Genul Streptococcus

Streptococii sunt coci gram pozitivi, dispuşi în lanţuri mai mult sau mai puţin lungi,
imobili, nesporulaţi, uneori capsulaţi. Majoritatea sunt facultativ anaerobi, dar
există unele specii care sunt strict anaerobe sau aerotolerante.

Habitat
Streptococii fac parte din flora normală a omului şi al animalelor, habitând, în mod
normal, tractul respirator superior.

Clasificare
Genul Streptococcus, foarte complex, a fost clasificat după mai multe criterii care
ţin cont de hemoliză, structură antigenică, aspecte clinice etc.
Hemoliza. Streptococii se comportă diferit pe geloză sânge şi se împart din acest
punct de vedere în:
• streptococi betahemolitici care produc o hemoliză completă, clară
caracteristică speciilor patogene
• streptococi alfa hemolitici care produc hemoliză parţială cu apariţia unei
coloraţii verzui a mediului (hemoliză viridans) caracteristică streptococilor
viridans şi pneumococilor
• streptococi alfa’ hemolitici care produc o hemoliză incompletă
• streptococi nehemolitici sau γ hemolitici
Clasificarea Lancefield. Streptococii betahemolitici, la rândul lor, au fost împărţiţi
pe baza structurii antigenice a polizaharidului C din peretele celular, în grupuri
serologice notate cu literele mari ale alfabetului latin. Acest criteriu de clasificare,
introdus de Rebecca Lancefield (1895-1981), este cel mai important din punct de
vedere clinic şi epidemiologic.
Până în prezent s-au identificat serogrupurile notate de la A la T. Cele mai
importante serogrupuri din punct de vedere al patogenităţii sunt Streptococcus
pyogenes, care reprezintă de fapt grupul Lancefield A şi Streptococcus agalactiae
din serogrupul B.
Clasificarea din punct de vedere clinic a streptococilor îi împarte în următoarele
categorii:
• Streptococcus pyogenes (streptococul betahemolitic de grup A) este
principalul patogen uman dintre streptococi fiind asociat unor infecţii
localizate, invazive, generalizate precum şi unor complicaţii alergice
rezultate în urma infecţiilor repetate.
• Streptococcus agalactiae face parte din grupul B şi face parte din flora
normală vaginală. El este implicat în meningite şi septicemii ale nou-
născutului.
• Streptococii de grup C, G şi F colonizează câteodată nazofaringele fiind
cauza unor sinuzite, bacteriemii sau endocardite.
• Streptococii neenterococici de grup D (Streptococcus bovis) fac parte din
flora normala a intestinului şi sunt cauza unor endocardite. Subliniem faptul
că produc bacteriemii la pacienţii cu carcinom de colon.

1
 • Streptococcus pneumoniae, varianta necapsulată a acestei specii este
prezentă în flora normală a tractului respirator superior. Variantele
capsulate, patogene, sunt cauza majoră a meningitelor la copii şi a
pneumoniei.
• Streptococii viridans includ speciile S.mitis, S.salivarius, S.mutans,
S.sanguis etc. Formează partea majoritară a florei normale faringiene şi
sunt importanţi în menţinerea stării de sănătate a tractului respirator
superior.
• Streptococii lactici, care aparţin în general grupului N determină fermentaţia
laptelui, dar nu sunt patogeni.

Streptococcus pyogenes

Morfologie, caractere culturale, identificare

Sunt coci gram pozitivi dispuşi în lanţuri care pe geloză sânge dezvoltă colonii
pulverulente, cu o zonă de liză clară de tip beta în jur. Identificarea se face pe
baza structurii antigenice.

