Prof. univ. dr.

Ioan Santai

DREPT ADMINISTRATIV
ŞI
ŞTIINŢA ADMINISTRAŢIEI
VOL. I

Ediţie revizuită pentru uzul studenţilor

2004

1
 CUPRINS

PARTEA I-a. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ................................... 7

Capitolul I. Administraţia publică: noţiune, sensuri şi

cercetare ştiinţifică ........................................................ 7
§ 1. Noţiunea de administraţie publică ............................................... 7
§ 2. Dreptul administrativ şi ştiinţa administraţiei ............................. 13
§ 3. Legăturile dreptului administrativ cu alte ramuri juridice, precum şi cele
ale ştiinţei administraţiei cu alte ştiinţe .............. 21
Capitolul II. Administraţia publică şi mediul social-politic .......... 25
§ 1. Administraţia şi mediul social ..................................................... 25
§ 2. Administraţia şi mediul politic .................................................... 28
§ 3. Administraţia şi dreptul ............................................................... 31
Capitolul III. Principiile administraţiei publice ............................ 51
§ 1. Noţiunea, sensurile şi clasificarea principiilor ............................. 51
§ 2. Separaţia puterilor în stat ............................................................. 55
§ 3. Principiul conducerii unitare a administraţiei ............................. 58
§ 4. Principiul constituirii şi exercitării democratice a puterii
executive ....................................................................................... 60
§ 5. Principiul stabilităţii şi specializării structurilor administrative .. 61
§ 6. Principiul egalităţii cetăţenilor în faţa administraţiei ................... 64
§ 7. Principiul legalităţii în activitatea executivă ................................ 70
§ 8. Principiul răspunderii în administraţia publică ............................ 80

PARTEA a II-a. ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA

ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
TITLUL I: TEORIA ORGANIZĂRII ADMINISTRAŢIEI
PUBLICE ...................................................................... 83

Capitolul IV. Noţiuni introductive .................................................. 83

§ 1. Noţiunea de stat şi puterea de stat ............................................... 83
§ 2. Noţiunea, locul şi părţile componente ale autorităţilor
administraţiei publice .................................................................. 87
§ 3. Sarcinile, atribuţiile, competenţa şi capacitatea autorităţilor administraţiei
publice ................................................................. 90
§ 4.Clasificarea sarcinilor şi competenţelor administrative................. 94

Capitolul V. Sistemul, structura şi clasificarea autorităţilor administraţiei

publice ................................................. 99
§ 1. Noţiunea sistemului autorităţilor administraţiei publice ............ 99
§ 2. Supraordonarea şi subordonarea ierarhică administrativă ........... 101
§ 3. Dubla subordonare a unor autorităţi administrative .................... 106
§ 4. Structura autorităţilor administrative ........................................... 109
§ 5. Clasificarea organelor şi a structurilor administrative ................. 114

2
TITLUL II: FUNCŢIA PUBLICĂ ÎN ADMINISTRAŢIA
PUBLICĂ ...................................................................... 121
Capitolul VI. Noţiunea, regimul juridic şi clasificarea funcţiilor şi
funcţionarilor publici ............................................ 121
§ 1. Noţiunea funcţiei publice ............................................................. 121
§ 2. Funcţia publică administrativă ..................................................... 125
§ 3. Noţiunea funcţionarului public .................................................... 130
§ 4. Regimul juridic al funcţiei publice .............................................. 136
§ 5. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici ........................... 171
§ 6. Clasificarea funcţiilor şi a funcţionarilor ..................................... 186
Capitolul VII. Probleme de personal şi ale răspunderii în administraţie a
funcţionarilor publici .................. 195
§ 1. Pregătirea (formarea) profesională a funcţionarilor .................... 195
§ 2. Selecţia şi numirea personalului administrativ ............................ 199
§ 3. Repartizarea şi integrarea funcţionarilor ..................................... 205
§ 4. Perfecţionarea pregătirii funcţionarilor ....................................... 206
§ 5. Evaluarea funcţionarilor publici .................................................. 209
§ 6. Stabilitatea şi cariera funcţionarilor ............................................. 215
§ 7. Avansarea funcţionarilor ............................................................. 219
§ 8. Răspunderea funcţionarilor ......................................................... 224

TITLUL III: FUNCŢIONAREA ŞI BAZA MATERIALĂ A

ADMINISTRAŢIEI ................................................... 247
Capitolul VIII. Funcţionarea şi conducerea organelor
administrative ....................................................... 247
§ 1. Independenţa funcţională şi operativă a organelor politice ......... 247
§ 2. Autonomia locală ......................................................................... 250
§ 3. Conducerea administrativă .......................................................... 252
§ 4. Metode de conducere şi de coordonare în administraţie ............. 255
§ 5. Metodologia documentării, circulaţia şi păstrarea
documentelor administrative ....................................................... 258
§ 6. Regulamentul de organizare şi funcţionare a autorităţii .............. 266

Capitolul IX. Baza tehnico-materială şi sediile administraţiei ..... 271

§ 1. Baza tehnico-materială ................................................................ 271
§ 2. Localurile (sediile) autorităţilor administrative ........................... 275

TITLUL IV: AUTORITĂŢILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE.. 277

Capitolul X. Autorităţile centrale .................................................... 277
Secţiunea I-a. Preşedintele României ................................................. 277
§ 1. Natura instituţiei prezidenţiale şi a formei de guvernământ
a statului român ........................................................................... 277
§ 2. Atribuţiile şefului statului ............................................................ 280
§ 3. Actele de natură administrativă ale şefului statului ..................... 284
Secţiunea a II-a. Guvernul .................................................................. 285
§ 1. Locul, rolul şi funcţiile guvernului în sistemul autorităţilor
publice ........................................................................................ 285

3
§ 2. Constituirea (investitura) guvernului ........................................... 288
§ 3. Organizarea Guvernului ............................................................... 306
§ 4. Funcţionarea Guvernului ............................................................. 311
§ 5. Atribuţiile Guvernului ................................................................. 312
§ 6. Actele Guvernului ........................................................................ 318
§ 7. Răspunderea Guvernului ............................................................. 320
§ 8. Raporturile dintre Parlament şi Guvern ....................................... 321
Secţiunea a III-a. Administraţia publică centrală de specialitate ....... 327
§ 1. Trăsăturile, locul şi rolul organelor centrale în sistemul autorităţilor
administrative .......................................................... 327
§ 2. Constituirea, organizarea şi funcţionarea organelor centrale ...... 329
§ 3. Atribuţiile autorităţilor administraţiei publice centrale ............... 336
§ 4. Actele autorităţilor centrale de specialitate .................................. 339
§ 5. Răspunderea miniştrilor ............................................................... 341

Capitolul XI. Administraţia publică în teritoriu ........................... 345

Secţiunea I-a. Consiliile locale şi judeţene ......................................... 345
§1. Natura juridică, locul şi rolul consiliilor în sistemul administraţiei
publice ................................................................... 345
§ 2. Formarea consiliilor locale şi judeţene ........................................ 354
§ 3. Constituirea consiliilor locale şi judeţene .................................... 355
§ 4. Compunerea consiliilor locale şi judeţene ................................... 359
§ 5. Organizarea consiliilor locale şi judeţene .................................... 365
§ 6. Funcţionarea consiliilor locale şi judeţene .................................. 367
§ 7. Aparatul propriu de specialitate al consiliilor locale şi judeţene.. 373
§ 8. Serviciile publice locale şi judeţene ............................................ 376
§ 9. Secretarul localităţii şi al judeţului .............................................. 378
§ 10. Atribuţiile consiliilor locale şi judeţene ..................................... 380
§ 11. Actele consiliilor ........................................................................ 392
§ 12. Răspunderea consiliilor şi consilierilor ..................................... 396
Secţiunea a II-a. Primarul ................................................................... 399
§ 1. Alegerea şi durata mandatului ..................................................... 399
§ 2. Atribuţiile primarului ................................................................... 407
§ 3. Actele primarului ......................................................................... 411
§ 4. Răspunderea primarului ............................................................... 413
Secţiunea a III-a. Prefectul ................................................................. 415
§ 1. Investirea în funcţie ..................................................................... 415
§ 2. Atribuţiile prefectului .................................................................. 418
§ 3. Actele prefectului ........................................................................ 425
§ 4. Aparatul propriu al prefecturii ..................................................... 426
Secţiunea a IV-a. Comisia judeţeană consultativă ............................. 428
Secţiunea a V-a. Sistemul electoral local ........................................... 431
§ 1. Noţiunea sistemului electoral ...................................................... 431
§ 2. Drepturile electorale .................................................................... 432
§ 3. Organizarea alegerilor ................................................................. 437
§ 4. Desfăşurarea alegerilor ................................................................ 457
§ 5. Stabilirea şi constatarea rezultatelor alegerilor ............................ 461
§ 6. Jurisdicţii electorale în materia alegerilor locale ......................... 468

4
ANEXE .............................................................................................. 475

5
 PARTEA I-a.
NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Capitolul I. Administraţia publică: noţiune, sensuri şi cercetare ştiinţifică

§ 1. Noţiunea de administraţie publică

Statul reprezintă forma organizată şi exteriorizată a puterii publice de pe un

anumit teritoriu exercitată asupra întregii colectivităţi umane aflate în acel loc. În acest
sens statul este un fenomen obiectiv inerent vieţii sociale superior organizate, adică
societăţii civile.
Puterea executivă este constituită dintr-o categorie distinctă a autorităţilor
publice, respectiv administraţia publică sau de stat formată din:
1. la nivel central sau naţional:
a. guvernul, autoritate supremă a întregului executiv, având atribuţii
generale în materie administrativă;
b. ministerele şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale de
specialitate – dintre care majoritatea sunt în subordinea guvernului cu o
sferă limitată de acţiune;
2. la nivel local sau teritorial:
a. prefecţii, reprezentanţi ai guvernului în teritoriu;
b. serviciile publice deconcentrate aparţinând autorităţilor centrale de
specialitate ale administraţiei publice cu acţiune limitată în sectoare, precum
finanţele, învăţământul, sănătatea, etc.;
c. consiliile locale şi cele judeţene, autorităţi autonome reprezentative ale
colectivităţilor locale;
d. primarii, organe executive ale consiliilor locale.
Administraţia publică se poate defini ca acea categorie a autorităţilor de stat
constituită în temeiul aceleiaşi funcţii (forme) fundamentale de activitate executivă, pe
care o înfăptuiesc şi prin care se realizează, în mod specific, puterea publică.
La rândul ei, activitatea executivă se poate defini ca reprezentând acea funcţie
(formă) fundamentală de activitate ce realizează în mod specific puterea de stat şi care
constă din punerea în executare sau în aplicare a prevederilor cuprinse în legi şi în alte
acte juridice emise în temeiul acestora înfăptuită, de regulă, de o categorie distinctă a
autorităţilor publice, respectiv administraţia publică, în principal.
Administraţia publică are următoarele caracteristici generale:1
- reprezintă un sistem unitar ce reuneşte în cadrul ei, în baza relaţiilor juridice
(dintre care unele sunt ierarhice), autorităţi, aflate pe diferite nivele ale
organizării administrative, conduse de guvern;
- activitatea executivă îndeplinită de ea este constituită din acţiuni de
prescriere sau de dispoziţie - constituite din reglementări - şi acţiuni de
prestaţie, declanşate din oficiu sau la cerere, vizând activitatea concretă de
aplicare a legii în situaţii şi asupra unor subiecte strict determinate (de
exemplu: stabilirea şi încasarea impozitelor, sancţionarea contravenienţilor,
emiterea autorizaţiilor de diverse feluri, şcolarizarea elevilor, etc.);
1
Asupra unor caracteristici a se vedea I. Alexandru Drept administrativ, Editura Omnia,
Braşov, 1999, pag. 34-40.

6
 - administraţia este structurată funcţional şi teritorial, fiind alcătuită din
autorităţi publice şi instituţii publice ce dispun de stabilitate instituţională şi
continuitate funcţională necesare îndeplinirii sarcinilor de durată şi de
moment care le revin;
- activitatea executivă este formalistă întrucât se realizează cu respectarea
anumitor proceduri - sub sancţiunea nevalabilităţii acţiunilor săvârşite cu
încălcarea regulilor ce le guvernează - şi, în cea mai mare parte a ei, este şi
juridică prin efectele produse, adică prin drepturile şi obligaţiile rezultate.
În acest sens apreciem ca funcţii formale (şi nu de conţinut) următoarele acţiuni
ce revin administraţiei:2
- funcţia de conducere, manifestată în special prin acte de reglementare
(normative), în cadrul cărora locul central îl ocupă decizia administrativă;
- funcţia de coordonare ca activitate de corelare a acţiunilor executive în
vederea realizării unitare a sarcinilor şi atribuţiilor ce revin administraţiei;
- funcţia de îndrumare ca activitate de orientare a acţiunilor executive în
vederea realizării lor în deplină unitate cu baza legală care le determină;
- funcţia de control ca activitate de constatare a stadiului îndeplinirii sarcinilor
şi de măsurare a rezultatelor acţiunii administrative;
- funcţia de punere în executare concretă a măsurilor dispuse conform legii.
Prin toate aceste funcţii se pune în evidenţă principala trăsătură a administraţiei
respectiv latura organizatorică a ei, adică asigurarea derulării normale a raporturilor
sociale în urma intervenţiei executive a statului.

Capitolul III. Principiile administraţiei publice

§ 1. Noţiunea, sensurile şi clasificarea principiilor

. Principiile administraţiei publice sau de stat reprezintă un ansamblu unitar de

reguli de bază având o natură politică, economică, socială şi juridică care determină în
mod esenţial organizarea, funcţionarea şi activitatea sistemului executiv de organe al
statului.
Reprezentă principii generale ale administraţiei de stat şi, corelativ, ale dreptului
administrativ următoarele: principiul conducerii unitare şi centralizate, principiul
exercitării democratice a puterii executive, principiul stabilităţii şi specializării
structurilor administrative, principiul legalităţii în administraţia de stat, principiul
egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor administrative publice, principiul răspunderii sau
responsabilităţii administrative.

2
Ioan Alexandru, op.cit., pag. 41-44.

7
 § 2. Separaţia puterilor în stat3

Separaţia puterilor în stat este acea regulă fundamentală în organizarea,

funcţionarea şi activitatea autorităţilor în ansamblul lor în conformitate cu care puterea
publică se manifestă în deplinătatea şi complementaritatea atributelor sale prin existenţa
puterilor legislativă, executivă şi judecătorească a căror funcţionare şi exercitare se
realizează în mod independent şi egal una faţă de alta, cu posibilităţi de cooperare şi
control reciproc.
Deşi acest principiu apare expres consacrat doar în Constituţia4 revizuită (art.1/4)
se impune o scurtă analiză a raţiunilor ce au determinat enunţarea sa în unele acte
normative.5
O primă necesitate care determină acest principiu este de ordin funcţional şi
constă în imposibilitatea practică ca exerciţiul întregii puteri publice şi a tuturor
funcţiilor statului modern să revină exclusiv numai unei singure autorităţi sau numai
unei singure categorii de autorităţi. Într-adevăr, diversitatea şi volumul sarcinilor ce
revin pe ansamblul statului contemporan în cele mai variate sectoare ale vieţii sociale,
precum şi dimensiunea geografică a teritoriului şi cea numerică a populaţiei au
determinat, de-a lungul timpului, proliferarea, centrală şi locală, a organelor publice tot
mai diversificate în specializarea (funcţia) realizată.

O a doua necesitate determinantă în separarea puterilor este de ordin democratic

şi rezidă din nevoia de a nu mai îngădui ca la nivelul uneia şi aceleiaşi autorităţi sau
categorii să se concentreze o putere exorbitantă şi discreţionară care să aibă în mod
exclusiv atât puterea de a adopta legi, competenţa de a le aplica, iar la nevoie să mai
poată şi judeca încălcarea lor.

§ 3. Principiul conducerii unitare a administraţiei

Deşi în structura statului se disting trei mari categorii de autorităţi publice,

fiecare din ele contribuie în mod propriu la realizarea unitară în deplină concordanţă şi
complementaritate cu celelalte autorităţi, a întregii puteri publice pe ansamblul statului.
În primul rând, pentru ca un sistem de autorităţi publice dintr-un stat unitar să
poată contribui în mod eficient la asigurarea unităţii statului, trebuie ca fiecare sistem
care-l compune să aibă o autoritate de vârf proprie care să reprezinte conducerea unică.
3
Asupra problematicii separaţiei puterilor a se vedea Gh. Gheorghe, op.cit., pag. 5-26; N. Ruja,
op.cit., pag. 5-59; I. Muraru, op.cit., pag. 254-258; G. Vrabie, vol. I, ediţie revizuită, op.cit.,
pag.78; T. Drăganu, vol. I, op.cit., pag. 253-265; A. Iorgovan, Drept constituţional şi instituţii
politice, Editura Jean Louis Calderon, Bucureşti, 1994, pag. 147.
4
Totuşi, art. 80/2 arată că Preşedintele României exercită funcţia de mediere între puterile
statului.
5
Art. 1 din Legea nr. 90/2001 pentru organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a
ministerelor arată că Guvernul este autoritatea publică a puterii executive; art. 2 lit. 2 din Legea
contenciosului administrativ nr. 29/1990 face referire la măsurile urgente ale puterii executive
care nu pot fi atacate în justiţie; art. 2 din Decretul-Lege nr. 92/1990 pentru alegerea
Parlamentului şi Preşedintelui României (abrogat) arată că guvernarea României se realizează
pe baza sistemului democratic pluralist, precum şi a separaţiei puterilor legislativă, executivă şi
judecătorească; art. 1 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească prevede că
puterea judecătorească este separată de celelalte puteri ale statului.

8
În cazul sistemului executiv acesta este guvernul care exercită conducerea generală a
administraţiei publice (art.101/1 din Constituţie şi art.1 din Legea nr.90/2001 pentru
organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor).
În al doilea rând, conducerea unică trebuie să se exercite în mod uniform şi
unitar asupra întregului sistem şi, implicit, asupra tuturor elementelor care-l compun,
prin decizii sau hotărâri obligatorii, indiferent de existenţa sau lipsa raporturilor de
subordonare. În acest sens hotărârile de guvern sunt, deopotrivă, obligatorii pentru
ministere şi alte autorităţi ale administraţiei centrale de specialitate din subordinea
guvernului, inclusiv pentru serviciile publice deconcentrate ale acestora din teritoriu
(art.108 din Constituţie coroborat cu art.53 lit. a din Legea nr.90/2001), dar şi pentru
celelalte autorităţi centrale şi locale nesubordonate acestuia, inclusiv cele care dispun de
autonomie, inclusiv locală, cum este cazul consiliilor locale şi judeţene (art.11 lit. d din
Legea nr.90/2001 coroborat cu art.68/1 lit. a din Legea administraţiei publice locale
nr.215/2001).
În al treilea rând, conducerea unică trebuie să poată controla modul de respectare
şi de aplicare unitară a legilor ţării şi a propriilor hotărâri, putând anula actele ilegale ale
autorităţilor din subordine sau ataca în faţa unei jurisdicţii, de regulă instanţă de
judecată, astfel de acte dacă provin de la autorităţi nesubordonate (de exemplu, prefectul
poate ataca în contencios administrativ actele administrative ilegale ale autorităţilor
publice locale - art.27/1 din Legea nr.215/2001).
În al patrulea rând, în funcţie de raporturile existente între autorităţile centrale
(naţionale) şi cele din teritoriu sau locale, conducerea administrativă se poate realiza în
forme centralizate (strict) – cazul armatei, desconcentrate – cazul internelor,
deconcentrate – cazul serviciilor publice din finanţe, sănătate, învăţământ, şi prin
autonomia locală – cazul consiliilor locale şi judeţene. Dincolo sau peste autonomia
locală nu se mai poate trece pentru că s-ar rupe unitatea statală, datorită tendinţelor
centrifuge, trecându-se la o cu totul altă structură de stat, de la cea unitară la cea
compusă, cum ar fi, de exemplu, federaţia.
Principiul conducerii unitare urmăreşte promovarea intereselor naţionale
generale la nivelul întregului stat, de sus în jos, exprimând sub aspect organizatoric şi
funcţional unitatea şi omogenitatea de scop şi de acţiune a întregii puteri executive,
evidenţiind latura ierarhică, verticală specifică statelor unitare.

§ 4. Principiul constituirii şi exercitării democratice a puterii executive

Forma democratică reprezintă modalitatea de conducere a statului de către

naţiune sau popor în interesul său. Conducerea poate să fie nemijlocită (democraţia
directă), de exemplu, în cazul organizării şi desfăşurării unui referendum naţional sau
local. Totuşi, având în vedere dimensiunea teritorială a statelor şi cea numerică a
populaţiei, cât şi evitarea rutinei în utilizarea referendumului, este mult mai frecvent
utilizată conducerea indirectă sau mijlocită prin organe alese sau aşa-numita democraţie
reprezentativă.
Dacă principiul conducerii unitare a administraţiei acţionează cu efect vertical,
de sus în jos, în ansamblul sistemului executiv pentru satisfacerea intereselor sociale
generale pe plan naţional, în schimb principiul exercitării democratice a puterii
executive acţionează în special cu efect orizontal, nu numai în privinţa modului de
formare, organizare şi funcţionare a administraţiei, dar mai ales în raporturile ei cu cei

9
administraţi şi în mod special sub aspectul satisfacerii intereselor individului şi ale
colectivităţii locale din teritoriu.
Desigur, între principiul conducerii unitare a administraţiei locale şi cel al
exercitării democratice a puterii executive există o strânsă legătură pentru a realiza în
mod permanent un echilibru dinamic şi constant între ele, pentru că, altfel, se poate
manifesta tendinţa de dezvoltare a unuia în dauna celuilalt.

§ 5. Principiul stabilităţii şi specializări structurilor administrative

Autorităţile administrative reprezintă forme organizatorice ale puterii executive

constituite în structuri stabile, cu atribuţii proprii şi cu o activitate permanentă care
dispun în acest sens de resursele materiale, financiare şi de personal necesare.
În primul rând, aceste caracteristici sunt determinate, în principal, de
permanenţa, volumul şi consistenţa sarcinilor specifice care revin statului, în general, şi
administraţiei sale publice, în special, comparativ cu sarcinile celorlalte puteri publice,
ceea ce conferă, în ultimă instanţă, stabilitate şi continuitate (permanentă) chiar statului,
ca cea mai importantă instituţie a suprastructurii sociale. În acest sens administraţia este
o adevărată coloană vertebrală a statului, iar imaginea ei este o fidelă reprezentare a
acestuia, mai mult decât orice altă putere cu care cetăţeanul vine în contact, mai mult
sau mai puţin, întâmplător.
În al doilea rând, modul de formare şi de organizare, cel de funcţionare şi
atribuţiile exercitate disting administraţia publică în întregul său, dar şi prin
componentele sale centrale şi teritoriale, de celelalte puteri în stat. Într-adevăr,
administraţia nu se poate înfăptui în mod unic sau singular printr-o singură autoritate
(aşa cum funcţia legislativă este îndeplinită de parlament), dar nici printr-o singură
categorie unitară de autorităţi (aşa cum sunt instanţele de judecată), ci ea se realizează
de către multiple categorii de autorităţi constituite în subsisteme cu multiple competenţe
teritoriale (naţionale şi locale), materiale (generale şi speciale – guvern, ministere,
consilii), sectoriale (finanţe, învăţământ, apărare, etc.), nerămânând practic nici un
domeniu social al vieţii publice în afara preocupărilor ei.
În al treilea rând, în vederea realizării acestor atribuţii administraţia recurge fie
la reglementări (întocmai ca şi parlamentul), dar cu caracter aplicativ, fie la acte şi
măsuri concrete de executare, inclusiv de sancţionare (întocmai ca şi justiţia, dar dintr-
un alt mod), ceea ce aşează puterea executivă pe un loc intermediar între celelalte două
puteri de stat.
În al patrulea rând, autorităţile administrative desfăşoară o activitate executivă
continuă spre deosebire de puterea legislativă înfăptuită în cadrul unui mandat cu
intermitenţă doar prin sesiunile şi şedinţele parlamentului, ori ce cea judecătorească
declanşată sporadic, numai la sesizare, în vreme ce respectivele organe acţionează, de
cele mai multe ori, din oficiu, şi, mai rar, la sesizarea. Este şi aceasta o trăsătură, să-i
spunem intermediară, a activităţii executive, între cea legislativă şi cea judiciară.
În al cincilea rând, dacă parlamentarii sunt persoane alese pentru un mandat cel
puţin, dispunând de independenţa opiniilor, poziţiilor şi voturilor exprimate în legislativ,
iar judecătorii sunt inamovibili ca persoane şi independenţi ca activitate, funcţionarii
sunt numiţi, subordonaţi ierarhic şi direct răspunzători pentru măsurile dispuse şi pentru
modul lor de executare putând fi revocaţi din funcţie.

10
 În sfârşit, stabilitatea instituţională a structurilor administrative, cât şi
continuitatea funcţională a activităţii executive, au un caracter limitat, sunt totuşi
relative, pentru că nevoile sociale în curs de transformare impun şi determină mutaţii de
adaptare. Ele se concretizează în administraţie prin reforme şi reorganizări – totale sau
parţiale, de durată sau de moment – de natură instituţională şi atribuţională (distincte
sau cumulative). În acest sens au loc înfiinţări, desfiinţări sau fuziuni de instituţii,
încredinţări, modificări sau retrageri de atribuţii, inclusiv restructurări de personal.
Asemenea discontinuităţi nu caracterizează puterea legislativă ce dispune de o stabilitate
constituţional garantată şi nici puterea judecătorească având structuri rigide, proceduri
de activitate judiciară deosebit de formaliste şi o stabilitate deosebită a corpului de
magistraţi.

§ 6. Principiul egalităţii cetăţenilor în faţa administraţiei

a. Noţiunea egalităţii între cetăţeni şi egalitatea în drepturi

Egalitatea reprezintă acel principiu fundamental al dreptului în temeiul căruia
între cetăţeni nu există nici o deosebire în privinţa modului de dobândire şi exercitare a
drepturilor, asumare şi îndeplinire a îndatoririlor prevăzute de Constituţie şi legi,
indiferent de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, de opinie, de
apartenenţa politică, de avere sau de origine socială.6
În cazul organelor executive acţiunea acestui principiu le obligă la asigurarea
tuturor condiţiilor necesare facilitării accesului nestânjenit şi nediscriminatoriu la
dobândirea efectivă şi, mai ales, la exercitarea reală a drepturilor prevăzute în
Constituţie şi legi, în condiţiile unor garanţii materiale şi juridice oferite de stat.
Privitor la egalitatea juridică precizăm că în cazul:
- egalităţii între naţionalitatea română şi minorităţile naţionale statul
recunoaşte şi garantează acestora dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la
exprimarea identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase;
- egalitatea religioasă este garantată de libertatea conştiinţei şi a cultelor
religioase autonome faţă de stat, nimeni neputând fi constrâns la adoptarea
ori aderarea la o credinţă religioasă contrară convingerii lui;
- egalitatea între sexe e garantată de ocrotirea acordată vieţii de familie, soţiei
şi mamei, de regimul de muncă şi salarizare al femeilor;
- egalitatea de opinie este garantată prin libertatea de exprimare a gândurilor, a
opiniilor sau a credinţelor, prin libertatea presei, prin desfiinţarea şi
interzicerea oricărui fel de cenzură;
- egalitatea politică este garantată indiferent de apartenenţa politică a
cetăţeanului care are libertatea de întrunire şi de asociere politică, sindicală
sau în alte forme;
- egalitatea nu este afectată de considerente de avere sau origine socială în
condiţiile lichidării oricăror privilegii şi discriminări.
b. În privinţa acţiunii principiului egalităţii în administraţia publică
6
Asupra unor definiţii mai vechi a se vedea T. Drăganu, Drept constituţional, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag. 235-238; N. Priscă, Drept constituţional, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, pag. 236-243; I. Deleanu, Drept constituţional, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, pag. 293-298; I. Benditer, I. Muraru, Drept
constituţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982, pag. 107.

11
 Având în vedere că administraţia reprezintă un sistem cu multiple acţiuni
penetrat şi care, la rândul său, penetrează mediul social în care se integrează, se impun,
în acest sens, unele constatări.
O primă constatare se impune în legătură cu modul de formare şi organizare a
autorităţilor administrative reprezentative. În primul rând, cele mai importante organe
de la nivel central (guvernul) şi teritorial (consiliile) sunt desemnate de puterea
legislativă, respectiv alese de alegători.
În al doilea rând, organele executive astfel desemnate sau alese contribuie în
mod hotărâtor la formarea, organizarea şi conducerea altor autorităţi administrative şi
servicii publice care le sunt subordonate ceea ce reprezintă încă o reflectare a
principiului egalităţii ce stă la baza autorităţilor care le-au format.
În al treilea rând, pe plan local, problemele de interes deosebit se pot supune, în
condiţiile legii, aprobării locuitorilor, prin referendum local (art.2/1 din Legea
nr.215/2001).
În al patrulea rând, cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale în raporturile lor
cu autorităţile administraţiei publice locale şi serviciile acestora se pot adresa oral sau în
scris şi în limba lor maternă (art.17 din Legea nr.215/2001).
c. În privinţa acţiunii principiului egalităţii în faţa legii şi a administraţiei publice
Această acţiune reprezintă o reflectare particularizată a principiului
constituţional, mai general, a egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice,
fără privilegii şi fără discriminări, care primeşte astfel o aplicabilitate specifică în faţa
administraţiei, aşa după cum există şi o egalitate a părţilor din proces în faţa justiţiei. Pe
de altă parte, trebuie să avem în vedere şi natura raporturilor în care intră şi în care se
găseşte administraţia cu cetăţenii.

§ 7. Principiul legalităţii în activitatea executivă

Principiul legalităţii reprezintă acea regulă fundamentală de drept în temeiul

căreia toate subiectele de drept – persoane fizice şi juridice, autorităţi de stat şi
organizaţii neguvernamentale, funcţionari şi cetăţeni, străini, etc. – au îndatorirea de a
respecta Constituţia, legile şi celelalte acte juridice, normative şi individuale, întemeiate
pe lege şi aplicabile raporturilor sociale la care participă.7

§ 8. Principiul răspunderii în administraţia publică

Încălcarea normelor de drept antrenează răspunderea juridică în cele mai diferite

forme.
În primul rând, trebuie să remarcăm faptul că administraţia cunoaşte o formă de
răspundere aparte, de natură politico-juridică cum este cea a guvernului în întregul său
şi a fiecărui membru al acestuia în faţa parlamentului, atât pentru activitatea proprie, cât
şi pentru cea a întregului executiv, ceea ce poate antrena retragerea încrederii acordate
executivului pe calea moţiunii de cenzură conform prevederilor constituţionale
(art.109/1 şi 113/1) şi a Legii privind responsabilitatea ministerială nr.115/1999
completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.130/1999. Pe de altă parte,
miniştrii, ca şi prefecţii, răspund în faţa guvernului şi a primului ministru de activitatea
autorităţii executive pe care o conduc (art.30 şi 31 din Legea nr.90/2001, art.2/2 din
Legea nr.115/1999).
7
T. Drăganu, Drept constituţional, op.cit., pag. 275-276.

12
 În al doilea rând, există multiple forme ale răspunderii juridice în conformitate
cu dreptul comun. În condiţiile statului de drept răspunderea acestuia faţă de încălcarea
legii vizează, deopotrivă, autorităţile, inclusiv administrative, care-l compun,
funcţionarii acestora, inclusiv sancţionarea actelor juridice ce încalcă legea.
O primă formă este răspunderea sancţionatoare sau represivă pentru săvârşirea
cu vinovăţie a unor abateri de serviciu sau în legătură cu serviciul având o natură
diferită. Distingem în acest sens infracţiunile, de natură penală (luarea de mită,
neglijenţa în serviciu), contravenţiile – fapte expres definite şi sancţionate de autorităţi
din afara instituţiei – care vizează încălcarea disciplinei financiare, a celei de prevenire
şi stingere a incendiilor, precum şi abaterile disciplinare – având aceeaşi natură
administrativă ca şi contravenţiile – dar derivând din raporturile de funcţie, conform
Statutului funcţionarilor publici.
O a doua formă este răspunderea reparatorie pentru prejudicii cauzate de
funcţionari patrimoniului autorităţii sau instituţiei din care fac parte ori pentru pagubele
pricinuite, tot pe linia atribuţiilor de serviciu, terţelor persoane fizice sau juridice cu care
executivul, în a cărui compunere intră, s-a aflat în raporturi juridice, răspunderea
operând după regulile dreptului civil.
În concluzie, instanţele judecătoreşti pot, ca regulă generală, să cenzureze
activitatea executivă, inclusiv în cazuri special prevăzute, necompetenţa lor în aceeaşi
materie este o situaţie de excepţie, limitativ şi expres prevăzută de lege.

13
 PARTEA a II-a. ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA ADMINISTRAŢIEI
PUBLICE

TITLUL I. Teoria organizării administraţiei publice

TITLUL II. Funcţia publică în administraţia publică

Capitolul VI. Noţiunea, regimul juridic şi clasificarea funcţiilor şi funcţionarilor

publici

§ 1. Noţiunea funcţiei publice8

Funcţia publică se poate defini – în sensul cel mai larg al conceptului – ca

reprezentând o situaţie juridică predeterminată normativ constituită dintr-un complex
unitar de drepturi şi obligaţii prin a căror realizare se înfăptuieşte în mod specific
competenţa unui organ de stat exercitându-se puterea publică în conformitate cu
atribuţiile ce revin autorităţii respective.
În primul rând, funcţia publică este obiectiv predeterminată, fiind reglementată
legal astfel încât drepturile şi obligaţiile care îi alcătuiesc conţinutul sunt prestabilite
neputând fi create, modificate sau suprimate de către titularul ei sau de către alte
subiecte de drept, chiar superioare ierarhic, dacă legea nu le-a conferit o asemenea
prerogativă.
În al doilea rând, funcţia publică este o situaţie juridică, adică un complex unitar
şi interdependent de drepturi şi obligaţii ce revin titularului ei, căruia îi conferă un
adevărat statut propriu, iar nu un simplu conţinut de raport juridic – format între
funcţionar şi superior ori între primul şi cel administrat – în care părţile se disting doar
prin opozabilitatea, uneori reciprocă, a drepturilor şi obligaţiilor ce le revin ca
participanţi în respectiva relaţie juridică.
În al treilea rând, funcţia are un caracter propriu, aparţinând numai celui investit
anume în cadrul unei autorităţi pentru a-i realiza competenţa. În cadrul funcţiei se vor
putea săvârşi numai anumite acte şi fapte (cu sau fără semnificaţie juridică) conform
atribuţiilor ce revin instituţiei respective, ceea ce delimitează – în cadrul organului – o
funcţie de alta chiar similară. Desigur, acest lucru nu împiedică, pe de o parte, ca o
persoană sau mai multe să poată îndeplini simultan sau succesiv aceeaşi funcţie sau
funcţii similare, iar prin delimitări de ordin material, teritorial, personal sau temporal să
se poată face distincţie între funcţii.
Pe de altă parte, o funcţie de regulă, nu epuizează, prin conţinutul ei, întreaga
sferă atribuţională a unei autorităţi, decât în mod cu totul excepţional (de exemplu, în
8
Asupra definiţiei funcţiei şi funcţionarului în literatura mai veche a se vedea R. Ionescu, op.cit., pag.177;
I. Iovănaş, op.cit., pag. 175; A. Iorgovan, V. Gilescu, op.cit., pag. 222; I. Gliga, M. Stoica, Drept
administrativ, Tipografia Învăţământului, Braşov, 1958, pag. 125; pentru literatura nouă a se vedea
Al.Negoiţă, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Editura Atlas Lex S.R.L., Bucureşti, 1993,
pag.78-79; A. Iorgovan, Drept administrativ, vol. IV, Editura Actami, Bucureşti, 1994, pag. 313;
M.Preda, Tratat elementar de drept administrativ român, Lumina Lex, Bucureşti, 1996, pag. 78-79;
V.Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, pag. 141;
R.M.Petrescu, Drept administrativ, vol. II, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1996, pag. 99;
Gh.T.Zaharia, Drept administrativ român, Editura Ankarom, Iaşi, 1949, pag. 311; M. T. Oroveanu,
Tratat de drept administrativ, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” Bucureşti, 1994; pag. 196;
I.Alexandru, Tratat…, op.cit., pag. 333 şi următoarele.

14
cazul organelor unipersonale), întrucât – corespunzător diversităţii de sarcini şi atribuţii
reglementate în vederea realizării lor – în cadrul unei autorităţi se exercită mai multe
funcţii a căror sumă evidenţiază specificul competenţei organului din care fac parte.
În al patrulea rând, funcţia are un caracter continuu sau de permanenţă în timp,
în întreg intervalul scurs de la investirea şi până la dezinvestirea titularului căruia îi
aparţine, indiferent de existenţa sau nu a unui mandat ca durată limitată ori a lipsei
oricărui termen limită.
În al cincilea rând, funcţia are un caracter obligatoriu, prin îndatorirea exercitării
drepturilor şi cea de îndeplinire a obligaţiilor care-i alcătuiesc conţinutul, în sensul că ea
nu este o facultate sau o posibilitate, de genul dreptului subiectiv conferit persoanelor
fizice sau juridice şi faţă de care există latitudinea de a intra sau nu, după propria voinţă,
în raporturi juridice conform interesului propriu.
În al şaselea rând, numai prin îndeplinirea efectivă a tuturor funcţiilor din cadrul
unei autorităţi se realizează exercitarea practică a competenţei autorităţii în cauză
conform atribuţiilor legal stabilite. Aceasta înseamnă că funcţiile trebuie încredinţate
efectiv unor persoane fizice apte să le exercite, care dispun de voinţa şi energia necesară
realizării lor. Desigur, pot exista şi funcţii neocupate de titulari, iar, uneori, chiar funcţii
neexercitate, dar acestea nu afectează, pe ansamblu, realizarea atribuţiilor organului, ci
numai integralitatea îndeplinirii lor. De asemenea, uneori, pot exista delegări sau
cumuluri ori suplinirii de funcţii ca situaţii excepţionale când una şi aceeaşi persoană va
asigura exercitarea efectivă a două sau mai multor funcţii tocmai pentru asigurarea
funcţionării normale a instituţiei.
În al şaptelea rând, prin exercitarea funcţiei se contribuie la realizarea puterii
publice,9 fie într-o formă directă, în cazul funcţiilor de decizie ce incumbă emiterea
actelor juridice de putere sau de autoritate (de regulă, de către conducătorul autorităţii
sau instituţiei), fie indirectă prin acţiunile de pregătire, executare şi control strâns legate
sau în legătură cu exerciţiul autorităţii de stat (cazul inspectorilor, referenţilor, etc.).
§ 2. Funcţia publică administrativă

Trăsăturile anterior prezentate sunt valabile, în general, oricărei funcţii publice

(inclusiv legislative, executive sau judiciare) deoarece toate presupun exerciţiul puterii
publice. Însă funcţia executivă sau administrativă o vom putea defini drept o categorie
ce reprezintă situaţia juridică legal predeterminată constând dintr-un complex unitar de
drepturi şi obligaţii prin care se înfăptuieşte, de regulă, competenţa unui organ al
administraţiei publice contribuindu-se la exercitarea puterii publice executive în
conformitate cu atribuţiile ce revin autorităţii în cauză.
Funcţia publică – în sensul ei restrâns administrativ – a fost amplu reglementată
prin Legea10 privind Statutul funcţionarilor publici nr.188/1999 care a definit-o (art.3/1)
ca reprezentând ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite în temeiul legii, în
scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală
şi locală (art.2/1).
9
Art. 105/1 din Constituţie face referire la funcţii publice de autoritate, iar art. 18 din Legea nr. 40/1990
privind organizarea şi funcţionarea Ministerului de Interne prevede că în realizarea atribuţiilor cadrele
militare sunt investite cu exerciţiul autorităţii de stat având anumite drepturi şi obligaţii.
10
Publicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I-a nr. 600 din 8 decembrie 1999 şi Ordonanţa de
urgenţă nr. 82 pentru modificarea şi completarea ei publicată în „Monitorul Oficial al României” nr. 293,
Partea I-a din 28.06.2000, modificată prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei, publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I-a, nr. 279 din 21.04.2003.

