Abisul ontologic şi Metania divină - Un dialog cu privire la

Înălţarea Domnului

Florin Caragiu in dialog cu Emanuel Victor Ganciu.

Aparut initial pe situl poezie.ro

Emanuel Victor Ganciu s-a născut în Bucureşti, în anul 1983. Este absolvent al
Facultăţii de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii Bucureşti (2006) şi
preşedinte al A.S.C.O.R. Bucureşti. Vom schimba în cele ce urmează câteva cuvinte
cu privire la sărbătoarea Înălţării Domnului şi martirii creştini din închisorile
comuniste române.

F. C.: V-aş ruga să ne spuneţi câteva cuvinte despre importanţa sărbătorii Înălţării cu
trupul la cer a Mântuitorului Iisus Hristos.

E. G.: Prin Înălţarea Sa cu trupul la Cer Hristos ridică în sânul Sfintei Treimi trupul
său înviat şi îndumnezeit plinind lucrarea de mântuire înăuntrul firii sale omeneşti.
După cădere Adam a fost scos din raiul care constituia o stare de familiaritate cu
Dumnezeu, de creştere în ascultare şi împreună-lucrare cu voia sa. Prin actul
Înălţării cu trupul la Cer "Noul Adam" aduce în intimitatea Treimii firea omenească
asumată în Trupul Său.

F. C.: Cred că este important de remarcat că Înălţarea cu trupul la Cer nu înseamnă

şi o distanţare a lui Hristos faţă de viaţa pământească a umanităţii. Dimpotrivă. Este
chipul realizat al modului teandric de viaţă în slava lui Dumnezeu despre care
vorbesc Sfinţii Părinţi. Nu este vorba despre o simplă ridicare măsurabilă spaţial, ci
spaţiul şi timpul afectate de modul căderii sunt depăşite prin ridicarea trupului în
condiţia veşniciei, după cum spune Părintele Stăniloae. De aceea Înălţarea
Domnului cu trupul la cer este descoperirea sensului Învierii, este o eshatologie
inaugurată. „Cerul” are astfel sensul unui mod dumnezeiesc la care trupul omenesc
înălţat se face părtaş, astfel încât Hristos poate spune nu numai ca Dumnezeu
adevărat dar şi ca Om adevărat: „Datu-mi-S-a toată puterea în Cer şi pe pământ”
(Mt. 28, 18). Înălţarea cu trupul la cer a lui Hristos cel răstignit şi înviat descoperă
ridicarea în El a firii umane la condiţia Împărăţiei şi înveşnicirea ei în slava Treimii.
Părintele Stăniloae arată că Trupul lui Hristos înviat şi înălţat întru slavă nu este o
corporalitate în sens pur energetic fără suport fizic, ci este trup înviat real, de o
materialitate transfigurată, ridicată în planul veşniciei, cu o capacitate desăvârşită
„de a răsfrânge dumnezeirea”. În fapt, aşa cum spune Părintele Ghelasie trupul este
icoană de unire a sufletului cu energiile sale de manifestare, cu creaţia şi
Dumnezeu. Iar Învierea şi Înălţarea restaurează şi desăvârşesc această icoană sau
templu al Duhului Sfânt întru slava dumnezeiască. Trimiţându-i să propovăduiască
neamurilor cuvântul său şi să le boteze în numele Sfintei Treimi, Hristos le spune
ucenicilor: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Mt. 28, 20).
Evenimentul Înălţării Domnului cu trupul la Cer este în strânsă relaţie cu trimiterea
de către El a Duhului, cu pogorârea Duhului Sfânt şi întemeierea Bisericii. Ca taină a
concorporalităţii cu Hristos în Duhul Sfânt Biserica nu poate avea temelie decât în
intimitatea Treimii.