Structură
Peretele celular este format dintr-un strat gros de peptidoglican, ca la toate
bacteriile gram pozitive, în care este integrat polizaharidul C, specific de serogrup.
Acesta este format din polizaharide ramificate legate covalent de peptidoglican.
Fimbriile streptococului betahemolitic de grup A sunt ancorate în citoplasmă şi
străbat membrana citoplasmatică şi peretele celular. Sunt formate din acid
lipoteicoic şi proteina M. Acidul lipotheichoic este un factor de aderenţă la epiteliul
faringian
Proteina M este antigenul de suprafaţă, specific de tip. Ea este principalul factor
de virulenţă al streptococului de grup A datorită acţiunii antifagocitare. Anticorpii
anti - proteină M sunt responsabili de imunitatea de tip şi împiedică acţiunea
antifagocitară a acestei proteine. Asociat proteinei M se găseşte un antigen proteic
care nu este specific de tip - MAP. Faţă de MAP apar anticorpi care cresc ca titru
după fiecare infecţie streptococică acută şi se întâlnesc în titruri mari în
reumatismul poliarticular acut şi cardita reumatismală.
Proteinele de suprafaţă F sunt adezine care mediază ataşarea de epiteliul
faringian prin intermediul fibronectinei.
Proteinele T şi R. Nu se cunoaşte semnificaţia acestor proteine în patogenia
infecţiilor streptococice dar sunt importante deoarece împart specia în tipuri T şi R
importante din punct de vedere epidemiologic precum şi în identificare tulpinilor fr
streptococ betahemolitic.
Capsula de acid hialuronic este un factor de virulenţă prin proprietăţile ei
antifagocitare.
C5a – peptidaza se găseşte la suprafaţa streptococilor de grup A şi este un
important factor de virulenţă. Enzima hidrolizează componenta C5a a
complementului, împiedicând fixarea acesteia de PMN. Hidroliza C5a, care este
un puternic factor chemotactic pentru PMN, scade considerabil numărul acestora
în focarul infecţios.

2
Toxine şi enzime
Streptococcus pyogenes secretă în mediul înconjurător peste 20 de produşi cu
proprietăţi antigenice.
Hemolizine. Streptococcus pyogenes elaborează 2 hemolizine:
• streptolizina O (SLO) – proteină hemolitică sub formă redusă dar rapid
inactivată de oxigen. Streptolizina O lizează hematiile şi are efect citotoxic
pentru alte celule cum ar fi PMN, trombocite şi ţesutul cardiac. Este puternic
antigenică determinând formarea de anticorpi - antistreptolizine (ASLO),
care ating titruri mari încă de la începutul complicaţiilor alergice
reumatismale şi renale. Complexele imune SLO – anticorpi ASLO pot
precipita în ţesuturi determinând fenomenul Arthus sau se depun pe
membrana glomerulară a nefronului unde, împreună cu complementul,
produc leziuni ale membranei bazale ale glomerulului renal. Valorile
normale ale ASLO sunt cuprinse între 150-200 de unităţi ASLO/ml.
• Streptolizina S – proteină slab antigenică, stabilă în prezenţa oxigenului,
care determină liza clară, de tip beta, pe geloză sânge. Are rol toxic în
leziunile iniţiale sau în puseurile acute de reumatism articular acut.
Factori de diseminare
• streptokinaza sau fibrinolizina este produsă de streptococii de grup A, C şi
G şi este antigenică. Determină liza cheagurilor de fibrină favorizând
difuzarea infecţiei. Este utilizată terapeutic în tratamentul precoce al
trombozei coronariene (infarct miocardic)
• dezoxiribonucleazele A, B, C şi D se mai numesc şi streptodornaze. Ele
scad vâscozitatea în focarul infecţios, prin hidroliza acizilor nucleici.
Creşterea nivelului anticorpilor faţă de dezoxiribonucleaza de tip B are
semnificaţie în diagnosticul febrei reumatismale.
• hialuronidaza este produsă de streptococii de grup A, B, C şi G . Este un
factor de difuziune ce produce liza acidului hialuronic din propria capsulă şi
creşte permeabilitatea ţesuturilor.
Toxina eritrogenă

3
Toxina eritrogenă este secretată de tulpinile de Streptococcus pyogenes care sunt
lizogenizate de un profag β. Se cunosc trei tipuri antigenic distincte de toxine: A, B
şi C. Ele sunt responsabile de simptomele din scarlatină. Eritrotoxina A este un
superantigen, care poate provoca pe lângă scarlatină sindromul toxicoseptic
streptococcic prin activarea policlonală a LTh. Eritrotoxinele B şi C, de asemenea
superantigenice, se întâlnesc mai rar şi produc forme uşoare de scarlatină.