15
 Funcţia publică are la bază o serie de principii (art.4):
- principiul legalităţii funcţiei publice, întrucât funcţia publică este
definită de Statut, iar funcţiile publice sunt prevăzute în anexa acestuia (art.4 lit. a, teza
I-a), conţinutul activităţilor desfăşurate de funcţionari în exercitarea prerogativelor de
putere publică fiind determinat de lege (art.2/3);
- principiul imparţialităţii exercitării funcţiei publice, respectiv a
serviciului public înfăptuit prin intermediul ei, întrucât funcţionarul trebuie să asigure
derularea raportului administrativ, declanşat la cerere sau din oficiu, fără părtinire,
nefavorizând nici una din părţile acestuia, inclusiv pe sine, motiv pentru care legea a
reglementat, în acest sens, incompatibilităţile, conflictele de interese şi interdicţiile ce se
impuneau (art.4 lit. a, teza a II-a), ceea ce nu exclude promovarea intereselor legitime şi
legale, după caz, a cetăţenilor ori a autorităţilor şi instituţiilor publice implicate (art.1/2
teza ultimă);
- principiul obiectivităţii în exercitarea funcţiei publice, presupune
soluţionarea cazului dat cu respectarea adevărului obiectiv, respectiv pe baza stării de
fapt corect stabilite şi cu respectarea prevederilor legale integral aplicabile situaţiei,
astfel încât propunerea, avizul, decizia, etc., să fie temeinice şi legale (art.4, lit. a teza a
III-a);
- principiul transparenţei în exercitarea funcţiei publice, adică a
furnizării tuturor informaţiilor necesare şi solicitate, utile soluţionării cauzei,
cunoaşterea, de către cel interesat ori de către opinia publică, în funcţie de natura
(normativă sau individuală) a actului şi de importanţa acestuia, a modului de desfăşurare
şi fundamentare a procesului decizional, inclusiv a actului rezultat în cadrul lui (art.4 lit.
b din Statut şi art.1 şi 2 din Legea nr.52/2003 privind transparenţa decizională în
administraţia publică);
- principiul eficienţei şi eficacităţii are în vedere, pe de o parte,
rezultatul economic al exercitării funcţiei (nu neapărat în sensul rentabilităţii
economice, ci în cel al încadrării în limita veniturilor sau bugetelor proprii ori alocate),
iar, pe de altă parte, rezultatul social scontat, aşteptat de individ, colectivitate, autoritate
(art.4 lit. c);
- principiul responsabilităţii, în conformitate cu prevederile legale,
adică de îndeplinire sau exercitare a funcţiei în conformitate cu obligaţiile decurgând
din competenţele şi atribuţiile încredinţate titularului ei şi prin a căror încălcare se
declanşează răspunderea juridică a acestuia (art.4 lit. d);
- principiul orientării către cetăţean a funcţiei publice în sensul
prestării la termen şi întocmai a serviciului public solicitat, efectuarea lui în interesul
acestuia de către autoritatea sau instituţia publică cea mai apropiată posibil (art.4 lit. e);
- principiul stabilităţii în exercitarea funcţiei în sensul că funcţionarii
publici nu pot fi eliberaţi sau destituiţi din funcţie decât în condiţiile şi cazurile legal şi
limitativ prevăzute, iar întreruperea sau suspendarea temporară ori încetarea definitivă a
raporturilor de serviciu din motive neimputabile acestora nu determină pierderea
drepturilor legal câştigate şi nici a calităţii de funcţionar public păstrat în corpul de
rezervă (art.4 lit. f coroborat cu art.2/2 teza ultimă);
- principiul subordonării ierarhice a funcţionarului
public – trăsătură distinctivă a acestuia faţă de parlamentar sau judecător -, constând în
îndatorirea executării tuturor dispoziţiilor ierarhice legale ale superiorilor acestuia, în
limitele competenţei sale, la timp şi întocmai (art.4 lit.g).

16
 Deşi legea nu le mai enunţă ca şi principii generale şi distincte, totuşi putem
considera ca principii şi următoarele reguli:
- principiul egalităţii (accesului) şanselor de intrare şi promovare în
corpul funcţionarilor publici prin concursul deschis pentru fiecare cetăţean ce
îndeplineşte condiţiile legale (art.491/3 teza a II-a) ceea ce este o reflectare
particularizată a principiului egalităţii în drepturi, fiind interzisă orice discriminare
(art.26/2);
- principiul selecţiei funcţionarilor prin concurs după criteriul competiţiei
deschise, transparenţei, meritelor şi competenţei profesionale (art.491/3 teza I-a).
Conţinutul concret al drepturilor şi îndatoririlor decurgând din funcţie şi
revenind titularului ei se stabilesc prin fişa postului. Ea reflectă şi diferenţierile faţă de
alte funcţii sau posturi similare.
Totalitatea funcţiilor dintr-o autoritate sau instituţie, atât cele publice cât şi cele
nepublice, corespunzător schemei de organizare a lor, cu diviziunile şi subdiviziunile
componente structurale, constituie statul de funcţii a acestora.

§ 3. Noţiunea funcţionarului public

Funcţionarul public este persoana fizică investită în mod legal cu exercitarea

unei funcţii publice. Între funcţie şi funcţionar, deci între situaţia juridică şi titularul ei,
există multiple legături şi diferenţieri.
În primul rând, funcţia publică este o situaţie juridică obiectivă, impersonală –
deoarece este o creaţie a legii – existând independent de titularul sau deţinătorul ei,
respectiv funcţionarul public, care se poate schimba, izvorând din nevoile practice ale
exercitării organizate a puterii publice în scopul realizării unui serviciu public
determinat, de larg interes.
În al doilea rând, funcţia publică nu se poate realiza în afara unui titular investit
cu înfăptuirea ei şi devenit, astfel, funcţionar public apt pentru misiunea încredinţată.
În al treilea rând, de regulă, funcţia publică nu epuizează întreg conţinutul
atribuţiilor şi sarcinilor de serviciu ce revin unui funcţionar deoarece cel în cauză mai
poate primi, alături de acestea, şi alte însărcinări legate de exerciţiul funcţiei sale, fie în
baza legii, fie în baza dispoziţiilor superiorilor săi ierarhici.

În al patrulea rând, funcţionarul exercită funcţia numai în baza unei investiri

legale şi în limitele ei, fără a putea refuza realizarea ei decât în cazul unor dispoziţii
apreciate ca ilegale ale conducerii sale.
Pornind de la conţinutul funcţiei publice executive putem defini funcţionarul
public (administrativ) ca reprezentând persoana fizică ce face parte dintr-o autoritate sau
instituţie publică aflată în raporturi ierarhice şi care a fost legal investită cu exerciţiul
unei funcţii publice executive, de regulă, pentru o perioadă de timp nedeterminată, fiind
salarizată pentru activitatea depusă.
Statutul funcţionarilor publici a adoptat, din raţiuni specifice, o definiţie şi
anumite criterii particulare în configurarea conceptului de funcţionar public (art.2 şi 5).
În primul rând, funcţionar public este numai persoana numită într-o funcţie
publică (art.2/1), ceea ce exclude de la bun început toate persoanele alese (primari,
viceprimari şi consilieri în cazul autorităţilor locale) sau desemnate (cazul premierului şi
a întregului guvern votat de parlament).

17
 Prima precizare are în vedere faptul că numirea provine de la conducătorul
autorităţii sau instituţiei publice, cu respectarea dispoziţiilor din Statut (nr.2/3),
indiferent de locul ocupat de cel în cauză în ierarhia internă a organului din care face
parte (director, şef serviciu, inspector, referent, deci persoane de conducere sau de
execuţie).
A doua precizare, vizează numirea în funcţii de conducere a sau din cadrul
autorităţii sau instituţiei publice care, credem, revine conducătorului autorităţii sau
instituţiei ori conducerii supraordonate ierarhic eventual cu respectarea unor formalităţi
de genul acordului, avizului, etc. (de exemplu, avizul prefectului la numirea sau
eliberarea din funcţie a conducătorilor serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor
şi celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale – art.133/2 din Legea
administraţiei publice locale nr.215/2001.
În al doilea rând, nu intră în categoria funcţionarilor publici, în sensul Statutului,
sau mai precis nu se aplică prevederilor acestuia persoanelor numite sau alese în funcţii
de demnitate publică (art.6 lit. e), cum ar fi, de exemplu, membrii guvernului, prefecţii,
subprefecţii, etc., neexistând încă o lege proprie pentru această categorie, exceptând-o
pe aceea a responsabilităţii ministeriale nr.115/1999 sau a Legii nr.161/2003.
În al treilea rând, funcţionarii publici nemaiîncheind contract individual de
muncă, conform legii, numai personalul salariat din aparatul propriu al autorităţilor şi
instituţiilor publice, care efectuează activităţi de secretariat-administrative, protocol,
gospodărire, întreţinere-reparaţii şi de deservire, precum şi alte categorii de personal
care nu exercită prerogative de putere publică, este angajat cu contract individual de
muncă neavând calitatea de funcţionar public şi aplicându-i-se legislaţia muncii (art.6
lit. a).
De la prevederile Statutului mai sunt excluse (art.6) şi:
- personalul salariat încadrat, pe baza încrederii personale, la
cabinetul demnitarului;
- corpul magistraţilor;
- cadrele didactice.
Prima precizare care trebuie făcută este aceea că, o bună parte din aceste
persoane au calitatea de funcţionari (secretar-dactilograf, curier, casier, bibliotecar), dar
nu pe aceea de funcţionar public.
A doua precizare vizează faptul că nimic nu împiedică la ocuparea posturilor de
către cei în cauză să opereze şi o numire în funcţie, dublată de încheierea contractului de
muncă, mai ales dacă se susţine un concurs de către mai mulţi candidaţi.
A treia precizare are în vedere aplicarea integrală a regimului juridic de dreptul
muncii şi la modificarea ori încetarea contractului de muncă, precum şi în materia
litigiilor de muncă (jurisdicţiei muncii), pentru acest personal auxiliar, de deservire.
În al patrulea rând, funcţionarilor publici li se aplică prevederile din Legea
privind Statutul funcţionarilor publici.
O a doua precizare se referă la terminologia specifică legii şi anume aceea de
Statut.
Această denumire reflectă într-un prim sens11 specificul reglementării şi anume
acela de a grupa principalele probleme pe care le presupune situaţia juridică a
funcţionarilor publici, precum şi ansamblul normelor esenţiale aplicabile tuturor

11
C. Călinoiu, V. Vedinaş, Teoria funcţiei publice comunitare, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pag.
11-13, precum şi bibliografia citată acolo.

18
acestora sau majorităţii12 lor, constituind dreptul comun în materie. Totuşi, trebuie să
remarcăm faptul că legea în cauză are un conţinut mult mai larg deoarece reglementează
şi organizarea funcţiei publice (art.1 teza I-a), abordând probleme de genul Agenţiei
Naţionale a Funcţionarilor Publici, de management a funcţiilor publice şi funcţionarilor
publici (art.20-24).
În al cincilea rând, acolo unde prevederile statutare sunt neîndestulătoare ele se
completează, în măsura în care nu contravin, cu prevederile legislaţiei muncii (art.103),
cu ale legislaţiei pensiilor şi asigurărilor sociale (art.37), Legii contenciosului
administrativ (art.49/2, 74, 78/2, 95).
Numărul total al persoanelor care îndeplinesc funcţiile prevăzute în statul de
funcţiuni formează efectivul de personal al respectivei autorităţi sau instituţii. În baza
statului de funcţii şi a efectivului de personal se obţine statul de personal care cuprinde
diviziunile sau structurile nominalizate (denumite), funcţiile ce fac parte din ele şi
numărul posturilor pentru fiecare funcţie cu numele persoanelor care ocupă fiecare post.
Statul de plată sau de salarii este o reflectare a statului de personal cu specificarea
drepturilor băneşti (salariale) cuvenite, în principal, pentru munca depusă, şi a
obligaţiilor corespunzătoare decurgând din aceste drepturi, fie în baza legii (impozitul
pe salar, contribuţia la asigurări sociale, de exemplu), fie a unor titluri de creanţă
(imputaţii şi reţineri pentru plata unor pagube sau datorii, plata pensiei de întreţinere,
etc.).
Totalitatea funcţionarilor publici din autorităţile şi instituţiile publice din
administraţia publică centrală şi locală constituie Corpul funcţionarilor publici.

§ 4. Regimul juridic al funcţiei publice

a. Condiţii generale ale investirii în funcţie

Regimul juridic al funcţiei publice reprezintă ansamblul normelor juridice care
au ca obiect reglementarea funcţiei respective în privinţa modului ei de formare,
modificare şi încetare. Deşi funcţia publică reprezintă o situaţie juridică obiectivă,
preexistentă, legal reglementată, totuşi raportul juridic concret de funcţiune sau de
serviciu se formează în mod efectiv numai prin investirea unei persoane fizice cu/sau în
funcţia publică respectivă şi care devine, astfel, titulara drepturilor şi obligaţiilor ce
alcătuiesc conţinutul raportului juridic nou format, de unde şi concluzia că odată
ocupată funcţia devine şi o situaţie juridică subiectivă, prin apartenenţa ei la o anumită
persoană strict determinată.
Investirea în funcţie reprezintă actul juridic individual unilateral de putere al
unei autorităţi care numeşte, cu respectarea condiţiilor legale, o persoană fizică într-o
anumită funcţie determinată în scopul exercitării acesteia corespunzător legii.
Există condiţii generale13 de acces la funcţiile publice administrative care trebuie
întrunite, conform Statutului, în persoana celui care urmează a fi investit cu o anumită
funcţie (alăturate diverselor condiţii speciale atât de diferite de la o funcţie la alta, dar
care sunt prevăzute în statute sau reglementări proprii) şi anume (art.49, 52 din Statut):
- existenţa cetăţeniei române şi domiciliul în România;
- existenţa vârstei de 18 ani împliniţi;

12
Jean Marie Auby, Jean Bernard Auby, Institutions administratives. Organisation générale. Contentieux
administratif. Interventions de l’administrations dans l’economie. Prix. Planifications. Amenagement du
téritoire. Dalloz, Paris, 1996, ed. a VII-a, pag. 383.
13
Al. Negoiţă, Drept administrativ, op.cit., pag. 160.

19
 - capacitate deplină de exerciţiu;
- stare de sănătate corespunzătoare;
- cunoaşterea limbii române, scris şi vorbit;
- promovarea concursului sau examenului de specialitate;
- pregătirea profesională de specialitate;
- declaraţia de avere;
- compatibilitate morală;
- lipsa stării de incompatibilitate;
- depunerea jurământului de credinţă.

b. Formarea, modificarea, suspendarea, întreruperea şi încetarea

raportului de serviciu (funcţiune)
a. Odată întrunite condiţiile generale şi cele speciale de acces la funcţia publică
urmează operaţiunea propriu-zisă a investirii sau investitura ca act juridic unilateral
individual de autoritate provenind de la un organ public sau instituţie publică prin care
se încredinţează unei persoane exercitarea unei funcţii publice în cadrul autorităţii sau
instituţiei respective.
Conform Statutului (art.4/1) investirea se face prin numire, deşi alte categorii
beneficiază de alegere în funcţiile reprezentative (primarii, art.61 din Legea
nr.215/2001) sau desemnare şi votare (premierul şi guvernul art.103/1-3 din
Constituţie), ceea ce permite formarea şi exercitarea raportului de serviciu pe durată
nedeterminată.
Numirea este un act de drept administrativ individual emis, de regulă, de
conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, fiind o manifestare de voinţă exclusivă şi
unilaterală provenită de la acea parte a raportului juridic care încredinţează funcţia spre
exercitare. Această caracteristică este esenţială nu numai pentru formarea raportului de
serviciu ori de funcţiune, ci şi pentru derularea lui ulterioară – prin modificare şi
suspendare – dar şi pentru încetarea lui în acelaşi mod, când, ca regulă nu operează şi
consimţământul celeilalte părţi a raportului juridic, respectiv a funcţionarului, conform
principiului simetriei formal - juridice. În concluzie, investirea prin numire nu este un
act juridic bilateral sau un acord de voinţă, chiar dacă viitorul titular al funcţiei ar fi
formulat anterior o solicitare expresă în vederea investirii sale urmată de actul numirii.
Actul administrativ de numire are formă scrisă şi trebuie să conţină temeiul legal
al numirii, numele funcţionarului public, denumirea funcţiei publice, data şi locul de la
care şi unde se exercită, precum şi drepturile salariale.
În general, se apreciază că actele de autoritate ce ţin de voinţa exclusivă a
funcţionarului (cele se sancţionare, de autorizare) sunt nule, reprezentând o simplă cale
de fapt, în vreme ce actele de constatare, făcute corespunzător legii (cele de stare civilă,
procese-verbale de control), vor trebui considerate valabile sau valide în baza
principiului aparenţei în drept („error communis facit ius”). În acest sens, Legea cu
privire la actele de stare civilă nr.119/1996 prevede (art.7) că actele de stare civilă
întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă,
cu respectarea prevederilor legii în materie, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu
avea această calitate.
Raportul de serviciu al funcţionarului public se exercită pe durată nedeterminată
cu excepţia cazurilor de ocupare a funcţiilor publice pe o perioadă determinată, în
condiţiile prevăzute de lege (art.4 1/2, 3).

20
 Pentru numirea înalţilor funcţionari publici sunt reglementate condiţii speciale
de studii, de specializare şi perfecţionare, de vechime în specialitate, de concurs şi
numire (art.18, 19).
b. Modificarea raportului de funcţie sau de serviciu este rezultatul aceleiaşi
manifestări unilaterale a voinţei autorităţii sau instituţiei publice, care poate conferi sau
retrage atribuţii, poate încredinţa o nouă funcţie titularului în mod permanent (prin
redistribuire de personal) ori în mod temporar (prin delegare sau detaşare) în acelaşi loc
sau organ, ori în altă localitate sau în alt organ.
Ca regulă, funcţionarul nu poate negocia drepturile şi obligaţiile ce formează
conţinutul raportului de serviciu în care se află şi nici modificarea sau schimbarea lor
ulterioară, deoarece cu privire la aceste aspecte decide în exclusivitate autoritatea sau
instituţia publică la care se află.
Delegarea sau detaşarea se dispune de către conducătorul autorităţii sau
instituţiei în cadrul căreia funcţionează persoana pentru a îndeplini anumite activităţi în
afara organului din care face parte, fie în aceeaşi localitate, fie în alta (în afara ei) –
art.81 din Statut.
Delegarea se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei publice în care
funcţionează persoana pe o perioadă de cel mult 60 de zile consecutive, dar nu mai mult
de 90 de zile calendaristice într-un an (în acest din urmă caz numai cu acordul
funcţionarului - art.82/1), funcţionarul păstrându-şi funcţia şi salariul avut.
Delegarea are mai multe elemente:14
- ea se realizează în interesul propriu al autorităţii sau instituţiei care deleagă
şi nu a funcţionarului ei;
- reprezintă o schimbare temporară (implicit o modificare) a locului de
exercitare a funcţiei, de regulă într-o altă localitate şi la o altă autoritate sau instituţie,
deşi este posibilă neschimbarea localităţii, dacă, de exemplu, un funcţionar de nivel
central sau judeţean este delegat la o filială sau serviciu descentralizat din localitatea
unde îşi are sediul şi propria sa autoritate;
- constituie o obligaţie de serviciu care trebuie îndeplinită în condiţiile stabilite
de conducător;
- funcţionarul îşi păstrează funcţia şi salariul pe perioada delegării, iar la
încetarea ei revine pe acelaşi post, toate acestea reprezentând tot atâtea obligaţii ale
instituţiei din care face parte cel în cauză, căruia i se asigură, astfel, şi stabilitatea
funcţiei;
- funcţionarul va beneficia de plata costului legal al transportului, cazării şi
indemnizaţiei de delegare, suportate de autoritatea care l-a delegat.
În concluzie, delegarea reprezintă15 măsura temporară şi unilaterală dispusă de
conducerea autorităţii sau instituţiei şi prin care funcţionarul subordonat are îndatorirea
de îndeplinire a unor activităţi în interesul, dar în afara, organului din care face parte.
Delegarea poate fi refuzată în caz de invaliditate, când starea sănătăţii, dovedită
medical, împiedică realizarea ei şi când funcţionarul creşte singur copilul minor.
Refuzul nejustificat al îndeplinirii delegării reprezintă o abatere disciplinară,
care, deşi nenominalizată expres în statut (art.70/2) între încălcările de acest gen,
justifică aplicarea unei sancţiuni disciplinare (prevăzută de art.70/3) intrând în larga

14
S. Ghimpu, I. Tr. Ştefănescu, Ş. Belingrădeanu, Gh. Mohanu, Dreptul muncii, tratat, vol. I, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, pag. 302-303.
15
Idem, op.cit., pag. 303.

21
categorie a refuzului nejustificat de a îndeplini sarcinile şi atribuţiile de serviciu
(art.70/2 lit. f).
Detaşarea se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei în care urmează să îşi
desfăşoare activitatea cel în cauză pentru o perioadă de cel mult 6 luni, iar în cursul unui
an calendaristic poate depăşi mai mult de 6 luni, numai dacă există acordul scris al
funcţionarului public (art.83/1).
Elementele detaşării sunt:16
- să corespundă pregătirii profesionale, atribuţiilor şi responsabilităţilor ce i se
vor încredinţa;
- deşi se dispune tot în interesul serviciului, este totuşi vizată organizaţia unde
persoana este detaşată, iar nu cea aparţinătoare ei, ca şi în cazul delegării;
- reprezintă tot o schimbare temporară a locului de exercitare a funcţiei, de
regulă, la o altă instituţie şi uneori într-o altă localitate;
- constituie o obligaţie de serviciu instituită de conducere şi care trebuie
îndeplinită în condiţiile stabilite de instituţia unde persoana este detaşată, dar dacă
durata ei depăşeşte mai mult de 6 luni într-un an calendaristic trebuie acordul celui în
cauză;
- pe perioada detaşării, cel în cauză se integrează ierarhic în noua instituţie de
la care primeşte salariul şi faţă de a cărei conducere se subordonează complet;
- pe aceeaşi perioadă funcţionarul îşi păstrează funcţia şi drepturile salariale
iniţiale, beneficiind de stabilitatea funcţiei, iar dacă salariul corespunzător funcţiei pe
care este detaşat este mai mare, el are dreptul la acest salariu;
- persoana detaşată în altă localitate beneficiază pe acest interval de timp de
costul legal al transportului, dus-întors, şi cel puţin o dată pe lună, al cazării şi al
indemnizaţiei de detaşare suportate de instituţia beneficiară;
- la expirarea detaşării cel în cauză va reveni în organul iniţial pe aceeaşi
funcţie şi cu acelaşi salariu avut, ca element de stabilitate.
În concluzie, detaşarea reprezintă măsura unilaterală dispusă de conducere pe
timp limitat prin care funcţionarul subordonat are îndatorirea de a îndeplini funcţia
publică în interesul unei alte autorităţi unde urmează să funcţioneze şi în care se
integrează ierarhic, de regulă, într-o altă localitate.
Refuzul nejustificat a îndeplinirii detaşării reprezintă o abatere disciplinară de
neîndeplinire a sarcinilor şi atribuţiilor de serviciu (art.70/2 lit. f), legea permiţând o
asemenea atitudine doar pentru situaţiile prevăzute de delegare, precum şi în
următoarele cazuri justificate (art.89/2):
- în cazul neasigurării condiţiilor corespunzătoare de cazare într-o altă
localitate;
- ori de câte ori motive familiale temeinice justifică refuzul de a da curs
detaşării.
Apreciem că atât măsura delegării cât şi cea a detaşării pot fi contestate, de cel
vizat, pe cale ierarhică şi în eventualitatea refuzului unităţii de a da curs solicitării,
petiţionarul se poate adresa instanţei de contencios administrativ în condiţiile Legii
nr.29/1990, dacă poate dovedi vătămarea unui drept legal consacrat prin măsura de
modificare (provizorie sau temporară) a raportului de serviciu. Facem precizarea că în
actualele condiţii* vătămarea unui interes, chiar legitim, poate fi invocată în instanţa de
judecată, după cum justiţia va putea cenzura refuzul autorităţii de a da curs refuzului de
16
Ibidem, pag. 317-318.

22
detaşarea din partea funcţionarului dacă, de exemplu, motivele familiale invocate sunt
temeinic justificate sau sunt apreciate ca fiind netemeinice de către autoritatea
executivă.
Tot o modificare a raportului de serviciu, dar cu caracter permanent, o reprezintă
schimbarea compartimentului în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public care a
beneficiat de aprobarea corespunzătoare în mod excepţional pentru motive de sănătate,
desigur cu păstrarea clasei şi gradului avute. Această schimbare se poate face numai
dacă cel în cauză este apt să îndeplinească profesional noile atribuţii care-i revin
(art.35/2).
Dacă, totuşi, este cazul, pentru aceleaşi motive, a schimbării instituţiei sau
autorităţii în care îşi desfăşoară activitatea, atunci suntem în prezenţa încetării raportului
de serviciu.
O altă modificare a raportului de serviciu, introdusă prin Statut, o reprezintă
mutarea în cadrul altui compartiment al autorităţii sau instituţiei publice (art.85).
Mutarea poate fi definitivă (apreciem la cerere sau din oficiu, în acest din urmă
caz numai cu acordul scris al funcţionarului) şi se dispune de conducătorul autorităţii
sau instituţiei în cauză (art.85/2).
Mutarea temporară se dispune motivat de către acelaşi conducător în interesul
autorităţii sau instituţiei publice pe o perioadă de maximum 6 luni într-un an cu
respectarea pregătirii profesionale şi a salariului avut de funcţionarul public.
În sfârşit, tot o modificare o reprezintă şi exercitarea temporară a unei funcţii
publice de conducere, vacantă în urma promovării temporare a celui care îndeplineşte
condiţiile specifice necesare în acest scop şi care înlocuieşte titularul postului respectiv,
suspendat din funcţie în condiţiile legii (art.86/1, 3).
Mutarea temporară se dispune pe cel mult 6 luni de către conducătorul autorităţii
cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici şi, deşi legea nu prevede, la rândul
său cel mutat este suspendat din funcţia iniţial deţinută. De asemenea, acesta va
beneficia, după caz, de salariul majorat pentru noua funcţie.
c. Suspendarea din funcţie publică reprezintă o situaţie de întrerupere (încetare)
temporară sau vremelnică a derulării raportului de serviciu legal reglementată şi a cărei
finalizare are loc fie prin reluarea acestui exerciţiu ori prin încetarea definitivă a relaţiei
juridice în cauză.
Statutul a prevăzut (art.87/1) suspendarea de drept (obligatorie) în următoarele
situaţii pentru funcţionarul public:
a) numit sau ales într-o funcţie de demnitate publică pentru perioada respectivă;
b) încadrat la cabinetul unui demnitar;
c) desemnat de către autoritatea sau instituţia publică să desfăşoare activităţi în
cadrul misiunilor diplomatice ale României ori în cadrul unor organisme sau
instituţii internaţionale, pentru perioada respectivă;
d) desfăşoară activitate sindicală pentru care este prevăzută suspendarea, în
condiţiile legii;
e) efectuează stagiul militar, serviciul militar alternativ, este concentrat sau
mobilizat;
f) este arestat preventiv;
g) efectuează tratament medical în străinătate, dacă nu se află în concediu
medical pentru incapacitate temporară de muncă, precum şi pentru însoţirea
*
Avem în vedere modificarea Constituţiei (art. 52/1) care permite atacarea în contencios administrativ şi
a vătămării interesului legitim.

23
 soţului sau, după caz, a soţiei ori a unei rude până la gradul I inclusiv, în
condiţiile legii;
h) se află în concediu pentru incapacitate temporară de muncă, în condiţiile
legii;
i) carantină, în condiţiile legii;
j) concediu de maternitate, în condiţiile legii;
k) este declarat dispărut prin hotărâre judecătorească irevocabilă;
l) forţă majoră;
m) în alte cazuri expres prevăzute de lege.
În cazul arestării preventive măsura suspendării se impune deoarece funcţionarul
nu-şi poate exercita în mod practic funcţia deţinută. Nu interesează motivul arestării,
dacă este cazul unei infracţiuni intenţionate sau din culpă, ori dacă reprezintă fapte
penale care-l fac incompatibil cu exercitarea funcţiei publice (art.49 lit. h). Funcţionarul
public este obligat, ca în termen de 5 zile calendaristice de la data încetării motivului de
suspendare de drept, să informeze în scris conducătorul autorităţii sau instituţiei despre
acest fapt, urmând ca acesta din urmă să asigure, tot în termen de 5 zile, condiţiile
necesare reluării activităţii funcţionarului (art.87/2, 3).
Deşi suspendarea operează de drept ca şi încetarea acesteia, apreciem că, totuşi,
conducătorul organului administrativ trebuie să emită actul administrativ de constatare a
suspendării ori a cauzei de încetare (revocare) a acestora şi, implicit de revenire
(reintegrare) în funcţie a celui vizat.
Şi în această ipoteză scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea ei, ori
achitarea sau încetarea procesului penal determină, de drept, încetarea măsurii
suspendării.
Raportul de serviciu se suspendă la iniţiativa funcţionarului public în
următoarele situaţii (art.88/1):
a) concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau până
la împlinirea vârstei de 3 ani, în cazul copilului cu handicap, în condiţiile
legii;
b) concediu pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani
sau până la împlinirea vârstei de 18 ani în cazul copilului cu handicap pentru
afecţiuni intercurente;
c) desfăşurarea unei activităţi în cadrul unor organisme sau instituţii
internaţionale, altele decât cele vizând misiunile diplomatice româneşti ori
organisme internaţionale la care a fost numit (art.87/1 lit. c);
d) pentru participarea la campania electorală;
e) pentru participarea la grevă, în condiţiile legii.
În toate aceste cazuri solicitarea funcţionarului, respectiv cererea, se va formula
în scris cu cel puţin 15 zile calendaristice înainte de data când se solicită suspendarea,
trebuind însoţită de documentele justificative şi aprobată de conducerea instituţiei sale
prin act juridic, inclusiv încetarea suspendării şi revenirea în funcţie pe postul iniţial,
când, din nou, funcţionarul va solicita acest lucru, dar în termen de 5 zile de la încetarea
stării de suspendare (art.88/2 coroborat cu art.87/3).
Raportul de serviciu se poate suspenda şi la cererea motivată a funcţionarului
public (art.88/2) fără ca legea să indice expres care sunt cazurile sau ipotezele acestei
situaţii. Noi apreciem că ele pot viza stări subiective sau obiective, cu caracter personal
sau familial, vizând funcţionarul public, de exemplu, de genul perioadelor de pregătire
şi susţinere a unor examene de studii, de urmare a unor tratamente medicale, curative, în

24
afara îngrijirilor medicale propriu-zise, vizite documentare, expediţii şi activităţi
sportive, etc.
Desigur, motivarea trebuie dovedită de solicitant, iar caracterul justificat sau nu
al motivelor este la aprecierea conducerii care poate încuviinţa sau nu solicitarea.
Pe perioada suspendării raportului de serviciu postul în cauză este rezervat în
vederea asigurării revenirii titularului său, putând fi ocupat pe perioadă determinată de
un funcţionar public din corpul de rezervă sau de o altă persoană în baza unui contract
individual de muncă cu caracter temporar (art.89/3).
d. Încetarea raportului de serviciu are loc, de regulă, în acelaşi mod unilateral,
întocmai ca şi formarea sa, cu respectarea aceloraşi formalităţi procedurale avute în
vedere la numirea în funcţie, manifestarea de voinţă a funcţionarului neavând, în
principiu, relevanţă juridică în lipsa hotărârii organului competent, Statutul
reglementând amănunţit cazurile de încetare (art.90 - 94).
Primul caz este cel al încetării de drept a raportului de serviciu (art.90/2) în
următoarele situaţii:
a) la data decesului funcţionarului public, ca urmare a faptului morţii indiferent
de cauza care a provocat respectivul eveniment (naturală, violentă, umană,
etc.);
b) la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii
funcţionarului public, perioadă până la care, apreciem, deşi legea nu o
stipulează, va opera suspendarea, prin act juridic al conducerii, a raportului
de serviciu;
c) dacă funcţionarul public nu mai îndeplineşte una din condiţiile prevăzute
prin investirea sa (la art.49 lit. a, d, f) respectiv cetăţenia română şi
domiciliul în ţară, capacitatea de exerciţiu deplină şi studiile
corespunzătoare, deşi se subînţelege că, în baza principiului simetriei formal
juridice, nemenţinerea condiţiilor iniţiale şi pe parcursul derulării raportului
conduce la încetarea acestuia, astfel că această prevedere putea lipsi din
textul modificat al reglementării noi;
d) la data comunicării deciziei de pensionare pentru limită de vârstă ori
invaliditate a funcţionarului public;
e) de la data constatării nulităţii absolute a actului administrativ de numire în
funcţie prin hotărâre judecătorească definitivă, care apreciem că operează cu
efect retroactiv;
f) când funcţionarul public a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească
definitivă pentru o faptă penală prevăzută de Statut (art.49 lit. h) sau
condamnată, în mod similar, cu privare de libertate, indiferent de natura
infracţiunii;
g) ca urmare a interzicerii exercitării profesiei sau a funcţiei, ca măsură de
siguranţă ori ca pedeapsă complementară, de la data rămânerii definitive a
hotărârii judecătoreşti, privitoare la interdicţie;
h) la data expirării termenului pentru care a fost exercitată funcţia publică cu
caracter temporar.
Constatarea cazului de încetare de drept a raportului de serviciu se face prin act
administrativ al conducerii în termen de 5 zile lucrătoare de la intervenirea lui,
comunicat celui în cauză.
Al doilea caz de încetare a raporturilor de serviciu se realizează prin acordul
părţilor, consemnat în scris.

25
 Pare curios acest caz prevăzut de Statut (art.90/1 lit. b) deoarece raportul în
cauză nu ia naştere prin acordul sau consimţământul părţilor - nefiind o relaţie
contractuală de muncă, tipică pentru angajat şi angajator (aşa cum prevede art.55 lit. b
din Codul Muncii) – ci, dimpotrivă, prin actul de numire unilaterală în funcţia publică a
celui în cauză ceea ce influenţează hotărâtor modificarea şi încetarea relaţiei juridice
respective.
Al treilea caz de încetare a raporturilor de serviciu vizează eliberarea din funcţie
(art.90/4) în următoarele situaţii:
a) Autoritatea sau instituţia şi-a încetat activitatea ori a fost mutată într-o
altă localitate, iar funcţionarul nu este de acord să o urmeze.
Prima ipoteză cea a încetării activităţii reprezintă practic o încetare a existenţei
sau o desfiinţare a organului respectiv adică dispariţia subiectului de drept administrativ
ori a filialei sau serviciului din teritoriu, descentralizat sau deconcentrat ori strict
subordonat acestuia, deci a unei părţi din raportul juridic cu care se afla în legătură
funcţionarul.
O asemenea situaţie poate să apară ca urmare a unei reforme sau reorganizări
instituţionale care să conducă la dispariţia unor instituţii, urmată sau nu de înfiinţarea
altora, ceea ce presupune intervenţii normative adecvate care nu mai depind de voinţa
celor vizaţi prin ele şi care nici nu le sunt imputabile acestora, fiind stări obiective ca
mod de apariţie şi manifestare.
Nefiind cazul unei simple reduceri de posturi ori restructurări de personal şi nici
de preluări de atribuţii şi de funcţii de către o altă instituţie – deja existentă sau nou
înfiinţată – funcţia încetează să mai existe.
Cea de a doua ipoteză este mutarea organului (schimbarea sediului) într-o altă
localitate, iar funcţionarul refuză (nu vrea) să o urmeze. Desigur, se are în vedere
situaţia în care în noua localitate nu se poate asigura total sau parţial necesarul de
personal de pe plan local, ceea ce obligă să se recurgă la proprii funcţionari anume
deplasaţi în acest scop. Apreciem că s-ar putea recurge la soluţii temporare sau
provizorii prin delegări sau detaşări, deşi acestea oferă doar o rezolvare pe moment a
problemei.
Instituţia fiind interesată în menţinerea, totală sau parţială, a raporturilor de
serviciu face oferta corespunzătoare. Neacceptarea ei de către funcţionar – nu contează
din ce cauze sau motive – îi este imputabilă, ceea ce îndreptăţeşte propria-i conducere să
recurgă la eliberarea din funcţie.
Pentru personalul care-şi urmează instituţia nu operează nici o modificare a
raportului de serviciu, părţile rămânând în aceeaşi relaţie juridică, schimbându-se doar
locul desfăşurării activităţii.
b) Autoritatea sau instituţia îşi reduce personalul ca urmare a reorganizării
activităţii prin reducerea postului ocupat de funcţionarul public.
Prima precizare are în vedere faptul că suntem în prezenţa unei reduceri de
activitate a instituţiei (prin micşorarea volumului de activităţi sau de atribuţii ori
schimbarea naturii acestora), iar nu o desfiinţare (încetare) completă a acesteia.
Statutul a precizat (art.90/7) că reorganizarea activităţii constă în mutarea
instituţiei în altă localitate, modificarea substanţială a atribuţiilor acesteia ori a structurii
organizatorice a compartimentelor.
A doua precizare se referă la împrejurarea că, drept consecinţă a acestei situaţii,
anumite funcţii şi posturi trebuie eliminate total sau parţial. Relaţia dintre funcţie şi post
ne arată că dincolo de identitatea aparentă dintre ele (de exemplu, unei funcţii unice să-i

26
corespundă un singur post – de director, contabil şef, secretar general, jurisconsult, etc.),
există numeroase cazuri când unei funcţii îi corespund mai multe posturi, dar niciodată
invers (de pildă, mai multe posturi pentru funcţia de inspector, de consilier, de referent,
etc.).
Dacă dispare funcţia, dispar şi toate posturile aferente, însă sunt şi cazuri când se
elimină numai unele dintre ele ca urmare a reducerii de activitate şi, implicit, consecinţa
disponibilizării celor în cauză, titulari pe posturile respective. Totuşi, conform Statutului
(art.90/7 teza a II-a) reducerea unui post este justificată numai dacă atribuţiile aferente
acestuia se modifică în proporţie de peste 50% sau dacă sunt modificate condiţiile
specifice de ocupare a postului respectiv.
A treia precizare vizează faptul că dacă în instituţie există concomitent funcţii
sau posturi similare vacante, restructurarea începe cu acestea şi, numai în măsura în care
operaţiunea eliminării acestora se dovedeşte neîndestulătoare, se va trece la eliminarea
celor ocupate cu titulari.
A patra precizare are în vedere existenţa posibilităţilor de redistribuire a
personalului propriu în cadrul autorităţii pe funcţie sau posturi similare dar neocupate cu
păstrarea, pe cât posibil, a gradului şi clasei avute anterior de funcţionar, eventual de
nivel inferior, dar cu acordul funcţionarului.
O ultimă precizare are în vedere că instituţia are dreptul de opţiune în selectarea
personalului păstrat şi a celui disponibilizat, dar în baza unor criterii profesionale
prestabilite, unitar aplicate şi respectate în procesul selecţiei.
c) Eliberarea din funcţie operează şi ca urmare
a admiterii cererii de reintegrare în funcţia publică ocupată de către funcţionar a
funcţionarului anterior eliberat sau destituit nelegal ori din motive neîntemeiate, de la
data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de reintegrare.
În primul rând, instituţia este obligată să-l reprimească pe fostul său funcţionar
în temeiul cererii sau solicitării exprese a acestuia bazată pe actul judecătoresc.
În al doilea rând, funcţionarului aflat pe postul în cauză i se va oferi un post
similar, dacă este posibil, sau va fi eliberat din funcţie trecând în corpul de rezervă a
funcţionarilor publici, dacă nici Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici nu i-a putut
oferi un post corespunzător. Oricum, încetarea raportului de serviciu are loc din motive
neimputabile titularului postului.
d) În cazul incompetenţei profesionale constatată prin calificativul
„nesatisfăcător” la evaluarea performanţelor profesionale individuale, ceea ce înseamnă
practic necorespunderea profesională sub aspectul funcţiei ocupate.
Prima ipoteză este aceea a funcţionarului public debutant care în urma
parcurgerii perioadei de stagiu obţine la evaluarea activităţii sale calificativul
„necorespunzător” şi care va fi eliberat din funcţie (art.51/2 lit. b).
A doua ipoteză are în vedere funcţionarul public definitiv care a obţinut acelaşi
calificativ pentru anul în curs, acordat la finele acestuia, ceea ce determină ca în anul
următor să se dispună, de îndată, eliberarea din funcţie.
Reglementarea modificată nu a mai condiţionat măsura eliberării din funcţie de
notarea „necorespunzător” pentru ultimii doi ani consecutivi şi nici oferta conducerii
pentru cel în cauză de trecere într-o funcţie inferioară, urmată de acceptarea ei de către
titular ca şi condiţii cumulative de eliberare din funcţie, cum se prevedea în
reglementarea iniţială (art.62/2).
Explicaţia acestei situaţii de licenţiere din funcţie rezidă din faptul că deşi
investitura în funcţie se face pe baza verificării cunoştinţelor teoretice şi, eventual, a

27
aptitudinilor profesionale practice, - în urma susţinerii concursului sau examenului de
titularizare sau de promovare – totuşi, de-a lungul timpului se pot ivi situaţii de
necorespundere profesională comparativ cu cerinţele iniţiale de investire.
Prima precizare vizează activitatea profesională practică care poate dezvălui
carenţe, neevidenţiate la concursul sau examenul iniţial, lipsa de cunoştinţe
profesionale, în cauzele şi situaţiile deduse soluţionării funcţionarului respectiv, ori, pur
şi simplu, lipsa aptitudinilor corespunzătoare.
A doua precizare evidenţiază faptul că nu are importanţă că această lipsă de
profesionalism ţine de o stare obiectivă sau subiectivă a celui în cauză, imputabilă sau
nu acestuia, precum boală, infirmitate, nepricepere, nivel slab de pregătire, etc.
A treia precizare are în vedere faptul că abaterile disciplinare constând în
întârzierea sistematică şi neglijenţa repetată în rezolvarea lucrărilor (art.70/2 lit. a şi b)
sunt distincte de necorespunderea în funcţie pe motive profesionale, reprezentând o
încălcare de atribuţii (din intenţie sau culpă) sub aspect formal – de exemplu,
nepredarea la termen sau neînregistrarea la termen a lucrărilor, depunerea lor fără
aprobarea sau viza conducerii, etc. – deşi aceste abateri ar putea ascunde şi deficienţe
profesionale, putând determina sancţiunile disciplinare corelative şi, în consecinţă, chiar
acordarea unui calificativ necorespunzător.
e) Funcţionarul public nu mai îndeplineşte condiţiile specifice pentru
ocuparea funcţiei respective (art.49 lit.g), condiţii prevăzute, de regulă, în Statutul
general.
f) Starea sănătăţii fizice sau/şi psihice a funcţionarului constatată prin
decizia organelor competente în baza expertizei medicale, nu permite îndeplinirea
corespunzătoare a atribuţiilor aferente funcţiei sale.
În toate aceste cazuri anterior prezentate actul administrativ de eliberare din
funcţie se comunică celui în cauză în termen de 5 zile lucrătoare de la emitere şi trebuie
motivat. Se va acorda funcţionarului public un termen de preaviz de 15 zile
calendaristice, cu sau fără reducerea programului de lucru până la minimum 4 ore, fără
afectarea drepturilor salariale cuvenite.
Eliberarea din funcţie în cazul motivelor neimputabile funcţionarului apt de
exercitarea atribuţiilor (art.90/4 lit. a – c) se face doar în cazul în care nu există funcţii
publice corespunzătoare în cadrul respectivei autorităţi sau instituţii.
Autorităţile sau instituţiile au obligaţia de a comunica Agenţiei Naţionale a
Funcţionarilor Publici lista funcţiilor vacante iar cel eliberat din funcţie poate solicita
numirea într-o asemenea funcţie în perioada de preaviz.
Aceeaşi Agenţie se va îngriji de redistribuirea funcţionarilor eliberaţi din funcţie
din motive neimputabile acestora (art.90/4 lit.a, b, c şi e) şi care formează corpul de
rezervă al funcţionarilor publici gestionat de respectiva agenţie.
Al patrulea caz de încetare a raportului de serviciu vizează destituirea
disciplinară sau pe motiv de incompatibilitate a funcţionarului public (art.90/5) în
următoarele cazuri:
a) ca sancţiune disciplinară aplicată pentru săvârşirea repetată a unor
abateri disciplinare sau a unei abateri disciplinare care a avut consecinţe
grave;
b) dacă s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate, iar funcţionarul
public nu acţionează pentru încetarea acestuia într-un termen de 10 zile
calendaristice de la data intervenirii cazului de incompatibilitate.
În privinţa destituirii disciplinare se impun unele precizări.

