regală.
Cea de a doua problemă, anexarea Irlandei, a fost şi a rămas şi în
veacurile următoare punctul vulnerabil al politicii engleze. Populaţia
localnică îşi păstrase limba, obiceiurile, jurisdicţia proprie.1
În secolul al XV – lea Irlanda fusese condusă după principiul de
„autoguvernare aristocratică” prin marile familii anglo-irlandeze, mai ales
prin familia Fitzgerald din Kildare. Dar sistemul începuse să se
prăbuşească în timpul domniei lui Henric al VII – lea şi ajunsese la un
sfârşit violent când Henric al VIII – lea l-a spânzurat pe contele Kildare şi
pe cei cinci unchi ai săi la Tyburn. Nici un alt fel de guvernământ nu a fost
instituit imediat. Deşi contele de Surrey i-a raportat lui Henric că devenise
indispensabilă cucerirea şi colonizarea ţării de către englezi, această
alternativă cumplită nu a fost aplicată serios înainte de ultimii ani ai
reginei Elisabeta.2
Totuşi, în afară de spânzurarea Fitzgeraldzilor, Henric al VIII – lea a
mai contribuit cu ceva la evoluţia problemei irlandeze. El a supus Irlanda,
ca un lucru de la sine înţeles, revoluţiei religioase pe care o plănuise să
corespundă condiţiilor din Anglia.
La început, abolirea supremaţiei papale nu a avut o prea mare
semnificaţie pentru celţi, în ochii cărora Roma fusese întotdeauna o putere
oarecum străină, mai strâns aliată cu aristocraţia anglo-irlandeză decât cu
poporul în genere. Abolirea simultană a mânăstirilor a distrus centre de

1
Radu Manolescu, op. cit., pp. 433-434.
2
G. M. Trevelayan, op. cit., p. 414.

-2-
cultură mai valoroase pentru Irlanda Tudorilor decât pentru Anglia
Tudorilor. Puţina ştiinţă de carte care exista în insulă se datora în mare
parte centrelor monastice. Religia populară era menţinută mai ales de
„fraţii” itineranţi, care cădeau şi ei sub interdicţia lui Henric. Englezii nu au
adus nimic care să poată înlocui în mod efectiv ceea ce distrugeau. Ei na-
u înfiinţat nici o universitate şi nici o şcoală spre a înlocui mânăstirile
(Trinity College, în Dublin, n-a fost întemeiat decât târziu, sub domnia
Elisabetei). Biblia engleză a lui Henric şi Cartea de rugăciuni engleză a lui
Eduard erau scrise într-o limbă pe atunci necunoscută de către celţi, care,
de altfel, rămăseseră în afara curentului Renaşterii europene şi a „Noii
Învăţături”. Dar şi vechea religie era în decadenţă şi nu exista decât o
slabă rezistenţă activă faţă de actele oficiale ale Reformei, până când
iezuiţii de pe meleaguri străine n-au venit în ajutorul călugărilor călători,
pe care cârmuirea putea să-i proscrie, dar nu putea să-i suprime.1
În bună parte datorită activităţii iezuiţilor, care folosiseră din plin
„lipsa de guvernare” engleză, seculară şi religioasă, în Irlanda situaţia a
devenit foarte periculoasă pentru Elisabeta. S-a remarcat că „Irlanda are
lemn de construcţie foarte bun şi porturi potrivite li, dacă spaniolul ar fi
stăpân pe ele, în scurt timp ar deveni stăpân al mărilor, care este cea mai
mare putere a noastră”. Papa însuşi va trimite în numele său o expediţie
armată în Irlanda, din care şase sute de oameni au fost prinşi şi masacraţi
de englezi la Smerwick.2
Irlanda era punctul periculos din dominioanele Elisabetei şi, când
duşmanii ei au atacat-o acolo, cu mare părere de rău a fost obligată să
întreprindă cucerirea insulei. Din cauză că resursele ei militare şi
financiare nu erau pe măsura acestei sarcini, comandanţii ei au distrus cu
mare cruzime poporul, prin sabie şi foamete, şi au transformat în pustiuri
districtele pe care nu aveau suficientă putere să le stăpânească.3
1
Ibidem, p. 415.
2
Radu Manolescu, op. cit., p. 435.
3
G. M. Trevelyan, op. cit., p. 415.

-2-
Elisabeta avea trei posibile rezolvări în problema irlandeză. Prima
era să ignore Irlanda de dincolo de Pale şi ţinuturile sudice – adică cea
mai mare parte din Irlanda gaelică. Ţinând seama de situaţia internă şi
internaţională, această alternativă nu era indicată. Violenţa specifică şi
ambiţiile căpeteniilor irlandeze constituiau o veşnică ameninţare la adresa
zonelor de influenţă engleză, iar crizele religioase şi politice din Europa
prevesteau că Irlanda nu va mai fi niciodată o simplă chestiune de politică
internă a Angliei. A doua posibilitate pentru Elisabeta era să încerce
colonizarea acelor zone în care influenţa engleză era slabă sau
inexistentă. Aceasta s-ar fi potrivit cu ideea că irlandezii gaelici nu sunt
decât nişte barbari iar colonizarea s-ar fi justificat ca un dar al civilizaţiei.
Desigur, băştinaşii nu vedeau coloniile în aceeaşi lumină; ele ar fi trebuit
să fie protejate, prin urmare, printr-un sistem de fortăreţe sau oraşe-
garnizoană care să prevină atacurile gaelice. A treia alternativă era o
cucerire militară pe scară largă; dar era greu de realizat. Fiecare victorie
ar fi trebuit consolidată prin construirea unui lanţ de fortificaţii şi colonii.
Ultimele două posibilităţi cereau deci o planificare pe termen lung şi
investiţii uriaşe.1
Colonizarea trebuie privită ca o încercare de a cuceri Irlanda gaelică.
Tentativele făcute în Ulster în 1572-1576 au fost însă eşecuri costisitoare
şi au demonstrat lipsa unui program coerent şi al unei planificări detaliate
în strategia guvernamentală. Colonizarea avea, în ochii Elisabetei,
avantajul că era realizată de persoane particulare, deşi susţinute financiar
de Coroană. Eşecul contelui de Essex, în 1576, a însemnat sfârşitul
colonizării private şi a amplificat duşmănia şi suspiciunea cu care englezii
şi irlandezii se priveau reciproc.2
Munsterul era o propunere mai atractivă pentru aventurierii englezi
decât Ulsterul. Era mai bogat, mai fertil şi mult mai accesibil; prin urmare