Infecţii streptococice
Streptococcus pyogenes este o bacterie invazivă, toxigenă şi sensibilizantă.
Gravitatea infecţiilor depinde de poarta de intrare, factorii de virulenţă a tulpinii
infectante precum şi de răspunsul imun al organismului infectat.
Infecţii localizate
Cea mai frecventă infecţie localizată produsă de S.pyogenes este angina
streptococică (30–40% din infecţiile streptococice). Streptococii de grup A adera
de o proteină, fibronectina, situată la suprafaţa epiteliului faringian prin intermediul
acidului lipoteicoic de pe fimbrii. Infecţia se poate extinde la urechea medie,
mastoidă şi meninge. 20% din anginele streptococice sunt asimptomatice iar
restul se manifestă prin roşeaţă şi edem a mucoasei faringiene, cu exudat
purulent şi tumefierea ganglionilor limfatici regionali. Infecţiile tractului respirator
inferior, ca de pildă pneumoniile, sunt rare şi survin de regulă după o infecţie
virală, care scade capacitatea de rezistenţa antiinfecţioasă a organismului.
Streptococii de grup A produc infecţii localizate ale pielii dintre care mai frecvent
este impetigo-ul sau „buba dulce”. Este contagios şi apare mai ales la copii care
trăiesc în condiţii precare. Se manifestă sub forma unor vezicule în jurul orificiului
bucal şi orificiilor nazal, care se acoperă cu o crustă de culoare galbenă. Implicate
sunt mai ales tipurile M 49, 57, 59, 60, 61. Complicaţia alergică a infecţiilor cu
aceste tipuri este frecvent glomerulonefrita acută, dar foarte rar febra
reumatismală.
Infecţiile invazive
În infecţiile invazive poarta de intrare a streptococului are o importanţă deosebită
şi determină tabloul clinic al infecţiei. Infecţia este în general difuză, diseminează
rapid implicând ţesuturile învecinate, vasele limfatice regionale, supuraţia locală
fiind minimă. Prin vasele limfatice, germenii ajung în torentul circulator.
• erizipelul – este o inflamaţie edematoasă a pielii. Apare sub forma unui
placard eritematos, mărginit de vezicule din care se izolează streptococul.!!
• fasceita necrozantă – este o a infecţie care progresează foarte rapid,
distrugând ţesuturile moi şi fasciile. Se alterează starea generală şi
bolnavul intră în stare de şoc. Boala afectează în special persoanele tinere,
fără patologie asociată clară dar şi persoanele cu imunitate compromisă.
Streptococii pot fi izolaţi din sânge, lichidul vezicular şi culturi ale ariei
infectate. Cel mai frecvent sunt implicate tipurile M 1 şi 3. Întrucât
penetrarea antibioticelor în aria infectată este foarte dificilă, tratamentul
chirurgical este esenţial pentru îndepărtarea ţesuturilor lezate. Clindamicina
este preferabilă penicilinei deoarece inhibă sinteza proteică, inclusiv
producerea de exotoxine.
• febra puerperală – este o infecţie septicemică care se poate produce după
naştere şi care are ca punct de pornire infecţia endometrului.