28
 În primul rând, Statutul prevede categoriile de abateri disciplinare care pot fi
săvârşite de funcţionari (art.70/2), precum şi sancţiunile aplicabile celor vinovaţi de
săvârşirea lor (art.70/3), inclusiv destituirea din funcţie, aspecte ce se vor analiza
amănunţit în secţiunea consacrată răspunderii disciplinare. Asemenea prevederi
figurează şi în statutele specifice ale anumitor categorii de funcţionari publici.
În al doilea rând, spre deosebire de Codul muncii (art.61 lit.a) şi de angajaţi,
abaterile disciplinare ale funcţionarilor sunt expres prevăzute de Statut şi/sau statutele
ori regulamentele proprii, neputând reprezenta orice încălcare a legii care să deschidă
poarta arbitrariului conducerii în aprecierea abaterii şi în aplicarea sancţiunii.
În al treilea rând, abaterile în cauză încalcă disciplina serviciului, adică
totalitatea obligaţiilor legale decurgând pentru funcţionari din regulamentul propriu al
autorităţii sau instituţiei publice aplicabil acestora şi care vizează raporturile din
interiorul organului (dintre subordonaţi şi superiorii ierarhici).
În al patrulea rând, destituirea intervine pentru abateri repetate, deci nu una
singură ci cel puţin două, sau pentru o abatere, apreciată de conducere, ca fiind cu
consecinţe grave pentru buna funcţionare ori imaginea instituţiei în cauză, atât în
interiorul cât şi în afara ei.
În privinţa cazurilor de incompatibilitate care pot apărea pe durata exercitării
unei funcţii publice determinând destituirea se impun unele precizări.
În primul rând, aceste cazuri sunt cele prevăzute de lege (art.94/2 din Legea
nr.161/2003).
În al doilea rând, deşi conduc la destituirea celui devenit incompatibil, ele devin
motive imputabile acestuia doar dacă funcţionarul nu a acţionat în termen de 10 zile
calendaristice de la data survenirii lor pentru încetarea acestora, ceea ce înseamnă
practic eliminarea noii stări care a determinat situaţia de incompatibilitate şi nu doar
simplul demers întreprins fără nici o finalitate.
Deşi legea a reglementat atât acţiunea mijloc (demersul întreprins) cât şi
finalitatea ei (încetarea stării) s-ar putea ca această finalitate să nu poată fi atinsă prin
puterile proprii funcţionarului, starea de incompatibilitate persistând cu toate eforturile
acestuia ori pur şi simplu ea apare ca o situaţie obiectivă şi când, credem, nu se poate
reţine o destituire pe motive imputabile celui în cauză.
Aşa ar fi, de exemplu, cazul căsătoriei intervenite între persoane aflate în
raporturi ierarhice sau a numirii unei rude de gradul I într-o funcţie aflată în astfel de
raporturi (art.95/1 din Legea nr.161/2003) ori dobândirea ori redobândirea unei alte
cetăţenii, decât cea română, care l-ar face incompatibil cu funcţia publică prin obligaţiile
care le impune ori situaţiile pe care le creează (de exemplu, satisfacerea stagiului militar
în ţara străină, mobilizarea în armata străină, etc.).
Într-o atare împrejurare ar fi fost mai indicat să opereze eliberarea, iar nu
destituire, din funcţie pentru motive neimputabile funcţionarului.
Destituirea din funcţia publică se dispune prin act administrativ de către
conducătorul autorităţii sau instituţiei publice şi se comunică funcţionarului în termen
de 5 zile lucrătoare de la data emiterii. Desigur, acest act poate fi atacat în faţa instanţei
de contencios administrativ de către funcţionarul vizat (art.941/1) în termen de 30 de zile
calendaristice de la comunicare.
Al cincilea caz de încetare a funcţiei publice are loc prin demisie ca urmare a
cererii funcţionarului de încetare a raporturilor de serviciu (art.90/6).
Legea nu defineşte demisia, dar din reglementarea legală rezultă că ea este
expresia manifestării unilaterale şi libere a voinţei titularului funcţiei publice de a

29
denunţa raportul juridic în care se află cu toate consecinţele ce decurg din încetarea
acestuia, expresie a libertăţii de care dispune17.
Legea nu stabileşte în mod riguros toate condiţiile formale şi de fond ale
demisiei, decât în mod parţial, de aceea apreciem că:
- demisia trebuie prezentată în formă scrisă;
- ea trebuie notificată (depusă şi înregistrată) conducătorului autorităţii sau
instituţiei publice;
- cel în cauză nu trebuie să-şi motiveze acţiunea;
- produce efecte după 30 de zile calendaristice de la înregistrare, indiferent de
nivelul ierarhic al funcţiei;
- în acest interval de preavizare – care reprezintă anunţarea prealabilă a
denunţării unilaterale a raportului de serviciu de către titular la un termen anterior
intrării măsurii în aplicare efectivă, perioadă în care raportul juridic se menţine 18 -
persoana poate reveni asupra demisiei sale, rămânând în funcţie, atâta timp cât instituţia
nu a declanşat sau efectuat demersurile necesare în vederea titularizării altei persoane
ori nu a suprimat postul devenit vacant începând cu data limită a preavizului.
La încetarea raportului de serviciu funcţionarul public are îndatorirea să predea
lucrările şi bunurile care i-au fost încredinţate în vederea exercitării atribuţiilor de
serviciu.
La încetarea raporturilor de serviciu funcţionarul îşi păstrează drepturile
dobândite în cadrul carierei sale cu excepţia cazului în care raportul de serviciu a încetat
din motive imputabile acestuia.
El mai beneficiază de drepturi din bugetul asigurărilor pentru şomaj, dacă
raportul de serviciu a încetat prin nemenţinerea condiţiilor prevăzute pentru ocuparea
funcţiei publice, referitoare la capacitatea de exerciţiu şi condiţiile de studii (art.90/10
coroborat cu art.90/2 lit. c şi art.49 lit. d şi f), în situaţia în care s-a constat pe cale
judecătorească nulitatea actului de numire în funcţie (art.90/2 lit. e) în cazul expirării
termenului pe care a fost exercitată cu caracter temporar funcţia publică (art.90/2 lit. e)
precum şi în cazul eliberării din funcţie (art.90/4).
Un ultim caz de încetare a raportului de serviciu este transferul, deşi Statutul îl
consideră doar o modificare (art.81 lit.c), reprezentând trecerea definitivă 19 a titularului
unei funcţii de la autoritatea sau instituţia publică la o alta, într-o funcţie identică sau
diferită, dar în acelaşi sector de activitate executivă cu respectarea condiţiilor legale şi
cu încuviinţarea conducerilor interesate în efectuarea acestui demers.
De aici şi diferenţa între delegare şi detaşare, care sunt modificări temporare, şi
transfer care reprezintă o schimbare definitivă, încetând relaţia cu organul aparţinător şi
luând naştere un nou raport de serviciu cu o nouă autoritate chiar dacă se menţine
aceeaşi funcţie.
Transferul cunoaşte două modalităţi şi anume:
- transferul în interesul serviciului (art.84/1 lit. a);
- transferul la cererea funcţionarului interesat (art.84 lit.b).
Condiţiile pe care le presupune transferul în general sunt următoarele:
- existenţa unui raport de serviciu în care se află titularul unei funcţii publice;
17
S. Ghimpu, op. cit., vol. I, pag. 418
18
Ş. Beligrădeanu, Aspecte procedurale ale încetării contractului de muncă în reglementarea noului Cod
al muncii, în R.R.D., nr. 11/1973, pag. 21
19
S. Ghimpu, op.cit., pag. 333, apreciază că transferul este doar o modificare definitivă a contractului de
muncă.

30
 - acordul de voinţă a celor două instituţii ori autorităţi – prin conducerile lor –
pentru efectuarea operaţiunii între ele;
- dispoziţia conducerii proprii a funcţionarului ce se transferă sau aprobarea
dată cererii sale;
- forma scrisă a dispoziţiei de transfer, a cererii de transfer şi a aprobării
acesteia, precum şi a acordului funcţionarului, dacă transferul este în interesul
serviciului;
- transferul trebuie justificat fie prin interesul autorităţii la care are loc
transferul, fie prin interesul personal şi motivat a celui transferat.
Efectele transferului constau în:
- naşterea raporturilor juridice între cele două autorităţi sau instituţii interesate
prin perfectarea transferului în sensul că una se obligă să permită plecarea
funcţionarului său iar cealaltă se obligă să-l primească;
- încetarea raportului de serviciu între funcţionar şi autoritatea aparţinătoare
iniţială, precum şi formarea unui raport juridic nou cu instituţia faţă de care operează
transferul sau acceptarea acestuia;
- păstrarea cel puţin a clasei şi gradului dobândite anterior de cel în cauză;
- dacă transferul în interesul serviciului operează în altă localitate cel în cauză
are dreptul la o indemnizaţie egală cu salariul de bază net din ultima lună, la acoperirea
cheltuielilor de transport şi la un concediu plătit de 5 zile, aceste plăţi fiind suportate de
autoritatea sau instituţia la care se face transferul.
În privinţa naturii juridice a transferului, la cerere sau în interesul serviciului (dar
cu acordul scris al celui în cauză), distingem două situaţii şi, implicit, două categorii de
acte juridice administrative şi anume:
- în cazul transferului la cerere avem actul de aprobare emis de autoritatea la
care funcţionează cel în cauză şi actul de numire în funcţie al autorităţii unde urmează
să funcţioneze; primul act desfiinţează raportul de serviciu, cel de al doilea îl formează;
- în cazul transferului în interesul serviciului avem actul de transfer (dispoziţia
de transferare) a autorităţii iniţiale (bazată pe solicitarea celeilalte instituţii şi pe acordul
scris a celui transferat), precum şi actul de numire în funcţie emis de cea de a doua
instituţie, întemeiat pe actele anterior indicate.
În privinţa sancţiunii aplicabile în materie de transfer în interesul serviciului
refuzul de a-i da curs de către cel vizat nu reprezintă o abatere din moment ce
operaţiunea nu se poate realiza decât cu acordul scris a celui în cauză, măsură menită a
garanta stabilitatea în funcţie, în primul rând, şi a apăra dreptul la carieră a
funcţionarului, în al doilea rând.
Privind retrospectiv cazurile de încetare a raportului de serviciu se impun unele
constatări.
În primul rând, din păcate, enumerarea lor este incompletă, necuprinzând
numeroase alte situaţii posibile să apară în practică, ca, de exemplu, în cazul averii
funcţionarului, dobândită ilicit, nemenţinerea în funcţie a pensionarului.
În al doilea rând, remarcăm faptul că raportul de serviciu poate înceta din
iniţiativa titularului funcţiei (demisie, transfer în interes personal) ori din iniţiativa
autorităţii sau instituţiei publice (eliberarea şi destituirea din funcţie, transferul în
interesul serviciului, pensionarea).
În al treilea rând, încetarea raportului de serviciu din iniţiativa titularului este
practic nelimitată, pe când din iniţiativa organului trebuie să se limiteze la cazurile şi
condiţiile expres prevăzute de Statut.

31
 În al patrulea rând, încetarea raportului de funcţiune este obligatorie (în cazul
destituirii pentru condamnare penală) sau poate fi facultativă (în cazul menţinerii
funcţionarului după pensionare).
În al cincilea rând, chiar încetarea raportului de funcţie din iniţiativa organului
poate fi determinată de motive imputabile funcţionarului (destituirea disciplinară) sau
neimputabile (obiective), ca, de exemplu, pensionarea.
Corespunzător încetării funcţiei, potrivit reglementărilor anterioare actualului
Statut, opera şi încetarea raportului de muncă aferent contractului individual de muncă
încheiat de funcţionar, fie prin denunţarea unilaterală a uneia din părţi (nelimitată pentru
salariat şi limitativă pentru angajator) ori prin acordul de voinţă al părţilor – întocmai ca
la încheierea convenţiei – potrivit Codului muncii (art.55 lit. b) şi legislaţiei muncii.
Aceste prevederi rămân actuale numai pentru personalul auxiliar, de deservire.
În reglementarea actuală problematica jurisdicţiei, derivând din modificarea şi
încetarea, ca de altfel chiar şi formarea raportului de serviciu, poartă amprenta regimului
juridic de drept public, motiv pentru care, de regulă, căile de atac în materie au o natură
administrativ-ierarhică şi/sau contencios-judiciară, ieşind astfel de sub incidenţa
conflictelor individuale de muncă ce ţin de competenţa instanţelor judecătoreşti de drept
comun potrivit legislaţiei muncii şi intrând în competenţa instanţelor judecătoreşti de
contencios administrativ,

§ 5. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici20 (Conţinutul raportului

de serviciu)

Investirea într-o funcţie publică, indiferent de modalitatea ei de realizare

(numire, alegere, desemnare, etc.), dă naştere unui raport tipic de serviciu sau de funcţie
care intră sub incidenţa regimului de drept public, administrativ în cazul nostru, având
un conţinut specific ce constă din totalitatea drepturilor şi a obligaţiilor specifice părţilor
titulare participante la respectiva relaţie juridică. În sistemul anterior Statutului actual,
în care raportul administrativ era dublat şi de unul de muncă, evident apăreau drepturi şi
obligaţii derivând din contractul încheiat, situaţie care nu mai există la ora actuală în
cazul funcţiilor publice.21
Desigur, s-ar putea ridica întrebarea unde sunt atunci acele drepturi şi îndatoriri
decurgând din salarizare, concedii, protecţie socială, etc., consacrate de legislaţia
muncii? Răspunsul este găsit în reglementările Statutului şi în legislaţia muncii la care
se face trimiterea cu caracter completator.
Totuşi, la o analiză mai atentă am putea lesne observa că distingem între drepturi
şi obligaţii care privesc situaţia personală a funcţionarului (salarizare, concediu,
protecţie socială) pe de o parte, precum şi drepturi şi îndatoriri specifice funcţiei publice
deţinute, indiferent de titular, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, distingem între drepturi
şi îndatoriri care revin funcţiei şi decurg din ea, precum şi drepturi şi obligaţii care revin
persoanei sau titularului funcţiei (anterior decurgând din legislaţia muncii şi din
contractul aferent).
20
Al. Negoiţă, Drept administrativ…, op.cit., pag. 171.
21
Asupra discuţiei privind natura juridică a raporturilor de serviciu sau de funcţiune a se vedea
Ş.Belingrădeanu, Consideraţii teoretice şi practice …, op.cit., pag. 4-14; V. Vedinaş, Statutul
funcţionarului public, Editura Nemira, Bucureşti, 1998, pag. 41-42; V. Prisăcaru, op.cit., pag. 183-184;
A.Iorgovan, Drept administrativ, vol. II, Editura Nemira, Bucureşti, 1996, pag. 629; I. Alexandru, Drept
administrativ, Editura Omnia, Braşov, 1999, pag. 383; I. T. Ştefănescu, Tratat elementar de drept al
muncii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, pag. 28.

32
 A. Privitor la prima categorie de drepturi şi îndatoriri revenind funcţiei publice
evident Statutul nu le prevede, mai ales drepturile, în mod amănunţit pornindu-se de la
premisa că ele oricum sunt evidenţiate de statutele şi regulamentele proprii, fiind
detaliate prin fişa postului, diferenţiindu-se de la o autoritate sau instituţie publică la
alta, dar şi după cum funcţiile sunt de conducere ori de execuţie, ori fac parte din
autorităţile centrale sau teritoriale ori locale, precum şi după cum sunt vizate raporturile
din interiorul autorităţii ori din afara acesteia.
Totuşi, Legea nr.161/2003, a consacrat activităţile desfăşurate de funcţionarii
publici, care implică exercitarea prerogativelor de putere publică (art.2/2) şi anume:
a) punerea în executare a legilor şi celorlalte acte normative;
b) elaborarea proiectelor de acte normative şi a altor reglementări specifice
autorităţii sau instituţiei publice, precum şi a asigurarea avizării acestora;
c) elaborarea proiectelor politicilor şi strategiilor, a programelor, a studiilor,
analizelor şi statisticilor, precum şi a documentaţiei privind aplicarea şi executarea
legilor, necesare pentru realizarea competenţei autorităţii sau instituţiei publice;
d) consilierea, controlul şi auditul public intern;
e) gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare;
f) colectarea creanţelor bugetare;
g) reprezentarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice în raporturile acesteia
cu persoane fizice sau juridice de drept public sau privat, din ţară şi din străinătate,
în limitele stabilite de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice în care îşi
desfăşoară activitatea;
h) realizarea de activităţi în conformitate cu strategia de informatizare a
administraţiei publice.
Observăm că reglementarea legală nu disociază aceste atribuţii în drepturi şi
obligaţii şi nici pe categorii de funcţii de conducere sau de execuţie.
Dreptul de a decide sau de a hotărî, de regulă, aparţinând funcţiilor de conducere
(dar şi unora de execuţie, inspector, agent) constă în facultatea legală de a dispune
măsuri juridice, concretizate în acte administrative (emitere, revocare, anulare) în
general, dar şi în acte concrete în special, de genul autorizării, aprobării, impozitării,
sancţionării (amendă, confiscare), ceea ce generează, modifică şi desfiinţează raporturi
juridice concrete în cazul actelor individuale, dar şi intrări sau ieşiri din vigoare
(abrogări) în cazul celor normative (art.9/2 lit. a).
Cum numeroşi funcţionari publici, de execuţie, nu sunt factori de decizie, ci
numai participanţi în anumite etape ale procesului decizional (consilieri, experţi,
referenţi) mai ales cei având funcţii de execuţie, prezenţa şi activitatea lor se
materializează în operaţiuni (iar nu în acte sau în decizii) concretizate în:
- dreptul de a informa şi cel de a constata o anumită situaţie sau stare, inclusiv
dreptul de a controla executarea unei măsuri concretizate în procese-verbale, referate şi
rapoarte înaintate conducerii pentru ca aceasta să decidă în deplină cunoştinţă de cauză
(art.2 lit. a);
- dreptul de a propune factorilor de decizie soluţii juridice, proiecte de acte
juridice (propuneri) pentru soluţionarea sau remedierea unor situaţii (art.2/3 lit. b);
- dreptul de avizare a unor soluţii, propuneri, proiecte de acte juridice,
autorizaţii, etc., prin prisma specialităţii proprii (art.2/3 lit. b).
Numeroase sunt drepturile decurgând din raporturile interne ierarhice, de supra
şi subordonare care se stabilesc între funcţionarii superiori şi cei inferiori, între cei de
conducere şi cei de execuţie, precum:

33
 - dreptul de numire, revocare şi suspendare din funcţie a personalului propriu
din subordine, inclusiv delegarea, detaşarea, transferarea, pensionarea, eliberarea din
funcţie (art.2/2, 81, 91, 92, 94);
- dreptul de recompensare, sancţionare şi evaluare a personalului (art.60/2,
71/1);
- dreptul de control şi de îndrumare obligatorie a acestuia, inclusiv emiterea de
dispoziţii privind atribuţii de serviciu (art.43/2 teza I-a);
- dreptul de anulare, modificare şi suspendare a actelor şi măsurilor
subordonaţilor, concomitent cu emiterea actelor proprii ce dispun o atare operaţiune;
- dreptul de substituire sau înlocuire în atribuţiile şi a subordonaţilor de către
superiorul ierarhic prin actele proprii, etc.;
- dreptul la protecţia legii în exercitarea atribuţiilor de serviciu prin asigurarea
şi apărarea funcţionarului împotriva ameninţărilor, violenţelor, faptelor de ultraj cărora
le-ar putea fi victimă în exercitarea funcţiei sau legat de aceasta (art.39), în care scop
administraţia va solicita sprijinul organelor abilitate potrivit legii.
Există şi drepturi care se manifestă nemijlocit în relaţia funcţionarului cu
autoritatea sau instituţia din care face parte acesta şi care îi sunt opozabile acesteia
precum:
- dreptul la stabilitate în funcţie, un adevărat principiu legal formulat (art.4 lit.
f) condiţie inerentă bunei funcţionări a serviciului public, garantat şi care permite celui
înlocuit, transferat, destituit, demis, etc., să se adreseze instanţei de contencios pentru
valorificarea şi apărarea acestei prerogative legale;
- dreptul de a promova, adică la accesul în funcţiile superioare, prin
îndeplinirea condiţiilor legale de ocupare a posturilor vacante şi de a avansa în gradele
de salarizare (art.53);
- dreptul de a beneficia gratuit de uniforma obligatorie pentru anumite
categorii de funcţii, dar şi obligaţia de a o purta pe durata exerciţiului funcţiunii (art.31);
- dreptul la despăgubirea suportată de autoritatea sau instituţia din care face
parte funcţionarul şi din a cărei culpă a suferit un prejudiciu material în timpul
îndeplinirii atribuţiilor de serviciu (art.40);
- dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care îl vizează în mod direct
(art.26/1).
În privinţa drepturilor decurgând din funcţie se impun următoarele precizări cu
caracter general-valabil în orice sector al administraţiei publice.
În primul rând, exercitarea acestor drepturi faţă de cei administraţi se face în
limitele competenţei legale ce revine autorităţii executive din care face parte
funcţionarul, neputându-se exercita alte drepturi sau drepturi specifice altor organe
decât cele expres conferite de propria lege de organizare, de regulamentele speciale
proprii, de dispoziţiile ierarhice, etc., în caz contrar suntem în prezenţa unor ilegalităţi,
abuz în serviciu, etc.
În al doilea rând, funcţionarul exercitând un drept legal conferit, cealaltă parte a
raportului juridic de funcţiune trebuie să urmeze, ca titular al obligaţiei, o conduită
conformă interesului ocrotit juridic, în caz contrar suportând consecinţele nerespectării
legii.
În al treilea rând, faţă de lege şi de alte reglementări, respectivele drepturi au un
caracter obiectiv, decurgând din norme şi aparţinând funcţiei, iar nu funcţionarului,
neavând un caracter subiectiv, lăsate la aprecierea titularului funcţiei, motiv pentru care
ele sunt şi adevărate îndatoriri pentru funcţionar care este obligat să-şi exercite

34
competenţa, neavând – în cele mai multe cazuri - nici măcar libertatea de apreciere în
conduita pe care o adoptă şi pe care o urmează. Dimpotrivă, neexercitarea drepturilor
legal conferite ori exercitarea lor abuzivă, necorespunzătoare, ca şi împiedicarea
exercitării lor sunt sancţionate în persoana celui vinovat, fie el titularul funcţiei, superior
sau subordonat ierarhic, fie terţă persoană intrată în raportul juridic, ca abateri de
serviciu sau în legătură cu serviciul, ori alte abateri ce afectează grav drepturile
participanţilor la raportul administrativ, sub
forma răspunderii disciplinare (art.70/1 lit.f, g din Statut), contravenţionale (art.76),
penale (art.79) şi patrimoniale (art.77, 78).
În privinţa îndatoririlor22 ce decurg din funcţia publică vom remarca faptul că
unele au un caracter onerativ (activ) în altele unul prohibitiv (pasiv) pentru titularul lor,
în raport cu conduita prescrisă acestuia.
Dacă avem în vedere conţinutul acestora, unele ţin de profesionalismul
exercitării funcţiei, altele de loialitatea funcţionarului, unele de confidenţialitate, iar
altele de responsabilitate, etc.
Toate aceste îndatoriri decurg, în ultimă instanţă, din principiul care
fundamentează orice serviciu public, inclusiv cel administrativ, şi anume că autorităţile
şi instituţiile executive sunt în serviciul exclusiv al cetăţenilor, pentru satisfacerea
cerinţelor vieţii sociale prin aplicarea corectă a legilor şi a celorlalte dispoziţii legale
sau, după caz, prin organizarea aplicării lor.23
Astfel, de profesionalismul funcţionarilor – care reprezintă îndatorirea de
îndeplinire a atribuţiilor ce le revin, potrivit funcţiei ocupate în vederea realizării
sarcinilor serviciului public şi servirii binelui comun sau public – ţin următoarele:
- îndeplinirea cu profesionalism, imparţialitate şi în conformitate cu legea a
îndatoririlor de serviciu (art.41 teza I-a);
- conformarea faţă de dispoziţiile superiorilor ierarhici (art.43/2);
- îndatorirea rezolvării lucrărilor repartizate de conducătorul compartimentului
în care funcţionează în termenele stabilite (art.47/1) care corespund funcţiei şi postului
titularului, apreciem noi;
- îndatorirea perfecţionării pregătirii profesionale fie în cadrul organului din
care face parte, fie urmând cursuri de perfecţionare organizate în acest scop (art.48/1) şi
ale căror rezultate vor fi avute în vedere la evaluarea anuală a activităţii acestora şi,
implicit, la avansarea lor.
Tot o îndatorire, cu caracter activ, este şi aceea ca funcţionarul să prezinte, în
condiţiile legii, la numirea şi la eliberarea sa din funcţie, o declaraţie de avere
conducătorului autorităţii sau instituţiei publice din care face parte (art.46/2) şi care se
reactualizează anual.
În sfârşit, funcţionarul are obligaţia de a purta uniforma în timpul serviciului,
potrivit legii (art.31).
Desigur, profesionalismul se manifestă pe multiple planuri şi anume în relaţiile
de serviciu, cu colegii din compartiment şi din instituţie, faţă de superiorii şi
subordonaţii ierarhici, dar şi în exteriorul acesteia cu persoanele fizice ori juridice cu
care autoritatea vine în contact, inclusiv respectul de sine sau relaţia cu sine însuşi
conform poziţiei şi prestigiului conferit de funcţia ocupată şi a aşteptărilor celorlalţi,
receptivitate şi operativitate în îndeplinirea sarcinilor.

22
Al. Negoiţă, op.cit., pag. 174 şi următoarele.
23
Art. 1/1 din Hotărârea Guvernului nr. 667/1991 privind unele măsuri pentru asigurarea prestigiului
social al funcţionarilor publici (abrogată implicit prin Statut).

35
 Loialitatea presupune îndeplinirea corectă, la timp, întocmai şi în mod
conştiincios a sarcinilor de serviciu, dar, în acelaşi timp, ea mai presupune şi iniţiativă
în exercitarea atribuţiilor,
într-ajutorarea în realizarea lor, inclusiv suplinirea reciprocă în serviciu în cadrul
specialităţii lor.
Corectitudinea presupune respectarea întocmai a legislaţiei, regulamentelor şi
dispoziţiilor aplicabile în domeniu, exercitarea cu bună credinţă a atribuţiilor, furnizarea
informaţiilor cerute de public în cadrul serviciului cu respectarea prevederilor privind
apărarea secretului de serviciu, asigurând transparenţa necesară activităţii desfăşurate.
O mare grupă de îndatoriri au caracter pasiv, constituind interdicţii legale menite
a proteja funcţia şi titularul ei, asigurându-i prestigiul, consideraţia şi încrederea,
obligându-l pe cel în cauză să se abţină de la acte şi fapte de natură a compromite
poziţia oficială deţinută în care sens acesta trebuie:
- să se abţină de la orice faptă care ar putea să aducă prejudicii persoanelor
fizice sau juridice ori prestigiului funcţionarilor publici (art.41/1 teza a II-a);
- să nu primească cereri a căror rezolvare intră în competenţa sa – dacă nu i-au
fost repartizate de superiorii ierarhici – sau să discute direct cu petenţii, cu excepţia
celor care au asemenea atribuţii, ori să intervină pentru soluţionarea acestor cereri
(art.47/2);
- să păstreze secretul de stat şi secretul de serviciu, în condiţiile legii,
nedivulgând şi neneglijând păstrarea acestora, inclusiv a documentelor şi suporturilor
care conţin astfel de informaţii cu excepţia informaţiilor de interes public (art.44 teza I),
apărând secretul faţă de orice divulgare sau scurgere;
- să păstreze confidenţialitatea în legătură cu faptele, informaţiile sau
documentele de care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei (art.44 teza a II-a);
- să nu solicite sau să nu accepte, direct sau indirect; pentru ei sau pentru alţii,
în considerarea funcţiei lor publice, daruri sau alte avantaje (art.46/1);
- să se abţină de la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor şi
preferinţelor politice, să nu favorizeze vreun partid politic şi să nu participe la activităţi
politice în timpul programului de lucru (art.42/1).
A se vedea şi interdicţiile speciale privind contractarea de lucrări din Ordonanţa
de urgenţă nr.5/2002, aprobată şi modificată prin Legea nr.378/2002.
Reglementări speciale pot prevedea şi alte categorii de îndatoriri specifice unor
funcţii publice cum ar fi, de exemplu, programul de lucru cu publicul, paza sediului şi a
documentelor secrete, portul şi uzul de armă, programul de instruire fizică şi trageri cu
armă de foc, alarmare, etc.
De asemenea, funcţionarii au obligaţia să respecte întocmai regimul juridic al
conflictului de interese şi al incompatibilităţilor, stabilite potrivit legii (art.48/1)
Evident că încălcarea acestor îndatoriri atrage răspunderea funcţionarului
vinovat de abaterile comise, mai ales dacă avem în vedere obligaţia executării ordinelor
şi dispoziţiilor superioare (art.43/11).
O primă situaţie este aceea în care funcţionarul primeşte o dispoziţie de la un
superior indirect pe linie ierarhică. În acest caz executarea se va face numai după
încunoştinţarea prealabilă a superiorului direct şi în mod cu totul excepţional fără
această încunoştinţare, dacă există o imposibilitate practică de a o realiza, iar executarea
ordinului nu suferă amânare, dar şi în acest caz, după îndeplinirea ordinului executantul
îl va înştiinţa, de îndată, pe superiorul său direct.

36
 O a doua problemă are în vedere existenţa mai multor dispoziţii ierarhice,
succesive sau simultane, cu caracter contradictoriu, care trebuie puse în executare. În
acest caz dacă ele au aceeaşi forţă juridică, provenind de la aceeaşi autoritate sau
funcţionar ierarhic, se va executa ultima dispoziţie, desigur în măsura în care prima sau
primele nu au fost deja puse în aplicare. În situaţia în care contrarietatea vizează două
sau mai multe dispoziţii provenind de la autorităţi sau funcţii ierarhice diferite se va
executa ordinul cu forţa juridică superioară, de regulă, provenind de la treapta ierarhică
cea mai înaltă.
O a treia problemă, care se ridică în această materie, vizează situaţia în care
ordinul ierarhic ce se cere a fi executat este apreciat ca ilegal şi când nu mai operează
obligaţia de conformare faţă de dispoziţia superiorului ierarhic (art.43/2 teza I-a).
Desigur, dacă este de principiu că legea şi dispoziţiile întemeiate pe ea trebuie
executate, tot de principiu este şi faptul că o dispoziţie (vădit) ilegală, nu trebuie
executată, căci, altfel, va antrena şi răspunderea executantului alăturată autorului ei.
Într-o astfel de situaţie funcţionarul va refuza, în scris şi motivat, aplicarea
ordinului (art.43/2 teza a II-a), încunoştinţând, persoana imediat superioară celui care a
dat un astfel de ordin.
Dacă emitentul ordinului, pretins ilegal, stăruie în executarea lui, va trebui să-l
formuleze în scris, ceea ce obligă la îndeplinirea lui de către cel care l-a primit (art.43
teza a III-a), mai ales dacă aplicarea dispoziţiei nu suferă nici o amânare, cu excepţia
cazului când acesta este vădit ilegal, încunoştinţându-l pe superiorul ierarhic al autorului
ordinului.
Aceste dispoziţii legale se corelează şi cu dispoziţiile Legii contenciosului
administrativ nr.29/1990 care prevăd că acţiunile în justiţie împotriva actelor şi faptelor
administrative care au vătămat drepturi recunoscute de lege se vor putea formula şi
personal împotriva funcţionarului care a elaborat actul sau care se face vinovat de
refuzul rezolvării sau de nerezolvarea în termen a cererii, dacă se solicită plata unor
despăgubiri. Persoana astfel acţionată poate chema în garanţie şi pe superiorul său
ierarhic de la care a primit ordin scris să semneze actul a cărui ilegalitate este supusă
judecăţii (art.13 din Lege).

B. Privitor la drepturile şi îndatoririle funcţionarului, cea de a doua categorie,

vizează situaţia lui personală, având un caracter subiectiv, chiar dacă ele sunt
reglementate de Statut şi nu pot forma obiectul unui contract colectiv sau individual de
muncă, pe care legea nu le prevede decât în beneficiul personalului administrativ
auxiliar, de deservire – care nu are calitatea de funcţionar public (art.5/2 teza a III-a) -.
Întrucât acestea se reîntâlnesc şi în persoana oricărui salariat sau angajat, iar
studiul lor amănunţit revine ştiinţei dreptului muncii nu vom insista în mod deosebit
asupra lor, oricum Statutul făcând trimitere la legislaţia muncii.
1. Dreptul la salariu al funcţionarilor publici este un rezultat al activităţii depuse
de aceştia şi cuprinde salariul de bază, sporuri de vechime, suplimentul postului,
suplimentul gradului şi indemnizaţii constituite într-un sistem de salarizare stabilit prin
lege (art.29).
La stabilirea sistemului de salarizare se au în vedere următoarele (art.30/2):
a) necesitatea de a restrânge costurile administraţiei publice în condiţiile în care
funcţionarii publici competenţi trebuie motivaţi şi recompensaţi în mod corespunzător;
b) crearea unei ierarhii a sistemului de salarizare pe clase şi grade bazate pe
evaluarea postului;

37
 c) stabilirea unui raport just între partea fixă şi partea variabilă a salariului care
să ţină seama de activitatea depusă şi de importanţa ei.
Datorită specificului raportului de serviciu în care se află funcţionarul salariul
acestuia are o natură juridică proprie în raport cu salariul celor angajaţi deoarece, pe de
o parte, el nu rezultă din negocierea directă cu instituţia - nefiind influenţat de legitatea
economică a relaţiei cerere-ofertă de pe piaţa muncii - iar, pe de altă parte, salariul este
stabilit prin lege la nivelul funcţiei şi nu al persoanei.
Apreciem că, şi în cazul funcţionarului, salariul reprezintă contravaloarea muncii
prestate de acesta, deci o contrapartidă a activităţii realizate, dovadă că absenţa
nejustificată de la serviciu sau neîndeplinirea atribuţiilor conduc la diminuarea lui
corespunzătoare. Dar, totodată, el mai conţine şi o componentă socială, alăturată celei
economice, de asigurare a existenţei, necesară menţinerii unui statut social compatibil
cu funcţia deţinută şi destinată asigurării unei poziţii sau unui rang social corespunzător,
prin traiul şi condiţiile de viaţă decente pe măsura demnităţii publice exercitate.
Se asigură, în acest fel, un personal cointeresat în realizarea atribuţiilor şi
devotat funcţiei, ceea ce permite realizarea corespunzătoare a serviciului public. Salariul
reflectă şi atitudinea statului şi, în general, a societăţii, faţă de rolul funcţiei şi
serviciului public şi faţă de cei puşi în slujba sa.
2. Dreptul la durata normală a timpului de lucru de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe
săptămână pentru funcţionarii publici.
Într-adevăr, funcţia se exercită în mod limitat în timp şi în cadrul unui program bine
determinat care să permită realizarea corespunzătoare a atribuţiilor. Pe de altă parte,
acest drept opus organului din care face parte cel în cauză şi care are îndatorirea de a-l
respecta, este concomitent şi o obligaţie a funcţionarului pe care dacă o încalcă este
pasibil de sancţiune pentru absenţe nemotivate de la serviciu (art.70/2 lit. c).
Pentru orele lucrate – din dispoziţia conducătorului autorităţii sau instituţiei
publice – peste durata normală a timpului de lucru sau în zilele de sărbători legale ori
declarate zile nelucrătoare, funcţionarii publici de execuţie au dreptul la recuperare sau
la plata majorată cu un spor de 100% din salariul de bază, iar acest spor nu se poate
acorda decât în limita a 360 de ore pe an (art.32/2) şi în nici un caz conducătorul nu şi-l
poate conferi sieşi.
3. Dreptul la timpul de lucru de 8 ore pe zi şi 40 de ore pe săptămână, urmând ca
în termenul de timp lucrat peste această perioadă în interesul serviciului să fie supus
unui regim juridic propriu şi distinct.
4. Dreptul la odihnă, repaus zilnic şi săptămânal precum şi la concediu de
odihnă, inclusiv la concedii medicale şi de altă natură (art.33/1). Exercitarea acestui
drept are în vedere atât refacerea forţei fizice şi a celei psihice a funcţionarului,
consumată în activităţile profesionale, dar şi asigurarea sănătăţii celui în cauză.
Limitarea timpului de muncă la cel mult 8 ore pe zi, a duratei săptămânii de
lucru la 5 zile lucrătoare permit exercitarea acestui drept, alăturat concediilor de tot
felul, începând cu cel de odihnă, medical, de maternitate (pre şi post natal), continuând
cu cel alocat îngrijirii copiilor, cel de studii, etc.
În perioada concediilor de boală, de maternitate şi a celor pentru creşterea şi
îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu nu pot înceta şi nu pot fi modificate decât din
iniţiativa funcţionarului în cauză (art.34).
5. Dreptul la condiţii normale de muncă şi igienă de natură să ocrotească
sănătatea şi integritatea fizică a funcţionarilor (art.35/1).
Elementele esenţiale ale acestui drept vizează:

38
- asigurarea condiţiilor normale de muncă şi igienă, care să ocrotească
sănătatea, integritatea fizică şi psihică a persoanei;
- asistenţa medicală gratuită în instituţiile sanitare publice;
- ajutoare în cazul accidentelor de muncă sau a bolilor profesionale.