1
John Warren, op. cit., pp. 153-154.
2
Michel Duchein, op. cit., p. 513.

-2-
a trezit interesul englezilor înaintea Ulsterului. Oameni ca Sir Peeter
Carew din Devon nu se sinchiseau de drepturile gaelicilor sau ale
locuitorilor Old English. În 1568, Carew a lansat o serie de revendicări
agresive la adresa feudelor unor nobili din Pale şi din Ulster, invocând o
pretinsă moştenire de la unul dintre strămoşii săi normanzi. El era
susţinut de Lordul Delegat englez şi de Consiliul de Coroană. Girul dat
acestei agresiuni făţişe n-a făcut decât să crească tensiunile dintre
guvernul englez, coloniştii New English şi locuitorii Old English.
În 1569, nemulţumirile crescânde la adresa politicii Angliei au dus la
izbucnirea revoltei. Scopul lui Sir Edmund Butler, membru al Casei de
Ormond, filoengleză în esenţă, era distrugerea micilor colonii engleze, în
special a celei aparţinând lui Carew.1
Rebeliunea a fost zdrobită, ca şi cea condusă de James Fitzmaurice
Fitzgerald, dar acesta din urmă nu dorea doar să facă o cauză comună cu
Irlanda gaelică, ci să transforme revolta într-o cruciadă împotriva ereticei
regine a Angliei.2
Înfrângerea rebelilor a netezit calea spre o colonizare mai
meticuloasă şi sistematică între 1579 şi 1583. Este notabil că loialilor Old
English li s-au oferit prea puţine şanse să profite de terenurile disponibile.
În schimb, ele au fost scoase la vânzare în Anglia, iar tinerii ambiţioşi, ca
fiul lui Carew, au fost încurajaţi să devină mari moşieri pe pământul bogat
din Munster.Mulţi au procedat în consecinţă, dar aceste colonii aveau să
fie distruse în bună parte în timpul revoltelor din 1598.
După moartea lui Shane O’Neill, în 1567, guvernarea a încercat o
apropiere prudentă de Ulster. S-a recurs la vechea politică de „capitulare
şi reîmproprietărire” şi s-au făcut tentative de instigare a căpeteniilor
unele împotriva altora, pentru a preîntâmpina apariţia unui alt conducător
1
John Warren, op. cit., p. 154.
2
François-G. Dreyfus, Albert Jourcin, Pierre Thibault, Istoria universală, vol. II, Editura Univers
enciclopedic, Bucureşti, 2006, p. 253.

-2-
de genul lui Shane. Hugh O’Neill – nepotul lui Con O’Neill – fusese educat
ca un vlăstar regal şi crescuse la curtea contelui de Leicester. El a primit
titlul de conte de Tyrone.1
Tentativele lui de a obţine postul de guvernator al Ulsterului de la
regină au eşuat, iar el s-a întors în Irlanda, unde ostilitatea tradiţională
faţă de abuzurile englezilor s-a dovedit o armă utilă. Prin 1595, Tyrone se
afla în opoziţie făţişă şi cerea ajutor spaniolilor. Filip al II – lea nu era
omul care să arunce banii pentru o cauză pierdută, dar efectivele şi
armele moderne de care dispunea Tyrone l-au interesat, mai ales când a
observat că şi forţele elisabetane îl considerau un duşman de temut. O
Armadă a fost expediată spre Irlanda în 1597, dar a fost împrăştiată de
furtuni. Tyrone a repurtat totuşi o victorie remarcabilă la Yellow Ford, în
1598. În acel moment colonia din Muster a fost practic desfiinţată. Tyrone
se afla în fruntea unei ligi formate din gaelici şi din acei Old English ce
împărtăşeau aceeaşi ostilitate faţă de politica Elisabetei; dacă ar fi reuşit
să se unească şi cu o forţă de invazie spaniolă, i-ar fi putut sili pe englezi
să se retragă înapoi în Pale şi în ţinuturile limitrofe din sud.2
Înfrângerea de la Yellow Ford a înfuriat-o atât de mult pe regină încât
s-a hotărât, în sfârşit, să aloce fonduri suficiente pentru o victorie militară
totală în Irlanda. În 1599, Robert Devereux, conte de Essex, a fost trimis
în Irlanda cu o armată de 16 000 de pedestraşi şi 1 300 de călăreţi. Dar
Essex a fost depăşit de evenimente şi nevoit să încheie un armistiţiu cu
Tyrone.3
Pericolul căruia îi erau expuşi englezii în Irlanda a fost înlăturat doar
după numirea nemilosului Charles Blount, Lord Mountjoy, în funcţia de
comandant militar. Debarcând în 1600, el a reuşit să refacă moralul
trupelor engleze descurajate şi să-l respingă pe Tyrone înapoi în Ulster,
pentru a se confrunta apoi cu o formidabilă invazie spaniolă de 3 400 de
1
John Warren, op. cit., p. 158.
2
Ibidem, p. 159.
3
François-G. Dreyfus, Albert Jourcin, Pierre Thibault, op. cit., p. 255.

-2-
soldaţi de elită, la Kinsale. Dacă ar fi încercat să asedieze oraşul,
Mountjoy risca să fie înconjurat la rândul său, de trupele lui Tyrone. Însă
Tyrone a comis o eroare şi a riscat o luptă deschisă lângă Kinsale; a fost
învins categoric de Mountjoy. În ianuarie 1602, garnizoana din Kinsale
capitulase, în Munster era din nou pace iar Tyrone se înapoiase la Ulster.
El avea să cedeze la şase zile după moartea Elisabetei, dar numai după ce
a pus multe condiţii. I s-a recunoscut titlul de reprezentant al Coroanei în
Ulster – era chiar statutul pe care îl urmărise şi pentru care luptase.
Succesorul Elisabetei, Iacob I, a fost prin urmare obligat să reia acea
politică învechită şi discreditată ce permitea unor supuşi omnipotenţi să
conducă Ulsterul, în numele său.1

CAPITOLUL V
ELISABETA ŞI MAREA

Aproape întregul secol al XVI – lea este cunoscut în istorie ca


perioadă a preponderenţei spaniole, perioadă în care au avut loc mari
ciocniri de interese şi repetate conflicte între Spania şi Franţa şi între