4
 • Septicemia – este o infecţie sistemică spre care pot evolua toate infecţiile
localizate.
Infecţii toxigene
• scarlatina – este o boală a copilăriei întâlnită sub vârsta de 10 ani, care
debutează cu angină streptococică, limbă "zmeurie", febră, după care
apare erupţia caracteristică (rash-ul scarlatinos). Boala este cauzată cel
mai frecvent de toxina eritrogenă de tip A a streptococilor de grup A şi mai
rar de grupul G.
• Sindromul toxicoseptic – este provocat de obicei de eritrotoxina A, mai
rar de eritrotoxina C. Mortalitatea este de 10 mai mare decât în sindromul
toxicoseptic stafilococic.

Complicaţii alergice poststreptococice

Febra reumatismală (reumatism poliarticular acut şi cardita reumatismală).
Această complicaţie este asociată cu faringitele streptococice dar niciodată cu
infecţii primare streptococice ale altor ţesuturi. Streptococii nu sunt prezenţi în
leziunile cardiace şi articulare Reumatismul se produce printr-o reacţie de
hipersensibilitate de tip II (citotoxic) datorită relaţiei imunologice care există între
antigenul streptococic şi ţesutul miocardic uman. Organismul răspunde prin
formare de anticorpi atât faţă de antigenele streptococice cât şi faţă de structurile
proprii (autoanticorpi). Un atac de febră reumatismală este asociat, în general, cu
infecţii faringiene streptococice ce au avut loc cu 1-5 săptămâni în antecedente.
Grupa de vârstă cuprinsă între 7 şi 9 ani prezintă cea mai mare incidenţă. Cea mai
importantă investigaţie în cadrul diagnosticului febră reumatismală este cea
serologică. Pentru a demonstra creşterea titrului de anticorpi faţă de
Streptococcus pyogenes trebuiesc recoltate de la bolnav două probe de ser. Titrul
anticorpilor (ASLO) devine detectabil din a doua săptămână după instalarea
infecţiei, atinge un maxim după 6 săptămâni, după care scade. Profilaxia cu
penicilină, după primul atac de RAA va reduce substanţial riscul unui al doilea
atac.
Glomerulonefrita acută post-streptococică este cel mai comun tip de nefrită
acută. În majoritatea cazurilor este produsă de Streptococcus pyogenes, mai rar
de streptococi betahemolitici de grup C. Glomerulonefrita poststreptococică are la
bază reacţia de hipersensibilitate de tip III, a complexelor imune. Acestea se
depun pe membrana bazală a glomerulului renal, activează complementul, care la
rândul lui va leza membrana bazală a glomerulului.

Epidemiologie
Streptococii betahemolitici de grup A sunt comensali la 3-5% din adulţi şi 10%
dintre copii. Cea mai comună poartă de intrare a Streptococcus pyogenes este
tractul respirator superior. Infecţia primară se produce la nivelul faringelui dar
numai un anumit procent de indivizi infectaţi fac amigdalite sau faringite. Restul
indivizilor infectaţi dezvoltă infecţii atipice, uşoare sau devin purtători
asimptomatici. În climatul tropical, tegumentul este cea mai comună poartă de
intrare.
Infecţiile repetate ale tractului respirator se complică cu febra reumatismală, dar
niciodată la GNA, în timp ce infecţiile streptococice cutanate se complică cu
glomerulonefrita acută, dar foarte rar cu febra reumatismală.

5
Încă din 1980 s-a remarcat o importantă modificare în epidemiologia infecţiilor
produse de Str. pyogenes. S-a observat creşterea numărului de cazuri de febră
reumatismală, iar incidenţa infecţiilor invazive cu bacteriemie şi toxemie a crescut
semnificativ. Dintre acestea importante sunt fasceita necrozantă şi sindromul
şocului toxic streptococic produse de tipurile M 1, 3, 12 şi 28.

Diagnosticul de laborator
Diagnosticul bacteriologic constă în izolarea şi identificarea streptococului, urmată
de stabilirea obligatorie a grupului din care face parte.
Diagnosticul serologic constă în evidenţierea şi titrarea anticorpilor ASLO
(antistreptolizină O), anti-MAP, anti-C, anti–DNA-ză şi anti-streptokinază din serul
pacientului.