În dezvoltarea acestui drept legea a prevăzut (art.35/2) că pentru motive de

sănătate funcţionarilor publici li se poate aproba, în mod excepţional, schimbarea
compartimentului în care îşi desfăşoară activitatea, iar această schimbare se face pe o
funcţie publică corespunzătoare şi numai dacă funcţionarul în cauză este apt profesional
să îndeplinească noile atribuţii ce îi revin.
6. Dreptul la asistenţă medicală, medicamente şi proteze în condiţiile legii
(art.36) în caz de îmbolnăvire, indiferent de cauza ei (accidentare, invaliditate), tocmai
ca rezultat al îndeplinirii obligaţiilor decurgând din plata contribuţiei la asigurările
sociale, sănătate, etc.
7. Dreptul la pensie, precum şi la celelalte drepturi de asigurări sociale de stat
potrivit legii. Acest drept reprezintă o formă de retribuire a funcţionarului public
conferită la încetarea funcţiei ca urmare a îndeplinirii condiţiilor legale referitoare la
vârstă, vechime în funcţie şi stagiul de cotizare (art.37). Membrii familiei sale au
dreptul la pensie de urmaş potrivit legii.
Mai există o categorie de drepturi, de factură politică, care sunt inerente
condiţiei de cetăţean, dar care au fost incluse în Statutul funcţionarilor publici nu pentru
că ar fi specifice numai lor, ci pentru că se exercită în mod specific de către lucrătorii
din administraţie, şi pentru faptul că s-a dorit evidenţierea apartenenţei lor şi la această
categorie profesională – desigur cu excepţiile prevăzute de statutele speciale pentru
militari, militarizaţi sau alte categorii de funcţionari civili – dar în anumite condiţii
impuse de regimul specific funcţiei publice.
Dreptul la opinie al funcţionarilor publici este garantat (art.26/1). Această
prevedere particularizează art.30 din Constituţie privitor la libertatea de exprimare.
Desigur, spre deosebire de cetăţeanul obişnuit, exercitarea acestui drept este supusă
unor condiţionări după cum urmează şi anume:
- în exercitarea atribuţiilor de serviciu funcţionarul este obligat să se abţină de
la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor şi preferinţelor sale politice
(art.42/1 din Statut), să nu favorizeze vreun partid şi să nu participe la activităţi politice
în timpul programului de lucru;
- în afara serviciului, deşi legea nu interzice, apreciem că trebuie să existe o
conduită rezervată şi măsurată, în exprimarea ideilor sale, pentru a nu afecta prestigiul
organului din care face parte.
Această ultimă idee este susţinută de raţionamentul dedus din consacrarea
expresă a dreptului de asociere în sindicate de unde concluzia inexistenţei vreunei
limitări a dreptului de asociere politică a funcţionarilor publici – interdicţia
constituţională privitoare la această categorie, aşa cum se prevede în art.40/3 teza ultimă
cu referire la legea organică a funcţionarilor, nefiind nici preluată, nici eliminată de
Statut, decât în măsura în care este consacrată prin legi organice.
Există cazuri speciale, ca, de exemplu, în situaţia secretarului localităţii care
dacă încalcă această oprelişte suportă sancţiunea eliberării din funcţie (art.83/2 din
Legea administraţiei publice locale nr.215/2001) dacă este membru al unui partid
politic.

39
 Totuşi, funcţionarilor publici li se interzice să facă parte din organele de
conducere ale partidelor politice (art.42/2).
Pentru a asigura totuşi o protecţie juridică completă a funcţionarilor faţă de
posibile discriminări rezultate din exercitarea dreptului la opinie şi pentru întărirea
principiului statutar al egalităţii şanselor la intrarea şi promovarea în corpul
funcţionarilor publici s-a prevăzut interzicerea oricărei discriminări între funcţionari pe
criterii politice, sindicale, religioase, etnice, de sex, orientare sexuală, stare materială,
origine socială sau de orice altă asemenea natură (art.26/2).
Dreptul de asociere sindicală este garantat funcţionarilor publici, în condiţiile
legii (art.27/1). Cei interesaţi pot, în mod liber, să înfiinţeze organizaţii sindicale, să
adere la ele şi să exercite orice mandat în cadrul acestora (art.27/2). Sunt exceptaţi
înalţii funcţionari publici, cei de conducere şi categoriile cărora le este interzis acest
drept prin statute speciale.
Fiind un drept, exercitarea nu este obligatorie putând exista autorităţi şi instituţii
în care să nu existe organizaţii sindicale sau să existe funcţionari care să nu facă parte
din ele. Pentru cazul inexistenţei unei asemenea organizări legea a prevăzut în mod
expres ca în comisiile paritare – create pentru a participa la stabilirea măsurilor privind
condiţiile de muncă ale funcţionarilor şi buna funcţionare a autorităţii – aceştia să fie
reprezentaţi prin desemnarea cu vot majoritar de către masa lucrătorilor (art.18/2).
Desigur, funcţionarii auxiliari se pot organiza în sindicate potrivit dreptului comun în
materie (a se vedea Hotărârea de Guvern nr.1210/2003 privind aceste comisii).
Funcţionarilor li se mai recunoaşte şi dreptul de asociere în organizaţii
profesionale sau în alte organizaţii având ca scop reprezentarea intereselor proprii,
promovarea pregătirii profesionale şi protejarea statutului lor (art.27/3). Recunoaşterea
acestui drept se face în afara oricărei conotaţii politice, dar şi fără posibilitatea unui
amestec sau intervenţii legal recunoscute a autorităţilor nici în formarea şi nici în
activitatea acestor organizaţii.
Dreptul la grevă este recunoscut funcţionarilor în condiţiile legii (art.28), el
reprezentând un drept fundamental al salariaţilor consacrat de Constituţie (art.40) pentru
apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale acestora. Desigur, statute
speciale, mai ales pentru funcţionarii militari sau militarizaţi, pot să nu recunoască un
asemenea drept, după cum el nu este recunoscut expres de legea cadru24 (art.63) acestor
categorii şi nici funcţionarilor publici, lege faţă de care Statutul funcţionarilor având
valoarea de reglementare specială, derogă recunoscând dreptul la declanşarea
conflictului (colectiv) de muncă. Întrucât serviciul public se desfăşoară permanent,
exercitarea dreptului la grevă trebuie să aibă loc în condiţiile asigurării funcţionării
normale a acestuia pe timpul întreruperii activităţii (starea civilă, administraţia
cimitirelor, etc.), adică continuitatea şi celeritatea serviciului public.
În mod corespunzător, funcţionarul are şi o serie de îndatoriri, vizând
obligativitatea de a desfăşura o activitate corespunzătoare, de a respecta timpul de lucru,
de a plăti contribuţia la asigurările sociale, de a respecta disciplina de serviciu, etc.
Ca o concluzie generală privind drepturile şi îndatoririle specifice funcţionarilor
şi derivând din raporturile lor personale cu instituţia în care se află vom remarca
următoarele:
- corespunzător drepturilor acestora (la salar, la odihnă), instituţiei îi
corespund obligaţii corelative (de plată a salariului, de acordare şi plată a concediului);
24
A se vedea Legea privind soluţionarea conflictelor de muncă nr. 168/1999, publicată în „Monitorul
Oficial al României”, partea I-a, nr. 582/29.11.1999.

40
 - în mod similar, corelativ obligaţiilor funcţionarului (cum sunt cele legate de
respectarea programului de lucru al instituţiei, a disciplinei de serviciu) îi corespund
drepturile acesteia de a pretinde îndeplinirea lor conformă, în caz contrar operând
tragerea la răspundere a celor vinovaţi;
- şi aceste drepturi şi obligaţii au un caracter obiectiv prin reglementarea lor
statutară, dar subiectiv prin exercitarea personală, părţile neputând să le elimine, să le
ignore sau să le fixeze în alt fel, în altă formulare, conţinut sau reglementare, decât cele
cuprinse în legea organică cadru, sub sancţiunea nulităţii actelor ilegale astfel emise.

§ 8. Răspunderea funcţionarilor

În activitatea desfăşurată funcţionarii trebuie să respecte legile şi celelalte acte

normative şi individuale cu caracter legal aplicabile raporturilor sociale în care
participă. De asemenea, trebuie să îndeplinească obligaţiile legale care le revin, precum
şi să nu încalce regimul incompatibilităţilor şi interdicţiilor care le sunt impuse.
Încălcarea tuturor acestora antrenează răspunderea juridică pentru abaterile
comise. Această răspundere este extrem de diversificată având în vedere natura juridică
variată a reglementărilor aplicabile în administraţia publică (administrative, civile,
penale, financiare, etc.), dar ea poate fi redusă la două forme principale şi anume:
răspunderea sancţionatorie şi răspunderea reparatorie.
Răspunderea sancţionatoare are un caracter represiv, intimidant, supunând pe
autorul ei unei constrângeri exclusiv personale pentru fapta săvârşită şi cunoaşte, în
funcţie de gravitatea abaterii, formele răspunderii disciplinare, contravenţionale şi
penale pentru abateri de la îndatoririle de serviciu.

8.1. Răspunderea disciplinară intervine în cazul încălcării de către funcţionar cu

vinovăţie a îndatoririlor de serviciu şi a normelor de conduită profesională şi civica
prevăzute de lege, ceea ce constituie abateri disciplinare antrenând sancţionarea
disciplinară (art.70/1). Se apreciază că pe scara faptelor de pericol social abaterile
disciplinare reprezintă treapta cea mai de jos, comparativ cu contravenţiile şi
infracţiunile, deoarece pericolul lor social se limitează şi afectează numai colectivitatea
serviciului în care activează cel vinovat, aflat în raporturi de serviciu sau de funcţiune
grav tulburate în derularea lor normală, ceea ce afectează bunul mers al activităţii
oficiale.
A. Noţiunea, categoriile şi condiţiile abaterii disciplinare
Statutul enumeră (art.70/2) următoarele abateri disciplinare:
a) întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;
b) neglijenţa repetată în rezolvarea lucrărilor;
c) absenţe nemotivate de la serviciu;
d) nerespectarea în mod repetat a programului de lucru;
e) intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului
legal;
f) nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor cu acest
caracter;
g) manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice
din care face parte;
h) desfăşurarea în timpul programului de lucru a unor activităţi cu caracter
politic;

41
i) refuzul de a îndeplini atribuţiile de serviciu;
j) încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilităţi,
conflicte de interese şi interdicţii privind funcţionarii publici, stabilite prin lege;
k) stabilirea de către funcţionarii publici de execuţie de relaţii directe cu petenţii
în vederea soluţionării cererilor acestora.
Desigur, prin reglementări şi statute proprii se pot prevedea şi alte abateri

B. Sancţiunile disciplinare aplicabile sunt următoarele (art.70/3):

a) mustrarea scrisă;
b) diminuarea drepturilor salariale cu 5-10% pe o perioadă până la 3 luni;
c) suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau de promovare
în funcţie pe o perioadă de 1-3 ani;
d) trecerea într-o funcţie inferioară pe o perioadă de până la 1 an cu diminuarea
corespunzătoare a salariului;
e) destituirea din funcţie.
Şi sancţiunile disciplinare sunt forme ale răspunderii juridice represive, adică
mijloace de constrângere aplicabile autorilor abaterilor respective. Ele au un caracter
represiv şi intimidant faţă de cel în cauză, dar şi preventiv urmărind evitarea producerii
în viitor a unor abateri de acelaşi gen. Scopul lor constă în apărarea ordinii de drept şi
de serviciu în cadrul organului executiv şi educarea personalului în spiritul respectării şi
asigurării acestora.

C. Principiile de drept care guvernează răspunderea disciplinară sunt similare cu

cele ale răspunderii juridice în general, de unde se deduc, dobândind o aplicabilitate
proprie (formulate în Hotărârea de Guvern nr.1210/2003).
a) Principiul legalităţii răspunderii constă în aceea că răspunderea disciplinară nu
poate opera decât în cazurile prevăzute expres de Statut (art.70/2) sau de regulamente
proprii şi cu aplicarea sancţiunilor expres prevăzute (art.70/3), în forma şi limitele legal
stabilite, conform unei anumite proceduri derulate de organe legal investite.
b) Principiul răspunderii pentru fapta săvârşită cu vinovăţie, deci a răspunderii
subiective bazată pe intenţie sau culpă, operând prezumţia de nevinovăţie, ceea ce
obligă autoritatea să efectueze cercetări prealabile asupra faptei imputate pentru a
dovedi vinovăţia celui cercetat. Desigur, forma vinovăţiei (intenţie sau culpă), precum şi
întinderea ei vor fi determinante la individualizarea şi severitatea sancţiunii aplicate
(art.70/4).
c) Principiul răspunderii proprii sau personale conform căreia răspunderea revine
şi sancţiunea se aplică numai celui vinovat de comiterea abaterii, iar nu altuia. Diferite
forme de participaţie de genul instigării, complicităţii, etc., nu au valoare juridică în
această materie dacă nu există autorat (direct şi nemijlocit) în comiterea abaterii proprii
şi distincte.
d) Principiul unicităţii răspunderii conform căruia pentru o faptă ilicită există o
singură sancţiune aplicabilă iar nu mai multe („non bis in idem”) având aceeaşi natură
juridică ca şi norma încălcată. Excepţia o avem în cazurile în care prin aceeaşi faptă se
încalcă norme de drept de natură diferită concomitent cu declanşarea unor forme diverse
de răspundere juridică având scopuri diferite. Aşa ar fi, de exemplu, destituirea din
funcţie şi condamnarea penală a funcţionarului, concomitent cu obligarea sa la plata
despăgubirilor pentru pagubele cauzate prin fapta sa patrimoniului autorităţii sau

42
instituţiei în care funcţionează, cât şi terţilor vătămaţi cu care s-a aflat în raporturi
administrative (oficiale).
e) Principiul justeţei sau proporţionalităţii răspunderii în conformitate cu care se
impune corelarea răspunderii cu fapta săvârşită sub aspectul gradului şi formelor de
vinovăţie, a repetabilităţii ei, ori cu întinderea pagubei produse, printr-o corectă şi
concretă individualizare sau proporţionalizare a sancţiunii, deci o corelare a severităţii
răspunderii cu gravitatea abaterii. În acest sens, se va ţine seama de împrejurările în care

s-a comis abaterea şi de consecinţele ei asupra bunei funcţionări a serviciului de

persoana funcţionarului, sub aspectul comportării sale generale, de existenţa altor
abateri şi sancţiuni în antecedenţa acestuia care n-au fost radiate din cazierul disciplinar.
f) Principiul celerităţii sau operativităţii tragerii la răspundere şi a punerii în
executare a sancţiunii, ceea ce înseamnă o reacţie represivă cât mai apropiată de
momentul comiterii abaterii, fără amânări sau tergiversări nejustificate în soluţionarea
cazului pentru sporirea rezonanţei sociale, a actului de sancţionare.
g) Prezumţia de nevinovăţie care presupune nevinovăţia funcţionarului public
(cât timp vina lui nu este dovedită);
h) Garantarea dreptului la apărare prin audierea funcţionarului, posibilitatea
invocării dovezilor în apărare şi asistarea de către un apărător sau de a fi reprezentat;
i) contradictorialitatea procedurii, în sensul exprimării cu privire la orice act sau
fapt disciplinar sesizat comisiei disciplinare de către cei aflaţi în divergenţă de poziţii
procedurale.

D. Clasificarea sancţiunilor disciplinare se poate realiza după mai multe criterii:

a) După modul lor de consacrare distingem între sancţiuni generale prevăzute de
Statut, şi sancţiuni speciale, cuprinse în statute şi regulamente proprii ori speciale cu
caracter derogator.
b) După conţinutul lor, pot fi nepecuniare (mustrare scrisă) sau pecuniare
(diminuarea drepturilor salariale) ori mixte (trecerea în funcţie inferioară cu diminuarea
salariului).
c) După modul de sesizare al autorului actului de aplicare, distingem între
sancţiuni ale conducătorului autorităţii la propunerea provenind de la conducătorul
compartimentului în care funcţionează cel în cauză (mustrare) sau de la conducătorul
autorităţii sau instituţiei din care face parte (destituirea din funcţie) la propunerea
comisiei disciplinare.
d) După influenţa lor asupra raportului de funcţiune sau de serviciu, distingem
sancţiuni ce nu influenţează această relaţie (mustrare), altele care îl modifică (trecerea în
funcţie inferioară) şi cele care îl desfiinţează (destituirea din funcţie).
e) După durata de timp necesară radierii lor de drept din dosarul propriu al
funcţionarului, distingem între sancţiuni ce au nevoie de o perioadă de 6 luni (mustrare)
şi cele care au nevoie de o durată de 1 an (trecerea în funcţie inferioară) şi cele care au
nevoie de 7 ani (destituirea).
f) După jurisdicţia competentă să soluţioneze calea de atac îndreptată împotriva
sancţiunii, distingem competenţa conducătorului autorităţii sau instituţiei faţă de
sancţiunile propuse de conducătorii de compartimente şi competenţa Agenţiei Naţionale
a funcţionarilor Publici pentru cele aplicate de conducătorul organului, la propunerea
comisiei disciplinare.

43
 g) După gradul de severitate ele, se clasifică în conformitate cu prevederile din
Statut (art.70/3) începând cu cea mai uşoară (mustrare) şi terminând cu cea mai severă
(destituirea din funcţie).

E. Categoriile de sancţiuni generale

a) Mustrarea scrisă (art.70/3 lit. a) reprezintă prima sancţiune pe scara
răspunderii şi constă într-o atenţionare scrisă a funcţionarului asupra gravităţii abaterii
sale cu consecinţe negative sau păgubitoare pentru activitatea structurii ori a autorităţii
din care face parte cel în cauză cu punerea expresă în vedere a acestuia că pe viitor i se
vor aplica sancţiuni mai severe mergând până la destituirea sa.
Deşi legea nu prevede, nici aici, condiţiile abaterii care declanşează o atare
răspundere (înscrisă şi ea în dosarul propriu) noi apreciem că asemenea împrejurări ar fi
determinate de:
- săvârşirea primară a unei fapte grave, cu caracter intenţionat sau din
neglijenţă gravă sau crasă;
- săvârşirea repetată a unei abateri iniţial nesancţionate;
- aprecierea organului că nesancţionarea ar fi neîndestulătoare faţă de
gravitatea abaterii.
Mustrarea este sancţiune nepecuniară, aplicabilă de către conducătorul
compartimentului din care face parte cel în cauză şi se radiază de drept din dosarul de
personal după trecerea unui interval de 6 luni de la aplicare, dacă cel în cauză nu a mai
săvârşit o abatere disciplinară în acest interval (art.75 lit. a).
Remarcăm în acest sens următoarele:
- nu are importanţă natura abaterii săvârşite în acest interval (şi anume mai
puţin gravă, identică sau mai gravă);
- nu are relevanţă că noua abatere a fost sau nu sancţionată şi nici gradul
de severitate a acesteia;
- are însă relevanţă, indiferent de termen, anularea oricăreia dintre
sancţiunile ulterioare (succesive) pentru că cea rămasă, anterioară (primară),
să fie radiată de drept la împlinirea termenului legal.
b) Diminuarea drepturilor salariale cu 5-10% pe o perioadă de 1-3 luni (art.70/3
lit. b), reprezintă o retrogadare de natură pecuniară fără afectarea raportului de serviciu
sau a funcţiei deţinute permiţând o mai bună individualizare a sancţiunii cuprinsă între
limita inferioară şi superioară ca şi cuantum
(5-10%) şi ca perioadă (1-3 luni), afectând însă stabilitatea salarială.
Se aplică o asemenea sancţiune pentru abateri grave, primare sau repetate,
indiferent de natura altora precedente sau de existenţa altor forme de sancţiuni
pecuniare, de genul amenzilor contravenţionale ori de sancţiuni reparatorii
(patrimoniale) pentru daune provocate, inclusiv penalităţi de întârziere în plata
despăgubirilor, dar apreciem că totuşi corelată diminuarea cu amenda, despăgubirea sau
penalitatea pentru a nu fi prea împovărătoare sarcina bănească pentru cel vinovat.
c) Suspendarea dreptului de avansare în gradele salariale sau de promovare în
funcţie pe o perioadă de 1-3 ani (art.70/3 lit. c) reprezintă o sancţiune tipică pentru
funcţionarii publici care au un drept la avansare în cadrul dreptului lor la carieră. Deşi
nu afectează drepturile salariale prezente şi certe, suspendarea afectează posibile şi
viitoare drepturi salariale văzute prin prisma blocării temporare a avansării şi
promovării, cu toate că rămâne, în esenţă, o sancţiune nepatrimonială şi cu caracter
provizoriu.

44
 d) Trecerea într-o funcţie inferioară (retrogradare), pe o perioadă de până la 1 an,
cu diminuarea corespunzătoare a salariului (art.70/3 lit. d). Sancţiunea are o dublă
natură atât prin caracterul ei profesional (nepatrimonial) cât şi prin efectul ei pecuniar
(asupra salariului), reprezentând o retrogradare, mixtă şi dublă, cu efecte prin
modificarea raportului de serviciu în mod unilateral de către autoritate fără
consimţământul funcţionarului.
Măsura este deosebit de severă, reprezentând penultima treaptă, premergătoare
destituirii din funcţie, şi se aplică pentru abateri cu consecinţe deosebite pentru
autoritatea sau instituţia publică când menţinerea în aceeaşi funcţie sau pe acelaşi post
(de conducere sau de execuţie) a celui în cauză apare ca imposibilă faţă de consecinţele
extrem de negative şi perturbatorii ale faptei.
Caracterul repetat al unor abateri, ori ale unor
sancţiuni – chiar mai puţin severe – antecedentele disciplinare, concursul de noi abateri,
atitudinea şi circumstanţele autorului încălcării conduc la o asemenea sancţiune.
Diminuarea salariului nu reprezintă o sancţiune distinctă lăsată la aprecierea
conducerii, ci una cumulativă decurgând în mod firesc şi de drept din retrogradarea în
funcţie. Considerăm că este la aprecierea autorului sancţiunii care este funcţia inferioară
pe care este retrogradat cel vizat, respectiv din funcţia de conducere (şef şi adjunct) sau
pe funcţie de execuţie, în funcţia imediat inferioară ierarhic sau pe alte funcţii
subordonate fără respectarea gradelor din scara ierarhică ori chiar cu schimbarea clasei
profesionale de studii (I, II, III), adică degradarea profesională.
De reţinut că suspendarea de la avansare, retrogradarea şi diminuarea salarială se
dispun nu de conducătorul de compartiment, ci de către conducătorul autorităţii sau
instituţiei la propunerea comisiei de disciplină, iar radierea de drept a sancţiunii
operează în termen de 2 ani de la expirarea perioadei pentru care au fost aplicate dacă
cel în cauză n-a mai săvârşit o altă abatere disciplinară în acest interval (art.75 lit. b).
e) Destituirea din funcţie reprezintă cea mai severă sancţiune disciplinară
aplicabilă care conduce la încetarea raportului de serviciu, întrerupând cariera şi
stabilitatea funcţiei şi funcţionarului, cu consecinţe deosebite şi pentru viitor, deoarece o
nouă revenire a acestuia nu se mai poate realiza de la nivelul iniţial avut şi atins datorită
motivelor imputabile lui şi care l-au exclus din corpul funcţionarilor publici.
Statutul enumeră abaterile disciplinare care justifică o atare măsură, ele sunt de o
gravitate deosebită – primare sau repetate – ceea ce determină imposibilitatea menţinerii
în continuare a celui vinovat într-o funcţie de natură publică fără a afecta prestigiul
autorităţii sau instituţiei vizate.
Totuşi, art.90/5 din Statut prevede că destituirea operează, ca sancţiune
disciplinară, în cazul săvârşirii repetate a unor abateri disciplinare sau a unei abateri
disciplinare care a avut consecinţe grave, ori a ivirii unui motiv legal de
incompatibilitate, iar funcţionarul public nu acţionează pentru încetarea acestuia în
termen de 10 zile calendaristice de la data intervenirii cazului respectiv.
Pe de altă parte, Statutul prevede eliberarea din funcţie pentru necompetenţă
profesională (art.90/4 lit. d) determinată de obţinerea calificativului „nesatisfăcător”.
În cazul săvârşirii unor abateri disciplinare repetate (apreciem ca cel puţin două)
destituirea se justifică prin atitudinea constantă a celui în cauză în încălcarea disciplinei
serviciului, având mai puţin relevanţă natura şi gravitatea abaterii ori severitatea
sancţiunilor corelative aplicate. Oricum, nu este de conceput ca în cazul repetării – ca
motiv al destituirii – să nu fi fost sancţionate faptele anterioare, chiar dacă ele s-au
radiat de drept din dosarul propriu al celui în cauză.

45
 Desigur, aici intervin şi elemente de apreciere sau de oportunitate ale menţinerii
în funcţie sau nu a celui vinovat, ca atribut al conducerii raportat la conduita conştient
negativă şi de perseverenţă în încălcarea disciplinei serviciului de către cel în cauză.
Este adevărat că Statutul a prevăzut ca abatere distinctă (art.70/1 lit. b) neglijenţa
repetată în rezolvarea lucrărilor, sancţionabilă în orice mod pe scara răspunderii, deşi
aceasta s-ar putea constitui şi într-o abatere premisă pentru destituirea din funcţie.
În privinţa necompetenţei profesionale ea constituie cauză a eliberării din funcţie
indiferent că se datorează sau nu culpei (vinovăţiei) celui în cauză şi indiferent de
existenţa sau nu a unor abateri pe linie disciplinară.
Ordonanţa de Urgenţă nr.5/2002 (aprobată prin Legea nr.378/2002) consacră
destituirea pentru încălcarea interdicţiei de contractare de lucrări.
În mod evident, destituirea şi eliberarea se dispun de conducerea autorităţii şi cu
toate că se înscriu în dosarul propriu al funcţionarului nu mai sunt supuse radierii după
trecerea unei perioade.
Sancţiunea disciplinară nu poate fi aplicată decât după cercetarea prealabilă a
faptei imputate şi după audierea funcţionarului consemnată în scris, sub sancţiunea
nulităţii. Refuzul funcţionarului de a se prezenta la audiere sau de a semna declaraţia
privind abaterea imputată se consemnează într-un proces verbal, neafectând aplicarea
sancţiunii (art.71/4).
Împotriva sancţiunii aplicate la iniţiativa conducătorului de compartiment se
poate introduce contestaţie la conducătorul instituţiei sau autorităţii, soluţionarea având
loc, pe baza propunerii comisiei de disciplină, prin ordin sau dispoziţie definitivă (cazul
avertismentului şi a mustrării, art.71 – a se vedea Hotărârea de Guvern nr.1210/2003
privind aceste comisii).
Împotriva sancţiunii aplicate de conducătorul instituţiei, la propunerea comisiei
de disciplină, funcţionarul nemulţumit se poate adresa Agenţiei Naţionale a
Funcţionarilor Publici solicitând anularea ori modificarea ordinului sau dispoziţiei de
sancţionare.

8.2. Răspunderea contravenţională

Această răspundere este angajată în cazul funcţionarilor publici în cazul în care
aceştia au săvârşit o contravenţie în timpul şi în legătură cu sarcinile de serviciu
(art.76/1).
Specificul acestei răspunderi rezidă în faptul că gradul de pericol al abaterilor,
deşi mai ridicat decât al celor disciplinare, dar mai scăzut decât al celor penale,
depăşeşte nivelul local al instituţiei sau funcţiei, trecând şi asupra societăţii în general.
Din această cauză reglementarea contravenţiilor nu mai este lăsată la aprecierea
statutelor, ci se face prin lege, ordonanţe şi hotărâri de guvern, hotărâri ale consiliilor de
locale şi judeţene.
Pe de altă parte, aceste contravenţii fiind săvârşite în timpul exercitării şi în
legătură cu sarcinile de serviciu reclamă şi calitatea specială a autorului lor
contravenient, cea de funcţionar public nu de simplă persoană fizică, deci ca subiect
calificat.
Într-adevăr, numai în acest context, încălcarea atribuţiilor de serviciu pe linia
prevenirii şi stingerii incendiilor, disciplinei financiare şi gestionare, pazei şi protecţiei
bunurilor devin contravenţii specifice funcţionarilor, ca subiecţi calificaţi, stabilite şi
sancţionate prin procesele-verbale încheiate de organele de stat competente, prin care se
dispune, de regulă, amendarea celui vinovat.

46
 Desigur, aceasta nu exclude, dacă abaterea este concomitent şi o încălcare
internă a atribuţiilor de serviciu, şi aplicarea sancţiunii disciplinare corelative încălcării
produse.
Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de sancţionare a
acestora funcţionarul poate formula – în condiţiile Ordonanţei de Guvern nr.2/2001 –
plângere la judecătoria în a cărei circumscripţie îşi are sediul autoritatea sau instituţia
publică în care funcţionează cel sancţionat (art.76/2).
Plângerea suspendă de drept punerea în executare a actului sancţionator pe toată
durata soluţionării ei, inclusiv în căile judiciare de atac, până la rămânerea definitivă şi
irevocabilă a hotărârii judecătoreşti.
Sancţiunea contravenţională aplicată, urmată sau nu şi de una disciplinară, nu se
înscrie în dosarul profesional al funcţionarului şi, în consecinţă, nu se radiază după
trecerea timpului legal, însă poate fi luată în considerare la evaluarea anuală a celui în
cauză, inclusiv în acordarea calificativelor mai ales dacă este rezultatul constatării unor
organe de inspecţie şi control ierarhic, ceea ce va influenţa, desigur, şi criteriile de
avansare şi recompensare a celui în cauză.

8.3. Răspunderea penală

Această răspundere intervine în cazul infracţiunilor săvârşite în timpul
serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice ocupate şi se angajează potrivit
legii penale (art.79/1).
Subiectul activ sau făptuitorul trebuie să aibă calitatea specială de funcţionar,
Codul penal definind (art.147) într-un sens deosebit de larg, potrivit nevoilor specifice
acestei ramuri de drept, cuprinderea oricărei persoane în categoria funcţionarilor dacă a
săvârşit un anumit gen de infracţiuni specifice, aflate sub incidenţa legii penale.
În acest sens prin funcţionar se înţelege “orice salariat care exercită, permanent
sau temporar, cu orice titlu, indiferent dacă şi cum a fost investit, o însărcinare de orice
natură, retribuită sau nu, în serviciul instituţiilor publice, instituţiilor sau altor persoane
de interes public. Sunt asimilate cu funcţionarii şi persoanele anterior enunţate, precum
şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât
cele deja indicate.
Faptele comise în această calitate specială sunt infracţiuni de serviciu sau în
legătură cu serviciul (luarea de mită, abuzul sau neglijenţa în serviciu contra intereselor
publice sau personale) ori alte categorii de infracţiuni specifice exercitării unei funcţii
sau în legătură cu ea, precum delapidarea, falsul intelectual, falsul în înscrisuri oficiale,
insubordonarea, etc. Mai mult, există şi reglementări specifice vizând funcţionarii
publici cuprinse în legi penale speciale, altele decât Codul penal, cum este cazul Legii
78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, Legea
nr.141/1997 privind Codul vamal al României, Legea responsabilităţii ministeriale
nr.115/1999 ce vizează demnitarii din administraţia publică, etc.
Alăturat sancţiunii penale principale sau pedepsei, de regulă, închisoarea, se mai
pot aplica şi pedepse complimentare (prevederile art.64 Cod penal) ce se execută după
executarea sancţiunii principale şi care pot consta în interzicerea unuia sau unora din
următoarele drepturi:
a) dreptul de a alege şi de a fi ales în organele puterii publice şi în funcţii
elective publice;
b) dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii publice;

47
 c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura aceleia
de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii.
În cazul militarilor şi rezerviştilor se aplică, în cazul condamnării la închisoare
mai mare de 10 ani, degradarea militară.
Răspunderea penală se stabileşte numai prin hotărâre judecătorească de
condamnare.
Statutul s-a preocupat şi de faza cercetării penale pentru a clarifica situaţia
funcţionarului anchetat sau aflat în curs de judecată.
Astfel (art.79/2), în cazul în care s-a dispus începerea urmăririi penale, pentru
infracţiuni prevăzute de art.49 lit. h, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice va
lua măsura de suspendare a funcţionarului public din funcţia publică deţinută.
În cazul în care s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva funcţionarului
public, care a săvârşit o infracţiune de natură să-l facă incompatibil cu funcţia publică
pe care o ocupă, se va dispune suspendarea din funcţie (art.79/3).
Din prevederile statuare rezultă, în mod tacit, că începerea urmăririi penale faţă
de funcţionar nu antrenează suspendarea acestuia dacă nu există o sesizare adresată
organului din care face parte, ceea ce înseamnă că dispunerea ei este facultativă,
devenind obligatorie numai în urma sesizării, iar dacă suntem în prezenţa unei urmăriri
vizând o infracţiune incompatibilă cu funcţia deţinută (de exemplu, luarea de mită),
suspendarea este obligatorie chiar în lipsa vreunei sesizări ca urmare a nevoii de a
proteja siguranţa, stabilitatea şi credibilitatea serviciului public.

Dacă parchetul dispune scoaterea de sub urmărire ori încetarea urmăririi penale
sau instanţa încetează procesul sau achită inculpatul suspendarea din funcţie încetează
(art.79/4) de drept, apreciem noi, în lipsa unui enunţ corespunzător al legii, urmând ca
să-i fie plătite celui vizat drepturile salariale cuvenite pe perioada suspendării (art.80).
Suspendarea reprezintă o încetare sau o întrerupere temporară a raportului de
serviciu datorită stării de dubiu care planează asupra funcţionarului cercetat sau în curs
de judecată penală.
Măsura, în mod evident, nu poate dura la nesfârşit prin însăşi natura sa
provizorie, cât şi prin nesiguranţa ori instabilitatea situaţiei de neexercitare a funcţiei şi
serviciului public, de aceea constatarea certă a inexistenţei cauzelor care au determinat-
o conduce la încetarea ei de drept.
Dacă însă funcţionarul este condamnat pentru o faptă prevăzută de art.49 lit. h
prin hotărâre judecătorească penală definitivă măsura suspendării din provizorie se
transformă în definitivă determinând încetarea de drept a raportului de serviciu conform
Statutului (art.90/2 lit. f) şi indiferent de natura faptei penale reţinute în sarcina sa dacă
este privat de libertate.
Aceasta atrage, după sine, eliminarea din corpul funcţionarilor publici şi
pierderea tuturor drepturilor dobândite de-a lungul timpului şi care nu vor mai fi
recunoscute chiar dacă, ipotetic, cel în cauză ar mai reveni vreodată pe o funcţie
publică, cu excepţia cazului unei erori judiciare.
Reamintim că în conformitate cu art.49 lit. h din Statut condamnarea trebuie să
intervină pentru infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau contra autorităţii, de
serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiţiei, de fals ori a
unor fapte de corupţie sau a unor infracţiuni săvârşite cu intenţie, care-l fac pe

48
funcţionar incompatibil cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia intervenirii
reabilitării.

8.4. Răspunderea patrimonială

În mod cu totul interesant şi original Statutul funcţionarilor publici rupe tradiţia
juridică românească consacrată în codurile şi legislaţia muncii – ce instituiau
răspunderea materială a salariaţilor pentru pagubele cauzate - din vina lor şi în
exercitarea sau în legătură cu atribuţiile de serviciu - patrimoniului locului de muncă,
creând un regim juridic unitar al răspunderii unice civile, indiferent de persoana
păgubită. Această răspunderea operează (art.77) pentru:
a. pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei
publice în care funcţionează
b. nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;
c. daunele plătite de autoritate sau instituţia publică, în calitate de comitent,
unor terţe persoane în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi
irevocabile.
a) Prima ipoteză, a pagubelor produse cu vinovăţie patrimoniului propriei
instituţii (art.77 lit. a) a primit o consacrare patrimonială (civilă), iar nu materială (de
dreptul muncii) pornind de la o premisă juridică exactă şi anume inexistenţa raportului
de muncă, bazat pe contractul aferent, între autoritate şi funcţionarul său, întrucât
raportul de serviciu se bazează pe numirea în funcţie care are o natură administrativă, de
drept public. În consecinţă, devin aplicabile condiţiile răspunderii delictuale (art.998
Cod Civil) conform căreia cel ce produce o pagubă patrimonială altuia trebuie să o
repare, răspunzând pentru fapta proprie.
Remarcăm, totuşi, faptul că între autoritate şi funcţionarul său, deşi există o
relaţie juridică de serviciu având o natură administrativă, nu mai apare însă şi o relaţie
civilă de prepuşenie – de la comitent la prepus – deoarece autoritatea sau instituţia
publică nu se înfiinţează şi organizează, după cum nici nu funcţionează având scopuri
similare persoanelor juridice (societăţi comerciale). În plus, numeroase autorităţi şi
instituţii nu au nici măcar personalitate juridică civilă ori nu deţin un patrimoniu propriu
(care poate fi al autorităţii ierarhic superioare, a statului, a unităţii administrativ-
teritoriale, etc.). Altfel spus, funcţionarul va răspunde pentru prejudiciul produs, ca
orice alt terţ ce a cauzat o pagubă, deşi modalitatea juridică practică de recuperare a
pagubei este alta decât litigiul civil patrimonial derulat în faţa instanţei de judecată.
Natura civilă a răspunderii nou instituite nu este lipsită de semnificaţie practică,
dincolo de fundamentul ei juridic propriu. Într-adevăr, se ştie că – spre deosebire de
răspunderea materială a salariatului, limitată la suportarea reparaţiei pentru paguba
efectiv produsă – răspunderea civilă delictuală este mult mai severă incluzând şi
beneficiul sau câştigul nerealizat (deci atât „damnum emergens” cât şi „lucrum
cessans”).
Totuşi, care sunt condiţiile specifice şi proprii ale răspunderii civile delictuale a
funcţionarului pentru fapta proprie, comparativ cu terţul care ar prejudicia patrimoniul
unei instituţii (desigur, condiţiile generale ale acesteia fiind întrunite prin existenţa
delictului civil, a pagubei produse prin el, a raportului de cauzalitate între ele şi a culpei
celui în cauză)?
În primul rând, autorul pagubei trebuie să aibă calitatea de funcţionar public al
autorităţii sau instituţiei păgubite, aflat în raport de serviciu cu ea, legal investit în
funcţia deţinută.