1
John Warren, op. cit., p. 160.

-2-
Spania şi Anglia. Spre sfârşitul secolului, îndeosebi, confruntarea anglo-
spaniolă va lua un pronunţat caracter maritim.1
Cu Elisabeta I s-au pus bazele politicii coloniale engleze şi ale
formării imperiului maritim englez, Anglia dându-şi seama că interesele ei
sunt pe mare şi nu pe continent. Navigatori de seamă, ca Hawkins, Drake,
Cavendish, Raleigh, Davis au căutat noi căi de acces spre teritoriile de
peste ocean. S-au stabilit relaţii comerciale cu America de Sud, cărora le-
au urmat aşezarea primilor colonişti în Terra-Nova, Virginia, Guyana.2
Încă din secolul al XV – lea, ca o consecinţă a dezvoltării economice,
îndeosebi a industriei textile, postavurile engleze încep să le concureze pe
cele flamande pe pieţele străine. Negustorii şi navele engleze îşi fac
apariţia pe marile drumuri ale comerţului internaţional. În a doua
jumătate a veacului al XV – lea, transportul mărfurilor engleze, efectuat
până atunci de corăbii italiene, este preluat de aşa-numiţii Merchants
adventurers. La origine „negustorii aventurieri” au fost simpli pescari,
grupaţi într-o asociaţie, având drept scop într-ajutorarea la pescuit şi
apărarea împotriva piraţilor. Portul lor de bază a fost oraşul Bristol, iar
piaţa lor de desfacere, Franţa şi Ţările de Jos. Ulterior ei au trecut la acte
agresive. Au devastat prăvăliile negustorilor italieni şi germani din Anglia,
au intrat în conflict cu Hansa. În acelaşi timp, comerţul „negustorilor
aventurieri” s-a diversificat: ei transportă şi produse străine, ca vinurile
de Gasconia, smochinele şi strugurii uscaţi din Portugalia. Din Portugalia
mai cumpărau şi lemn, pe care îl transformau pe loc în nave comerciale
mari, pe bordul cărora încărcau produse portugheze.3
Prin anul 1555, Merchants adventurers au pus bazele Companiei
Moscovei – Muscovy Company. Specializată în exportul postavului şi

1
Sergiu Columbeanu, Radu Valentin, Lupta pentru supremaţia mărilor. De la descoperirile geografice la
Trafalgar, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 5.
2
Radu Manolescu, op. cit., p. 435.
3
Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., p. 211.

-2-
împortul inului, cânepei, blănurilor şi grăsimii, aceasta a fost prima
societate engleză pe acţiuni.
O altă asociaţie a negustorilor englezi a fost Eastland Company –
Compania Răsăritului, înfiinţată în 1579. Ea a activat în regiunea Mării
Baltice, îndepărtând pe negustorii hanseatici şi instituind un adevărat
monopol comercial englez.
În Marea Mediterană nave engleze pătrund începând cu prima
jumătate a veacului al XVI – lea, iar în 1581 este creată Levant Company
– Compania Levantului, tot aşa de bine organizată ca şi celelalte asociaţii
comerciale engleze.
În 1588 a luat fiinţă African Company – Compania Africii, iar la 31
decembrie 1600 East India Company – Compania Indiei de Răsărit.
Anglia, ca şi celelalte ţări atlantice , a fost atrasă şi ea de Lumea
Nouă, pe care a început să o exploreze chiar de la sfârşitul secolului al XV
– lea.1
În luna mai 1497, John Cabot, genovez de origine, apoi, succesiv,
veneţian şi englez prin adopţie, pornea într-o călătorie spre vest. La 25
iunie 1497, corabia sa întâlnea un ţărm pustiu şi rece, pe care navigatorul
îl va numi „Terra Prima Vista” (Pământul cel dintâi văzut). Era, probabil,
insula Newfoundland (Terra Nova), dacă nu chiar peninsula Labrador. În
orice caz, la întoarcere, John Cabot a descoperit marile bancuri de peşti
din vecinătatea Terra Novei şi a fost primul european despre care se poate
afirma cu certitudine că a văzut ţărmul continentului nord-american.2
John Rut atinge coasta Labradorului în anul 1527, după care
coboară spre sud până în Marea Caraibilor. În 1576, Martin Frobischer,
ocolind Scoţia, a pornit spre nord în speranţa descoperirii unui drum nou
spre China, prin părţile de miazănoapte ale Americii de Nord. Cu ocazia
acestei călătorii, el a debarcat în Groenlanda, denumită de el „Friesland”.

1
Sergiu Columbeanu, Radu Valentin, op. cit., pp. 16-17.
2
Camil Mureşan, Imperiul…, p. 17.

-2-
John davis, căutând şi el tot la nord un drum spre China şi India,
descoperă, în 1587, trecerea spre Pacific, în dreptul paralelei de 73º
latitudine nordică. La începutul veacului următor, în 1609, Henry Hudson
va cerceta fluviul care îi poartă numele, iar în anii 1610-1611 descoperă
marele golf din vestul Labradorului.1
Marinarii şi negustorii englezi şi-au îndreptat privirile şi spre Marea
Antilelor şi America de Sud, atraşi de marile bogăţii din posesiunile
spaniole şi portugheze. Au fost însă întâmpinaţi cu ostilitate de spanioli şi
portughezi, care-şi vedeau periclitate dominaţia şi monopolul exploatării
coloniilor. Englezii au ripostat la această atitudine duşmănoasă printr-o
serie de acţiuni ale piraţilor şi corsarilor din rândurile cărora s-au detaşat,
în mod special, John Hawkins şi Francis Drake.
John Hawkins (1532-1595) a fost al doilea fiu al lui William Hawkins
din Plymouth, frate cu trezorierul marinei regale engleze. Această legătură
foarte apropiată de rudenie cu un înalt demnitar cu atribuţii marinăreşti i-
a folosit viitorului corsar. Tânărul Hawkins şi-a început activitatea pe
ţărmul apusean al Africii ca negustor de sclavi, pe care îi transporta cu
vasele sale în regiunea Mării Antilelor, unde îi vindea stăpânilor de
plantaţii, obţinând substanţiale beneficii. La această afacere s-a asociat şi
regina Elisabeta, care a pus la dispoziţia lui Hawkins bani şi cea mai bună
navă a marinei regale. Activităţile lui Hawkins în Antile au stârnit reacţia
autorităţilor spaniole. Acestea se temeau de o consolidare economică a
corsarului englez în posesiunile de sub conducerea lor, care ar fi făcut
astfel din el un concurent redutabil la exploatarea bogăţiilor Lumii Noi.
Au avut loc o serie de ciocniri între navele lui Hawkins şi navele
spaniole. Cea mai importantă dintre acestea s-a desfăşurat, în septembrie
1567, în portul mexican San Juan de Ulloa. Cu toată dibăcia sa şi cu toate
că a folosit factorul surpriză în atacul asupra unei puternice escadre