Sensibilitatea la chimioterapice antiinfecţioase

Str. pyogenes a rămas sensibil la peniciline şi eritromicină. Penicilinele G şi V sunt
antibioticele de elecţie în infecţiile streptococice (atenţie la persoanele alergice).
Nu s-au semnalat tulpini rezistente la peniciline.

Streptococii de grup B - Streptococcus agalactiae

Acest grup de streptococi cuprinde mai multe specii dintre care de interes medical
este Streptococcus agalactiae.

Habitat
Streptococcus agalactiae parte din flora comensală a omului. Se izolează frecvent
din vagin, rect, uretră, mai rar din faringele omului sănătos şi de pe tegumente. Se
găseşte la 30-40% din flora perineală a omului sănătos.

Caractere morfologice
Sunt coci gram pozitivi, prezentând aceeaşi dispoziţie cu restul speciilor (în lanţuri,
sau în diplo). Se dezvoltă pe agar sânge şi formează colonii β-hemolitice.

Caractere structurale
Streptococcus agalactiae are în peretele celular polizaharidul C, care îl defineşte
ca grup, dar spre deosebire de Streptococcus pyogenes este lipsite de proteinele
M, T şi R. La suprafaţă prezintă a capsulă care împarte specia în tipuri antigenice
(I-IV). Ca şi Streptococcus pyogenes, prezintă la suprafaţă C5a-peptidaza, enzimă
care prin hidroliza C5a va scădea influxul leucocitar în focarul infecţios.

Patogenitate
Factorii de virulenţă sunt mai puţin definiţi ca cei ai Streptococcus pyogenes.
Capsula are rol în capacitatea de invazie a tulpinilor. Afectează cu deosebire nou-
născutul şi femeia gravidă.
La nou-născut produce o infecţie precoce, care apare imediat după naştere cu
septicemie şi o formă tardivă care apare la câteva zile sau săptămâni după
naştere şi se manifestă cu meningită, otită, pneumonie. Contaminarea nou-
născutului se produce de la personalul de îngrijire, de la mama purtătoare
vaginală de Streptococcus agalactiae, sau chiar între nou-născuţi.

6
La femei, produce avort, septicemie post-partum sau post-abortum.
La persoanele în vârstă şi la cele imunocompromise poate determina infecţii ale
tractului urinar, pneumonii, meningită, endocardită, osteomielită, artrită, abcese,
empiem etc.

Diagnostic de laborator
Este bacteriologic şi reprezintă o urgenţă în cazul infecţiilor neonatale. Constă în
examen microscopic direct, izolarea germenelui din produsul recoltat (LCR,
hemoculturi, lichid amniotic, secreţii gastrice, puroi), stabilirea grupului prin
serogrupare Lancefield şi antibiogramă.

Epidemiologie
Datorită frecvenţei crescute a portajului vaginal şi intestinal la femeia gravidă, se
recomandă efectuarea unor culturi de control din secreţia vaginală, începând cu
ultimul trimestru de sarcină şi instituirea antibioterapiei (la mamă şi apoi la nou-
născut)în caz de necesitate.

Sensibilitate la antibiotice
Streptococcus agalactiae este sensibil la penicilina G şi amoxicilină şi deseori
rezistent la macrolide şi tetracicline. În terapie se recomandă asocierea
penicilinelor cu aminoglicozidele.

Grupul D streptococic şi genul Enterococcus

Grupul D de streptococi este o entitate complet separată din punct de vedere
biochimic, serologic şi patogenic de grupele A, C şi G, motiv pentru care au fost
reclasificaţi. Majoritatea tulpinilor acestui grup sunt mai puţin sensibile la peniciline
decât ceilalţi streptococi.
Datorită diferenţelor genetice acest grup a fost împărţit în: grup D propriu-zis şi
enterococi care aparţin unui gen nou, Enterococcus.
Principalele specii non-enterococice de interes medical ale grupului D sunt
Streptococcus bovis şi Streptococcus equinus, implicate în bacteriemiile asociate
cu endocardită şi carcinom al intestinului gros. Aceste specii păstrează
sensibilitatea la peniciline.