49
 În lipsa acestei calităţi (nedobândite sau pierdute) ori în prezenţa altei calităţi (de
ales ori de demnitar sau de funcţionar auxiliar ori de deservire angajat cu contract de
muncă), procedura de recuperare va fi după dreptul comun, prin hotărâre
judecătorească, ori după regulile răspunderii materiale din dreptul muncii. Cu alte
cuvinte, normele răspunderii materiale nu sunt aplicabile celor care nu îşi desfăşoară
activitatea în temeiul contractului de muncă.25
În al doilea rând, deşi legea nu o spune, fapta şi paguba trebuie produse în
exerciţiul sau în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, pentru că altfel am putea
fi în prezenţa unei răspunderi delictuale generate de comiterea vreunei infracţiuni contra
patrimoniului de genul furtului sau delapidării constatate şi consacrate prin hotărâre
judecătorească penală. Acest lucru obligă la determinarea riguroasă a atribuţiilor de
serviciu încălcate sau nu – prin faptă ilicită comisivă (de acţiune) sau omisivă (de
inacţiune) – de cel căruia îi reveneau spre exercitare. De aceea, putem fi în prezenţa
unei încălcări a atribuţiilor de serviciu (de exemplu, preluarea defectuoasă prin inventar
a unor bunuri sau valori, ori neasigurarea corespunzătoare a modului lor de păstrare) sau
o neexercitare corespunzătoare a acestora (de exemplu, neefectuarea riguroasă şi
periodică a controlului financiar sau gestionar).
Dacă paguba a fost produsă în urma aplicării unei dispoziţii ierarhice aparent
legale răspunderea reparatorie nu poate reveni executantului decât dacă şi în măsura în
care trebuia sau putea să-şi dea seama de ilegalitatea şi de consecinţele măsurii în cauză.
Desigur, dacă ordinul era vădit ilegal sau neoportun răspunderea va reveni deopotrivă
celor doi factori din raportul ierarhic de serviciu.
În al treilea rând, prejudiciul cauzat patrimoniului autorităţii trebuie să constea
fie într-o diminuare a acestuia (micşorarea drepturilor sau a activului), fie într-o sporire
a pasivului (creşterea obligaţiilor), respectiv o necreştere a activului. Exemplificativ
arătăm pentru cazurile anterioare pierderea unor titluri de valoare, sume de bani,
obiecte, determinarea, prin neplată la termen, a suportării unor penalităţi de către
instituţia proprie sau neîncasarea unor drepturi (creanţe) cuvenite autorităţii.
La rândul său, prejudiciul trebuie să fie material, efectiv, direct, real, cert şi
actual “per a contrario” orice alt prejudiciu nematerial, viitor, indirect, incert,
nedeterminabil, nu antrenează răspunderea patrimonială.
Evident, între fapta ilicită şi prejudiciu trebuie să existe o legătură cauzală
deoarece dacă fapta n-a generat prejudiciul constatat ori el provine dintr-o altă sursă, nu
mai poate opera o răspundere reparatorie delictuală ci, eventual, o răspundere
contractuală.
În sfârşit, vinovăţia celui în cauză, numită şi culpă în dreptul civil, trebuie să
existe sub forma intenţiei (directe sau indirecte) numită dol în dreptul civil ori a culpei
(cu previziune sau fără previziune), respectiv imprudenţa şi neglijenţa.
Desigur, intervenţia unor cauze care exclud caracterul ilicit al faptei, mai ales
prin inexistenţa vinovăţiei înlătură, implicit, şi răspunderea juridică aferentă, aşa cum
este cazul legitimei apărări, stării de necesitate, cazului fortuit, constrângerii fizice sau
morale, beţia involuntară, eroarea de fapt, iresponsabilitatea cunoscute din dreptul
penal, la care se mai adaugă, în mod specific,26 executarea unei obligaţii legale şi riscul
normal al serviciului, precum şi forţa majoră (de exemplu, punerea în executare a
actului de demolare a unei construcţii ridicate în mod neautorizat ori distrugerea unor
bunuri contaminate de către organele de inspecţie sanitar-veterinară).
25
A se vedea S. Ghimpu…, op.cit., vol. III, pag. 115.
26
Idem, op.cit., pag. 94.

50
 b) Cea de a doua ipoteză vizează răspunderea civilă a funcţionarului pentru
nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit (art.77 lit. c).
Această obligaţie de restituire a sumelor acordate în mod necuvenit nu este
neapărat generată din vina funcţionarului, fiind posibilă lipsa oricărei culpe a acestuia,
apărând ca vinovat cel ce a dispus plata, de exemplu, a unor cheltuieli de deplasare
(transport, diurnă, cazare) ori salariale mai mari decât cele legal prevăzute.
Temeiul restituirii este îmbogăţirea fără justă cauză a beneficiarului plăţilor,
printr-un fapt ce sporeşte patrimoniul altei persoane fără ca pentru acesta să existe un
temei juridic, ceea ce obligă la o restituire corespunzătoare proporţiei nejustificate de
mărire corelată cu diminuarea patrimonială a celuilalt.27
Neexistând vină în comiterea faptei, aceasta are un caracter licit, astfel încât nu
sunt întrunite condiţiile răspunderii pentru faptă proprie, iar, pe de altă parte, subiectul
obligaţiei, în acest caz, trebuie să aibă şi calitatea specială de funcţionar public, ceea ce
influenţează hotărâtor procedura legală de recuperare a creanţelor datorate. Dacă cel în
cauză are alte calităţi, de demnitar sau persoană aleasă, de salariat cu contract de muncă,
procedurile de urmat vor fi cea civilă (acţiunea în restituire) sau cea materială (de
imputare).
Ar fi fost util ca, urmând cazurile prevăzute de Codul muncii (art.272) să se fi
lărgit sfera de cuprindere a acestei ipoteze şi cu obligaţia de restituire a plăţii
contravalorii bunurilor ori a serviciilor primite, respectiv prestate fără drept. Deşi în
practică nu este exclusă o asemenea ipoteză, apreciem că în lipsa unei proceduri legale
statutare exprese se va acţiona faţă de funcţionarul public vizat, după regulile dreptului
civil.
Repararea pagubelor produse cu vinovăţie de funcţionar patrimoniului
serviciului său ori obligarea sa la restituirea sumelor acordate necuvenit (art.77 lit. a şi
b) se dispune prin emiterea de către conducătorul organului public a unui ordin sau
dispoziţie de imputare, în termen de 30 zile de la constatarea pagubei sau, după caz, prin
asumarea unui angajament de plată (art.78/1). Dreptul conducătorului de a emite ordinul
sau dispoziţia de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data procedurii pagubei
(art.78/3).
Împotriva ordinului sau dispoziţiei funcţionarul public în cauză se poate adresa
instanţei de contencios administrativ (art.78/2).
Trebuie să remarcăm faptul că deşi natura celor două cazuri de răspundere este
evident civilă, sub aspectul dreptului material, totuşi procedura de stabilire a răspunderii
şi de recuperare a pagubei este administrativă, având în vedere raporturile de serviciu în
care se află funcţionarul, ca şi criteriile de celeritate în obţinerea reparaţiei prin acte
administrative sau angajament de plată a celui vizat.
c) Cea de a treia ipoteză vizează răspunderea funcţionarului pentru daunele
plătite de autoritatea sau instituţia publică, în calitate de comitent, unor terţe persoane,
în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (art.77 lit. c).
În acest caz, suntem în prezenţa unei răspunderi civile delictuale pentru fapta
altuia, respectiv a autorităţii ca şi comitent pentru fapta prejudiciantă a funcţionarului
(prepus) faţă de patrimoniul unui terţ (conform art.1000/3 din Codul civil).
În primul rând, pentru a interveni o astfel de răspundere în persoana
funcţionarului trebuie să fie întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie

27
C. Stătescu, C. Bîrsan, Tratat de drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Academiei, Bucureşti,
1981, pag. 130.

51
(prevăzute de art.998 şi 999 Cod civil), respectiv fapta ilicită, prejudiciul, raportul de
cauzalitate între cele două, existenţa subiectului vinovat.
În al doilea rând, trebuie întrunite şi anumite condiţii speciale,28 respectiv:
- existenţa unui raport (de prepuşenie în dreptul civil) de serviciu sau de
funcţiune între autoritate, care a răspuns civil, şi funcţionarul acesteia;
- fapta ilicită prejudiciantă să fi fost săvârşită cu prilejul sau în legătură cu
exerciţiul funcţiei publice, chiar dacă a avut loc prin încălcarea, neîndeplinirea sau
depăşirea atribuţiilor, dar în nici un caz în afara sau fără vreo legătură cu ele. În acest
ultim caz nu se mai pune problema decât sub aspectul răspunderii proprii a celui efectiv
vinovat, iar nu şi a răspunderii autorităţii din care face parte.
Dacă, însă, prejudiciul cauzat terţilor este urmarea unui fapt ilicit al conducerii,
răspunderea autorităţii este pentru fapta proprie, iar nu pentru fapta altuia ca şi în cazul
subordonaţilor, a personalului de execuţie, etc.
Totuşi, apreciam că Statutul în mod greşit a identificat raporturile de serviciu sau
de funcţiune, având o natură administrativă, publică, cu cele de prepuşenie, având o
natură civilă, privată, pentru simplul fapt că exerciţiul autorităţii publice impune
considerarea întregului organ sau a întregii instituţii ca un tot unitar, acest exerciţiu
nerevenind numai conducerii, ci şi altor funcţionari de decizie sau cu atribuţii de punere
în executare a actelor de drept public.
În acest sens, în baza unor reglementări, cum sunt Legea contenciosului
administrativ nr.29/1990 răspunderea pentru actele şi faptele de putere, licite sau ilicite,
vătămătoare pentru drepturile terţilor, revine în primul rând autorităţii faţă de persoana
lezată şi numai în subsidiar funcţionarului efectiv vinovat (art.1 şi 13).
Mai mult, reglementările contravenţionale consideră abateri anumite încălcări
ale legii săvârşite de persoana juridică, organizaţia, subiectul colectiv, indiferent că, în
ultimă instanţa, vinovată se face o persoană fizică determinată din cadrul ei, legea
nefăcând distincţie între personalul de conducere şi cel de execuţie. În acest sens fapta
este considerată săvârşită de către însăşi organizaţia respectivă, chiar dacă amenzile
stabilite pe seama ei vor fi ulterior imputate de aceasta celor efectiv vinovaţi.
De aceea, apreciem că daunele provocate de administraţie terţilor prin acte sau
fapte de putere ar trebui să determine răspunderea acesteia pentru fapta proprie, nu
pentru fapta altuia prin analogia civilistă în materie, la care s-a recurs prin Statut.
În al treilea rând, recuperarea pagubei pentru daunele plătite de autoritate sau
instituţie unor terţe persoane se va face de la funcţionarul vinovat în temeiul unei
hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (art.78/1 teza ultimă coroborat cu art.77
lit. c).
Autoritatea obligată la suportarea despăgubirilor se va întoarce împotriva
funcţionarului său efectiv vinovat (prin acţiunea în regres) pentru a-şi acoperi
prejudiciul suportat, iar acesta va răspunde atât pentru paguba efectiv produsă, cât şi
pentru câştigul (folosul) nerealizat.

28
Idem, op.cit., pag. 253.

52
 TITLUL IV. Autorităţile administraţiei publice

Capitolul X. Autorităţile centrale

Secţiunea I-a.
Preşedintele României29

§ 1. Natura instituţiei prezidenţiale şi a formei de guvernământ a statului

român

§ 2. Atribuţiile şefului statului

Atribuţiile de natură politico-reprezentativă ale instituţiei prezidenţiale rezultă

din faptul că şeful statului reprezintă România în relaţiile interne şi internaţionale,
veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice,
exercitând funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate, este
garantul independenţei naţionale, al unităţii teritoriale a ţării (art.80 din Constituţie).
Tot un caracter reprezentativ este conferit funcţiei prezidenţiale de către atributul
de comandant al forţelor armate şi de funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării, de atribuţiile acordare de decoraţii şi titluri de onoare, acordarea
gradelor de mareşal, general şi amiral, numirea în (unele) funcţii publice,30 în condiţiile
prevăzute de lege, acordarea graţierii individuale, adresarea de mesaje parlamentului,
precum şi de numeroase atribuţii în domeniul politicii externe – încheierea de tratate
internaţionale, acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici români,
acreditarea celor străini pe lângă preşedinte (art.92/1, 94, 88, 91).

Atribuţiile de natură constituţional-legislativă ale aceleiaşi instituţii:

- dizolvarea parlamentului, după consultarea preşedinţilor celor două
camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, dacă legislativul nu a acordat votul de
încredere pentru formarea guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare
şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de investitură;
- convocarea parlamentului nou ales şi a sesiunilor extraordinare ale
acestuia (art.60/3 şi 63/2);
- promulgarea legii (art.77/1);
- solicitarea reexaminării legii de către parlament (art.77/2);
- sesizarea Curţii Constituţionale cu proiectele de legi (art.144 lit. a);
- iniţierea revizuirii Constituţiei (art.146/1);
- convocarea poporului la exprimarea voinţei prin referendum cu privire la
problemele de interes naţional, dar numai după consultarea parlamentului (art.90);

29
Instituţia prezidenţială formează obiect de studiu al dreptului constituţional, motiv pentru care ne
limităm doar la aspectele specific administrative.
30
Este cazul unor funcţii neexecutive ca, de pildă, numirea unor judecători ai Curţii Constituţionale
(art.142/3).

53
 - declararea, cu aprobarea prealabilă sau ulterioară a parlamentului, a
mobilizării parţiale sau generale a forţelor armate (art.92/2);
- în caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării ia măsuri pentru
respingerea agresiunii aducându-le neîntârziat, prin mesaj, la cunoştinţa
parlamentului (art.92/3);
- instituirea, potrivit legii, a stării de asediu sau a celei de urgenţă în
întreaga ţară ori în unele localităţi, solicitând încuviinţarea parlamentului pentru
măsurile adoptate (art.93/1,2).
În sfârşit, cea de a treia grupă vizează atribuţiile administrativ-executive ale
preşedintelui, care nu intră în sfera reprezentării politice şi în sfera constituţional-
legislativă, dar nici în sfera raporturilor cu alte autorităţi publice neadministrative
precum justiţia, Curtea Constituţională etc.
Cu toate că are atribuţii de natură administrativă, preşedintele nu este şeful
guvernului (funcţie deţinută de primul ministru), deşi competenţele sale cuprind,
practic, întreg sistemul executiv, inclusiv autorităţi care, deşi sunt administrative,31 nu
fac parte din sistemul condus de guvern, având un caracter autonom la nivel naţional.32

a. Atribuţii de natură decizională:

- desemnarea candidatului pentru funcţia de prim ministru;
- numirea guvernului investit prin votul de încredere al parlamentului (art.85/1);
- numirea şi revocarea miniştrilor, la propunerea premierului, în caz de remaniere
guvernamentală sau vacanţă ministerială (art.85/2);
- numirea în funcţii publice (administrative), în condiţiile legii (art.94 lit. c).

b. Atribuţii consultative, de propunere şi reprezentare:

- consultă guvernul cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită (art.86);
- propune parlamentului numirea în unele funcţii publice (administrative);
- poate lua parte la şedinţele guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional
privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea primului
ministru, în alte situaţii, prezidând şedinţele la care participă (art.87).
În literatura de specialitate33 au fost considerate ca argumente în susţinerea
teoriei regimului semiprezidenţial (atenuat) caracteristic ţării noastre următoarele:
- caracterul reprezentativ (electiv) al parlamentului şi al preşedintelui ţării, aleşi prin
vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat (art.62/1, 81/1);
- dreptul preşedintelui de dizolvare a parlamentului, în anumite condiţii, dar şi dreptul
legislativului de tragere la răspundere politică a şefului statului şi organizare a
referendumului pentru demiterea sa, inclusiv punerea acestuia din urmă sub acuzare
(art.95, 84/2);
- calitatea parlamentului de organ reprezentativ suprem al poporului şi unica
autoritate legiuitoare a ţării, dar şi calitatea preşedintelui de a reprezenta statul român,
de a promulga legile şi de a convoca naţiunea la referendum (art.61/1, 80/1, 77/1, 90);
- desemnarea candidatului pentru funcţia de prim ministru, dar numai în urma
consultării partidului cu majoritate absolută în parlament, ori dacă nu există o asemenea
31
Asupra atribuţiilor executive a se vedea M.T. Oroveanu, Tratat de drept administrativ, Universitatea
Creştină Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 1994, pag. 353-354.
32
Aşa, de exemplu, propune parlamentului pe directorul S.R.I. şi numeşte adjuncţii acestuia (Legea
nr.14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii); numeşte doi membri ai
Consiliului Naţional al Audiovizualului (Legea Audiovizualului nr. 48/1992).
33
A. Iorgovan, op.cit., pag. 57-60.

54
 majoritate, a partidelor reprezentate în legislativ, precum şi numirea guvernului pe baza
votului parlamentar de încredere (art.103/1, 85/1);
- numirea şi revocarea membrilor guvernului, în caz de remaniere sau de vacanţă
guvernamentală, dar numai la propunerea primului ministru (art.85/2);
- atât preşedintele, cât şi fiecare cameră au dreptul de a cere urmărirea penală a
membrilor guvernului, şeful statului putând dispune suspendarea acestora din funcţie
dacă s-a cerut urmărirea penală (art.109/2);
- decretele prezidenţiale, de regulă, sunt contrasemnate de primul ministru (art.100);
- cele mai importante atribuţii prezidenţiale în domeniul politicii externe româneşti,
ale apărării şi ale stărilor excepţionale sunt condiţionate, în exercitarea lor, de voinţa
guvernului sau de cea a parlamentului ori se află sub control legislativ.
În sfârşit, preşedintele nu poate:
- avea iniţiativă legislativă;
- determina răspunderea politică a guvernului;
- refuza promulgarea legii, dacă reexaminarea cerută de el n-a fost admisă
de parlament, ori dacă decizia Curţii Constituţionale i-a confirmat
constituţionalitatea;
- demite sau revocă primul ministru.

§ 3. Actele de natură administrativă ale şefului statului

În scopul îndeplinirii atribuţiilor sale şeful statului dispune de un aparat

administrativ34 care funcţionează pe lângă Preşedintele României35, iniţial denumit
Preşedinţia României, iar actualmente Administraţia prezidenţială.
În realizarea competenţelor ce-i revin, preşedintele emite acte politice (de pildă,
mesaje) şi acte juridice (decrete), acestea din urmă supuse, de cele mai multe ori,
regimului de drept constituţional, în studiul nostru interesând doar cele de natură
administrativă, deşi nu se pot nega unele trăsături comune acestora, de natură mixtă.
Decretele sunt acte juridice cu caracter normativ şi cu caracter individual36 având
o forţă juridică inferioară Constituţiei şi legilor, dar superioară actelor guvernului.
Sunt normative decretele de reglementare a unor situaţii ca, de exemplu, cele
vizând declararea stării de urgenţă sau a celei de asediu şi care obligă autorităţile
executive, centrale şi/sau teritoriale ori locale, la luarea măsurilor (normative şi
individuale) de punere în aplicare a prevederilor prezidenţiale.
Sunt individuale, de pildă, actele de numire sau revocare din unele funcţii
publice, cum sunt cele administrative.
Decretele, de regulă, se contrasemnează de primul ministru şi se publică în
Monitorul Oficial al României, iar nepublicarea lor atrage inexistenţa actului. Cele cu
caracter individual se comunică şi celor interesaţi.
Contrasemnătura premierului este o condiţie formală esenţială de valabilitate a
decretului, fără de care actul este lovit de nulitate absolută – antrenând concomitent şi
răspunderea solidară a acestuia, alăturată şefului statului, cu atât mai necesară pentru a
34
Constituit potrivit Legii nr. 1/1990 privind organizarea şi funcţionarea Preşedinţiei României, abrogată
de Legea nr. 47/1994 privind organizarea şi funcţionarea Preşedinţiei României, modificată, la rândul ei,
prin Ordonanţa de urgenţă nr.1/2001, publicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I-a, nr.12 din
10 ianuarie 2001.
35
A se vedea Al. Basarab-Şinc, Drept administrativ – partea specială, vol. I, Universitatea Creştină
„Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, 1994, pag. 37-38.
36
A fost exprimată opinia că decretele sunt numai acte individuale (A. Iorgovan, op.cit., pag. 77).

55
se evita un eventual abuz al puterii prezidenţiale - certificând legalitatea actului care, de
cele mai multe ori, produce efecte pe planul dreptului administrativ.

56
 Secţiunea a II-a. Guvernul37

§ 1. Locul, rolul şi funcţiile guvernului în sistemul autorităţilor publice

Potrivit Constituţiei (art.102/1) şi Legii nr.90/2001 pentru organizarea şi

funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor38 (art.1), guvernul este autoritatea
publică a puterii executive care asigură – potrivit programului său de guvernare acceptat
de parlament – realizarea politicii interne şi externe a ţării, precum şi conducerea
generală a administraţiei publice.
În primul rând, - utilizând criteriul formal – organic, al caracterizării sale legale
exprese, dar şi cel material – funcţional, al conţinutului atribuţiilor conferite – rezultă că
guvernul este o autoritate publică de natură administrativă pentru că îndeplineşte o
funcţie executivă,39 atribut evidenţiat pe deplin şi prin modul său de constituire,
organizare şi funcţionare, dar şi prin specificul competenţei exercitate.
În al doilea rând, aceeaşi autoritate realizează conducerea activităţii executive pe
întreg teritoriul ţării, ceea ce înseamnă că ea exercită o competenţă naţională, fiind o
autoritate centrală de un fel deosebit, adică organul de vârf sau suprem al întregului
sistem administrativ, nefiind o simplă autoritate centrală, de nivelul şi felul ministerelor
şi al altor organe centrale de specialitate din respectivul sistem.
Caracterizarea guvernului ca organ suprem al autorităţilor executive nu implică,
în mod necesar, subordonarea faţă de el a oricărei autorităţi administrative, întrucât
există şi se pot înfiinţa autorităţi administrative, inclusiv autonome (potrivit art.116/2
teza a II-a din Constituţie) centrale (de pildă, Banca Naţională a României, Serviciul
Român de Informaţii, Consiliul Naţional al Audiovizualului) sau locale (consiliile locale
şi judeţene), funcţionând independent de guvern sau în subordonarea ori pe lângă
parlament sau şeful statului, dar care, deşi aflate într-o astfel de situaţie juridică, nu-şi
pierd natura lor administrativă.
În al treilea rând, guvernul exercită o competenţă generală asupra tuturor
problemelor interesând administraţia de pe întreg teritoriul ţării, actele de reglementare
ale acestuia fiind aplicabile în materie executivă pentru toate subiectele aflate în
raporturi sociale cărora le devin incidente normelor sale.
În al patrulea rând, guvernul este o autoritate investită într-un mod unic în
sistemul executiv, întrucât şeful statului desemnându-l pe candidatul la funcţia de
premier, iar acesta prezentând legislativului lista cabinetului, este nevoie de votul de
încredere al parlamentului pentru ca ulterior preşedintele ţării să poată numi conducerea
executivului în întregul ei.
În al cincilea rând, guvernul, astfel constituit, funcţionează ca autoritate
colegială numai în prezenţa majorităţii membrilor care-l compun.
În al şaselea rând, guvernul este o autoritate deliberativă, hotărând cu efecte
juridice în problemele executive, indiferent de modul de subordonare sau nu a
subiectelor astfel vizate.
În concluzie, guvernul reprezintă autoritatea administrativă publică supremă
având o alcătuire colegială şi care dispune de competenţa deliberativă, generală şi

37
Terminologic în alte sisteme de drept se utilizează denumiri ca, de pildă, „Consiliul de Miniştri”,
„cabinet” sau pur şi simplu „executiv.”
38
Publicată în „Monitorul Oficial” al României, Partea I-a, nr. 169 din 2 aprilie 2001.
39
Cu toate acestea, Constituţia nu încadrează Guvernul în sistemul administraţiei publice.

57
 naţională, realizând conducerea activităţii executive în ansamblul ei la nivelul întregului
sistem executiv.40
În baza reglementării organice, Guvernului îi revin, pentru realizarea
Programului de guvernare, acceptat de Parlament, exercitarea următoarelor funcţii
(art.1/5):
a) funcţia de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în
aplicare a Programului de guvernare;
b) funcţia de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ şi
instituţional necesar în vederea realizării obiectivelor strategice;
c) funcţia de administrare a proprietăţii statului, prin care se asigură
administrarea proprietăţii publice şi private a statului, precum şi gestionarea serviciilor
pentru care statul este responsabil;
d) funcţia de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român,
reprezentarea pe plan intern şi extern;
e) funcţia de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea şi controlul
aplicării şi respectării reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei
naţionale, precum şi în domeniul economic, social şi al funcţionării instituţiilor şi
organismelor aflate în subordinea sau autoritatea Guvernului.
§ 2. Constituirea (investitura) guvernului

Desemnarea şefului executivului şi a echipei guvernamentale conduse de el

diferă41 după forma de guvernământ şi regimul de guvernare instituit.
În cazul în care şeful statului este şi şeful guvernului, deci al întregului executiv
(monocratic), funcţia executivă supremă poate fi dobândită pe cale ereditară (în
monarhiile neconstituţionale sau absolutiste) sau prin alegere – directă sau indirectă – în
funcţia supremă în stat (în republicile prezidenţiale, democratice sau autoritare),
parlamentul neavând în acest sens nici o atribuţie referitoare la persoana şefului statului
(cazul S.U.A.), iar uneori nici măcar cu privire la miniştrii săi (cazul Finlandei sau al
Egiptului, dar acestea cunosc un regim prezidenţial atenuat, prin existenţa funcţiei de
prim-ministru).
Dimpotrivă, în sistemele parlamentare şi semiparlamentare (monarhice sau
republicane), deci în executivul dualist ce cunoaşte funcţia de prim-ministru, distingem
următoarele situaţii:42
- alegerea directă şi liberă a guvernului de către parlament (Rusia);
- alegerea premierului şi a guvernului de către legislativ, din cadrul formaţiunii
majoritare în parlament (Anglia, Franţa, Germania);
- desemnarea de către şeful statului a unei persoane cu şanse reale în formarea
guvernului, urmată de votul parlamentar (Belgia, Italia, Israel);
- desemnarea, după aprecierea liberă a şefului statului, a primului ministru, fără votul
parlamentar, chiar dacă legislativul poate fi sau este consultat în prealabil (Monaco,
Kuweit, Thailanda).
Constituirea sau investitura guvernului reprezintă procedura de desemnare a
premierului, urmată (în cazul României) de votarea întregului guvern şi aprobarea

40
Pentru această caracterizare a se vedea I. Iovănaş, Drept administrativ şi elemente ale ştiinţei
administraţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, pag. 127.
41
G. Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura TEAM, Iaşi, 1995, pag. 137-143.
42
I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Naturismul, Bucureşti, 1991, pag. 138-141.

58
programului său de guvernare ca expresie a modului democratic de alegere a
legislativului şi de susţinere parlamentară a executivului.
Procedura de constituire cuprinde următoarele etape:
- desemnarea primului ministru;
- alcătuirea şi prezentarea de către acesta a listei executivului şi a programului
său de guvernare;
- dezbaterea şi votarea acestora în parlament;
- numirea întregului guvern de către preşedintele ţării.

2.1. Condiţii pentru calitatea de membru a guvernului

Deşi nu le este aplicabil Statutul funcţionarilor publici, şi în cazul membrilor
guvernului condiţiile de acces la funcţie sunt cele generale pentru orice funcţie publică,
aşa cum rezultă ele din coroborarea dispoziţiilor constituţionale cu cele legislative (art.2
şi 4 din Legea nr.90/2001).
Prima condiţie este existenţa exclusivă a cetăţeniei române, 43 cu excluderea
oricărei alte cetăţenii (dublă, triplă) şi a domiciliului în ţară.
A doua condiţie se referă la existenţa discernământului, respectiv deplinătatea
facultăţilor mintale, deoarece cei lipsiţi de discernământ sau având discernământul
alterat, respectiv debilii sau alienaţii mintali, n-au acces la funcţia publică, fiind puşi sub
interdicţie prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, ceea ce îi lipseşte de
exerciţiul drepturilor civile şi de drepturile electorale.
A treia condiţie vizează exerciţiul drepturilor electorale,44 deoarece fără
exerciţiul lor o persoană nu poate accede la o funcţie publică, pornind de la lipsa
condiţiei minimale pe care nu o îndeplineşte, aceea de a putea alege (art.106 din
Constituţie). Situaţia apare în cazul cetăţeanului condamnat cu pedeapsa complimentară
a interzicerii dreptului de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţiile
elective publice conform codului penal (art.64 lit. a). O ipoteză particulară este aceea a
pedepsei complimentare constând în interdicţia de ocupare a unei funcţii implicând
exerciţiul autorităţii de stat (art.64 lit. b), când, de regulă, se pronunţă şi interdicţia
drepturilor electorale.
A patra condiţie se referă la compatibilitatea morală, în sensul inexistenţei unei
condamnări penale.
A cincea condiţie este depunerea jurământului de credinţă în faţa Preşedintelui
României.
A şasea condiţie vizează inexistenţa stării de incompatibilitate între funcţia
publică ministerială cu alte funcţii publice de autoritate,45 deci excluderea cumulului de
funcţii de acest gen.
Într-adevăr, funcţia de membru al guvernului este incompatibilă cu exerciţiul
altei funcţii publice de autoritate (executivă sau judiciară), cu excepţia celei de deputat
sau senator (art.105/1 teza I din Constituţie şi art.4/1 lit. a din Legea organică),
legiuitorul constituant neîmpărtăşind idea unei depline separaţii între funcţia executivă
şi cea legislativă, ceea ce nu reprezintă totuşi o cerinţă general-obligatorie, ci o stare de
excepţie, deoarece mulţi ministeriabili nu au şi calitatea de parlamentari. Dar, de aici

43
Conform art. 16/3 din Constituţie.
44
Art. 2, teza a II-a din Legea nr. 90/2001.
45
Trebuie să avem în vedere că Legea nr. 2/1991 privind cumulul de funcţii instituie principiul reunirii
mai multor funcţii în mod nelimitat şi necondiţionat, indiferent de natura lor, cu excepţiile prevăzute de
normele speciale, iar Constituţia (art. 38/1) consacră libertatea muncii.

59
 rezultă şi concluzia că funcţia ministerială este compatibilă cu alte funcţii publice
neautoritare,46 ca, de pildă, funcţia de cadru didactic, în învăţământul public (de stat) sau
cu funcţii private de orice fel, exceptându-le pe cele de reprezentare profesională
salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop comercial (art.105/1 teza a II-a din
Constituţie).
Conform Constituţiei (art.105/2), alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege
organică, iar actuala lege a guvernului le mai instituie şi pentru cazul:
- exercitării unei funcţii de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizaţiilor
cu scop comercial;
- exercitării actelor de comerţ, cu excepţia vânzării sau cumpărării de acţiuni ori de
alte titluri de valoare;
- exercitării funcţiei de administrator sau cenzor la societăţile comerciale ori de
reprezentant al statului în adunările generale ale unor asemenea societăţi sau de membru
al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome, companiilor şi societăţilor de
interes naţional;
- exercitării unei funcţii publice în serviciul unor organizaţii străine, cu excepţia
acelor funcţii prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este parte.
A şaptea condiţie de acces la funcţia guvernamentală vizează capacitatea
profesională47 şi aptitudinile manageriale, deşi subînţeleasă, ea nu se verifică, în acest
caz prin concurs sau examen, deoarece desemnarea pe post este o promovare liberă pe
criterii politice.

2.2. Desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru

În sistemul nostru semiprezidenţial sau semiparlamentar, şefului statului îi
revine îndatorirea ca după finalizarea procesului electoral şi de formare a noului
parlament să desemneze candidatul pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării
partidului care are majoritatea absolută în parlament ori – dacă această majoritate nu
există – a partidelor reprezentate în parlament (conform art.85/1 şi art.103/1 din
Constituţie).
Această consultare trebuie încheiată, apreciem, până la constituirea noului
parlament (parlamentul nou ales e convocat în cel mult 20 de zile de la data alegerilor),
care trebuie să aibă posibilitatea de a se pronunţa asupra opţiunii prezidenţiale, iar în
cazul în care operează înlocuirea unui guvern cu altul – în urma moţiunii de cenzură sau
demisiei – în termenul prevăzut de legislativ.
Noţiunea de majoritate parlamentară absolută trebuie înţeleasă ca fiind alcătuită
din jumătate plus unul din reprezentarea legislativă, constituită din formaţiunea politică
câştigătoare a alegerilor raportată la totalul membrilor ambelor adunări (Camera
Deputaţilor şi Senat), deoarece în această formulă reunită a plenului comun urmează să
aibă loc solicitarea, dar şi votarea atât a executivului, cât şi a programului său de
guvernare.

2.3. Alcătuirea şi prezentarea listei guvernului şi a programului de guvernare

46
Constatarea stării de incompatibilitate se face de primul-ministru, care va dispune măsurile necesare
pentru încetarea acesteia (art. 4/2 din Legea nr. 90/2001).
47
În acest caz nu sunt aplicabile dispoziţiile de selecţie instituite prin Legea nr. 30/1990 privind angajarea
salariaţilor în funcţie de competenţă şi nici cele în aceeaşi materie din Statutul funcţionarilor publici
(Legea nr. 188/1999).

60
 După consultarea politică prezidenţială şi după desemnarea candidatului la
funcţia de premier, acesta din urmă va alcătui lista guvernului48 şi programul de
guvernare. Respectivele operaţiuni implică noi consultări, de astă dată ale celui în
cauză, cu formaţiunea şi/sau, după caz, cu toate acele formaţiuni, partide, coaliţii pe care
le reprezintă ori pe care se va sprijini cu ocazia votului de încredere, existând obligaţia
de a ţine seama atât de opiniile exprimate privitor la persoanele propuse pentru guvern,
cât şi de programele politice electorale cu care trebuie să fie în concordanţă programul
de guvernare, în caz contrar existând riscul neacordării votului de investitură şi,
implicit, al nedesemnării guvernului.
Timpul de care dispune candidatul pentru aceste activităţi este de numai 10 zile
şi se calculează de la data, devenită publică, a opţiunii comunicate de şeful statului
parlamentului cu privire la persoana viitorului premier, şi trebuie să se împlinească la
data solicitării de către candidat a votului de încredere pentru lista cabinetului şi pentru
programul de guvernare, independent de durata distinctă a procedurii parlamentare
propriu-zise.
Acest termen n-a fost considerat de decădere, ci doar limita peste care şeful
statului poate retrage mandatul acordat spre a începe noi negocieri,49 de aici concluzia
că înaintea expirării acestui interval nu se poate retrage mandatul acordat candidatului
propus la funcţia de premier.

2.4. Dezbaterea şi votarea programului de guvernare şi a listei guvernului

Odată întocmite lista şi programul, ele sunt înaintate legislativului spre
dezbatere, care trebuie să aibă loc în cel mult 60 de zile de la prezentarea lor de către
candidatul la funcţia de premier. Data dezbaterii este fixată de birourile permanente ale
camerelor.
Prin votare are loc transformarea voinţei politice, cuprinse în programul politic
prezentat, într-un program juridic de guvernare, iar lista de propuneri devine compunere
guvernamentală efectivă, obligatorie de consacrat prin decret prezidenţial, în baza
hotărârii parlamentului. În acest sens hotărârea de însuşire a programului de guvernare
reprezintă un act politico-juridic de principiu din care decurg viitoarele măsuri dispuse
prin acte juridice, în vreme ce adoptarea listei guvernului se concretizează într-un act
juridic individual de desemnare a membrilor executivului.
Votarea este pură şi simplă, necondiţionată, în sensul că se hotărăşte în bloc
asupra tuturor punctelor din programul de guvernare, ca şi asupra întregii echipe
ministeriale, neputând opera o votare diferenţiată, ceea ce înseamnă că dezacordul faţă
de întreg ansamblul de propuneri ori faţă de una sau de unele trebuie exprimat în acelaşi
mod în cadrul votului individual, adică fie însuşirea, fie respingerea întregului, aşa cum
a fost el constituit iniţial sau cum a fost modificat prin însuşirea modificărilor aduse
programului ori propunerilor făcute listei şi acceptate de viitorul premier.
Parlamentul trebuie să se pronunţe asupra propunerii de premier, a listei
guvernului şi a programului de guvernare, neputând depăşi 60 de zile de la data primei
solicitări a votului de investitură.
Dacă nu se pronunţă în acest interval sau dacă pronunţându-se în acelaşi interval
s-a respins de cel puţin două ori solicitarea de investitură, şeful statului poate, după
48
Lista trebuie să cuprindă nominalizări şi posturi corespunzătoare funcţiilor ministeriale existente,
neputându-se nominaliza persoane pe viitoare funcţii sau structuri, eludându-se astfel prevederile
constituţionale şi legale prin hotărâri parlamentare şi decrete prezidenţiale (A. Iorgovan, op.cit., pag.150).
49
A se vedea M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Muraru, F. Vasilescu, I. Vida, Constituţia
României, comentată şi adnotată, Editura Regia Autonomă “Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1992, pag.229.

61
consultarea preşedinţilor celor două camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, să
dizolve legislativul, convocând noi alegeri generale în vederea constituirii unui nou
parlament şi a desemnării unei alte formule guvernamentale (art.89/1 din Constituţie).
Dizolvarea parlamentului nu este obligatorie, ci doar facultativă, intervenind
numai după epuizarea tuturor procedurilor de solicitare a legislativului de către şeful
statului.
Parlamentul, indiferent când au intervenit alegerile generale sau criza de guvern
nu poate fi dizolvat în ultimele şase luni ale mandatului şefului statului şi nici în timpul
stării de asediu sau a celei de urgenţă, iar în cursul unui an el nu poate fi dizolvat decât o
singură dată (art.89/2,3 din Constituţie).
Evident, rezultatul dizolvării legislativului atrage convocarea corpului electoral
la noi alegeri generale urmate de o nouă procedură declanşată pentru investitura unui alt
guvern, în eventualitatea unei alte configuraţii politice reprezentative, etc.
Actul de dizolvare a parlamentului a fost considerat ca un recurs politic la
arbitrajul electoral, alegătorii fiind chemaţi să cumpănească asupra unei noi componenţe
a legislativului aptă să asigure guvernarea stabilă a ţării.50

2.5. Numirea guvernului

După obţinerea votului de încredere preşedintele ţării numeşte guvernul în baza
hotărârii parlamentare care îi este comunicată şi care reprezintă un act juridic individual
obligatoriu pentru preşedinte care, la rândul său, are îndatorirea ca, în conformitate cu
ea, să emită decretul prezidenţial de numire a executivului în formula adoptată de
parlament.
Primul ministru, miniştrii şi ceilalţi membri ai executivului vor depune
individual în faţa şefului statului jurământul de credinţă şi fidelitate (conform art.104/1
şi 82/3 din Constituţie), ceea ce desăvârşeşte procedura legală a investiturii guvernului
în ansamblul său şi a investirii personale a fiecăruia care-l compune.
Refuzul depunerii acestuia antrenează demiterea de drept a celui în cauză, cu
efecte corespunzătoare asupra hotărârii parlamentare şi a decretului prezidenţial, ceea ce
antrenează, credem noi, declanşarea unei noi proceduri de investitură, dată fiind
schimbarea condiţiilor iniţiale, neputându-se utiliza, simpla procedură a remanierii
guvernamentale, care poate fi întrebuinţată numai faţă de un guvern legalmente
constituit şi aflat deja în funcţiune, ceea ce nu este cazul ipotezei noastre.