1
G. M. Trevelyan, op. cit., p. 391.

-2-
spaniole, Hawkins, în vădită inferioritate numerică, a suferit o categorică
înfrângere, din şase nave pierzând patru.1
La întoarcere s-a dus să se plângă reginei. Elisabeta a declarat so-
lemn în Consiliul său că Hawkins fusese în culpă, că posesiunile spaniole
trebuiau respectate şi că marinarii care vor călca tratatele o vor face pe
riscul lor. După care îl angaja pe vinovat în serviciul său, aducându-i mari
elogii şi făcându-l vistiernicul flotei, căreia el îi aducea experienţa sa. Dar
cu siguranţă că Spania şi-ar fi păstrat mult timp stăpânirea asupra mării
dacă Francis Drake nu ar fi înfruntat-o.2
Francis Drake era pe atunci marinarul legendar, îndrăzneţ până la
temeritate, în stare să condamne la moarte pe unul din locotenenţii săi
dacă o cerea disciplina de bord şi să petreacă prieteneşte cu condamnatul
ultimele ore înainte de a-l spânzura, adorat de echipajul lui în pofida
severităţii sale şi, curând, idolul Angliei.3
Drake, rudă şi protejat al familiei Hawkins, participase şi el la
expediţia nereuşită din toamna anului 1567. Timp de câţiva ani Darke a
întreprins o serie de acţiuni piratereşti împotriva navelor şi posesiunilor
spaniole. În 1572, a dat unul dintre cele mai îndrăzneţe atacuri ale sale,
care s-a soldat cu capturarea de la spanioli a caravanei care ducea o mare
cantitate de metal preţios ce urma a fi încărcat în nave şi transportat în
metropolă. Bilanţul a fost impresionant: 15 tone de argint, pe care,
neputându-l transporta, l-a îngropat până la viitoarea reîntoarcere, şi
atâta aur cât puteau căra oamenii săi.
Între 1577 şi 1580, în fruntea a cinci nave mici Drake a repetat
călătoria istorică a lui Magellan în jurul lumii.4
Expediţia era întreprinsă pe cheltuiala comună a mai multor asociaţi,
printre care Elisabeta însăşi, care în mod oficial continua să dezaprobe

1
Sergiu Columbeanu, Radu Valentin, op. cit., p. 18.
2
André Maurois, op. cit., p. 329.
3
Ibidem, pp. 329-330
4
Sergiu Columbeanu, Radu Valentin, op. cit., p. 18.

-2-
atacurile acestea în timp de pace şi împotriva unei puteri amice, dar care
nu era mai puţin aprigă în a cere, la întoarcere, partea ei din pradă.1
La câteva luni de la plecare, din cauza naufragiilor şi a dezertărilor, lui
Drake nu-i mai rămăsese decât nava-amiral „Pelikan”, căreia îi schimbă
numele în „Golden Hind”(Căprioara de aur). Cu această navă el trece prin
strâmtoarea Magellan navigând spre nord de-a lungul coastelor Americii
de Sud. Atacă şi pradă portul Valparaiso, capturând o corabie spaniolă cu
o încărcătură de aur. Urmează o nouă captură: o corabie care transporta
argint extras din vestitele mine de la Potosi. Apoi încă o captură: galionul
„Scuipă foc” cu 26 de tone de argint, 13 casete mari cu aur şi nenumărate
pietre preţioase, încărcătură evaluată la aproximativ 500 000 de lire
sterline. După ce îşi repară nava în portul San-Francisco, Drake pleacă
apre vest, străbate Pacificul şi ajunge în insulele Moluce. De aici se
îndreaptă spre Capul Bunei Speranţe, de-a lungul coastei africane şi, la
începutul lunii septembrie 1580, ancorează în portul Plymouth, după o
absenţă de doi ani şi zece luni. Câştigul realizat în această expediţie, s-a
ridicat la suma, enormă pentru acel timp, de 1 500 000 de lire sterline.2
Elisabeta luă o bună parte din pradă, ceilalţi asociaţi primind, după
cum se spune, un procent de 4700% la capitalurile încredinţate lui Drake.
Ca răsplată pentru beneficiile aduse reginei şi tuturor celor care au
finanţat călătoria, Drake a fost înnobilat, primind titlul de cavaler de
Depford. Ceremonia învestirii a avut loc chiar la bordul navei „Golden
Hind”.3
Acţiunile lui Drake şi ale altor navigatori-piraţi au deplasat conflictul
anglo-spaniol din sfera privată în cea statală.4
Iritat de acţiunile corsarilor englezi, în general, şi ale lui Drake, în
special, care aduceau mari prejudicii posesiunilor spaniole, regele Filip al

1
André Maurois, op. cit., p. 330.
2
Sergiu Columbeanu, Radu Valentin, op. cit., p. 19.
3
André Maurois, op. cit., p. 331.
4
Camil Mureşan, op. cit., p. 21.

-2-
II – lea a protestat, în repetate rânduri, prin ambasadorii săi de la curtea
reginei Angliei. Răspunsul dat de Elisabeta regelui Spaniei, în cazul Drake,
este caracteristic pentru comuniunea de interese care lega curtea regală
engleză de corsarii ce acţionau sub protecţia ei. „În general eu – spunea
Elisabeta – nu văd cu ce l-aş putea acuza pe domnul Drake. În timpul
lungului său voiaj, el s-a arătat un om de mare valoare şi eu am avut
fericirea să-i constat personal calităţile, convingându-mă că este un om
de mare autoritate, care s-a condus în permanenţă după regulile lui
Dumnezeu şi ale Evangheliei”.1
Între Anglia şi Spania a izbucnit în 1587 un război ce va dura până în
1604, reaprinzându-se de mai multe ori, în secolele al XVII – lea şi al
XVIII – lea. La baza lui stătea rivalitatea comercială şi colonială, dorinţa
negustorilor englezi şi a nobilimii legate de interesele acestora de a rupe
monopolul pe care Spania îl pretindea asupra oceanelor, a comerţului,
asupra acaparării pământurilor descoperite recent.
Această pretenţie de monopol primise cea dintâi întemeiere „legală”
prin bula „Inter cetera”, emisă de papa Alexandr al VI – lea la 4 mai 1493.
Solicitat ca arbitru de părţile interesate, papa atribuise Spaniei dreptul
asupra pământurilor situate la vest de o linie de demarcaţie trasată la 100
de leghe vest şi sud de insulele Azore şi de Capul Verde, iar Portugaliei
asupra celor aflate la est de aceeaşi linie.2
Luând ca bază acest act, Spania şi Portugalia au încheiat la
Tordesillas, la 7 iunie 1494, un tratat în care delimitarea sferelor de
dominaţie era fixată sub forma unei linii drepte, de la nord la sud, trecând
prin punctul situat la 370 de leghe vest de Capul Verde. Acest tratat a fost
confirmat de papa Iuliu al II – lea, la 24 ianuarie 1506, prin bula „Ea
quae”, şi completat, în 1529, de tratatul de la Zaragoza, trasând o nouă
linie de demarcaţie între sferele dominaţiei celor două ţări, de această

1
Sergiu Columbeanu, Radu Valentin, op. cit., p. 19.
2
Andrei Oţetea, Renaşterea şi Reforma, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 95.