Enterococcus
Speciile enterococice de interes medical ale grupului D sunt Enterococcus faecalis
(80-90% din speciile izolate în clinică), Enterococcus faecium (5-10%),
Enterococcus durans, Enterococcus avium (mai rare) .

Patogenitate
Enterococii sunt frecvent implicaţi în infecţii nosocomiale (într-un context post-
operator) şi bacteriemii cu prognostic rezervat la pacienţii imunocompromişi.
Riscul grefelor infecţioase pe protezele valvulare este mai crescut decât în cazul
celorlalţi agenţi etiologici ai endocarditelor bacteriene.
Produc frecvent infecţii urinare (fiind agenţi ai infecţiilor urinare sau ai unor
complicaţii infecţioase după intervenţii pe prostată).

7
În infecţiile abdominale, biliare, peritoneale, ale plăgilor chirurgicale, se asociază
frecvent enterobacteriilor sau germenilor anaerobi, care pot spori puterea lor
patogenă.

Rezistenţa la factorii de mediu

Enterococii sunt rezistenţi la temperaturi înalte (45°C), pH 9,6, la concentraţii
ridicate de NaCl (6,5%) precum şi în medii biliate. Ultimele două proprietăţi sunt
utile în identificarea enterococilor.

Epidemiologie
Habitatul natural al enterococilor este reprezentat de intestin şi vagin. Prezenţa lor
în apă este considerată a fi marker de poluare fecală.
90% din infecţiile enterococice sunt produse de Enterococcus faecalis şi doar 10%
de Enterococcus faecium. In spitale se selecţionează tulpini, rezistente în urma
utilizării peste măsura a cefalosporinelor de generaţia a III-a, şi care produc infecţii
nosocomiale. În condiţii de ambulator apar mai frecvent infecţii sistemice la
persoane dependente de droguri şi endocardite la persoane cu vicii valvulare.
Enterococul produce în jur de 10-15% din endocardite.
Sursa de infecţie este endogenă (flora normală a organismului) sau exogenă,
transmiterea fiind de obicei interpersonală (cadru medical-pacient sau între
pacienţi).

Diagnosticul de laborator
Diagnosticului de laborator constă în izolarea şi identificarea enterococilor din
diversele produse patologice urmat de antibiogramă.

Sensibilitatea la chimioterapice antiinfecţioase

Enterococii sunt în mod natural rezistenţi la aminoglicozide şi relativ rezistenţi la β-
lactamine. Este un campion al dobândirii rezistenţei la antibiotice.
Astfel se înregistrează o creştere a rezistenţei acestor microorganisme la
antibioticele uzuale, inclusiv vancomicina, precum şi la cefalosporinele de
generaţia III, ceea ce permite supravieţuirea şi proliferarea acestor tulpini la
pacienţii aflaţi în tratament, favorizând astfel apariţia infecţiilor nosocomiale.
Statisticile arată că 5% din totalul tulpinilor izolate în spital sunt rezistente la toate
antibioticele active în mod natural asupra enterococilor. Infecţiile cu aceste tulpini
sunt, deci, netratabile.

Streptococii negrupabili

Streptococi viridans (alfa-hemolitici) denumiţi şi streptococi orali sunt lipsiţi de

antigenul de grup. Sunt comensali ai mucoasei orofaringiene, dar şi ai celei
intestinale şi genitale. Cele mai importante specii cu rol în patologia umană sunt:
Streptococcus mitis, oralis, sanguis, salivarius, mutans, milleri (anginosus) etc.
Au fost izolaţi din hemoculturi, dar şi din alte culturi provenind din sedii sterile
(lichid pleural). Sunt principalii agenţi etiologici ai endocarditelor subacute, la
pacienţii cu valvulopatii. Pătrund în circulaţie cu ocazia unor extracţii dentare,