2.6. Durata mandatului guvernamental

Durata exercitării mandatului guvernamental are ca întindere maximă o perioadă
de patru ani corespunzătoare limitelor de funcţionare a parlamentului, respectiv
legislatura acestuia, deci în mod obişnuit între două alegeri generale, în afara cazurilor
de demitere a executivului (prin moţiunea de cenzură) sau demisie (când mandatul
acestuia încetează chiar în cadrul aceleiaşi legislaturi a organului reprezentativ, înainte
de termen şi indiferent de restul rămas din durata mandatului legislativ), precum şi în
cazul prelungirii forţate a mandatului executiv.
Momentul iniţial al mandatului unui guvern nou ales de către noul legislativ se
situează în timp imediat după constituirea legislativului – în urma desfăşurării alegerilor
generale – începând din momentul depunerii jurământului de credinţă şi se întinde, în
mod obişnuit, până în momentul validării alegerilor parlamentare generale ulterioare
50
I. Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, Regia Autonomă “Monitorul Oficial,” Bucureşti,
1994, pag. 78.

62
(conform art.110/4 din Constituţie), deşi executivul al cărui mandat a încetat astfel
îndeplineşte numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice, până la
depunerea jurământului de către membrii noului guvern.
De aceea, chiar dacă durata mandatului legislativului şi cea a executivului sunt
identice, totuşi, raţiunea asigurării continuităţii vieţii de stat administrative face ca
limitele de început şi de sfârşit ale mandatelor celor două puteri să nu se suprapună
totuşi perfect.
Guvernul aflat într-o atare situaţie, demisionar de fapt, nu va mai putea emite
ordonanţe, acte cu forţă juridică echivalentă legii, nu poate iniţia proiecte de legi şi, în
cazul nostru, nu are nici obligaţia formală de prezentare în bloc a demisiei sale şefului
statului, pentru a-i permite acestuia declanşarea procedurii de investitură a noului
guvern.
Actele sale de administrare a treburilor publice sunt hotărâri curente în
activitatea executivă, cu caracter normativ sau individual ca, de pildă, acte de asigurare
a aplicării normative unitare a legilor, aprobări de transferări şi repartizări de bunuri
între sau către autorităţi şi instituţii din subordine, numiri şi revocări în funcţii
administrative, etc.
Prelungirea de drept a mandatului guvernamental este determinată, în primul
rând, de prelungirea mandatului legislativ şi anume:
- adoptarea unei legi organice în caz de stare de mobilizare, de război, de
asediu, de urgenţă până la încetarea acestora (art.63/1 din Constituţie);
- convocarea alegerilor legislative în cel mult trei luni de la expirarea
mandatului legislativ (art.63/2 teza I din Constituţie).
Apoi, în al doilea rând, aceeaşi prelungire operează şi în cazul în care
parlamentul nou ales nu reuşeşte să desemneze un nou executiv, indiferent de faptul că
se reia de mai multe ori procedura de investire ori că este dizolvat acelaşi legislativ şi
convocat corpul electoral la noi alegeri generale (anticipate).
Pentru toate situaţiile de prelungire a mandatului guvernamental determinate de
corelarea sau necorelarea cu mandatul legislativ, vechiul executiv rămas în funcţie, mai
ales în cazul unor alegeri anticipate, determinate de dizolvarea noului parlament, va
acţiona cu depline puteri nefiind limitat doar la administrarea treburilor publice curente.
Desigur, nu orice prelungire a mandatului legislativ, după cum nici o exercitare normală
a acestuia nu presupun de drept şi o concordanţă cu mandatul executiv deoarece, de
exemplu, o moţiune de cenzură sau o demisie poate decala durata activităţii celor două
autorităţi.
Încetarea mandatului executiv înainte de termen sau de expirarea lui are loc în
situaţia intervenirii moţiunii de cenzură ori a pierderii calităţii de membru al guvernului
de către primul ministru, acest din urmă aspect afectând situaţia întregului executiv, deşi
pare a fi de relevanţă pur personală, întrucât lista guvernului reprezintă opţiunea
premierului şi în considerarea persoanei sale legislativul a votat-o, de unde şi concluzia
că imposibilitatea menţinerii în funcţie a primului ministru antrenează, implicit, o stare
identică şi în privinţa guvernului.
Întrucât parlamentul este cel care investeşte guvernul în funcţie, prin intermediul
votului de încredere, tot el este şi cel care poate revoca încrederea acordată, utilizând
moţiunea de cenzură (votul de neîncredere).
Potrivit Constituţiei (art.113/1), Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă
comună, pot retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de
cenzură cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.

63
 Scopul moţiunii este demiterea guvernului şi ea poate fi determinată de cele mai
diferite motive, având ca autor al demersului opoziţia sau chiar majoritatea
parlamentară.
Iniţierea moţiunii de cenzură aparţine cel puţin unei pătrimi din numărul total al
deputaţilor şi senatorilor, din ambele camere, fără vreo relevanţă asupra reprezentării
proporţionale a fiecăreia sau în fiecare cameră.
Forma de iniţiere este scrisă, cu indicarea numelui şi prenumelui semnatarilor, a
calităţii de deputat sau de senator, a grupului parlamentar aparţinător şi semnătura.
Procedura depunerii moţiunii constă în înaintarea ei la birourile permanente ale
celor două camere, precum şi în comunicarea ei în aceeaşi zi guvernului.
Preşedinţii celor două camere vor convoca legislativul în şedinţa comună a
camerelor în cel mult cinci zile de la data depunerii moţiunii.
În prima şedinţă comună, astfel convocată, se va prezenta moţiunea de către un
reprezentant al iniţiatorilor ei, arătându-se motivele care au determinat-o.
În cea de a doua şedinţă comună care are loc la un interval de trei zile, după
prima şedinţă parlamentară consacrată moţiunii, au loc dezbateri pe marginea ei, după
ce, în prealabil, a avut loc o nouă informare a camerelor asupra moţiunii, desigur în
măsura în care ea mai este menţinută.
Apoi, se acordă cuvântul premierului sau unui membru al guvernului care-l
reprezintă pentru precizarea poziţiei executivului faţă de moţiunea iniţiată.
După aceasta au loc dezbateri pe marginea moţiunii, iar la terminarea lor se trece
la operaţiunea votării secrete.
După numărarea voturilor se anunţă rezultatul operaţiunii consemnat în
procesul-verbal al şedinţei.
În cazul admiterii moţiunii de cenzură (cu votul majorităţii parlamentarilor din
totalul celor care compun întreg legislativul), se emite o hotărâre parlamentară semnată
de preşedinţii camerelor şi care se comunică Preşedintelui României, pentru a putea
recurge la declanşarea procedurii de investitură a unui nou guvern.
Potrivit Constituţiei (art.113/4), dacă moţiunea de cenzură este respinsă,
semnatarii iniţiatori nu mai pot iniţia în aceeaşi sesiune o nouă moţiune, cu excepţia
cazului în care guvernul îşi angajează răspunderea în faţa camerelor reunite asupra unui
program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege.
Această situaţie derogatorie de la interdicţia iniţierii unei noi moţiuni în aceeaşi
sesiune se datorează faptului că a intervenit o situaţie cu totul nouă faţă de cea avută în
vedere în cazul moţiunii iniţiale, ceea ce permite şi justifică necesitatea discutării ei
parlamentare în alţi termeni, datorită schimbării produse în atitudinea guvernului şi de
aici, implicit, posibilitatea introducerii, după caz, a unei noi moţiuni, în termen de trei
zile de la prezentarea noilor documente de către guvern în condiţiile enunţate.
Dacă nici în acest caz moţiunea de cenzură nu este adoptată, guvernul nefiind
demis, se consideră (conform art.113/2) “per a contrario” că programul, declaraţia sau
proiectul de lege au fost implicit adoptate devenind obligatorii pentru guvern.

2.7. Componenţa guvernului

Conform Constituţiei (art.102/3) guvernul este alcătuit din primul ministru,
miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică (întrucât tot legea fundamentală –
art.73/3 lit. e – prevede că prin lege organică se reglementează organizarea guvernului).

64
 Legea nr.90/2001 pentru organizarea şi funcţionarea Guvernului României arată
că acesta se compune din primul ministru şi miniştri. Cu alte cuvinte, în Guvern nu pot
intra decât funcţii expres prevăzute de Constituţie.51
Apreciem că, datorită trimiterii constituţionale prin sintagma “şi alţi membri” la
o altă reglementare decât cea cuprinsă în legea fundamentală, între cele două acte
normative, Constituţia şi legea în cauză, nu există, în materia supusă analizei, o
contradicţie de esenţă, care să conducă la eliminarea unei părţi din textul legii ci,
dimpotrivă, avem o relaţie de complementaritate, respectiv de întregire a reglementării
fundamentale cu cea legislativă, ulterioară ei, care ar putea fi menţinută şi de viitoare
legi organice de organizare ale guvernului.
În acest sens în compunerea guvernului intră, alături de miniştri, titulatura ce
reprezintă o noţiune generică – corespunzând conducătorului unei astfel de instituţii –
şi, după unele opinii şi miniştrii fără portofolii,52 miniştrii delegaţi (art.3/2 din Legea
nr.90/2001), aceste din urmă funcţii neacoperind o instituţie centrală propriu-zisă, ci
corespunzând mai mult unor nevoi şi raţiuni politice, inclusiv de distribuire a unor
portofolii între formaţiunile care au acces la guvernare, deşi, apreciem că această
practică încalcă atât Constituţia cât şi legea în materie.
Astfel, se pot distinge, pe de o parte, membri de drept ai executivului, respectiv
premierul şi miniştrii – indiferent că diferitele legi de organizare şi funcţionare a
ministerelor ar prevedea sau nu pentru conducătorii respectivelor instituţii că au şi
această calitate – iar, pe de altă parte, şi unii miniştri delegaţi, dar numai atunci când li
se încredinţează în mod expres (nominalizat) această calitate în guvern, prin lista
prezentată pentru votul de încredere al Parlamentului.
Desigur, reglementări speciale (de natură organică) ar putea conferi calitatea de
membru al executivului şi unor alte funcţii publice de conducere de rang guvernamental
şi de nivel naţional sau central, altele decât cele ministeriale.
Distincţia principală între cele două categorii de membri ai guvernului rezidă în
faptul că în cazul funcţiilor de drept calitatea de membru al executivului se dobândeşte
prin simplul fapt al aprobării compunerii acestuia de către legislativ ori prin numirea de
către şeful statului în funcţia de ministru, la propunerea premierului (în caz de
remaniere sau de vacanţă ministerială), pe când în cazul membrilor desemnaţi ai
guvernului, prevederi sau acte speciale trebuie să confere expres şi această calitate
guvernamentală unui titular cu funcţie de conducere administrativă, deoarece simpla
numire într-o funcţie neministerială nu este suficientă, prin ea însăşi, pentru a conferi şi
calitatea de membru al guvernului.
În cazul secretarilor de stat care au fost şi membri ai executivului, în baza vechi
legi (nr.37/1990) nu exista un criteriu determinat de includere sau neincludere în
respectiva autoritate, motiv pentru care doar unii, iar nu toţi, făceau parte din plenul
executivului suprem, fie pe baza hotărârii legislative de investitură, la propunerea
premierului, fie, ulterior, în baza ei şi a decretului prezidenţial de remaniere ori de
completare guvernamentală la propunerea primului ministru (art.85 din Constituţie).
Şi această practică am considerat-o neconstituţională, prin lipsa criteriilor legale
de departajare a secretarilor de stat membri de cei nemembri ai guvernului, iar în cazul
în care acel secretar, component al guvernului, a funcţionat într-un minister, eram şi în

51
I. Vida, op.cit., pag. 81.
52
V.I. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român, partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1993, pag. 90.

65
prezenţa unei stări antiadministrative, întrucât el avea o calitatea identică cu a
ministrului său, deşi se afla în subordinea lui.

2.8. Încetarea calităţii (funcţiei) de membru al guvernului

a. Pierderea calităţii de membru al guvernului de către primul ministru intervine

de drept şi prin act juridic (art.106 din Constituţie).
1. De drept funcţia încetează în următoarele cazuri:
- demisia, ca urmare a voinţei exclusive a titularului funcţiei, ceea ce impune
preşedintelui ţării declanşarea procedurii pentru o nouă investitură;
- pierderea drepturilor electorale ca urmare directă a unei condamnări penale
prin aplicarea sancţiunii complementare celei principale (art.64 lit. a Cod Penal) pe
perioada stabilită, dar şi în cazul pierderii indirecte a acestor drepturi prin punerea sub
interdicţie, datorită lipsei discernământului ca urmare a stării de debilitate sau alienaţie
mintală constate prin hotărâre judecătorească (art.142 Codul Familiei coroborat cu
prevederile art.30-35 din Decretul nr.32/1954);
- pierderea cetăţeniei române, dobândirea sau/şi a unei alte cetăţenii;
- stabilirea domiciliului în străinătate;
- intervenţia unei stări de incompatibilitate;
- imposibilitatea exercitării atribuţiilor mai mult de 45 de zile (art.110/2 din
Constituţie);
- decesul.
2. Prin act juridic funcţia de premier încetează în următoarele situaţii:
- revocarea din funcţie de către şeful statului ca urmare a unei condamnări
pentru fapte săvârşite în exerciţiul funcţiei (art.105 teza II din Constituţie);
- moţiunea de cenzură, ca urmare a retragerii de către parlament a încrederii
acordate guvernului (art.102/2 teza I din Constituţie), deşi această situaţie vizează
guvernul în ansamblul său şi, numai, implicit pe primul ministru.
În alte cazuri prevăzute de lege se pierde calitatea de premier (art.106 teza
ultimă din Constituţie), înţelegând pe cele cuprinse într-o lege viitoare de revizuire a
Constituţiei sau a Legii organice a guvernului ori a celei privind Statutul funcţionarilor
publici (art.73/3 lit. e şi j din Constituţie), deoarece unele situaţii se regăsesc prevăzute
direct în legislaţie – dobândirea celei de a doua cetăţenii53 - sau indirect – precum
stabilirea domiciliului în străinătate,54 interdicţia de a ocupa o funcţie implicând
exerciţiul autorităţii de stat,55 etc.
Nu este rezolvată juridic situaţia în care în urma controlului averii premierului,
prin hotărâre judecătorească irevocabilă, aceasta a fost declarată, total sau parţial,
nejustificată şi când trebuie, ca şi pentru orice persoană ce deţine o funcţie publică, să
opereze demiterea (destituirea sau revocarea) din funcţia deţinută, conform prevederilor
(art.33/1) Legii nr.115/1996 privind declararea şi controlul averii demnitarilor,
magistraţilor, funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţii de conducere.
Într-adevăr, deşi premierul este membru al Guvernului, şi implicit supus
aceloraşi reguli privind averea proprie, totuşi conform Legii organice a executivului,
demiterea o face şeful statului la propunerea primului ministru (art.8/2) ceea ce nu se

53
Art. 3/1 din Legea nr. 37/1990 (abrogată).
54
Art. 16/3 din Constituţie.
55
Art. 64 lit. b Cod Penal se aplică numai cu art. 64 lit. a din acelaşi Cod Penal ce prevede interzicerea
drepturilor electorale.

66
poate produce în această ipoteză, deoarece nu poate opera autopropunerea de demitere
(destituire), unica soluţie fiind demisia (proprie).

b. Suspendarea din funcţie a premierului este o situaţie temporară generată de

imposibilitatea exerciţiului limitat al funcţiei datorită unor împrejurări de moment şi nu
permanente, ca şi în cazul pierderii calităţii.
1. Un prim caz este cel al imposibilităţii exercitării atribuţiilor cel mult 45 de
zile, ca ipoteză de suspendare tacită din funcţie (aşa cum rezultă din prevederile art.106
coroborat cu art.107/3 din Constituţie).
2. Un alt caz de suspendare, dar expresă, cuprinde ipoteza suspendării
facultative şi cea a suspendării obligatorii sau de drept.
În primul rând, dacă s-a cerut urmărirea penală a primului ministru (de către
Camera Deputaţilor, Senat sau şeful statului) acesta din urmă poate dispune suspendarea
premierului din funcţie (art.109/2 teza I din Constituţie).
În al doilea rând, dacă s-a dispus trimiterea în judecată a acestuia, atunci
operează în mod obligatoriu suspendarea din funcţie fără nici o altă condiţie de formă,
în chiar temeiul Constituţiei (art.109/2 teza II).
Distincţia între suspendarea şi vacanţa funcţiei ministeriale este hotărâtoare sub
aspectul efectelor produse, deoarece prima situaţie determină interimatul funcţiei, iar
cea de a doua (şi) înlocuirea din funcţie cu consecinţe pe planul demiterii guvernului.
Într-adevăr, în cazul imposibilităţii exercitării de către premier a atribuţiilor sale
pe cel mult 45 de zile, preşedintele ţării este obligat să desemneze un alt membru al
guvernului ca prim-ministru interimar, urmând ca interimatul să înceteze dacă premierul
îşi reia activitatea în guvern (art.107/3 teza finală).
În cazul suspendării din funcţie pe durata urmăririi penale sau a trimiterii în
judecată a premierului, deşi legea fundamentală nu o reglementează expres, desemnarea
unui interimar este obligatorie pentru că suntem în prezenţa unei situaţii de
imposibilitate practică a exercitării atribuţiilor guvernamentale.
Dacă suspendarea din funcţie se prelungeşte peste 45 de zile acest interimat este
continuat până la formarea noului Guvern.
În cazul vacanţei guvernamentale (mai puţin moţiunea de cenzură) desemnarea
interimarului este obligatorie, fiind urmată de declanşarea procedurii de investire a unui
nou guvern, inclusiv desemnarea candidatului la funcţia de premier.
În cazul în care premierul este scos de sub urmărire penală de către procuror sau
achitat de instanţa de judecată (art.10 lit. a-e coroborat cu art.11 alin. 1 lit. a şi alin. 2 lit.
a Cod procedură penală), iar aceste soluţii se dispun în intervalul de maximum 45 de
zile de la data suspendării, atunci interimatul încetează dacă primul ministru îşi reia
activitatea. Dacă, dimpotrivă, acest interval este depăşit, încetează de drept mandatul
premierului şi al guvernului, nefiind necesar un decret de destituire (demitere) sau
revocare din funcţie,56 premierul nemaiputând să-şi reia funcţia57 şi exerciţiul ei.

§ 3. Organizarea Guvernului

56
În sens contrar, A. Iorgovan, op.cit., pag. 159.
57
În ipoteza urmăririi penale neurmată de suspendarea din funcţie a premierului, scoaterea de sub
urmărire penală nu-i afectează exerciţiul funcţiunii, în vreme ce soluţia de încetare a urmăririi sau de
trimitere în judecată urmată de condamnare sau încetarea procesului penal conduc la încetarea funcţiei.

67
 Din punct de vedere structural, guvernul este alcătuit din funcţii şi organisme
menite a-i asigura funcţionalitatea corespunzătoare şi anume: primul ministru şi aparatul
propriu. În reglementarea anterioară mai exista şi biroul executiv.

3.1. Primul ministru

Primul ministru, numit şi premier (în alte sisteme şeful cabinetului, cancelar,
preşedinte al Consiliului de Miniştri, etc.), conduce guvernul având un rol esenţial în
alcătuirea, modificarea şi chiar revocarea acestuia, întrucât de şi în considerarea
persoanei sale sunt legate în mod hotărâtor aceste atribute.
În acest sens el are următoarele atribuţii principale:
a) odată desemnat ca şi candidat la această funcţie, va prezenta parlamentului
lista guvernului şi programul de guvernare în vederea obţinerii votului de încredere
necesar investiturii şi aprobării programului (art.103/2 din Constituţie);
b) prezintă Camerei Deputaţilor sau Senatului rapoarte şi declaraţii privind
politica guvernului care se dezbat cu prioritate (art.106/1 teza ultimă din Constituţie) şi
răspunde la întrebările sau interpelările care îi sunt adresate de către deputaţi sau
senatori (art.16/1) putând desemna un membru al executivului care să răspundă la ele, în
funcţie de domeniul de activitate ce formează obiectul intervenţiei parlamentare
(art.16/2);
c) propune Preşedintelui României revocarea şi numirea unor membri ai
guvernului (art.85/2 din Constituţie);
d) solicită şefului statului participarea la acele şedinţe de guvern pentru care
apreciază că este necesară o astfel de prezenţă (art.87/1 teza ultimă din Constituţie);
e) contrasemnează, de regulă, în cazurile prevăzute de legea fundamentală,
decretele prezidenţiale (art.100/2 din Constituţie) şi semnează hotărârile şi ordonanţele
guvernamentale (art.108/4 din Constituţie).
Conducerea Guvernului (art.107/1 teza I din Constituţie) de către primul
ministru se manifestă şi pe plan organizatoric prin convocarea şi prezidarea şedinţelor
executivului, iar pe plan funcţional prin rolul decisiv în mecanismul adoptării şi al
semnării actelor guvernamentale, precum şi încredinţarea delegării funcţiei ministeriale
în cazul interimatului acesteia (art.107/4 din Constituţie).
Premierul coordonează activitatea membrilor guvernului, respectând atribuţiile
ce le revin (art.107/1 teza a II-a din Constituţie şi art.13 teza I din Legea nr.90/2001).
Coordonarea asigură corelarea acţiunilor executive în vederea rezolvării unitare
a sarcinilor şi atribuţiilor revenind autorităţilor administrative ce alcătuiesc sistemul
condus de guvern şi de premier. Pe linia aceleiaşi atribuţii premierul exercită
competenţe vizând aparatul propriu al guvernului, respectiv, secretarul general şi
adjuncţii acestuia, numirea şi eliberarea din funcţie a conducătorilor organelor centrale
de specialitate din subordinea nemijlocită a guvernului, a secretarilor şi subsecretarilor
de stat din ministere sau din alte organisme centrale (nemembri ai guvernului), precum
şi în alte funcţii publice stabilite prin lege sau hotărâri guvernamentale, inclusiv
atribuţia de a constitui consilii, comisii şi comitete interministeriale sau
interdepartamentale pentru rezolvarea unor situaţii deosebite ori a unor probleme
operative (art.15 coroborat cu art.18 din Legea nr.90/2001).58
Primul-ministru îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de Constituţie şi de
lege sau care decurg din rolul şi funcţiile Guvernului (art.18/2).

58
M. Preda, Tratat elementar de drept administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, pag. 353.

68
 Primul-ministru reprezintă Guvernul în relaţiile interne cu alte autorităţi cum
sunt Parlamentul, Preşedintele României, Curtea Supremă de Justiţie, Curtea
Constituţională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Ministerul Public, cu alte
autorităţi şi instituţii publice, partide, alianţe politice, sindicatele, organizaţii
neguvernamentale, precum şi în relaţiile internaţionale.
Premierul poate desemna un al membru al guvernului care să-i exercite funcţia
pe perioada absenţei sale sau a imposibilităţii exercitării atribuţiilor sale (dacă această
desemnare nu este făcută de şeful statului) şi poate delega altui membru al executivului
unele dintre atribuţiile sale.

3.2. Aparatul de lucru al Guvernului59

Pe lângă şi în subordinea nemijlocită a Guvernului, inclusiv a primului ministru,
funcţionează aparatul propriu al executivului.
Acest aparat se compune din aparatul de lucru al premierului, Secretariatul
General al Guvernului, departamente şi alte structuri organizatorice cu atribuţii specifice
stabilite de guvern, precum şi corpul de consilieri şi aparatul tehnic al acestuia.60
Aparatul de lucru al primului-ministru este alcătuit din:
a) Corpul de consilieri ai premierului;
b) Corpul de control al acestuia;
c) Aparatul tehnic al corpului de consilieri;
d) Cabinetul primului-ministru;
e) Cancelaria primului-ministru;
f) Compartimentul cu probleme speciale;
g) Compartimentul documente secrete;
h) Compartimentul de protocol.

Atribuţiile aparatului de lucru se stabilesc prin decizia premierului, iar

personalului acestuia nu i se aplică prevederile legii privind statutul funcţionarului
public.
Corpul de consilieri şi aparatul tehnic al acestuia sunt coordonaţi de unul dintre
consilieri, desemnat prin decizia premierului.
Secretariatul General al Guvernului este condus de secretarul general al
Guvernului, care poate avea rang de ministru, ajutat de unul sau mai mulţi secretari
generali adjuncţi, care pot avea rang de secretar de stat, numiţi prin decizie a
premierului. Organizarea şi atribuţiile sale se stabilesc prin hotărâre de guvern.
Secretariatul General face parte din aparatul de lucru al Guvernului şi asigură
derularea operaţiunilor tehnice aferente actelor de guvernare, rezolvarea problemelor
organizatorice, juridice, economice şi tehnice ale activităţii executivului, precum şi
reprezentarea Guvernului în faţa instanţelor judecătoreşti.
Secretariatul asigură, prin aparatul propriu, continuitatea derulării operaţiunilor
tehnice aferente actelor de guvernare, constituind elementul de legătură şi stabilitate a
guvernării.
Guvernul aprobă proiectul bugetului propriu, care se include în bugetul de stat.
Ordonator principal de credite este ministrul coordonator al Secretariatului General al
Guvernului sau, după caz, secretarul general al Guvernului.

59
În reglementarea anterioară funcţiona biroul executiv al Guvernului.
60
Art. 20 din Legea nr. 90/2001.

69
 Departamentul este o structură organizatorică, fără personalitate juridică şi fără
unităţi în subordine, aflată în subordinea premierului, având rolul de coordonare şi
sinteză în domenii de interes general, în conformitate cu atribuţiile Guvernului.
Înfiinţarea, modul de organizare şi funcţionare, precum şi atribuţiile
departamentului se aprobă prin hotărâre de guvern.
Departamentul este condus de un demnitar, care în exercitarea atribuţiilor sale de
conducere emite ordine cu caracter individual.
Pe lângă Guvern mai pot funcţiona agenţii, oficii, secretariate, etc., ca structuri
specializate şi auxiliare ale guvernului, ale căror conducători (secretari şi subsecretari de
stat, directori, preşedinţi, etc.) nu fac parte din guvern, având atribuţii, structuri şi
personal stabilite prin hotărâri de guvern sau decizii ale premierului (de exemplu,
Secretariatul Comitetului Naţional pentru Protecţia Copilului, Secretariatul de Stat
pentru Problemele Persoanelor Handicapate, etc.).

§ 4. Funcţionarea Guvernului

Guvernul este o autoritate colegială condusă de primul ministru şi care, sub

aspectul modului său de funcţionare, cunoaşte ca formă de lucru şedinţa plenului şi, în
mod distinct, activitatea premierului.
Şedinţele plenului reprezintă unica modalitate de lucru legal consacrată şi
recunoscută întregului executiv, în cadrul căreia se dezbat şi se soluţionează probleme
ce intră în sfera sa de atribuţii.
În cadrul şedinţelor sunt adoptate acte juridice şi politice ca acţiuni decizionale;
totodată se realizează coordonarea, îndrumarea şi controlul autorităţilor din subordine.
Convocarea şedinţelor se face de către premier, care le şi conduce, iar întrunirile
au loc săptămânal sau ori de câte ori este necesar.
La şedinţe participă de drept şi în mod obligatoriu toţi membrii guvernului, iar,
ca invitaţi, nemembrii, precum secretari şi subsecretari de stat, conducători ai organelor
din subordinea Guvernului, sau ai autorităţilor administrative autonome şi orice alte
persoane a căror prezenţă se apreciază a fi utilă, la solicitarea premierului.
La şedinţe participă de drept şi secretarul general al guvernului, urmând să
certifice stenograma ce consemnează desfăşurarea dezbaterilor şi măsurile adoptate.
Şedinţele sunt prezidate de primul ministru afară de cazul în care la ele participă
şeful statului (din proprie iniţiativă sau ca invitat), când conducerea lor revine acestuia.
Şeful statului poate lua parte la şedinţele în care se dezbat probleme de interes
naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea
primului ministru, în alte situaţii.
Participările şefului statului sunt facultative, în primul caz în afara oricărei
invitaţii, deci din proprie iniţiativă, în vreme ce, în al doilea caz, numai la iniţiativa
executivului.
În cadrul şedinţelor se dezbat probleme ale politicii interne şi externe ale ţării,
precum şi aspecte privind conducerea generală a administraţiei publice, adoptându-se
măsurile corespunzătoare.
Dezbaterile şi modul de adoptare a actelor şi a măsurilor guvernamentale se
consemnează în stenograma şedinţei certificată de secretarul general al guvernului.
Primul ministru conduce guvernul şi coordonează activitatea membrilor săi.
Funcţia sa presupune o activitate continuă la sediul executivului, spre deosebire de

70
ceilalţi membri ai acestuia, în cadrul sau în afara şedinţelor plenului organului colegial,
strâns corelată cu activitatea aparatului propriu.
Premierul este şi vicepreşedintele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi
exercită toate atribuţiile care derivă din această calitate.

§ 5. Atribuţiile Guvernului

Legea organică a Guvernului care a introdus noţiunea de funcţie a acestei

autorităţi nu defineşte conţinutul acestui concept şi nici pe acela de atribuţie a
executivului.
Totuşi, dacă acceptăm că atribuţia este un complet de drepturi şi obligaţii de care
dispune o autoritate pentru realizarea sarcinilor sale, iar sarcina se poate defini ca
obiectiv ce trebuie realizat în cadrul activităţii de stat, executive în cazul nostru, rezultă
că funcţiile Guvernului sunt tocmai sarcinile acestuia, respectiv direcţii generale ale
activităţilor sale dintre care unele sunt de conţinut (funcţia de strategie, cea de
administrare a proprietăţii statului, ori cea de autoritate de stat în domeniul apărării
naţionale, a ordinii publice şi siguranţei naţionale), iar altele de formă sau formale
(funcţia de reglementare, cea de reprezentare ori cea de funcţionare a instituţiilor şi
organismelor din subordinea sau de sub autoritatea sa).
În nici un caz aceste funcţii ale Guvernului nu se identifică cu funcţiile sau
puterile statului, întrucât chiar administraţia publică îndeplineşte, pe ansamblul ei,
funcţia executivă a puterii publice.
Pe de altă parte, în realizarea funcţiilor sale, Guvernul are de îndeplinit o serie de
atribuţii principale (art.11).
După actele normative ce le consacră, distingem atribuţii de natură
constituţională şi atribuţii de natură legală, în funcţie de stabilirea lor prin Constituţie şi,
respectiv, legi (organice61 sau ordinare).
După importanţa lor, atribuţiile pot fi clasificate în principale (cuprinse în
Constituţie şi legea organică) şi secundare (în alte categorii de acte de reglementare).
După locul producerii efectelor, distingem atribuţii interne şi atribuţii
internaţionale.
După conţinutul lor, atribuţiile pot fi de natură economico-financiară şi socială,
precum şi de natură politico-administrativă.

5.1. Atribuţii de natură economico-financiară

În primul rând, guvernul elaborează proiectul (legii) bugetului de stat, precum şi
contul general de încheiere a exerciţiului bugetar, supuse spre adoptare Parlamentului
(art.11 lit. e din Legea nr.90/2001 coroborat cu art.138/2 şi următoarele din Constituţie).
Bugetul public naţional cuprinde bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de
stat, bugetele locale (ale comunelor, oraşelor şi judeţelor), bugetul pentru fonduri
speciale, bugetul trezoreriei şi bugetul altor instituţii de stat.62
Proiectul bugetului de stat şi cel al asigurărilor sociale de stat se elaborează
anual şi se supun separat adoptării parlamentului, iar dacă nu au fost adoptate cu cel
puţin 3 zile înaintea expirării exerciţiului bugetar se vor aplica în continuare bugetele
anului precedent până la adoptarea noilor bugete.

61
Conform Constituţiei (art. 73/3 lit. e) numai organizarea guvernului este reglementată prin lege
organică, nu şi atribuţiile lui.
62
Conform Legii finanţelor publice nr. 29/1996.

71
 După expirarea exerciţiului financiar anual se procedează la întocmirea, de către
Ministerul Finanţelor Publice, a contului general de execuţie a bugetului statului
corespunzător structurii bugetului statului aprobat de parlament, acesta este analizat de
guvern care-l supune spre aprobare parlamentului până la mijlocul exerciţiului următor
celui privind fiecare cont general.
Conform Constituţiei (art.139/1), impozitele, taxele şi orice alte venituri ale
bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege,
iar impozitele şi taxele locale se stabilesc de consiliile locale şi judeţene, în limitele şi în
condiţiile legii. Desigur, tot guvernul este acela care stabileşte sistemul de impozite şi
taxe cuvenite bugetului public naţional şi îl supune spre adoptare Parlamentului.
Nici o cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare
a acesteia (art.138/5 din Constituţie).
Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, administrare şi
întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, prezentând
rapoarte asupra conturilor de gestiune ale bugetului public naţional din exerciţiul
bugetar expirat, controlează modul de gestionare a resurselor publice raportând despre
neregulile constatate.
În al doilea rând, Guvernul aprobă strategiile şi programele de dezvoltare
economică a ţării, pe ramuri şi domenii de activitate (art.11 lit. f din Legea nr.90/2001).
Aceste programe de dezvoltare economică fac parte integrantă din programul
politic de guvernare prezentat parlamentului spre aprobare cu ocazia solicitării votului
de încredere (art.103/2, 3 din Constituţie) sau în cazul angajării răspunderii guvernului
printr-un nou program în urma respingerii moţiunii de cezură (art.113/4 şi 114/1 din
Constituţie).
De altfel, Guvernul are rolul de a asigura (art.1/2) funcţionarea echilibrată şi
dezvoltarea sistemului naţional economic şi social, precum şi racordarea acestuia la
sistemul economic mondial în condiţiile promovării intereselor naţionale.
Pe de altă parte, este o funcţie strategică a executivului să asigure punerea în
aplicare a Programului de guvernare (art.1/5 lit. a din Legea nr.90/2001).
În al treilea rând, Guvernul asigură administrarea proprietăţii publice şi private a
statului (art.11 lit. m).
În al patrulea rând, Guvernul asigură realizarea politicii în domeniul social,
potrivit Programului de guvernare (art.11 lit. g din Legea nr.90/2001).

5.2. Atribuţii de natură politico-administrativă

În primul rând, Guvernul exercită conducerea generală a administraţiei publice
(art.11 lit. a), asigurând realizarea politicii interne şi externe a ţării, el reprezentând
autoritatea supremă a puterii executive.
Prima precizare are în vedere, în această materie, textul constituţional (art.102/1
teza II) în conformitate cu care guvernul exercită conducerea generală a administraţiei
publice, respectiv a activităţii executive pe întreg teritoriul ţării, actele sale fiind
obligatorii pentru întreaga administraţie publică.
Cea de a doua precizare se referă la calitatea guvernului de a exercita această
conducere în mod diferenţiat după cum respectivele autorităţi sunt sau nu în subordinea
lui (de pildă, ministerele, pe de o parte, comparativ cu consiliile locale şi judeţene, pe de
altă parte).
Cea de a treia precizare vizează atributul guvernului de coordonare şi, după caz,
control al întregului sistem executiv, inclusiv a autorităţilor locale, având în vedere

72
structura unitară a statului nostru, cu respectarea autonomiei locale specifică consiliilor
locale şi judeţene, a descentralizării serviciilor publice din teritoriu care aparţin
autorităţilor centrale şi a cooperării cu organismele publice şi sociale interesate.
În al doilea rând, iniţiază proiecte de legi şi le supune spre adoptare
Parlamentului (art.11 lit. b), dezbătând acele propuneri legislative care privesc
activitatea executivă primite din partea Parlamentului.
În acest sens guvernul este principalul titular al dreptului de iniţiativă legislativă,
putând cere dezbaterea proiectelor sale în regim de urgenţă. El iniţiază proiecte de legi
în ramurile sau domeniile activităţii executive pe care le conduce sau le coordonează, iar
dacă asemenea proiecte provin de la un alt autor parlamentul nu le supune, de regulă,
dezbaterii sale până nu le trimite guvernului spre analiză, iar dacă o asemenea iniţiativă
legislativă de natură extraexecutivă vizează bugetul de stat sau bugetul asigurărilor
sociale de stat, o asemenea sesizare a guvernului de către parlament este obligatorie,
urmând ca executivul să prezinte, în această problemă, o informare legislativului
(art.110/1 din Constituţie).
În al treilea rând, emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanţe
în temeiul unei legi speciale de abilitare şi ordonanţe de urgenţă (art.11 lit. c), potrivit
Constituţiei.
În al patrulea rând, Guvernul asigură executarea de către administraţia publică a
legilor şi a celorlalte dispoziţii normative date în aplicarea acestora (art.11 lit. d), prin
acte de aplicare normativă sau individuală, indiferent că există sau nu o împuternicire
expresă din partea legislativului.
În al cincilea rând, Guvernul conduce şi controlează activitatea ministerelor şi a
celorlalte organe centrale de specialitate din subordinea sa (art.11 lit. l din Legea
nr.90/2001).
În realizarea funcţiei sale de conducere generală a administraţiei publice el
exercită controlul ierarhic asupra ministerelor, organelor de specialitate din subordinea
sa, precum şi al prefecţilor (art.28/1).
În exercitarea controlului ierarhic Guvernul are dreptul să anuleze actele
administrative ilegale sau inoportune emise de autorităţile administraţiei publice din
subordinea sa, precum şi ale prefecţilor (art.28/2).
În al şaselea rând, guvernul înfiinţează, cu avizul Curţii de Conturi, organe de
specialitate în subordinea sa (art.11 lit. o).
Prima precizare are în vedere faptul că acest atribut este condiţionat, conform
Constituţiei (art.117/2), de existenţa legii care să recunoască executivului o astfel de
competenţă.
A doua precizare vizează faptul că ministerele se înfiinţează, se organizează şi
funcţionează potrivit legii (art.117/1 din Constituţie) şi numai în subordinea Guvernului
(art.116/1).
A treia precizare are în vedere faptul că autorităţile administrative autonome
(centrale sau locale) nefiind în subordinea guvernului nu se pot înfiinţa decât prin lege
organică (art.117/3 din Constituţie).
În al şaptelea rând, Guvernul poate constitui (art.11/1 şi 2):
a) organisme cu caracter consultativ pentru rezolvarea unor probleme din
competenţa sa;
b) consilii, comisii şi comitete interministeriale în scopul elaborării, corelării şi
monitorizării de politici.

73
 Modul de organizare şi funcţionare a acestor structuri şi a serviciilor acestora se
stabileşte prin hotărâre de guvern şi în limita bugetului aprobat (art.12/3).
În al optulea rând, cooperează cu organismele sociale interesate în îndeplinirea
atribuţiilor sale (art.11 lit. p).
În al nouălea rând, Guvernul exercită atribuţii referitoare la asigurarea ordinii de
drept, a liniştii publice, a siguranţei cetăţeanului, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti,
în condiţiile prevăzute de lege (art.11 lit. h).
Prima precizare are în vedere faptul că aceste atribute ale guvernului sunt strict
limitate şi condiţionate în modul cel mai restrictiv de Constituţie şi de legislaţia bazată
pe ea atunci când vizează drepturile fundamentale ale omului, apărarea ordinii de drept
şi a secretului de stat.63
Cea de a doua precizare are în vedere rolul decisiv a hotărârilor Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării şi a decretelor prezidenţiale – ce stabilesc măsuri vizând
apărarea ţării, a ordinii şi liniştii publice – ca acte obligatorii de îndeplinit de către
întregul executiv condus de guvern.
În al zecelea rând, Guvernul aduce la îndeplinire măsurile adoptate, potrivit
legii, pentru apărarea ţării, în care scop organizează şi înzestrează forţele armate (art.11
lit. i).
În al unsprezecelea rând, asigură realizarea politicii externe a ţării şi integrarea
României în structurile europene şi internaţionale.
În al doisprezecelea rând, conform legii (art.11 lit. k) şi Constituţiei (art.91/1)
Guvernul negociază tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale care angajează
statul român; negociază şi încheie, potrivit legii, convenţii şi alte înţelegeri
internaţionale de nivel guvernamental.
În al treisprezecelea rând, Guvernul acordă şi retrage cetăţenia română în
condiţiile legi, aprobă renunţarea la cetăţenia română, conform legii (art.11 lit. n).
În sfârşit, guvernul îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege (art.11 lit. r)
sau care decurg din rolul şi funcţiile sale.