E. G.: Sigur că Înălţarea Mântuitorului nu înseamnă o distanţare faţă de ucenici ci o

finalitate a misiunii Sale pe pământ prin care devine posibil un alt mod de realizare
a prezenţei Sale în sufletele oamenilor. Înălţarea a deschis calea pogorârii Duhului
Sfânt prin care Hristos nu doar ca Dumnezeu ci şi ca om poate deveni o prezenţă
lăuntrică fiecăruia dintre noi. Prin înălţarea sa în sânul dumnezeirii, Trupul lui Hristos
se arată Izvor al slavei divine şi al tainelor Bisericii întemeiate la Cincizecime.

F. C.: Într-adevăr, este o strânsă legătură între evenimentul Înălţării şi cel al

Pogorârii Duhului Sfânt. Cele două acte dumnezeieşti desăvârşesc un mod al relaţiei
între om şi Dumnezeu caracterizat prin interioritate reciprocă. Înălţarea urcă
pământul la Cer, aduce firea omenească în sânul Treimii; pogorârea Duhului Sfânt
coboară Cerul pe pământ, aduce sălăşluirea Sfintei Treimi cu harul sfinţitor şi
îndumnezeitor în inima omului, în sânul umanităţii care este Biserica. Înălţarea
Domnului şi Pogorârea Duhului Sfânt aduc plămada eshatologicului „cer nou şi
pământ nou”. Ele sunt pe undeva realizarea cuvintelor din rugăciunea „Tatăl nostru”
asupra venirii Împărăţiei şi plinirii voii dumnezeieşti: „precum în cer (în condiţia de
„cer nou”, ce are ca icoană Înălţarea Domnului cu trupul în slavă) aşa şi pe pământ
(în condiţia de „pământ nou”, purtător de har, sfinţit şi transfigurat dată de
pogorârea Duhului Sfânt)”. Înălţarea Domnului are loc în starea de „Jertfă Curată”.
Spune Sfântul Simeon Noul Teolog că nimeni nu se poate înălţa la Tatăl decât în
stare de jertfă curată. Înălţarea Domnului cu trupul la cer permanentizează astfel
până la sfârşitul lumii starea de jertfă a lui Hristos. El împreună-pătimeşte cu fiecare
om în condiţiile concrete ale dramei existenţiale şi ne împărtăşeşte în Sfânta
Euharistie Trupul Său înviat ca plămadă a vieţii veşnice. Dat fiind că aveţi în lucru un
studiu asupra martirilor români din temniţele comuniste, v-aş ruga să ne spuneţi ce
relevanţă are pentru viaţa noastră de zi cu zi jertfa lor?

E. G.: Întâi de toate exemplul acestor sfinţi martiri contemporani ne face conştienţi
de posibilitatea sfinţeniei. Aşa cum avem atâtea exemple în viaţa Bisericii de sfinţi
proveniţi din toate mediile sociale, exemplul vieţii şi pătimirii atât de recente, din
perioada comunismului, ne ajută să simţim mai viu chemarea la sfinţenie mereu
actuală a Mântuitorului. În al doilea rând, în Biserica Ortodoxă martiriul e privit ca o
vocaţie a fiecărui creştin. În ce sens? Avem diferitele forme de asceză sau căi de
despătimire, moartea pe care Mântuitorul ne-o cere faţă de tot ceea ce este lumesc,
mai precis fără finalitate duhovnicească, lepădarea omului celui vechi atât de
dureroasă şi grea uneori, răbdarea necazurilor şi ispitirilor de la oameni şi duhurile
rele, purtarea crucii unii altora. Forme de martiriu duhovnicesc sunt asumarea
jugului căsniciei şi făgăduinţelor monahale. În acestea oamenii experimentează un
mod de viaţă părtaş crucii lui Hristos cu deschidere spre bucuria Învierii Lui. Martiriu
este mărturisirea lui Hristos cu gândul, cu cuvântul, cu fapta, cu viaţa întreagă trăită
în firescul credinţei.