-2-
dată în Extremul Orient, la est de arhipelagul Molucelor – faimoasele
Insule ale Mirodeniilor – care rămâneau în zona portugheză.1
Din 1580, Portugalia fiind reunită cu Spania, aceasta din urmă putea
invoca monopolul stăpânirii sale asupra tuturor mărilo şi pământurilor noi.
Era o situaţie cu care nu se putea resemna tânăra şi puternica burghezie
comercială ce se ridica în Olanda şi Anglia.
Încă din 1561, William Cecil, viitorul lord Burghley, declara
ambasadorului spaniol: „Papa nu are dreptul să împartă lumea, să dea şi
să ia ţări după bunul lui plac”.
Războiul anglo-spaniol l-a văzut din nou la lucru pe Francis Drake. A
prădat câteva porturi spaniole din Antile, a atacat chiar coastele Spaniei,
scufundând mai multe vase în portul Cadiz şi capturând numeroase altele
în largul ţărmului portughez. A participat la zdrobirea „Invincibilei
Armada”, imensa flotă trimisă de Spania împotriva Angliei, în 1588.
În cursul acestui război, înfrângerile suferite de Spania au marcat
începutul declinului rapid al puterii sale maritime şi al afirmării Angliei ca
o mare forţă navală.2
În timp ce Spania îşi continua declinul economic şi politic, Anglia se
dezvolta cu mare repeziciune. Într-un singur secol populaţia Angliei a
crescut cu 50%, iar Londra ajnge printre cele mai populate oraşe din
Europa, urmând Parisul şi Neapolul. Traficul maritim se intensifică
substanţial, produsele industriei textile şi, îndeosebi, postavul ocupând
primul loc; în mai puţin de două secole, numărul sulurilor de postav
exportat a crescut de la 5 000 la 100 000.3
În următoarea jumătate de secol, singura ţară care o va mai întrece,
din acest punct de vedere, va fi Olanda. Seria războaielor comerciale ale

1
Ibidem, p. 97.
2
Camil Mureşan, op. cit., p. 22.
3
Sergiu Columbeanu, Radu Valentin, op. cit., p. 36.

-2-
Angliei, inaugurate prin cel cu Spania, va continua, în secolele al XVII –
lea şi al XVIII – lea, prin conflictele cu Olanda şi, apoi, cu Franţa.1

CAPITOLUL VI
MAREA EPOCĂ ELISABETANĂ

1. Teatrul, poezia, filozofia, muzica


Sub domnia Elisabetei, teatrul a ajuns să ocupe în Anglia un loc de
seamă în viaţa Londrei. Încă de pe vremea lui Henric al VII – lea existau
trupe de comedie, dar puţine teatre permanente. Trupele acelea jucau în
curţile hanurilor sau în vestibulele conacelor. Când autorităţile din City,
devenite puritane, îi expulzară pe comedieni, aceştia se refugiară la sud
de Tamisa, în afara jurisdicţiei lordului-primar. Atunci se construiră mai
multe teatre, dintre care cel mai celebru este „Globul”, din care
Shakespeare poseda o zecime.2
Primele teatre londoneze „vulgare” datează din acea epocă: Teatrul,
Cortina, Roza, Lebăda, Fortuna.3 Oamenii iau cu uşurinţă drept trăsătură
permanentă un detaliu născut la întâmplare. Constructorii primelor teatre
încercară aproape toţi să reproducă curtea hanului, cu galeria sa
exterioară mergând de-a lungul camerelor. Această galerie putea uşor
reprezenta când balconul camerei unei doamne, când vârful unui turn.
Spectatorii plăteau un penny ca să intre, şase penny până la un şiling
ca să aibă un loc pe care să stea, fie pe scenă, fie în galerie, care, în
amintirea hanului iniţial, rămânea împărţită în camere, de unde, probabil,
provin lojile actuale. Reprezentaţia se anunţa cu sunete de trompete, aşa
1
Camil Mureşan, op. cit., p. 22.
2
André Maurois, op. cit., pp. 349-350
3
Michel Duchein, op. cit., p. 476.

-2-
cum se obişnuieşte şi astăzi în faţa barăcilor din bâlciuri. Publicul, compus
din ucenici, studenţi în drept, soldaţi şi gentilomi, era inteligent şi serios.
Îi plăcea o melodramă foarte sângeroasă, dar se dovedea capabil să
înţeleagă şi piesele cele mai poetice ale lui Marlowe, Ben Jonson sau
Shakespeare.1
În 1592, Shakespeare îşi reprezintă prima sa piesă, pe o temă
istorică şi patriotică, Henric al VI – lea, apoi comedii „italieneşti”,
Zadarnicele chinuri ale dragostei, Cei doi tineri din Verona, Comedia
erorilor. El joacă în faţă reginei în 1594 şi ei îi place foarte mult, între
altele, personajul Falstaff: se spune că Shakespeare a scris în 1597
Nevestele vesele din Windsor pentru a-i face pe plac reginei.
Cele mai mari succese ale lui Shakespeare, cât timp a trăit Elisabeta,
au fost piesele istorice: Henric al VI – lea, Henric al V – lea, Richard al III
– lea, Richard al II – lea, Regele Ioan.2
Un alt mare dramaturg al epocii a fost Cristopher Marlowe (1564-
1593), personaj comentat atât pentru piesele sale, cât şi pentru existenţa
lui enigmatică şi furtunoasă. El reprezentase încă din 1587 piesa sa
Tamburlaine the Great, apoi în anul următor The Tragedy of Dr. Faustus.
The Jew of Malta a precedat cu cel puţin patru ani piesa Neguţătorul din
Veneţia. Personalitatea lui Marlowe nu i-ar fi permis să concureze temeinic
succesele lui Shakespeare la curte şi în rândul publicului. Educaţia,
îngrijită, de factură religioasă, primită la şcoala King’s din Canterbury şi la
colegiul Benet din Cambridge, nu rimează cu ateismul său afişat şi viaţa
lui agitată (a murit într-o încăierare de tavernă).3 Nu poate fi neglijată,
însă, anterioritatea lui cronologică, şi nici cea a piesei the Spanish
Tragedy de Thomas Kyd, care datează din 1589. În schimb, Ben Jonson,