§ 6. Actele Guvernului

Guvernul, în plenul său, şi primul ministru adoptă sau, respectiv, emite acte
juridice şi acte politice.
a. Guvernul în plen adoptă acte juridice cum sunt hotărârile, regulamentele şi
ordonanţele. Hotărârile se emit, potrivit Constituţiei, pentru organizarea executării
legilor (art.108 alin. 2), precum şi în exercitarea atribuţiilor proprii, potrivit legii
organice (art.26 alin. 1). Ordonanţele se emit, de regulă, în baza unei împuterniciri
legislative de abilitare speciale a Guvernului în domenii rezervate legii ordinare, în timp
ce ordonanţele de urgenţă se emit în cazuri excepţionale potrivit Constituţiei (art.115/4).
Regulamentele sunt emise în aplicarea legilor când prin lege s-a prevăzut aceasta.
Hotărârile pot avea caracter normativ sau individual, în vreme ce ordonanţele şi
regulamentele nu pot fi decât normative.
Membrii guvernului pot propune proiecte de hotărâri şi de ordonanţe privind
ramura sau domeniul de activitate de care răspund. Actele guvernului se adoptă prin

63
Constituţia cuprinde în acest sens (art. 49) prevederi privind condiţionarea restrângerii prin lege a unor
drepturi şi libertăţi în anumite scopuri determinate şi în mod proporţional cu situaţia care determină o
atare stare, fără afectarea existenţei dreptului său a libertăţii astfel diminuate.

74
votul majorităţii celor prezenţi prin consens. Dacă nu se realizează consensul hotărăşte
premierul.
Hotărârile şi ordonanţele se semnează de primul ministru, se contrasemnează de
miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial.
Nepublicarea atrage inexistenţa acestor acte. Hotărârile cu caracter militar, precum şi
cele care constituie secrete de stat nu se publică (comunicându-se doar celor interesaţi).
Regulamentele se elaborează potrivit deciziei primului ministru, fiind semnate
numai de acesta şi publicate în Monitorul Oficial.
b. Primul ministru emite, în exercitarea atribuţiilor sale, decizii cu caracter
normativ şi individual, mai ales în legătură cu organizarea internă a guvernului, această
categorie de acte fiind semnată numai de premier. Dintre actele individuale amintim pe
cele care vizează numirea şi eliberarea din funcţie a personalului aparatului propriu al
guvernului.
În plenul său executivul mai adoptă şi acte politice prin care îşi exprimă poziţia
faţă de anumite evenimente interne şi internaţionale, cum sunt, de pildă, declaraţiile, dar
care nu produc efecte juridice, ci numai consecinţe politice, datorită poziţiei şi
prestigiului autorităţii de la care provin. De asemenea, primul ministru poate emite acte
exclusiv politice ca, de pildă, mesajele care sunt adresate unor reuniuni interne sau
internaţionale.
O importantă categorie de acte având o natură dublă, politico-juridică, o
reprezintă actele de drept internaţional cum sunt, de pildă, acordurile, convenţiile şi alte
înţelegeri internaţionale care pot fi negociate şi semnate de guvern. Numeroase acte din
această categorie, cum sunt, de pildă, tratatele internaţionale care fac necesară adoptarea
unor legi noi sau revizuirea celor în vigoare, sunt supuse parlamentului spre ratificare
prin lege.64
În sfârşit, guvernul, în cadrul dreptului său de iniţiativă legislativă, elaborează şi
aprobă proiecte de legi pe care le supune spre adoptare parlamentului, după caz în
procedură de urgenţă, precum şi dezbate acele propuneri legislative primite din partea
parlamentului care privesc activitatea executivă.

§ 7. Răspunderea Guvernului

După caracterul răspunderii, distingem răspunderea individuală şi răspunderea

colegială a membrilor guvernului.
După natura ei, răspunderea poate fi juridică, la rândul ei şi aceasta de mai multe
categorii, şi răspundere politico-juridică.
După autoritatea faţă de care se declanşează, răspunderea membrilor guvernului
poate opera faţă de plenul executivului din care fac parte şi faţă de primul ministru.
Guvernul, în întregul său, răspunde politic numai în faţa Parlamentului (art.31)
pentru întreaga sa activitate, iar fiecare membru al acestuia răspunde politic solidar cu
ceilalţi membri pentru activitatea şi pentru actele executivului. De asemenea, fiecare
membru al guvernului este răspunzător în faţa parlamentului şi a executivului din care
face parte şi pentru propria activitate. Senatul poate recomanda guvernului demiterea
unui membru al său.
Primul ministru, având atribuţii de conducere a guvernului şi de coordonare a
activităţii miniştrilor, răspunde de activitatea executivului în fata legislativului, după
cum fiecare ministru răspunde şi în faţa premierului pentru propria activitate.
64
Art. 2, 3 din Legea nr. 4/1991 privind încheierea şi ratificarea tratatelor.

75
 Camera Deputaţilor şi Senatul în şedinţă comună pot retrage încrederea acordată
guvernului adoptând o moţiune de cenzură cu votul majorităţii parlamentarilor.
Moţiunea poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi
senatorilor şi se comunică guvernului pe data adoptării ei. Ea se dezbate după trei zile
de la data prezentării sale în şedinţa comună a parlamentului, iar dacă este respinsă nu
se mai poate iniţia o nouă moţiune, cu excepţia cazului în care executivul îşi angajează o
nouă răspundere asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui
proiect de lege. Guvernul se consideră demis dacă moţiunea de cenzură depusă în
termen de trei zile de la prezentarea programului, declaraţiei sau proiectului a fost
votată.
În privinţa răspunderii juridice, numai Camera Deputaţilor, Senatul şi
Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor executivului
pentru fapte săvârşite în exercitarea funcţiei lor.
Dacă s-a cerut urmărirea penală, şeful statului poate dispune suspendarea din
funcţia executivă, iar trimiterea în judecată atrage de drept suspendarea din funcţie,
competenţa de judecată aparţinând Curţii Supreme de Justiţie. Cazurile de răspundere şi
pedepsele aplicabile membrilor guvernului sunt reglementate de Legea responsabilităţii
ministeriale nr.115/1999 (completată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
nr.130/1999 şi prin Legea nr.468/2001 de aprobare şi modificare a ordonanţei).
Datorită faptului că funcţia de membru al guvernului este compatibilă cu cea de
deputat sau senator, fără a fi cumulative în mod obligatoriu, încetarea uneia dintre ele
nu duce la pierderea celeilalte calităţi, decât în măsura în care cauzele încetării ar fi
comune ambelor situaţii, ca de pildă, pierderea drepturilor electorale, a cetăţeniei
române, stabilirea domiciliului în străinătate, etc.

§ 8. Raporturile dintre Parlament şi Guvern

8.1. Constituirea guvernului, controlul său parlamentar şi angajarea

răspunderii executivului
În primul rând, candidatul desemnat de şeful statului pentru funcţia de prim-
ministru trebuie să ceară în termen de 10 zile de la desemnare votul de încredere al
legislativului asupra programului şi a întregii liste a guvernului.
În al doilea rând, guvernul, ca şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice, are
obligaţia în cadrul controlului parlamentar exercitat asupra sa să prezinte informaţiile şi
documentele cerute de camere sau de comisiile parlamentare, iar în cazul în care o
iniţiativă legislativă implică modificarea bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor
sociale de stat solicitarea informării este obligatorie.
În al treilea rând, membrii executivului au acces la lucrările legislativului, iar
dacă li se solicită prezenţa, participarea lor este obligatorie.
În al patrulea rând, guvernul şi membrii săi au obligaţia să răspundă la
întrebările sau interpelările formulate de parlamentari, iar forul legislativ poate adopta o
moţiune prin care să-şi exprime poziţia cu privire la problemele ce au făcut obiectul
interpelării.
În cincilea rând, parlamentul în şedinţa comună a camerelor sale, poate retrage
încrederea acordată guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor în următoarele condiţii:
- iniţierea moţiunii de către cel puţin o pătrime din numărul total al
parlamentarilor;

76
 - comunicarea moţiunii guvernului la data depunerii ei;
- dezbaterea moţiunii după 3 zile de la data când a fost prezentată în şedinţa
comună a celor două camere.
În al şaselea rând, dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii
care au semnat-o nu mai pot iniţia în aceeaşi sesiune o nouă moţiune de cenzură, cu
excepţia cazului în care guvernul îşi angajează răspunderea.
În al şaptelea rând, dacă guvernul îşi angajează răspunderea, în faţa camerelor
întrunite în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală
sau a unui proiect de lege, se poate depune o nouă moţiune de cenzură în termen de 3
zile de la prezentarea acestora, iar dacă este votată guvernul este demis pe data adoptării
ei; dacă moţiunea nu este adoptată (guvernul nefiind demis), în acest caz proiectul,
programul sau declaraţia se consideră adoptate devenind obligatorii pentru executiv.

8.2. Delegarea legislativă

O problemă centrală a modului de exercitare a unor atribuţii normative ale
guvernului o reprezintă delegarea legislativă. Ea poate fi definită ca situaţia juridică
creată prin conferirea în beneficiul guvernului a unei competenţe de legiferare – care în
mod obişnuit revine parlamentului – cu respectarea unor anumite condiţii prevăzute în
Constituţie. În conformitate cu legea fundamentală delegarea legislativă poate fi
exercitată în temeiul unui act juridic sau se poate realiza de drept.
Delegarea prin act juridic apare când sunt întrunite unele condiţii.
În primul rând, o lege specială abilitează executivul să poată emite ordonanţe în
domenii care nu fac obiectul legilor organice.
În al doilea rând, legea de abilitare va stabili domeniul şi data până la care se pot
emite ordonanţe (de regulă, până la revenirea legislativului din vacanţa parlamentară).
În al treilea rând, dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobării
parlamentului potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare,
prin a cărui nerespectare încetează de drept efectele ordonanţelor astfel adoptate. De aici
concluzia că legea de abilitare poate să nu prevadă obligativitatea supunerii spre
aprobare parlamentară a unor astfel de acte.
Delegarea legislativă de drept nu presupune existenţa unei manifestări de voinţă
a parlamentului, deoarece ea se realizează în temeiul Constituţiei prin îndeplinirea unor
condiţii (art.115/4).
În primul rând, trebuie să existe situaţii extraordinare care să reclame din partea
executivului adoptarea unor ordonanţe de urgenţă, cu motivaţia corespunzătoare.
În al doilea rând, aceste acte intră în vigoare numai după depunerea lor spre
aprobare la parlament, unde se va dezbate în procedură de urgenţă, iar dacă acesta nu se
află în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu.
În al treilea rând, intrarea în vigoare a ordonanţelor, fiind condiţionată numai de
depunerea lor spre aprobarea legislativului, înseamnă că producerea efectelor juridice
nu depinde de aşteptarea rezultatelor dezbaterilor din camere şi nici de obţinerea
aprobării, deoarece în acest caz se încalcă principiul celerităţii care a impus adoptarea
lor pe considerente de urgenţă.
În al patrulea rând, asupra ordonanţelor emise în astfel de situaţii parlamentul
trebuie să se pronunţe întotdeauna, prin aprobarea sau respingerea lor, iar în acest ultim
caz, efectele lor juridice încetează, considerăm chiar cu efect retroactiv până la data la
care au intrat în vigoare.

77
 Problema centrală a delegării legislative o reprezintă însă obiectul acesteia, adică
acele domenii rezervate în mod obişnuit legii şi în care puterea executivă poate interveni
prin acte proprii de reglementare, mai ales atunci când nu există o lege specială de
abilitare, ca, de pildă, cazul situaţiilor excepţionale.
În primul rând, aşa după cum rezultă tacit, din acele prevederi constituţionale
vizând procedura de revizuire a legii fundamentale, guvernul nu poate dispune prin
ordonanţe modificarea Constituţiei (aspect relevat şi în art.115/6 din Constituţia
revizuită).
În al doilea rând, nu pot constitui obiectul aceloraşi acte domeniile rezervate
legii organice, după cum se prevede în mod expres, nu numai sub aspectul emiterii de
noi reglementări, dar considerăm şi în privinţa modificării, suspendării sau interpretării
celor deja existente (art.115/1).
În al treilea rând, delegarea legislativă nu poate viza atribuţii încredinţate expres
de Constituţie parlamentului în întregul său, deci în plenul reunit al camerelor sale (de
pildă, aprobarea bugetului de stat, declararea mobilizării, a stării de război, etc.).
În al patrulea rând, nu pot fi încredinţate guvernului acele atribuţii legislative
care-l vizează în mod direct pe acesta sub aspectul dobândirii, modificării sau încetării
competenţelor sale, precum şi cele referitoare la raporturile lui cu alte organe ale statului
din afara sistemului executiv (parlament, justiţie).
În al cincilea rând, considerăm că delegarea legislativă nu poate viza acele
măsuri excepţionale încredinţate de Constituţie Preşedintelui României, precum, de
pildă, instituirea stării de urgenţă, declararea mobilizării forţelor armate, etc.
În sfârşit, Constituţia revizuită (art.115/5 teza ultimă) permite adoptarea
ordonanţelor de urgenţă care să conţină norme organice în situaţii extraordinare a căror
reglementare nu poate fi amânată.

O a doua mare problemă legată de delegarea legislativă o constituie natura

juridică a acestei instituţii, precum şi a activităţii îndeplinite de executiv în temeiul ei şi,
implicit, natura ordonanţelor astfel emise.
Cu privire la primul aspect, trebuie să facem distincţie între natura atribuţiilor
delegate şi natura activităţii prin intermediul căreia se înfăptuieşte. În acest sens este
posibil ca în materia organizării şi funcţionării autorităţilor publice una şi aceeaşi
atribuţie să fie exercitată de organe aparţinând unor puteri distincte – în mod simultan
sau succesiv – caz în care între aceeaşi atribuţie diferenţierea să fie marcată nu atât sub
aspectul conţinutului ei, ci numai în privinţa autorităţii care o înfăptuieşte şi, mai ales, a
formei sau funcţiei de activitate statală (fundamentală şi concretă) prin care se
realizează.
De aceea este posibil ca aceeaşi atribuţie, normativă, în cazul nostru, să rămână,
în esenţă, neschimbată dacă este înfăptuită atât de către parlament, cât şi de către
administraţie, criteriul organului care o realizează – privit în mod izolat – nefiind
suficient în determinarea exactă a naturii juridice a activităţii prin care se exercită
respectiva competenţă. Într-adevăr, în caracterizarea unei forme sau funcţii
fundamentale de exercitare a puterii în stat este hotărâtor conţinutul activităţii
desfăşurate,65 or atunci când guvernul exercită unele atribuţii ale legislativului el
foloseşte metode deosebite de cele ale parlamentului, emiţând şi acte proprii, ordonanţe
65
Asupra analizelor consacrate formelor de activitate a se vedea în detaliu, T. Drăganu, Formele de
activitate ale organelor statului…, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, pag. 56-57.

78
în acest caz. În acest sens este posibilă eliminarea aparentei contradicţii dintre atribuţiile
legislative delegate şi caracterul executiv al actelor prin intermediul cărora se
înfăptuiesc. Pe de altă parte, edictarea de norme de către administraţie este un specific şi
al activităţii executive, fie că este cazul actelor de reglementare primară în domenii
nerezervate exclusiv legii, fie că este cazul actelor de aplicare normativă, secundară, a
legii. Şi tot astfel, după cum există organe administrative cu atribuţii jurisdicţionale ori
autorităţi neexecutive ce îndeplinesc activităţi administrative, trebuie să recunoaştem şi
existenţa unei autorităţi executive supreme cu atribuţii de reglementare legislativă chiar
dacă această competenţă are un caracter excepţional, temporar şi strict controlat de
parlament.
Caracterul executiv al activităţii înfăptuite în temeiul delegării legislative rezultă
din mai multe considerente.
În primul rând, actele astfel emise sunt denumite ordonanţe şi nu legi.
În al doilea rând, existenţa deplinătăţii recunoscute a efectelor juridice, chiar
provizorii, ale acestor acte, adoptate după o procedură executivă, care sunt ulterior
supuse aprobării legislative ce le conferă posterior valabilitate perpetuă – iar nu prin
adoptarea specifică procedurii legislative.
În al treilea rând, până la aprobarea lor de către parlament, ordonanţele pot fi
modificate, revocate sau înlocuite de guvern.
În al patrulea rând, în urma aprobării, ordonanţele dobândesc puterea juridică a
legii şi numai aceasta din urmă le mai poate suspenda, modifica sau abroga, iar Curtea
Constituţională le verifică conformitatea cu legea fundamentală, guvernul pierzându-şi
competenţa de a mai putea decide sau reveni asupra situaţiei juridice în lipsa unei noi
delegări legislative. Apoi, nu toate ordonanţele se supun aprobării legislative.
În al cincilea rând, dacă în cel mult 30 de zile de la depunere Camera sesizată nu
se pronunţă asupra ordonanţei aceasta se consideră adoptată şi se trimite celeilalte
Camere care decide tot în procedură de urgenţă (art.115/5 teza penultimă).
În concluzie, delegarea legislativă încredinţată guvernului implică exerciţiul
temporar al unor atribuţii legislative de către puterea executivă prin forme şi metode
specifice activităţii administrative prin producerea de efecte juridice valabile pe măsura
recunoaşterii şi însuşirii acestor acte de către parlament.

79
 Secţiunea a III-a
Administraţia publică centrală de specialitate

§ 1. Trăsăturile, locul şi rolul organelor centrale în sistemul autorităţilor

administrative

Autorităţile centrale de specialitate ale administraţiei publice sunt ministerele,

precum şi diverse comitete, consilii, departamente, inspectorate, bănci, oficii, etc.
Organizarea şi funcţionarea ministerelor nu este reglementată printr-o lege
distinctă, proprie, ci ea se face tot prin Legea nr.90/2001 privind organizarea şi
funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor.
De aici decurg unele constatări.
Prima are în vedere faptul că, deşi Constituţia nu o cere, ministerele fiind
reglementate prin acelaşi act normativ cu Guvernul, dobândesc şi un statut de natură
organică (art.73/3 lit. e din Constituţie), ceea ce va impune, în virtutea simetriei formal-
juridice ca şi operaţiunile ulterioare, de modificare sau abrogare legislativă să se facă
prin acte de aceeaşi natură şi forţă juridică.
A doua constatare vizează împrejurarea că în concret, ministerele se pot înfiinţa,
organiza şi funcţionează potrivit legii ordinare (art.117/1 din Constituţie).
Cea de a treia constatare se referă la neajunsurile generate de lipsa unei proprii
legi unitare şi comune tuturor ministerelor (întocmai ca şi în cazul administraţiei publice
locale) în care să fie reglementate unitar modul de organizare şi structurile acestor
organe, funcţionarea şi actele respectivelor autorităţi, etc.
O primă caracteristică a acestor organe o reprezintă faptul că ele sunt autorităţi
ale puterii executive, înfăptuind activitate administrativă cu rol coordonator în
asigurarea bunei funcţionări a administraţiei publice dintr-un anumit sector. Fiind
organe executive, ele fac parte din sistemul administraţiei publice. Natura lor juridică
administrativă rezultă din modul lor de denumire (ministere, instituţii centrale), de locul
pe care îl ocupă în cadrul autorităţilor publice (fiind incluse de Constituţie – cap. V din
titlul III – în administraţia publică), din modul lor de subordonare (de regulă, faţă de
guvern) şi din atribuţiile executive pe care le îndeplinesc.
O a doua caracteristică a acestor organe este competenţa lor de specială, putând
decide, conform legii, numai în anumite limite ale sferei executive ce formează ramura
sau domeniul lor de activitate. În acest sens, se consideră că ministerele sunt organe de
ramură, deoarece îşi desfăşoară activitatea într-un sector bine determinat şi limitat
(învăţământ, apărare, sănătate) sau în sectoare astfel constituite (economie şi finanţe,
comerţ şi turism, agricultură şi industrie alimentară) în timp ce organele de domeniu
realizează activităţi în mai multe sectoare complimentare sau conexe ori care au
tangenţă cu competenţa mai multor categorii de organe administrative, grupare în care
se cuprind organe de sinteză (de pildă, Comisia Naţională pentru Statistică), organe de
coordonare (Banca Naţională a României) şi organe de control (diversele inspecţii şi
inspectorate).66
O a treia caracteristică, rezultând chiar din denumirea lor, constă în faptul că ele
sunt organe centrale, întrucât îşi desfăşoară şi conduc activitatea la nivel naţional

66
I. Iovănaş, op.cit., pag. 136; distincţia între ramură şi domeniu este destul de labilă, motiv pentru care în
Legea nr. 90/2001 s-a formulat teza că ministerele îşi desfăşoară activitatea pe domenii (art. 34).

80
reprezentând, sub acest aspect, gruparea superioară şi distinctă în cadrul autorităţilor
executive comparativ cu autorităţile locale şi din teritoriu.
În privinţa locului ocupat în sistemul ierarhic executiv mai este de făcut
precizarea că aceste organe se subordonează, de regulă, guvernului, ministerele numai
în această subordine (art.35), atât organic cât şi funcţional, guvernul nefiind doar un
simplu organ central, ci autoritatea executivă supremă în stat.
Ca organe centrale, respectivele autorităţi pentru a putea îndeplini sarcinile care
le revin în teritoriu au, după caz, şi organe în subordine, constituite la nivelul
diviziunilor administrativ-teritoriale (de pildă, internele, finanţele) sau după alte criterii
(apărare, comunicaţiile, vama). Aceste organe instituite în teritoriu sau autorităţi
teritoriale pot dispune, după caz, numai de simpla independenţă operativă (de pildă,
apărarea naţională) sau pot fi chiar organe locale cu autonomie de organizare şi
funcţionare, în dublă subordonare (de pildă, direcţiile judeţene de cultură).
O a patra caracteristică a organelor centrale este conducerea lor unipersonală de
către cel pus în fruntea acestora.
În concluzie, ministerele şi celelalte organe centrale sunt autorităţi aparţinând
puterii executive ce exercită conducerea, coordonarea, îndrumarea şi controlul la nivel
naţional asupra ramurilor şi domeniilor de activitate care le-au fost încredinţate.

§ 2. Constituirea, organizarea şi funcţionarea organelor centrale

2.1. Constituirea
Constituirea sau înfiinţarea organelor centrale ale administraţiei se face în mod
diferit. Astfel, în cazul ministerelor, ele se înfiinţează, se organizează şi funcţionează
conform legii (potrivit art.117 alin. 1 din Constituţie), în vreme ce guvernul şi
ministerele, cu avizul Curţii de Conturi, pot înfiinţa organe de specialitate în subordinea
lor numai dacă legea le recunoaşte această competenţă, iar autorităţile administrative
autonome se pot înfiinţa doar prin lege organică (art.117 alin. 2 şi 3 din Constituţie).
Probabil că ministerele vor beneficia în viitor de o lege cadru generală care le va stabili
bazele de organizare şi funcţionare, unificând actualele reglementări disparate şi diferite
care sunt în vigoare.
Ministerele se organizează şi funcţionează numai în subordinea Guvernului
(potrivit Constituţiei şi Legii nr.90/2001 art.35).
Ministerele se aprobă de către Parlament, prin acordarea votului de încredere
asupra programului de guvernare şi a întregii liste a Guvernului, cu ocazia procedurii de
investitură (art.36).
Primul ministru poate cere Parlamentului modificarea structurii Guvernului prin
înfiinţarea, desfiinţarea sau, după caz, divizarea ori comasarea unor ministere (art.37),
inclusiv cu ocazia solicitării votului de investitură.
Prin Ordonanţa de urgenţă nr.2/2001 s-au reglementat măsuri privind înfiinţarea,
organizarea / reorganizarea sau funcţionarea după caz, a unor ministere, organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale şi instituţii publice.
Organele centrale de specialitate sunt instituţii cu activitate permanentă, nefiind
constituite pentru o perioadă limitată de timp sau mandat, aşa cum este cazul
guvernului, ele trebuind să asigure continuitatea realizării sarcinilor permanente în
materie administrativă. Existenţa acestor organe nu este condiţionată de mandatul
limitat în timp al conducătorilor lor, aşa cum este, de pildă, cazul miniştrilor, ale căror

81
funcţii se exercită, de regulă, pe durata mandatului guvernului. Deci, schimbările în
conducere nu afectează existenţa juridică a organului şi continuitatea exercitării
atribuţiilor sale.

2.2. Organizare şi compunere

Organele centrale sunt alcătuite din funcţionari, respectiv din persoane fizice
investite în funcţie, de regulă, prin numire şi a căror activitate principală este de natură
administrativă sau executivă. Personalul aparatului propriu al acestor autorităţi se
compune din personal ce exercită funcţii publice de conducere şi funcţii publice de
execuţie, precum şi personalul de secretariat administrativ, protocol, gospodărire,
întreţinere, reparaţii, de deservire. Nomenclatorul funcţiilor de bază ale categoriilor de
personal se stabileşte prin hotărârea guvernului. Competenţele de numire sau angajare a
personalului ministerelor se stabileşte prin ordinul ministrului, dacă potrivit dispoziţiilor
legale nu se prevede altfel.
Atribuţiile personalului din cadrul compartimentelor ministerelor şi celorlalte
autorităţi centrale sunt stabilite prin regulamentele proprii de organizare şi funcţionare a
acestor organe, aprobate de conducătorii lor.
Funcţionarii publici din autorităţile centrale sunt incompatibili, conform
Statutului funcţionarilor publici (art.56/1), cu orice altă funcţie publică, cu excepţia
calităţii de cadru didactic.
Personalul ministerelor nu poate îndeplini o funcţie de reprezentare profesională
cu caracter naţional, o altă funcţie publică sau o funcţie ori activitate profesională
salariată în cadrul regiilor autonome, societăţilor comerciale sau al altor organizaţii ori
unităţi cu scop lucrativ. În cazul demnitarilor care au şi calitatea de membri ai
guvernului (miniştrii) funcţia de membru al executivului este, conform Constituţiei
(art.105), compatibilă cu calitatea de deputat sau senator.
Ministerele au, de regulă, o structură organizatorică unitară în privinţa
compartimentelor interne ce le alcătuiesc şi care se compun – în funcţie de importanţa,
volumul, complexitatea şi specificul atribuţiilor îndeplinite – din următoarele
subdiviziuni: birouri, servicii, direcţii, direcţii generale şi departamente. În unele
ministere, în funcţie de specificul activităţii, se pot organiza inspectorate de stat,
asimilate direcţiilor, sau, după caz, direcţiilor generale, comisii naţionale asimilate
departamentelor, oficii, etc. În mod excepţional şi pe termen limitat, în cadrul unor
ministere cu activitate complexă se pot organiza departamente vizând aplicarea politicii
economice într-o anumită ramură sau subramură economică. Departamentele sunt
conduse de secretari de stat sau subsecretari de stat.
Structura organizatorică a ministerelor şi numărul corespunzător de posturi se
aprobă de guvern, cu respectarea prevederilor bugetare. Aceasta este determinată şi de
rolul, funcţiile şi atribuţiile ministerelor în raport cu importanţa, volumul, complexitatea
şi specificul activităţii desfăşurate (art.40/1). Atribuţiile compartimentelor ministerelor
se stabilesc prin regulamentul de organizare şi funcţionare a ministerului, aprobat prin
ordinul ministerului. În funcţie de natura activităţii, ministerele pot avea şi
compartimente în străinătate. Misiunile diplomatice şi oficiile consulare se stabilesc prin
decrete prezidenţiale la propunerea guvernului. Alte compartimente externe (de pildă,
reprezentanţă comercială) se stabilesc prin hotărâre guvernamentală. Unele ministere au
în teritoriu organizate structuri exterioare sau teritoriale (apărarea naţională, internele),
unele din ele constituindu-se ca organe distincte (învăţământ, sănătate, finanţe), iar
altele chiar ca organe locale cu dublă subordonare (cultura).

82
 Structurile din subordinea ministerelor pot funcţiona ca organe de specialitate
(create în baza avizului Curţii de Conturi) sau ca servicii publice deconcentrate, care
funcţionează în unităţile administrativ-teritoriale (art.42, 43).
Înfiinţarea sau desfiinţarea serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi
ale celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale, obiectul de activitate,
structura organizatorică, numărul şi încadrarea personalului, criteriile de constituire a
compartimentelor şi funcţiile de conducere ale acestora se aprobă prin ordin al
ministrului, respectiv al conducătorului organului de specialitate în subordinea căruia
aceste servicii sau organe îşi desfăşoară activitatea (art.44/1).
Prefectul conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale
celorlalte organe centrale din unităţile administraţiei teritoriale, în calitate de
reprezentant al Guvernului pe plan teritorial (art.30/1 şi 3).
Ministrul numeşte şi eliberează din funcţie conducătorii organelor de specialitate
teritoriale, iar în cazul serviciilor publice deconcentrate numai cu avizul prefectului.
Ministerele au sediul în Bucureşti.
Din chiar momentul înfiinţării lor ministerele dobândesc personalitate juridică
(art.39 din Legea nr.90/2001).
Guvernul este autorizat să opereze, în funcţie de necesităţi, îmbunătăţiri în
organizarea ministerelor, prin hotărâri, fie prin transferul unor atribuţii specifice de la
un minister la altul, fie prin încredinţarea unor atribuţii prevăzute în sarcina ministerelor
către secretariate de stat sau agenţii direct subordonate guvernului. În lipsa unei legi
unitare a ministerelor, ele sunt organizate prin legi speciale.
Celelalte autorităţi centrale neministeriale, dar de rang naţional şi
guvernamental, au o structură asemănătoare ministerelor adaptată specificului
activităţilor proprii, aşa cum este, de pildă, cazul Băncii Naţionale a României, Comisiei
Naţionale pentru Statistică, a Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci, etc.

2.3. Conducerea şi funcţionarea autorităţilor centrale

Conducerea ministerelor se exercită de ministru, şi, după caz, de secretari şi
subsecretari de stat şi colegiul ministerului.
Ministrul este investit în funcţie, de regulă, o dată cu aprobarea de către
parlament a compunerii guvernului la propunerea premierului desemnat de şeful statului
sau prin numirea sa prin decret prezidenţial la propunerea premierului (în urma vacanţei
ministeriale cauzate de deces, demisie, demitere, ori a remanierii guvernamentale).
În fiecare minister se va organiza cabinetul ministrului, cu personal propriu,
căruia nu i se aplică prevederile legii privind Statutul funcţionarului public (art.40/2).
Ministrul conduce întreaga activitate a ministerului şi îl reprezintă în raporturile
cu guvernul, cu celelalte ministere şi autorităţi publice şi organizaţii din ţară, precum şi
cu organismele similare din alte ţări, cu persoane fizice şi juridice din ţară şi din
străinătate, precum şi în justiţie (art.46/2).
În cazul în care ministrul, din diferite motive, nu îşi poate exercita atribuţiile
curente, va desemna secretarul de stat care exercită aceste atribuţii, înştiinţându-l pe
primul ministru despre aceasta (art.51).
Secretarii şi subsecretarii de stat conduc activitatea departamentelor ce le-au fost
încredinţate în cadrul ministerelor ori al altor organe în cadrul cărora funcţionează,
ajutându-l pe ministru în acţiunea sa de conducere.
În cadrul ministerului funcţionează colegiul ministerului, organ consultativ
compus din secretarii şi subsecretarii de stat, directori generali, directori, şefii

83
compartimentelor independente, şeful compartimentului juridic, alte persoane având
diverse funcţii de conducere în corelaţie cu natura şi structura ministerului (art.52).
Colegiul ministerului se întruneşte, de regulă, o dată pe lună sau ori de câte ori
este nevoie, sub preşedinţia ministrului, pentru dezbaterea unor probleme privind
activitatea autorităţii respective şi adoptă recomandări cu votul a cel puţin jumătate plus
unu din numărul total al membrilor prezenţi. Rezultă că organul de conducere al
ministerului este unipersonal, reprezentat prin ministru, iar organul colegial are doar rol
consultativ, spre deosebire de plenul guvernului care este un organ colegial de
conducere.
Ministerele şi celelalte autorităţi centrale ale administraţiei publice sunt organe
permanente cu activitate continuă, constituite în structuri stabile caracterizate printr-o
strictă subordonare, conduse de şefi ierarhici care decid, îndrumă, coordonează şi
controlează activitatea structurilor şi funcţionarilor din subordinea lor directă sau
indirectă, cărora le pot suspenda, modifica, anula şi înlocui actele şi măsurile adoptate
potrivit competenţei materiale, teritoriale şi personale de care dispun.
Componenţa şi regulamentul de funcţionare a colegiului se aprobă prin ordin al
ministrului.
Stabilitatea funcţionării ministerului, continuitatea conducerii şi realizarea
legăturilor funcţionale între structurile autorităţii sunt asigurate de secretarul general al
ministerului (art.49/1).
Acesta este un funcţionar public de carieră, numit prin concurs sau examen, pe
criterii de profesionalism, având următoarele atribuţii principale (art.49/2):
a) Coordonează buna funcţionare a compartimentelor şi activităţilor cu caracter
funcţional din cadrul ministerului şi asigură legătura operativă dintre ministru şi
conducătorii tuturor compartimentelor din minister şi autorităţile subordonate;
b) Colaborează cu compartimentele de specialitate din cadrul Secretariatului
General al Guvernului, cu secretarii generali din ministere, precum şi cu cei ai judeţelor
şi ai prefecturilor în probleme de interes comun;
c) Primeşte şi transmite spre avizare ministerelor proiectele de acte normative
iniţiate de minister şi asigură avizarea actelor normative primite de la alţi iniţiatori;
d) Transmite Secretarului General al Guvernului proiectele de acte normative
iniţiate de minister, pentru a putea fi discutate în şedinţa de guvern;
e) Urmăreşte şi asigură finalizarea actelor normative iniţiate de minister şi
aprobate de Guvern;
f) Monitorizează şi controlează elaborarea raportărilor periodice;
g) Coordonează personalul, politica de personal şi managementul de personal.
Funcţia de ministru încetează în urma demisiei, a revocării, a pierderii
drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului, precum şi a demiterii
dacă a fost condamnat penal sau averea sa a fost declarată, în totalitate sau în parte,
printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, ca fiind dobândită în mod ilicit (art.5
coroborat cu art.8/2). În situaţia încetării funcţiei şi până la desemnarea noului titular,
atribuţiile vor fi exercitate de premier sau de un ministru interimar desemnat de acesta.
În cazul în care încetarea calităţii de membru intervine ca urmare a demisiei, a
pierderii drepturilor electorale, a incompatibilităţii, a decesului şi în alte situaţii
prevăzute de lege, şeful statului la propunerea premierului declară vacantă funcţia
executivă.
Revocarea din funcţia de membru al Guvernului se face prin decret prezidenţial
şi are loc în caz de remaniere guvernamentală.

84
 Dacă ministrul a demisionat, a fost demis, revocat, este în imposibilitatea de a
exercita funcţia ori a devenit incompatibil, preşedintele României, la propunerea
premierului va desemna un interimar pentru 45 de zile.
Propunerea de numire a noului membru al guvernului trebuie făcută de prim-
ministru şefului statului, în cel mult 15 zile de la data încetării ocupării funcţiei. Întrucât
funcţia ministerială şi cea de membru al guvernului sunt compatibile cu cea de deputat
sau de senator, încetarea calităţii parlamentare nu influenţează, de regulă, calitatea
administrativă şi nici invers, decât în situaţiile în care cauzele sunt comune celor două
ipoteze (de pildă, pierderea drepturilor electorale, a cetăţeniei române, etc.).
În cazul altor autorităţi centrale ale administraţiei publice, modul de organizare a
conducerii este diferit (de pildă, Banca Naţională a României este condusă de un
guvernator, Serviciul Român de Informaţii de către un director, etc.).

§ 3. Atribuţiile autorităţilor administraţiei publice centrale

În cazul ministerelor putem face distincţie între atribuţii comune tuturor acestor
organe şi atribuţii specifice unora dintre ele, precum şi între atribuţii principale şi
atribuţii secundare la nivelul aceleiaşi autorităţi. Atribuţiile comune se pot grupa în mai
multe categorii, după natura lor.
Legea organică (art.53) a Guvernului a adoptat un alt criteriu de clasificare a
atribuţiilor, respectiv după sfera lor de cuprindere, în atribuţii generale, comune tuturor
ministerelor şi, implicit, speciale, regăsite în propriile legi de organizare.
Atribuţiile politico-administrative vizează:
a) organizarea, coordonarea şi controlul aplicării legilor, ordonanţelor şi
hotărârilor guvernamentale, a ordinelor şi instrucţiunilor ministeriale emise potrivit
legii, cu respectarea limitelor de autoritate şi a principiului autonomiei locale a
instituţiilor publice şi a agenţilor economici;
b) iniţierea şi avizarea proiectelor de legi, a ordonanţelor şi hotărârilor
guvernamentale în condiţiile metodologiei aprobate de Guvern (prin Hotărârea
nr.555/2001);
c) coordonarea şi urmărirea elaborării şi implementării de politici şi strategii în
domeniile de activitate ale ministerului, potrivit strategiei generale a Guvernului;
d) colaborarea cu instituţii de specialitate pentru formarea şi perfecţionarea
pregătirii profesionale a personalului din sistemul propriu.