F. C.: Lumea creată s-a îmbrăcat după cădere în „condiţia mortalităţii”, a vieţii spre
moarte, fapt indicat pe undeva şi de legea termodinamicii privind creşterea
entropiei. Martirii în sens larg par a fi într-adevăr „avangarda” înaintării în sensul
iconic al firii, în sensul „morţii spre Viaţă”. Ei se fac părtaşi Crucii şi Învierii
Domnului, se adâncesc în taină şi descoperire, în dialogul şi părtăşia cu Dumnezeu.
Uneori sfinţenia este văzută drept ceva straniu, îndepărtat, aproape abstract, sau
chiar pe undeva inuman. Or noi vedem cu o anume claritate în viaţa sfinţilor
umanitatea în firescul ei iconic, străluminat de har. Am putea spune dimpotrivă, că
sfinţii sunt apogeul umanului, tocmai pentru că relaţia lor vie cu Dumnezeu se
răsfrânge nemijlocit asupra calităţii relaţiei cu toate făpturile. Omul este o icoană
vie şi ca atare se împlineşte atunci când „ia chip” în el Hristos, când se umple ca fiu
al lui Dumnezeu de iubirea Sfintei Treimi. Omul deplin, spun sfinţii Părinţi, este trup,
suflet şi har.

E. G.: Prin cercetare de sine, ascultare duhovnicească şi încredinţare de sine lui

Dumnezeu creştinul înfruntă întărit de har prejudecăţile unei lumi pentru care
normalul se distanţează treptat de firescul tinderii spre sfinţenie. Modul în care unii
dintre cei care au suferit în temniţe s-au purificat şi s-au apropiat de sfinţenie,
modul în care au răspuns provocărilor şi presiunilor uriaşe spre dezumanizare ne
apare atât de neforţat, atât de firesc, încât ne sensibilizează şi ne responsabilizează
asupra propriei noastre situări şi atitudini în lume. Aici în temniţe, la hotarul dintre
viaţă şi moarte, s-au atins stări de comuniune şi jertfelnicie ce au zidit tainic
Biserica păstrând vie flacăra Duhului. Sunt nenumărate exemple ce pot fi aduse. Aş
aminti aici doar pe Mircea Vulcănescu, care şi-a jertfit viaţa pentru salvarea unui
coleg de suferinţă într-un moment dramatic. El s-a întins pe jos pe cimentul îngheţat
spre a salva pe un tânăr ce tocmai căzuse epuizat în urma bătăilor şi înfometării.
Acesta din urmă a fost întins pe spatele lui, s-a încălzit un pic şi s-a salvat în timp ce
Mircea Vulcănescu s-a îmbolnăvit grav şi a murit la scurtă vreme. Însă punându-şi
viaţa pentru aproapele, pentru dragostea lui Hristos, martirii credinţei au trecut de
la moarte la viaţă. Biserica s-a arătat întărită de sus în vremurile de prigoană prin
mădularele sale vii. Sacrificiul lor ne transmite şi nouă celor de azi sămânţa
credinţei. Jertfirea fără rest a propriei vieţi pentru aproapele şi întru puritatea
credinţei reprezintă cea mai înaltă formă de dăruire adusă lui Dumnezeu. Aş vrea să
amintesc aici despre apariţia recentă a unui important volum numit „Martiri pentru
Hristos în perioada comunistă”. Documentele de acest fel sunt deosebit de
preţioase în efortul de a recupera sensul duhovnicesc al istoriei.

F. C.: Înălţarea Domnului şi Pogorârea Duhului Sfânt ne oferă sensul creaţiei în

participarea la taina dublei Întrupări: a lui Dumnezeu în lume şi a lumii în
Dumnezeu. Actul creator divin se descoperă ca "Metanie" divină, împletire între
dimensiunea catabatică a Întrupării şi Pogorârii divine şi cea anabatică a
Transfigurării şi Înălţării în slavă. Iubirea dumnezeiască acoperă în "respiraţia" sa
abisul ontologic între necreat şi creat. Orice act creator omenesc îşi află fermentul
dospitor în oglindirea şi asimilarea participativă a acestui ritual al Cuvântului făcut
punte între divin şi omenitate, trup al dialogului şi împărtăşirii.