8
intervenţii în sfera ORL, etc., şi se grefează la nivelul valvelor cardiace lezate sau
a protezelor valvulare.
Streptococcus mutans secretă dextrani în cantitate foarte mare, care formează
matricea care stă la baza formării plăcii dentare. Este cel mai frecvent asociat
cariilor dentare.
Streptococcus milleri este un agent patogen frecvent asociat infecţiilor purulente,
precum şi infecţiilor neonatale (septicemii, meningite).
Streptococii orali sunt sensibili la penicilina G şi macrolide, prezentând un nivel
scăzut de rezistenţă la aminiglicozide (care se administrează de obicei în asociere
cu penicilinele).

Streptococcus pneumoniae

Definiţie, habitat
Streptococcus pneumoniae (pneumococul) face parte din familia
Streptococacceae, genul Streptococcus şi a fost izolat prima dată din spută în anul
1881 de Louis Pasteur în Franţa şi G.M. Sternberg în SUA. Este un
microorganism care face parte din flora orofaringiană normală la majoritatea
populaţiei dar poate fi şi un important agent patogen uman. Este cauza a mai mult
de 80% din pneumoniile bacteriene, a numeroase cazuri de otite medii, meningite
şi septicemii. Reprezintă o cauză importantă de morbiditate şi mortalitate.
Mortalitatea generală cauzată de afecţiunile produse de Streptococcus
pneumoniae este estimată la 40.000 de decese, anual, în Statele Unite.

Structură
Pneumococii sunt coci gram pozitivi, încapsulaţi, 0,5-1,2 µm în diametru, ovali sau
lanceolaţi, dispuşi în perechi sau lanţuri scurte. Pe frotiurile efectuate din culturi
îmbătrânite, pneumococii apar gram negativi. Tulpinile încapsulate dau naştere
unor colonii mari, (1-3 mm diametru pe geloză-sânge, mai mici, pe geloză-sânge-
chocolat) rotunde, nepigmentate; tulpinile neîncapsulate dau naştere unor colonii
mici, aplatizate.
Pneumococii produc hemoliză alfa pe geloză-sânge în aerobioză şi hemoliză beta
prin incubare în anaerobioză.
Tulpinile virulente prezintă o capsulă polizaharidică, diferită antigenic, pe baza
căreia s-au identificat principalele tipuri serologice. Până în prezent s-au identificat
80 de serotipuri.
Peptidoglicanul peretelui celular al pneumococilor este identic cu cel al cocilor
gram pozitivi, cu alternarea subunităţilor N-acetilglucozamină cu acidul N-
acetilmuramic. Alt component major ale peretelui celular este acidul teichoic bogat
în glucozamine, fosfaţi şi colină. Colina joacă un rol esenţial în hidroliza peretelui
celular. În absenţa colinei, enzima autolitică a pneumococului este incapabilă să
asigure încetarea diviziunii celulare. În peretele celular al pneumococilor există
două tipuri de acid teichoic: unul la suprafaţa celulei şi cel de-al doilea, legat de
lipidele membranei plasmatice. Tipul de acid teichoic de la suprafaţa celulară
(substanţa C) are specificitate de specie şi precipită fracţiunea globulinică a serului
(proteina C-reactivă), în prezenţa calciului.

9
Factori de virulenţă

Factori de virulenţă Acţiune

Capsula Inhibă fagocitoza în absenţa
anticorpilor
Pneumolizina Hemolitică, dermotoxică
Factorul de producere al purpurei Produce hemoragii la nivelul dermului
Neuraminidaza Factor de diseminare
Amidaza Autolizină importantă în diviziunea
celulară