1
André Maurois, op. cit., p. 350.
2
Michel Duchein, op. cit., p. 476.
3
Adrian Nicolescu, op. cit., p. 466.

-2-
un alt „elisabetan” celebru, nu a început să scrie decât după Shakespeare,
iar operele sale principale au fost create în timpul domniei lui Iacob I.1
O altă sursă de inspiraţie şi rafinament popular, în marea epocă
dintre Armada şi Războiul civil, a fost muzica şi poezia lirică. Ele au înflorit
împreună: multe dintre cele mai bune poezii, cum ar fi cântecele din
piesele lui Shakespeare, erau scrise pentru a fi cântate.2
O mare faimă în epoca elisabetană, ca poet şi curtean, a avut-o Sir
Philip Sidney (1554-1586). Opera lui (toată postumă) cuprinde: Astrophel
şi Stella, naraţiunea în formă de sonet a unei iubiri neîmpărtăşite (în
realitate a poetului pentru Penelope, fiică a primului conte de Essex,
Walter Devereux), Arcadia este un lung poem pastoral în proză scris
pentru amuzamentul surorii poetului, contesa de Pembroke; Apologie for
Poetrie este o analiză metodică şi critică a poeziei engleze începând cu
Chaucer, cu observaţii privind stilul şi versificaţia.
Cel mai mare poet însă a fost şi rămâne Edmund Spenser (? 1552-
1599), protejatul lui Sidney căruia îi dedică o colecţie de 12 egloge (una
pentru fiecare lună a anului) numită Calendarul păstorului. Reputaţia sa în
timp se sprijină mai ales pe Crăiasa zânelor (Faerie Queene), dedicată
Elisabetei, o vastă epopee naţională (inspirată după Ariosto, Tasoo şi
romanele cavalereşti ale ciclului arthurian), tratată alegoric şi străbătută
de un lirism intens de o remarcabilă muzicalitate.
De asemenea nu trebuie uitată opera lui Francis Bacon – pe care îl
vom regăsi, mult mai puţin strălucit, ca funcţionar superior şi om politic;
dar cu siguranţă, creaţia lui filozofică est, în cea mai mare parte,
posterioară domniei Elisabetei; numai Eseurile sunt din vremea ei (1597);
Advancement of Learning, Novum Organum şi Instauratio Magna au fost
publicate în timpul domniei lui Iacob I.3

1
Michel Duchein, op. cit., p. 476.
2
G. M. Trevelyan, op. cit., p. 422.
3
Michel Duchein, op. cit., p. 477.

-2-
Şi în muzică, precum şi în literatură, sunt puternice influenţele
străine – mai ales italiene şi franceze. Madrigalul se impunea la Londra, ca
şi la Veneţia, la Paris sau la Madrid. De altfel, atunci nu exista nici o
deosebire între muzica profană şi muzica religioasă: un organist ca John
Bull compunea piese pentru virginal, William Byrd (un catolic tolerat de
Elisabeta, care compunea muzică pentru capela regală) excela în imnuri
religioase, ca şi în madrigale şi alte cântece. Tipăriturile muzicale se
multiplicau adesea – ca şi în cazul poeziilor – sub forma unor culegeri
colective. În 1603, Thomas Morley, autor de canţonete şi de madrigale, va
publica Triumful Arianei, o culegere de arii şi de coruri în onoarea
Elisabetei, decedată recent. Thomas Campion se specializează în muzică
de dans şi de balet, Philip Rosseter în pise de lăută şi violă.
Este o izbucnire creatoare fără egal, care va continua şi sub Iacob I
şi Carol I, şi pe care doar revoluţia puritană din anii 1640 va reuşi să o
stăvilească. Reprezentarea Elisabetei la virginal, cântând în faţa unui
ambasador sau dansând pavana în sunetul instrumentelor muzicale din
epocă, este perfect fidelă realităţilor din timpul domniei ei; este vârsta de
aur a muzicii engleze, una dintre culmile istoriei muzicale europene.1

2. Arhitectura şi pictura
Creaţia arhitecturală, deosebit de bogată în ultimii douăzeci de ani ai
domniei Elisabetei, se caracterizează printr-o căutare din ce în ce mai
îndrăzneaţă a confortului şi a luminii. Castelele din Renaşterea franceză
servesc aici ca punct de plecare, cu ferestrele lor largi şi cu lucarnele
împodobite, dar arhitectura elisabetană capătă un aspect mai geometric –
o notă constantă în Anglia: de amintit stilul „perpendicular” al secolului al
XV – lea –, mai puţin fantezist. Traveele sunt enorme, dreptunghiulare,
simetrice; acoperişurile au balustrade împodobite, dar s-a renunţat la
giruetele multicolore şi la coşurile de fum în torsadă de la Nonsuch.
1
Ibidem , p. 478.

-2-
Castelul construit de Lord Burghley în comitatul Northamptonşi care
îi poartă numele, cel din Longleat în Wiltshire şi, mai ales, Hardwick Hall,
aproape de Derby, care datează din 1590-1597, sunt exemple elocvente
pentru aceste faţade „în care există mai multă sticlărie decât zid”, după
remarca unui contemporan. Austeritatea clasicismului italian şi spaniol –
cea a Escorialului lui Filip al II – lea sau a Palatului Pitti din Florenţa – nu
reuşeşte să prindă rădăcini în Anglia, cu toată atracţia generală faţă de
cultura acestor ţări. Va trebui să vină epoca dinastiei de Hanovra ca să se
observe aici o victorie a stilului lui Palladio, cu un decalaj de două secole
faţă de creatorul său.
Deşi pe vremea lui Henric al VIII – lea au fost dărâmate multe
biserici, în timpul domniei Elisabetei nu se realizează nici o mare
construcţie religioasă: arhitectura epocii este în întregime laică şi în
primul rând nobiliară – o altă caracteristică a vremii.1
La clădiri se foloseau palane mai mari decât cele din Evul Mediu,
ceea ce scurta considerabil timpul de construcţie. După 1550, majoritatea
sunt construite din piatră, material care abundă mai ales în nordul şi
vestul Angliei. În schimb, casele burgheze sunt mai toate din lemn, având
de regulă patru nivele la Londra şi două în provincie. Din cercetarea
actelor de succesiune ale vremii reiese că între 1530 şi 1569 casele aveau
în medie trei încăperi, iar între 1570 şi 1603, patru sau cinci.2

3. Învăţământul
În principiu şcolile erau gratuite şi destinate copiilor din vecinătate,
fondatorul plătind salariul învăţătorilor şi hrana copiilor. Singurii care îşi
plăteau întreţinerea erau cei străini de ţinut, aproape întotdeauna fii de
mari seniori sau de orăşeni bogaţi. Puţin câte puţin străinii au devenit mai
numeroşi, şi şcoala funcţiona numai pentru ei, Harrow, de pildă,