Patogenitate
Pneumonia. Se estimează că anual apar aproximativ 500.000 cazuri de
pneumonie cu Streptococcus pneumoniae în SUA. Este în general localizată la
nivelul lobului inferior al plămânului (pneumonie lobară). Bronhopneumonia este
mai frecventă la copii şi persoanele vârstnice. În general, după o terapie
antimicrobiană eficientă, vindecarea survine în 2-3 săptămâni. Mortalitatea este
cauzată de Streptococcus pneumoniae, tipul 3 şi apare în general la persoanele
vârstnice sau la pacienţii cu bacteriemie în antecedente. Invazia pleurală apare la
25% din cazurile de pneumonie pneumococică iar empiemul este o complicaţie
rară.
Sinuzite şi otite medii. Aceste afecţiuni apar, în general, după o infecţie virală a
tractului respirator superior legată de infiltrarea de leucocite polimorfonucleare şi
obstrucţia sinusului şi a canalului cohlear. Otitele medii sunt mai frecvente la copii
în timp ce sinuzitele pot apărea la orice vârstă.
Meningite. Meningitele pot apărea la orice vârstă, cu toate că sunt în principal
afecţiuni pediatrice. Aproximativ 15% din meningitele care apar la copii şi 30-50%
din meningitele adulţilor sunt cauzate de Streptococcus pneumoniae.
Septicemia. Apare la 25-30% din pacienţii cu pneumonie pneumococică şi la mai
mult de 80% din pacienţii cu meningite. Nu apare în urma sinuzitelor şi a otitelor
medii.

Epidemiologie
Există un portaj natural nazofaringian. Transmiterea se realizează pe cale
respiratorie (interpersonală), de la purtătorii sănătoşi sau persoanele bolnave, mai
ales în colectivităţi închise (creşe, grădiniţe, şcoli, cazărmi militate).

Diagnostic de laborator
Examen macroscopic este util în pneumonii, sputa având un aspect ruginiu
caracteristic.
Microscopie. La examenul microscopic al frotiurilor colorate gram, pneumococii
apar gram pozitivi, dispuşi in diplo, ovali sau lanceolaţi şi sunt încapsulaţi.
Detectarea antigenului. Capsula polizaharidică solubilă poate fi detectată rapid
prin teste imunoenzimatice şi prin contraimunoelectroforeză sau latex-aglutinare.

10
Cultivare. Însămânţarea produselor patologice se face pe medii selective (geloză-
sânge cu adaos de 5µg/ml gentamicină) iar incubarea, de preferinţă, în atmosferă
de CO2.
Identificarea se face pe baza caracterelor culturale, morfotinctoriale şi pe baza
testelor de diferenţere cu streptococii viridans: testul la optochin şi biloliza, ambele
pozitive în cazul Streptococcus pneumoniae. Se mai practică boala experimentală
la şoarece şi identificarea tipului prin metode imunologice.

Sensibilitatea la antibiotice
Majoritatea tulpinilor de Streptococcus pneumoniae sunt sensibile la penicilină şi
eritromicină. S-au semnalat tulpini rezistente la penicilină, eritromicină
azitromicină, deci efectuarea antibiogramei este obligatorie.
Cu toată eficacitatea terapiei antimicrobiene, mortalitatea în cazul afecţiunilor
pneumococice este ridicată, îndeosebi la persoanele vârstnice, imunocompromişi
(splenectomizaţi), sau persoane debilitate. Din această cauză se practică o
imunizare cu vaccin polizaharidic polivalent (23 tipuri). Vaccinul asigură o protecţie
de lungă durată (până la 5 ani). La copiii cu hipogamaglobulinemie sau
splenectomizaţi se recomandă tratamentul cu penicilină orală pentru că aceştia nu
răspund foarte bine la vaccinare şi infecţiile pneumococice sunt frecvente.
Apariţia tulpinilor rezistente la penicilină (prin modificarea PLP) impune o
modificare a atitudinii terapeutice mai ales în meningite şi impune administrarea
cefalosporinelor III (cefotaxim, ceftriaxonă în doze crescute). S-a remarcat de
asemenea o creştere a nivelului de rezistenţă la macrolide (30% tulpini rezistente
la eritromicină).

11