1
Michel Duchein, op. cit., p. 478.
2
Adrian Nicolescu, op. cit., p. 425.

-2-
rămânând numai cu patruzeci de elevi gratuiţi (free scholars). Educaţia
elementară se făcea în şcoli mici (petty schools), mai ales de femei, care
învăţau pe copii alfabetul şi noţiuni elementare de scriere.1
Existau şi instituţii specializate: dreptul se studia la Inns of Court,
medicina la Colegiul medicilor, în timp ce colegiul creat de Sir Thomas
Gresham preda cursuri de aritmetică, geometrie, astronomie, navigaţie,
muzică, medicină şi retorică.2
Până în 1600, colegiile devin componenta de bază a universităţii, în
timp ce numărul de halls se reduce. Programul şi metoda de studiu erau
tot cele medievale. Prelegerea magistrului continuă să deţină locul central
în sistemul de învăţământ. Celelalte două metode preluate din Evul Mediu
(care azi au dispărut) erau disputa şi declamaţia. În timpul studiilor,
studentul trebuia să participe la patru dispute; acestea durau între orele
1-5 p.m., cu o pauză de masă de o oră, fiind conduse de un moderator.
Dacă disputa constituia testul logicii, declamaţia era testul retoricii. Se
generalizează sistemul tutorial introdus de William of Wykeham la New
College şi de episcopul Waynflete la colegiul Magdalen; aceşti tutors
(numiţi la început informatores) au lărgit programul de studiu,
introducând istoria, geografia şi limbile moderne.3
În secolul al XVI – lea iau fiinţă sau sunt reînzestrate numeroase
şcoli care nu mai aparţin Bisericii, ci sunt controlate de autorităţi laice,
deşi în unele cazuri directorii erau tot clerici. La Londra, în 1561, breasla
croitorilor a înfiinţat o şcoală în Suffolk Lane. Breasla băcanilor înalţă o
şcoală la Rugby în 1567. În 1571 este reînzestrată şi şcoala de la Harrow
de către fermierul John Lyon. Sit Andrew Judd, negustor bogat din
Londra, înzestrează şcoala zisă de „gramatică” din Tonbridge în 1553.
Astfel de grammar schools apar în toată ţara; cea din Buckingham se
numea Royal Latin School. Ctitoriile regale şi şcolile cu danii regale se
1
André Maurois, op. cit., p. 353.
2
Andrei Oţetea, op. cit., p. 213.
3
Adrian Nicolescu, op. cit., p. 450.

-2-
numeau, ca şi în Evul Mediu, King’s; este cazul şcolilor de la Ely, Chester,
Canterbury şi Worcester, Bruton şi Birmingham. Prima şcoală care a admis
şi fete a luat fiinţă la Londra în 1552 în perimetrul fostei mânăstiri a
franciscanilor; în 1695 s-a mutat în actuala clădire din Hertford (Christ’s
Hospital School for Girls).1
Programa analitică a şcolii din East Retford (Nottinghamshire) este
tipică pentru studiul limbii latine în aceste grammar schools. În clasa întâi
se preda abc-ul gramaticii (declinări şi conjugări) şi un vocabular limitat;
în clasa a doua se făcea sintaxa, traduceri din engleză în latină şi se
studiau texte din Vechiul şi Noul Testament, Colocviile lui Erasm, Scrisorile
lui Cicero şi Instituţiile lui Justinian; în clasa a treia se studia gramatica lui
Lily şi se comentau texte din Ovidiu, Vergiliu şi Cicero, plus traduceri în
latină; în clasa a patra, elevii învăţau principiile versificaţiei, scriau
epistole în latină şi studiau gramatica elină şi ebraica (dacă aveau
profesor).
Desigur, odraslele regale şi nobiliare erau educate în particular de
către preceptori: totuşi, potrivit Convocaţiei de la Canterbury din 1529,
fiecare preot era obligat să-i înveţe să citească şi să scrie pe copiii
enoriaşilor din parohia sa.
Sub Elisabeta, salariul unui dascăl, de 15 lire pe an, era superior
celui al unui preot parohial.2

CONCLUZII

1
Michel Duchein, op. cit., p. 475.
2
Adrian Nicolescu, op. cit., p. 451.

-2-
Pe bună dreptate cei mai mulţi istorici moderni consideră domnia
Elisabetei drept o capodoperă de geniu politic. Sunt rare glasurile
potrivnice, care îi reproşează reginei mai ales ezitările şi contradicţiile în
relaţiile internaţionale. Este adevărat că faţă de Spania, de Franţa şi mai
ales de Ţările de Jos atitudinea Elisabetei a dat uneori impresia de ezitare.
Totuşi, linia ei de conduită generală este mult mai fermă decât s-ar părea
dacă se insistă mai mult asupra detaliilor. Ea dorea pacea, dar nu cu
preţul unei hegemonii spaniole sau franceze asupra Europei. Intervenţiile
sale, când au avut loc, au urmărit întotdeauna scopul de a stabili sau de a
restabili echilibrul continental, apreciat de ea, pe bună dreptate, ca
absolut necesar pentru salvarea propriului regat. Fără Elisabeta, Ţările de
Jos ar fi fost aproape sigur vasale Spaniei, iar Henric al IV – lea al Franţei
nu ar fi reuşit niciodată să-şi consolideze domnia care a refăcut ţara. Rolul
ei a fost deci esenţial în crearea. Deşi provizorie, a unui echilibru
european, până la marile tulburări ale secolului al XVII – lea.
Trăsătura specifică a geniului Elisabetei a constat în moderaţie şi
echilibru. Mai mult decât oricine altceva, ea a excelat în păstrarea
echilibrului între forţele antagoniste, împiedicând un partid, o ţară sau o
persoană să deţină puterea numai pentru sine, şi menţinând pacea în
regatul ei.
Să rămână regină şi să-şi păstreze puterea; să vegheze ca
autoritatea ei să nu fie ştirbită de vreo putere străină sau uzurpată de
vreun consilier sau moştenitor recunoscut, acestea au fost consideraţiile
care au stat la baza politicii externe a Elisabetei. Această interpretare are
meritul de a-i completa portretul de Guvernator Suprem al Bisericii
Angliei. Ea explică şi succesele sau limitele politicii sale externe. Către
sfârşitul domniei sale, Catolicismul era pe cale să devină confesiunea unei
minorităţi de nobili: avea o audienţă scăzută în clasele de jos şi era
limitată la zonele depărtate de Londra. Pentru Elisabeta, această înăbuşire

-2-
a Catolicismului a fost o realizare extraordinară şi cu atât mai
impresionantă dacă se lau în calcul cât de slab era Protestantismul în
momentul urcării ei pe tron.
Reuşita Elisabetei a avut un preţ: se poate spune că regina a ratat
ocazia să se folosească de entuziasmul puritanilor pentru a cra o Biserică
engleză agresivă şi dinamică; a considerat că îi ameninţau autoritatea şi i-
a redus la tăcere. Elisabeta nu a ezitat să exploateze situaţia financiară a
Bisericii în propriul ei interes. Acest lucru a lovit, inevitabil, tocmai în acei
oameni pe care ea îi alesese pentru a impune oamenilor concepţia ei
despre Biserică: episcopii.
Elisabeta nu s-a lăsat sedusă de nici una dintre viziunile entuziaste
şi grandioase ale consilierilor ei, protestanţi. Imaginea de salvatoare a
Protestantismului nu a făcut-o să-şi piardă capul. A acordat, după multe
ezitări, ajutor rebelilor străini care luptau împotriva stăpânitorilor catolici.
În ochii ei, răzvrătiţii din Ţările de Jos nu erau nici eroi, nici martiri
protestanţi, ci doar nişte răzvrătiţi antipatici şi costisitori, care subminau
conducătorii legitimi. Ei puteau fi ajutaţi doar atunci când Coroana era
pusă în pericol de dominaţia spaniolă din regiune. Schimbările majore
care au survenit în politica externă, ca adversitatea tot mai mare faţă de
Spania şi prietenia tot mai strânsă cu Frnaţa, se explică prin faptul că
prima a înlocuit-o pe cea de-a doua în rolul de pericol major.
Se poate spune că Elisabeta a dat dovadă de realism şi de
pragmatism atunci când a evitat să angajeze ţara în aventuri riscante şi
costisitoare în străinătate.
După criteriile ei personale, politica externă a Elisabetei a fost o
reuşită. A respins toate ameninţările la adresa Coroanei care veneau, în
diferite momente, din Franţa, Spania, Scoţia şi Irlanda. A supravieţuit
tuturor tensiunilor provocate de conflictele religioase: spre deosebire de
Franţa, regatul ei nu a fost epuizat de un război civil între catolici şi

-2-
protestanţi. Refuzul ei de a se mărita sau de a-şi desemna un succesor i-a
păstrat întreaga autoritate fără să fie nevoită să-şi păstreze această
autoritate prin orgolioase cuceriri militare, aşa cum a făcut tatăl său.
Împărtăşea, fără îndoială, părerea lui Henric al VIII – lea că Anglia era
mai mult un bun personal decât o proprietate sacră, dar propaganda pe
care a făcut-o micilor negustori, împreună cu prefacerile religioase din
Europa, au înrădăcinat părerea că monarhii trebuie să urmărească mereu,
prin politica lor externă, binele ţării. Succesorii ei Stuarţi aveau să
întâmpine dificultăţi atunci când lansau campanii militare în Europa,
ţintind prestigiul prestigiul personal sau propăşirea dinastiei.
Pentru posteritate, ca şi pentru contemporanii ei, Elisabeta I rămâne
pentru totdeauna simbolul fascinant al îmbinării excepţionale dintre cele
mai strălucitoare şi mai contradictorii calităţi: inteligenţă, farmec, voinţă,
măreţie, putere şi seducţie.

BIBLIOGRAFIE

1. Aylett, J.F., În căutarea istoriei, 1485-1714, Editura All, Bucureşti,


2000.
2. Berstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, vol. III, Editura
Institutul European, Iaşi, 1998.
3. Carpentier, Jean, Lebrun, François, Istoria Europei, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1997.
4. Columbeanu, Sergiu, Valentin, Radu, Lupta pentru supremaţia
mărilor. De la descoperirile geografice la Trafalgar, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1973.

-2-
5. Cowan, Ian B., The enigma of Maria Stuart, Sphere Books, London,
1972.
6. Dreyfus, François-G., Jourcin, Albert, Thibault, Pierre, Istoria
universală, vol. II, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 2006.
7. Duchein, Michel, Elisabeta I a Angliei. Putere şi seducţie, Editura
Artemis, Bucureşti, 1992.
8. Elton, G. R., England under the Tudors, Methuen&Co., London,
1965.
9. Geiss, Imanuel, Istoria lumii. Din preistorie până în anul 2000,
ediţia a II – a, Editura All Educational, Bucureşti, 2008.
10. Hof, Ulrich Im, Europa luminilor, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
11. Jourdin, Michel Mollat du, Europa şi marea, Editura Polirom, Iaşi,
2003.
12. Kilsby, Jill, Spania: mărire şi decădere 1474-1610, Editura All
Educational, Bucureşti, 1998.
13. Madaule, Jacques, Istoria Franţei, vol. I, Editura Politică, Bucureşti,
1979.
14. Manolescu, Radu, (coord.), Istoria medie universală, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980.
15. Maurois, André, Istoria Angliei, Editura Orizonturi, Bucureşti, (f.a.).
16. Mureşan, Camil, Imperiul Britanic, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1967.
17. Idem, Europa modernă. De la Renaştere la sfârşitul de mileniu,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997.
18. Newcombe, D. G., Henric al VIII – lea şi Reforma engleză, Editura
Artemis, Bucureşti, 1995.
19. Nicolescu, Adrian, Istoria civilizaţiei britanice, vol. I, Editura
Institutul European, Iaşi, 2006.

-2-
20. Oţetea, Andrei, Renaşterea şi Reforma, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1968.
21. Pădureleanu, Mircea, Marea Britanie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1963.
22. Randell, Keith, Elisabeta I şi guvernarea Angliei, Editura All,
Bucureşti, 2000.
23. Regan, Geoffrey, Bătălii care au schimbat istoria lumii: cincizeci de
bătălii decisive în decursul a peste 2500 de ani de istorie,
Enciclopedia RAO, 2004.
24. Rogers, Caroline, Henric al VII – lea, Editura All, Bucureşti, 2001.
25. Ross,Brenda, Elisabeth, Editura Antoine, Târgu-Jiu, 1995.
26. Rossier, Edmond, Profils de Reines, Editeurs Payot, Paris, 1926.
27. Strachey, Lytton, Elisabeta şi Essex, EdituraMinerva,
Bucureşti,1981.
28. Stoye, Johannes, L’Angleterre dans le monde, Editeurs Payot, Paris,
1935.
29. Trevelyan, G. M., Istoria ilustrată a Angliei, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1975.
30. Zweig, Ştefan, Maria Stuart, Editura Helicon, Timişoara, 1993.
31. Warren, John, Elisabeta I: Religia şi politica externă, Editura All,
Bucureşti, 1997.

-2-