Atribuţiile de natură economico-financiară vizează:

a) acţionarea în vederea aplicării strategiei proprii a ministerului, integrată celei
de dezvoltare economico-socială a Guvernului;
b) fundamentarea şi elaborarea propunerii pentru bugetul anual înaintate
Guvernului;
c) urmărirea proiectării şi realizării investiţiilor din sistemul ministerului, în baza
bugetului aprobat.
Atribuţiile de reprezentare se referă la:
a) reprezentarea intereselor statului în diferite organe şi organizaţii
internaţionale, în conformitate cu acordurile şi convenţiile la care România este parte şi
cu alte înţelegeri stabilite în acest scop, şi dezvoltarea relaţiilor de colaborare cu organe
şi organizaţii similare din alte state şi cu organizaţii internaţionale ce interesează
domeniul lor de activitate;

85
 b) iniţierea şi negocierea, din împuternicirea Preşedintelui României sau a
Guvernului, în condiţiile legii, încheierea de convenţii, acorduri şi alte înţelegeri
internaţionale sau propunerea întocmirii formelor de aderare la cele existente;
c) urmărirea şi controlul aplicării convenţiilor şi acordurilor internaţionale la
care România este parte şi luarea măsurilor pentru realizarea condiţiilor în vederea
integrării în structurile europene sau în alte organisme internaţionale.
Atribuţiile de prospectare şi cercetare se referă, în principal, la analiza evoluţiei
fenomenelor specifice activităţii ministerului respectiv, luarea măsurilor pentru
dezvoltarea activităţii de cercetare ştiinţifică din domeniul propriu, editarea publicaţiilor
de specialitate şi informare.
În cadrul atribuţiilor specifice se includ cele care revin în mod propriu numai
unei singure autorităţi. Aşa, de pildă, Ministerul Afacerilor Externe organizează,
îndrumă şi controlează activitatea misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare;
Ministerul Finanţelor Publice elaborează proiectul bugetului statului; Ministerul Justiţiei
asigură organizarea şi derularea raporturilor guvernului cu puterea judecătorească;
Ministerul Educaţiei şi Cercetării organizează, finanţează şi coordonează învăţământul
de stat de toate gradele, etc.
Atribuţiile generale şi cele proprii, sunt enunţate atât în acte normative de
organizare şi funcţionare a unui minister, dar şi în reglementări speciale care adaugă noi
atribuţii ministerelor în precizarea sferei de competenţă de care dispun. Astfel, de pildă,
Legea cetăţeniei române (nr.21/1991) prevede atribuţii ale Ministerului Justiţiei în
cadrul procedurii de dobândire, la cerere, şi de renunţare la cetăţenia română.
Desigur, pentru viitor se impune adoptarea unei legi unitare de organizare şi
funcţionare a ministerelor care să constituie cadrul general instituţional al acestor
autorităţi şi care să includă şi principalele atribuţii – atât comune, cât şi specifice – ale
acestora. Pe de altă parte, va trebui întărit atributul Guvernului, printr-o asemenea lege,
de a putea încredinţa – atunci când dezideratul întăririi autonomiei locale sau a integrării
europene o cer – îndeplinirea unor atribuţii de resortul administraţiei centrale (şi) în
beneficiul autorităţilor executive locale, inclusiv facultatea executivului de a detalia
atribuţii ale ministerelor şi de completare a celor uzuale, în funcţie de obiectivul de
activitatea al fiecărei instituţii, inclusiv transferul unor activităţi de la un minister la
altul (art.56).
În temeiul raporturilor ierarhice, organele centrale conduc, îndrumă,
coordonează şi controlează activitatea autorităţilor subordonate (locale şi nelocale)
emiţând îndrumări obligatorii, putând suspenda, anula, uneori modifica şi chiar înlocui
actele ilegale şi inoportune ale acestora. Desigur, o viitoare lege unitară a ministerelor
va trebui să delimiteze aria actelor de aplicare normativă a legii şi a hotărârilor
guvernamentale pe care le pot emite ministerele, tocmai pentru a descuraja tendinţa de
proliferare normativă nejustificată din partea acestora.
Legea organică a administraţiei publice locale nr.215/2001 a prevăzut (art.149),
printre altele, în scopul armonizării intereselor generale naţionale cu cele ale
colectivităţilor locale, prin realizarea unei conduceri unitare, că divergenţele dintre
serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale
organizate în judeţe sau în municipiul Bucureşti cu autorităţile administraţiei publice
locale şi judeţene se mediază de Guvern.
Apreciem că soluţia juridică prevăzută este în contradicţie cu spiritul autonomiei
locale consacrat legislativ, permiţând executivului central impunerea soluţiilor sale,

86
uneori încălcând principiul autonomiei şi în detrimentul autorităţilor locale
nesubordonate.
Soluţia este pe deplin compatibilă, însă, cu modul de soluţionare a divergenţelor
între autorităţi şi instituţii din subordinea Guvernului dacă ele nu au un alt organ
ierarhic central sau teritorial comun care să rezolve diferendul.
Tot pentru o mai bună coordonare a activităţii din teritoriu a serviciilor publice
deconcentrate, organele centrale au obligaţia (art.150) să comunice şi prefecţilor,
precum şi preşedinţilor consiliilor judeţene, respectiv, primarului general al Capitalei,
ordinele şi celelalte dispoziţii şi îndrumări, transmise în teritoriu propriilor servicii
deconcentrate.
Considerăm că soluţia juridică este incompletă, deoarece trebuia să prevadă că,
la rândul lor, preşedinţii vor comunica respectivele acte, consiliilor locale şi primarilor
din judeţ, deoarece şi în localităţi funcţionează structuri în teritoriu ale serviciilor
publice deconcentrate la nivel judeţean.

§ 4. Actele autorităţilor centrale de specialitate

Actele juridice de putere sau de autoritate numite şi administrative sunt emise,

de regulă, de către conducătorii respectivelor organe. În cazul miniştrilor, aceştia emit
ordine şi instrucţiuni şi aprobă regulamente în aplicarea prevederilor legale cu forţă
juridică superioară. Ordinele pot fi atât normative cât şi individuale, în timp ce
instrucţiunile şi regulamentele sunt întotdeauna normative, chiar dacă ar conţine o
singură măsură de reglementare, în cazul instrucţiunilor, comparativ cu regulamentele
care cuprind întotdeauna mai multe norme. Aceste acte sunt obligatorii în raza de
competenţă materială a ministerului respectiv, putând fi emise cu sau fără consultarea
colegiului ministerului, şi pe întreg teritoriul ţării.
Colegiul ministerului, funcţionând ca organ consultativ pe lângă ministru, nu are
caracter deliberativ, neputând adopta acte decizionale, iar consultarea sa de către
ministru şi, mai ales, hotărârea acestuia neavând caracter obligatoriu. De aceea actele
acestui organism colegial pot fi considerate ca simple recomandări cu valoarea unor
orientări de principiu pentru acţiunea sau activitatea executivă la care se referă. Atunci
când sunt însuşite de ministru ele se concretizează în ordine, dispoziţii, deci în acte
obligatorii. Când acest proces de convertire a lor nu are loc, ele se pot aduce la
cunoştinţa celor interesaţi prin circulare, dar numai în temeiul acordului ministrului.
Autorităţile administraţiei centrale mai pot emite şi alte acte juridice de putere
care au diverse denumiri ce reflectă, de regulă, obiectul lor specific, ca, de pildă,
îndrumări, precizări, norme, normative, ele nedeosebindu-se – ca forţă juridică – de
ordinele şi instrucţiunile ministeriale, dacă sunt semnate de ministru, fiind emise în
vederea punerii în executare a unor acte superioare. În principiu, sunt aprobate sau
sancţionate de ministru, dar pot proveni şi de la conducătorii unor compartimente
interne (departamente, direcţii), caz în care au o forţă juridică inferioară actelor
ministrului.
Unele organe centrale de specialitate, cum este cazul Ministerului Afacerilor
Externe, pot emite şi acte politice specifice activităţii lor, cum sunt, de pildă,
declaraţiile, notele diplomatice, notificările, etc., multe dintre ele având însă şi un
caracter juridic, deoarece angajează statul ulterior la încheierea unor tratate
internaţionale ori reprezintă operaţiuni ce premerg sau succed elaborarea ori denunţarea
acestora.

87
 § 5. Răspunderea miniştrilor

Deşi există o lege a responsabilităţii ministeriale, cadrul juridic general al

răspunderii miniştrilor este prefigurat de Constituţie şi de legea organică a guvernului.
În privinţa răspunderii politico-administrative a miniştrilor distingem mai multe situaţii.
În primul rând, conform legii fundamentale, membrii guvernului sunt solidar
răspunzători pentru activitatea executivului şi pentru actele adoptate de acesta, legea
organică (art.31) accentuând faptul că Guvernul răspunde politic numai în faţa
Parlamentului. De asemenea, fiecare membru al guvernului este răspunzător şi pentru
propria sa activitate. În acest sens se distinge o răspundere colectivă a întregii autorităţi
şi o răspundere individuală a miniştrilor care o compun.
În al doilea rând, guvernul în întregul său şi fiecare din membrii acestuia
răspund pentru modul de îndeplinire a atribuţiilor ce le revin în faţa parlamentului.
În al treilea rând, dacă răspunderea colegială a guvernului nu poate opera decât
faţă de un alt organ, cel legislativ, răspunderea individuală a membrilor guvernului
poate opera atât faţă de plenul executivului, cât şi faţă de primul ministru, ceea ce-i
conferă acestuia din urmă dreptul de a propune şefului statului revocarea ministrului din
funcţie.
Toate aceste forme de răspundere colegială sau individuală au un caracter
politico-juridic (constituţional şi administrativ) prioritar, operând chiar dacă nu s-a
comis o încălcare determinată a legii – de genul abaterii juridice – conducând la demisia
guvernului, la moţiunea de cenzură faţă de acesta, ceea ce echivalează cu revocarea sa,
ori la demiterea unui membru, subliniem, chiar în afara sancţiunii juridice pentru o
abatere.
În al patrulea rând, Camera Deputaţilor şi Senatul, precum şi Preşedintele
României, au dreptul de a cere urmărirea penală a miniştrilor şi trimiterea lor în faţa
Curţii Supreme de Justiţie pentru faptele săvârşite în exercitarea funcţiei lor, legea
responsabilităţii ministeriale determinând cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile
membrilor guvernului.
În acest sens intră sub incidenţa Legii nr.115/1999 faptele săvârşite de membrii
Guvernului în exerciţiul funcţiei lor şi care, potrivit legii penale, constituie infracţiuni.
Pentru săvârşirea altor infracţiuni, în afara exerciţiului funcţiei lor, membrii Guvernului
răspund potrivit dreptului comun.
Ordonanţa de Urgenţă nr.130/1999 (art.61), dată în completarea legii anterioare,
precum şi Legea nr.468/2001 de aprobare şi modificare a ordonanţei în cauză, au
prevăzut următoarele infracţiuni specifice şi anume:
a) împiedicarea, prin ameninţare, violenţă ori prin folosirea de mijloace
frauduloase a exercitării cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor vreunui cetăţean;
b) prezentarea, cu rea-credinţă, a unor date, inexacte Parlamentului sau
Preşedintelui României cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a
ascunde săvârşirea unor fapte de natură să aducă atingere intereselor statului;
c) folosirea funcţiei pentru a favoriza câştigarea unei licitaţii, acordarea ilegală
a unor autorizaţii sau altor facilităţi în scopul obţinerii de bani, bunuri sau alte foloase
necuvenite pentru sine sau pentru altul.
Faptele anterior indicate săvârşite în exerciţiul funcţiei sunt sancţionate cu
închisoarea de la 2-12 ani (lit. a şi b), şi 5 –20 ani (lit. c), la care se adaugă şi pedeapsa
complementară a interzicerii dreptului de a mai ocupa o funcţie de demnitate publică

88
sau o funcţie publică de conducere pe o perioadă de 3-10 ani, tentativa fiind, şi ea,
pedepsită.
Cel condamnat prin hotărâre judecătorească definitivă va fi demis din funcţie de
Preşedintele României, la propunerea primului ministru.
În ceea ce privesc alte forme ale răspunderii sancţionatorii aplicabile miniştrilor
– cum este cazul răspunderii disciplinare şi a celei contravenţionale – ca şi răspunderea
reparatorie (patrimonială) ele sunt, în general, instituite după regulile dreptului comun
în materie, aplicabile oricărei persoane fizice. În cazul răspunderii patrimoniale (civile)
menţionăm că ea operează nu numai pentru încălcarea prevederilor contractuale ori
pentru comiterea unei fapte ilicite, în ambele cazuri producându-se pagube, fie în
patrimoniul autorităţii sau al terţilor, dar şi în ipoteza existenţei unor acte sau fapte de
autoritate ce au prejudiciat un terţ, caz în care operează răspunderea pentru fapta proprie
a autorităţii în mod direct, indiferent de calitatea pe care o are autorul încălcării în
cadrul organului respectiv.
În sfârşit, precizăm că, întrucât miniştri pot avea şi calitatea de deputat sau
senator, problematica răspunderii juridice se mai circumscrie şi acestor funcţii care
antrenează o responsabilitate proprie şi distinctă de cea administrativă şi care ţine de
sfera legislativă. Desigur, aşa cum am mai arătat, în unele situaţii cele două calităţi de
răspunderi se pot întrepătrunde pentru că, de pildă, ridicarea imunităţii parlamentare şi
condamnarea unui deputat atrag de drept efecte şi asupra calităţii sale de ministru şi
invers.

89
 Capitolul XI. Administraţia publică în teritoriu

Secţiunea I-a. Consiliile locale şi judeţene

§1. Natura juridică, locul şi rolul consiliilor în sistemul administraţiei

publice

Potrivit Constituţiei revizuite (art.120/1) şi a Legii administraţiei publice locale

nr.215/2001 (art.2 alin.1)83 în unităţile administrativ-teritoriale administraţia publică se
organizează şi funcţionează în temeiul principiilor autonomiei locale, descentralizării şi
deconcentrării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale,
legalităţii şi al consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes
deosebit.

Potrivit Constituţiei (art.121 alin. 1 şi 2), autorităţile reprezentative ale

administraţiei publice din comune şi oraşe prin care se realizează autonomia locală sunt
consiliile locale, precum şi primarii, care rezolvă treburile publice din res-pectivele
unităţi administrativ-teritoriale. Consiliile locale şi primarii sunt autorităţi eligibile şi
autonome, primele având caracter deliberativ, iar ultimele caracter executiv.
În fiecare unitate administrativ-teritorială funcţionează câte un consiliu local, în
cazul comunelor şi oraşelor, şi judeţean, în cazul judeţelor.
Aceste unităţi în care funcţionează respectivele autorităţi sunt comunele şi
oraşele, ca localităţi, precum şi judeţele (art.18 alin. 1).
Comunele pot fi formate din unul sau mai multe sate. Unele oraşe pot fi
declarate, în condiţiile legii, municipii. Municipiile, la rândul lor, pot avea subdiviziuni
administrativ-teritoriale (de exemplu, sectoarele Municipiului Bucureşti), a căror
delimitare şi organizare se stabilesc prin lege, şi în cadrul cărora pot fi constituite
autorităţi ale administraţiei publice locale (art.18 alin.5). De asemenea, delimitarea
comunelor, oraşelor şi judeţelor se face tot prin lege, ca şi orice modificare a limitelor
teritoriale ale acestora84, şi numai după consultarea prealabilă a cetăţenilor din unităţile
administrativ-teritoriale respective, prin referendum, organizat potrivit legii (art.20).
Potrivit Constituţiei (art.73 alin.3 lit.o) organizarea administraţiei locale, a
teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală se face prin lege
organică.
Legea nr.215/2001 reuneşte în mod unitar atât organizarea şi funcţionarea
autorităţilor administraţiei publice locale, cât şi regimul general al autonomiei locale,
legiuitorul nerecurgând la două reglementări distincte în materie.
Consiliile locale şi judeţene sunt autorităţi reprezen-tative ale administraţiei
publice locale cu caracter eligibil, colegial şi deliberativ, exercitând o competenţă
generală în baza autonomiei locale de care dispun, hotărând, în condiţiile legii, în
treburile publice vizând interesele colectivităţilor pe care le reprezintă.

83
Publicată în “Monitorul Oficial al României”, Partea I-a, nr. 204 din 23 aprilie 2001 (care a abrogat
Legea nr. 69/1991, republicată în 1996, cu modificările ei ulterioare), modificată implicit prin revizuirea
Constituţiei, republicată în “Monitorul Oficial al României”, Partea I-a, nr. 767 din 31 octombrie 2003.
84
Legea nr. 2/1968 privind organizarea administrativ-teritorială a României, cu modificările ulterioare

90
 a. Consiliile locale şi judeţene sunt autorităţi ale administraţiei publice conform
definirii lor legale, cât şi pentru faptul că realizează activitatea executivă exercitând
astfel o putere sau o formă ori o funcţie fundamentală de activitate publică realizată, în
principal, de către întreg sistemul administraţiei de stat, dar aici, în cazul nostru, această
înfăptuire are loc la un nivel teritorial mai redus. De altfel, natura juridică administrativă
a acestor autorităţi rezultă, pe deplin, şi din specificul atribuţiilor conferite, precum şi
din modul lor de organizare şi funcţionare.
b. Consiliile locale şi judeţene sunt, în mod evident, autorităţi locale, întrucât,
pe de o parte, îşi desfăşoară activitatea numai în limitele unităţilor administrativ-
teritoriale în care au fost alese85, iar, pe de altă parte, exercită atribuţii de interes pentru
acest nivel teritorial de constituire a colectivităţii umane potrivit principiului autonomiei
locale.
Conform criteriului competenţei teritoriale, ele repre-zintă o grupare distinctă în
cadrul sistemului executiv, diferită de organele centrale, inclusă în administraţia publică
locală, respectiv autorităţi comunale, orăşeneşti şi judeţene, ce exercită puterea publică
locală, în numele şi interesul colectivităţii teritoriale pe care o reprezintă.
Desigur, rezultă că simplul fapt al acţionării în limitele unei unităţi
administrativ-teritoriale nu poate constitui, prin el însuşi, un criteriu suficient pentru a
caracteriza o autoritate ca fiind de natură locală – ci doar, cel mult, teritorială – deoarece
între aceste limite mai acţionează şi organe în teritoriu ale unor autorităţi executive
centrale, care nu au caracter local, cum sunt cele ale diverselor ministere, ale Băncii
Naţionale a României, Serviciului Român de Informaţii, etc. În acest sens modul de
constituire, funcţionare şi cel de exercitare a atribuţiilor indică definitoriu caracterul
local sau nu al unei categorii de organe ale statului.
c. Consiliile locale şi judeţene sunt organe cu competenţă generală în unităţile în
care funcţionează gestionând, sub propria responsabilitate, interesele colectivită-ţilor pe
care le reprezintă. În acest sens ele hotărăsc în tot ceea ce priveşte administrarea
intereselor publice locale, precum şi rezolvarea treburilor publice în condiţiile legii.
În primul rând, competenţele şi atribuţiile consiliilor se stabilesc numai prin
lege, ele fiind depline şi exclusive, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege (art.2 alin. 1).
În al doilea rând, încredinţarea de competenţe şi de atribuţii stabilite prin lege
trebuie să revină spre exercitare autorităţilor locale care se găsesc cel mai aproape de
cetăţean (art.7 alin. 1).
În al treilea rând, autorităţile administraţiei publice centrale nu pot stabili sau
impune nici un fel de responsabilităţi autorităţilor administraţiei publice locale în
procesul deconcentrării sau descentralizării unor servicii publice proprii ori al creării de
noi servicii publice, fără asigurarea mijloacelor financiare corespunzătoare pentru
realizarea respectivelor responsabilităţi.
În al patrulea rând, încredinţarea de competenţe şi atribuţii pentru alte autorităţi
decât cele locale, precum şi exercitarea lor trebuie să ţină seama de amplasarea şi de
natura răspunderii ce le revine, precum şi de cerinţele de eficienţă şi eficacitate (art.7
alin.2).
Această prevedere se doreşte a fi o ilustrare a principiului subsidiarităţii care,
desigur, ar fi putut fi formulat mai categoric în sensul obligativităţii intervenţiei
autorităţilor centrale în domeniile care nu ţin de competenţa lor exclusivă decât dacă şi
în măsura în care obiectivele unei activităţi locale nu pot fi realizate de autorităţile
85
Apreciem că şi consiliul judeţean este tot un organ local deşi din Constituţie precum şi din lege nu
rezultă expres

91
locale datorită dimensiunilor sau efectelor pe care ar urma să le producă, depăşind capa-
cităţile sau posibilităţile locale (aşa cum prevedea şi art.1 alin. 31 din Ordonanţa de
urgenţă nr.22/1997 abrogată prin Decizia nr.83/1998 a Curţii Constituţionale).

În al cincilea rând, autorităţile administraţiei publice centrale vor consulta,

înainte de adoptarea oricărei decizii, structurile asociative ale autorităţilor administraţiei
publice locale, în toate problemele care le privesc în mod direct, potrivit legii (art.8).
d. Consiliile locale şi judeţene sunt organe alese, în mod direct pe baza
reprezentării proporţionale în cadrul scrutinului de listă.
e. Aceste consilii sunt constituite pe baze colegiale, fiind alcătuite din mai multe
persoane alese, funcţionând în prezenţa majorităţii celor care le compun.
f. Consiliile sunt organe deliberative, hotărând în probleme de interes local cu
majoritatea cerută de lege şi prin acte juridice obligatorii în raza lor de acţiune
teritorială.
g. Rezultă din cele prezentate că respectivele consilii sunt autorităţi
reprezentative ale colectivităţilor locale, expressie a puterii locale pe care o exercită în
numele şi în interesul societăţii de pe un anumit teritoriu.
Prin colectivitate locală se înţelege totalitatea locuitorilor dintr-o unitate
administrativ-teritorială (art.3 alin. 4).
În primul rând, nu pot fi ignorate nici interesele persoanelor juridice,
organizaţiilor, fundaţiilor sau asociaţiilor de tot felul cu sediul sau filiale în unitatea
teritorială.
În al doilea rând, colectivitatea locală nu se reduce numai la cetăţenii unităţii
administrative, ea cuprinzând şi străinii (cu sau fără altă cetăţenie), aflători pe acel
teritoriu.
De altfel, conform Constituţiei revizuite(art.16, alin. 4), în condiţiile aderării
României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii
organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale.
În al treilea rând, sunt vizate atât persoanele cu domiciliul (permanent), cât şi
cele aflate temporar (cu reşedinţă) în unitatea respectivă.
În al patrulea rând colectivitatea include toţi cetăţenii, indiferent de naţionalitate,
limbă, religie, vârstă, etnie, etc. şi indiferent de proporţia acestora.
În privinţa principiilor care guvernează administraţia locală în mod specific,
alăturat principiilor generale, se impun unele precizări.

1. Principiul autonomiei locale trebuie analizat sub mai multe aspecte, pornind
de la natura sa administrativă (art.4 alin. 1), iar nu teritorială, care se manifestă prin
modul de constituire, organizare, funcţionare, activitate, decizie, gestio-nare şi finanţare
a autorităţilor locale (art.4 alin. 2), precum şi de la enunţul său legal.
Legea defineşte autonomia locală (art.3 alin. 1) ca reprezentând dreptul şi
capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a
gestiona, în numele şi interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă treburile
publice, în condiţiile legii.
În primul rând, autonomia vizează modul de constituire a consiliilor locale şi
judeţene întrucât ele sunt alcătuite din consilieri aleşi prin vot universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat de către electoratul local, expresie a democraţiei din
administraţia locală (art.3 alin. 2).

92
 În al doilea rând, consiliile şi consilierii se organizează, potrivit legii, pe comisii
de profil menite a iniţia şi pregăti eficient actul decizional al plenului lor.
În al treilea rând, funcţionarea consiliilor reflectă caracterul lor colegial, prin
compunere, deliberativ, prin atribuţia de adoptare a deciziilor, şi democratic, prin votul
majoritar necesar.
În al patrulea rând, consiliile au dreptul şi capacitatea efectivă de a soluţiona şi
gestiona treburile publice în numele şi interesul colectivităţii pe care o reprezintă (art.5
alin. 1).
Prima precizare este aceea că legiuitorul a consacrat în mod ferm principiul
deplinătăţii şi exclusivităţii competenţei materiale a autorităţilor locale pentru treburile
publice de interes local cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Corelat acestora trebuia
formulat principiul subsidiarităţii intervenţiei autorităţilor centrale ca acţiune în baza
complementarităţii de atribuţii sau de competenţă pentru domenii paralele sau care nu
ţin numai de competenţa exclusivă a autorităţilor locale (cum este, de exemplu, materia
impozitelor şi taxelor, a învăţămân-tului, sănătăţii, culturii şi cultelor, etc.).
A doua precizare se referă la dreptul administraţiei locale de a avea iniţiativă, în
limitele legii, în toate domeniile, cu excepţia celor date în mod expres în competenţa
altor autorităţi (art.5 alin.2).
A treia precizare vizează faptul că în activitatea lor consiliile pot recurge la
consultarea cetăţenilor din unitatea adminis-
trativ-teritorială în soluţionarea unor probleme locale de interes deosebit prin
organizarea referendumului local (potrivit Legii nr.3/2000 privind organizarea şi
desfăşurarea referendumului, art.13 - 14). Consultarea prin referendum este facultativă
pentru organele locale, dar rezultatul acestuia se impune autorităţilor care l-au declanşat.
A patra precizare are în vedere faptul că prin consultarea locuitorilor pe calea
referendumului sau prin orice altă formă de participare directă a cetăţenilor la treburile
publice, în condiţiile legii, nu se aduce atingere nici carac-terului reprezentativ, nici
celui deliberativ al consiliilor (art.3 alin. 3), ci se dă expresie îmbinării democraţiei
clasice, indi-recte, reprezentative cu o formă nouă, cea participativă, pe plan local,
directă.
A cincea precizare se referă la faptul că în relaţiile dintre autorităţile
administraţiei publice locale şi consiliul judeţean, pe de o parte, precum şi între consiliul
local şi primar, pe de altă parte (art.6 alin. 2), respectiv, între toţi aceştia, inclusiv
preşedinţii consiliilor judeţene şi prefecţi nu există raporturi de subordonare (art.133
alin. 2).
În al cincilea rând, operează pe plan local principiul autonomiei gestionare sau
patrimoniale, întrucât localităţile şi judeţele au dreptul la resurse proprii, pe care
consiliile le gestionează, potrivit atribuţiilor ce le revin, în condiţiile legii, asupra
bunurilor din domeniul public de interes local şi din domeniul privat al unităţilor
administrativ-teritoriale (lit.9
teza I-a).
În al şaselea rând, potrivit autonomiei financiare, autorităţile locale
administrează, sau după caz, dispun de resursele financiare, precum şi de bunurile
proprietate publică sau privată ale localităţii sau judeţelor (art.10).
În al şaptelea rând, autorităţile locale au dreptul să instituie şi să perceapă
impozite şi taxe locale, să elaboreze şi să aprobe bugetele de venituri şi cheltuieli ale
localităţilor şi judeţelor (art.25). Resursele financiare ale autorităţilor locale trebuie să

93
fie proporţionale cu competenţele şi responsa-bilităţile prevăzute de lege (art.9 teza a II-
a).
În al optulea rând, consiliile locale şi judeţene pot hotărî asupra participării cu
capital sau cu bunuri, în numele colectivităţii locale reprezentate, la constituirea de
societăţi comerciale sau la înfiinţarea unor servicii de interes public local sau judeţean,
după caz, în condiţiile legii (art.15).
În al nouălea rând, autorităţile locale au dreptul, în limitele competenţelor lor şi
în condiţiile legii:
- să se asocieze cu alte autorităţi locale din ţară sau străinătate;
- să adere la asociaţii naţionale şi internaţionale, pentru promovarea intereselor
lor comune;
- să încheie acorduri între ele şi să participe, inclusiv prin alocare de fonduri, la
iniţierea şi la realizarea unor programe de dezvoltare regională;
- să încheie acorduri (cele limitrofe zonelor de frontieră), de cooperare
transfrontalieră cu autorităţile similare din ţările vecine României.
2. Principiul cooperării şi solidarităţii în rezolvarea problemelor întregului judeţ
trebuie să caracterizeze raporturile dintre autorităţile locale comunale şi orăşeneşti cu
cele judeţene, alături, desigur, de principiile autonomiei, legalităţii şi responsabilităţii
(art.6 alin. 1).
3. Principiul utilizării limbii materne în raporturile cu administraţia locală şi
serviciile publice deconcentrate din unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii
aparţinând minorităţilor naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor
(art.17), respectiv o pondere semnificativă conform Constituţiei revizuite (art.120/2).
Prima precizare are în vedere faptul că limba oficială - în care se desfăşoară
activitatea executivă locală şi raporturile administraţiei locale cu terţii - este limba
română, putându-se folosi şi limba minorităţilor naţionale în raporturile cu cetăţenii
respectivi, atât în scris cât şi oral.
A doua precizare vizează utilizarea limbii materne de către minorităţi în
conformitate cu prevederile Constituţiei, ale legilor în materie şi a convenţiilor
internaţionale la care România este parte.
A treia precizare are în vedere că redactarea înscrisurilor oficiale se face tot în
limba română, iar, la cerere, şi în limba respectivei minorităţi căreia îi aparţine
solicitantul.
A patra precizare se referă la obligativitatea autorităţilor locale de a aduce la
cunoştinţă publică reglementările proprii şi în limba naţionalităţii conlocuitoare
respective, inclusiv anunţarea ordinii de zi a şedinţelor de consiliu, precum şi
desfăşurarea şedinţelor de consiliu în limba naţionalităţii respective.
4. Principiul deconcentrării în teritoriu a serviciilor publice de interes naţional
aparţinând autorităţilor adminis-traţiei publice centrale de specialitate aflate sub
conducerea prefectului.
Serviciile publice de interes local sau judeţean se află în subordinea consiliilor
locale şi a celor judeţene, reţeaua acestora urmând să se amplifice şi să se diversifice,
inclusiv prin trecerea unora din subordine exclusiv centrală în subordine exclusivă sau
paralelă de natură locală (finanţe, cultură, învăţământ).
5. Principiul descentralizării formulat de Constituţia revizuită (art.120/1) deşi nu
se mai referă la serviciile publice din teritoriu aparţinând administraţiei centrale,
apreciem că vizează instituţiile publice care, deşi au păstrat subordonare centrală

94
ierarhică, au trecut în paralel şi în subordine locală (cazul celor de învăţământ general
obligatoriu, sanitar, cultural, etc.).
6. Principiul controlului administrativ şi controlului financiar asupra activităţii
consiliilor locale şi judeţene, este expresia caracterului unitar al statului, şi rezultă din
obligativitatea îndeplinirii prevederilor din reglementările autorităţilor centrale (legi,
ordonanţe şi hotărâri de guvern, instrucţiuni şi regulamente ministeriale, etc.), conform
art.16.
Fără a intra în detalii, menţionăm că asupra autorităţilor administraţiei publice
locale controlul de legalitate este exercitat, în principal, de către prefect, ca reprezentant
în teritoriu al guvernului, iar controlul financiar asupra modului de utilizarea banului
public de către organele Curţii de Conturi, în principal.
Aplicarea principiilor anterior enunţate nu poate aduce atingere caracterului de
stat naţional, unitar şi indivizibil al României (art.2 alin. 1).
Categoriile de organe locale cu competenţă generală ale administraţiei publice
locale sunt consiliile locale comunale şi orăşeneşti ce constituie prima treaptă, de bază,
a organizării de stat a României. Consiliile judeţene reprezintă cel de-al doilea nivel
teritorial al aceleiaşi organizări.
Întrucât principalele oraşe sunt constituite ca municipii, respectivele consilii se
organizează, iar primăriile funcţionează şi la nivelul acestora, inclusiv la nivelul
Municipiului Bucureşti.
Potrivit legii fundamentale (art.121 alin. 3), consiliile locale se pot constitui şi în
subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor, iar potrivit legii organice
(art.94) autorităţile administraţiei publice locale din Capitală sunt Consiliul General al
Municipiului Bucureşti şi primarul general, precum şi consiliile locale ale sectoarelor,
inclusiv primarii de sector.

§ 2. Formarea consiliilor locale şi judeţene67

În conformitate cu Legea pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice

locale nr.67/2004, consiliile locale (comunale, orăşeneşti şi municipale), precum şi
consiliile judeţene se aleg prin votul universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
Alegerea directă se face pe circumscripţii electorale identice cu unităţile
administrativ-teritoriale pe baza votului exprimat, în cazul consilierilor, prin scrutin de
listă, şi a primarilor, prin scrutin uninominal, fiecare cetăţean având dreptul la câte un
singur vot pentru alegerea consiliului local, a celui judeţean şi a primarului.
Aleşii locali sunt primarul şi viceprimarul, consilierii locali şi consilierii
judeţeni, preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliului judeţean a căror regim juridic unitar va
fi stabilit prin Statutul alesului local.
Dreptul de vot se exercită în localitatea în care alegătorul îşi are domiciliul sau
în care şi-a stabilit reşedinţa.
Alegerile pentru consilii şi primari sunt valabile indiferent de numărul
participanţilor la vot din totalul celor înscrişi în listele electorale din circumscripţia
respectivă.

§ 3. Constituirea consiliilor locale şi judeţene

Consiliile sunt compuse din consilieri aleşi.

67
Tratarea problemei se face în cadrul sistemului electoral local.

95
 Constituirea consiliului nou ales se face în termen de 20 de zile de la data
desfăşurării alegerilor, iar convocarea în prima şedinţă de constituire se face de către
prefect.
La aceeaşi şedinţă pot participa prefectul sau reprezentantul său legal, precum şi
primarul nou ales, în cazul consiliului local, chiar dacă procedura de validare a
mandatului acestuia nu a fost finalizată (art.31 alin. 1).
Apreciem ca o scăpare a legii neimplicarea primarului în funcţie la această
şedinţă şi nu a noului ales, care nu are nici o calitate dacă nu este validat, mai ales că, de
regulă, primarii se aleg în turul doi de scrutin.
Şedinţa este legal constituită dacă participă cel puţin două treimi din numărul
consilierilor aleşi.
În cazul în care nu se poate asigura această majoritate, şedinţa se va organiza, în
aceleaşi condiţii, peste 3 zile, la convocarea prefectului.
Dacă nici la cea de a doua convocare reuniunea nu este legal constituită, se va
proceda la o nouă convocare, de către prefect, peste alte 3 zile, în aceleaşi condiţii.
În situaţia în care consiliul nu se poate reuni nici la a treia convocare, datorită
absenţei, fără motive temeinice, a consilierilor, prefectul va declara vacante, prin ordin,
locurile consilierilor aleşi absenţi nemotivat de la cele trei convocări anterioare, iar dacă
aceştia nu pot fi înlocuiţi cu supleanţi înscrişi în listele de candidaţi respective, se vor
organiza alegeri parţiale, de completare, în termen de 30 de zile, în condiţiile Legii
privind alegerile locale.
Absenţa consilierilor de la şedinţa de constituire este considerată motivată dacă
se face dovada că aceasta a intervenit din cauza unei boli care a necesitat spitalizarea
sau a făcut imposibilă prezenţa acestora la şedinţă, a unei deplasări în străinătate în
interes de serviciu sau a unor evenimente de forţă majoră.
Ordinul prefectului de declarare vacantă a locurilor consilierilor absenţi motivaţi
poate fi atacat de cei în cauză la instanţa de contencios administrativ în termen de 5 zile
de la comunicare, iar hotărârea primei instanţe de judecată este definitivă şi irevocabilă.
Apreciem că pe durata judecării procesului nu se vor putea desfăşura noile
alegeri parţiale pentru a se evita situaţia anulării judiciare a ordinului prefectului şi,
implicit, reintegrarea în funcţie a consilierilor contestatori, concomitent cu existenţa
altui sau a altor consilieri nou aleşi în locul celor infirmaţi administrativ, deoarece, în
acest caz, am fi în prezenţa unui consiliu supranumeric, ilegal.
Legea nu reglementează situaţia absenţei parţiale - nu de la toate cele trei şedinţe
de convocare a noului organ – a consilierilor, când apreciem, prin interpretare, consiliul
se poate constitui legal la oricare din şedinţele în care realizează cvorumul legal necesar,
prin absenţa motivată a unor consilieri.
Lucrările primei şedinţei de constituire sunt conduse de cel mai în vârstă
consilier asistat de doi consilieri dintre cei mai tineri.
Consiliul alege, prin vot deschis, dintre membri săi, pe întreaga durată a
mandatului, o comisie de validare alcătuită din 3-7 consilieri.
Comisia astfel constituită va trece, de îndată, în cadrul aceleiaşi şedinţe, la
examinarea legalităţii alegerii fiecărui consilier, începând chiar cu cei care o compun,
propunând plenului validarea sau invalidarea mandatului (a certificatului doveditor al
alegerilor eliberat de biroul de circumscripţie electorală).
Propunerea de invalidare se face în cazul în care se constată încălcarea
condiţiilor de eligibilitate sau dacă alegerea s-a făcut prin fraudă electorală, constatată
conform Legii privind alegerile locale (de către Biroul Electoral Central).

96
 Validarea sau invalidarea mandatelor se face în ordine alfabetică, cu votul
deschis al majorităţii consilierilor prezenţi la şedinţă, fără participarea la vot a persoanei
al cărui mandat este supus respectivei operaţiuni.
Hotărârea de validare sau invalidare a mandatelor poate fi atacată de cei
interesaţi la instanţa de contencios administrativ în termen de 5 zile de la adoptare, în
cazul celor vizaţi şi prezenţi la şedinţă, sau în cazul celor absenţi, de la comunicarea
hotărârii.
Hotărârea instanţei trebuie pronunţată în termen de 3 de zile, nefiind definitivă şi
irevocabilă, deci, în consecinţă, supusă, conform Legii contenciosului administrativ,
recursului la instanţa superioară.
După rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti, consiliul va
proceda la completarea locurilor rămase vacante de pe lista de supleanţi a partidului sau
alianţei vizate, iar dacă acest lucru nu este posibil, locul devenit vacant va fi ocupat de
primul supleant de pe lista partidului sau alianţei care a obţinut cel mai mare număr de
voturi valabil exprimate.
Consilierii a căror mandate au fost validate depun în faţa consiliului următorul
jurământ în limba română: “Jur să respect Constituţia şi legile ţării şi să fac, cu bună
credinţă, tot ceea ce stă în puterea şi priceperea mea pentru binele locuitorilor comunei,
oraşului, judeţului… Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”.
Deşi legea nu o spune, apreciem că în funcţie de religie, fiecare îşi poate invoca
propria divinitate. Jurământul poate fi depus şi fără formula religioasă.
Consilierii care refuză depunerea jurământului sunt consideraţi demisionaţi de
drept, deşi legea ar fi trebuit să îi considere demişi de drept, (demisia fiind rezultatul
propriei voinţe exclusive a celui în cauză).
În situaţia în care consilierul (declarat) ales renunţă la mandat înainte de validare
sau refuză să depună jurământul, se supune validării mandatul primului supleant înscris
pe lista partidului politic, alianţei politice sau electorale respective, dacă până la validare
acestea confirmă în scris apartenenţa celui în cauză la partid.
În cazul în care locurile rămase vacante nu pot fi completate cu supleanţi, iar
numărul de consilieri se reduce sub 2/3, se vor organiza alegeri parţiale de completare,
în termen de 30 de zile, în condiţiile Legii privind alegerile locale.
După validarea mandatelor şi depunerea jurământului de către cel puţin 2/3 din
numărul membrilor consiliului, consilierul care a condus şedinţa declară consiliul legal
constituit.
Consilierii, în asigurarea liberului exerciţiu al manda-tului lor, exercită o funcţie
de autoritate publică, beneficiind de dispoziţiile legii penale cu privire la persoanele
care îndeplinesc o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat şi care dispun de o
protecţie juridică deosebită.
După acest moment consiliul va alege, dintre membrii săi, prin votul deschis al
majorităţii celor în funcţie, un preşedinte de şedinţă care va conduce dezbaterile pe o
perioadă de cel mult trei luni, semnând hotărârile adoptate.
Acest preşedinte poate fi schimbat din funcţie la iniţiativa a acel puţin unei
treimi din numărul consilierilor şi cu votul majorităţii celor în funcţie.
În fiecare judeţ se constituie un consiliu judeţean, autoritate a administraţiei
publice locale, pentru coordonarea activităţii consiliilor locale în vederea realizării
serviciilor publice de interes judeţean. Şi în cazul acestor autorităţi se aplică, în ipoteza
constituirii lor, aceleaşi reguli ca şi la consiliile locale (conform Legii nr.216/2002
pentru modifi-carea şi completarea Legii nr.215/2001)

97
 În cazul consiliului judeţean acesta alege, pentru toată durata mandatului său, din
rândul consilierilor, un preşedinte şi doi vicepreşedinţi.

§ 4. Compunerea consiliilor locale şi judeţene

Consiliile sunt compuse din consilieri aleşi prin votul universal, egal, secret,
direct şi liber exprimat, în baza scrutinului de listă pentru un mandat de patru ani.
Consiliul fiind organ ales, membrii săi nu pot fi numiţi sau investiţi de drept.
În exercitarea mandatului lor consilierii sunt în serviciul colectivităţii locale.
Fiecare consilier este obligat să prezinte un raport anual de activitate, care va fi
făcut public de către secretar.
Pentru participarea la şedinţele consiliului şi ale comisiilor de specialitate
consilierul primeşte o indemnizaţie stabilită conform legii.
Numărul acestora este stabilit prin ordinul prefectului în funcţie de populaţia
unităţii administrativ-teritoriale, raportată de Institutul Naţional de Statistică şi Studii
Economice la data de 1 ianuarie a anului în curs sau, după caz, la data de 1 iulie a anului
care precede alegerile – după cum alegerile au loc în primul sau în al doilea semestru al
anului – în care sens:
- în cazul consiliilor locale numărul consilierilor este cuprins între 9 – 31;
- în cazul consiliilor judeţene între 31 – 37;
- Consiliul General al Municipiului Bucureşti are 55 de consilieri.
Acest număr este impar şi constant pe toată durata mandatului autorităţii
respective, iar prin creşterea sau dimi-nuarea populaţiei el nu suferă modificări, iar în
cazul reducerii numerice a membrilor pe parcursul mandatului, va trebui rezolvată
completarea lui (măcar până la 2/3 din total), fie cu ajutorul supleanţilor de pe listele de
candidaţi, fie prin organizarea de noi alegeri parţiale.
Evident în cazul dizolvării consiliului şi a organizării de noi alegeri anticipate
numărul de locuri se va reactualiza conform datelor statistice privind populaţia unităţii
adminis-
trativ-teritoriale respective.
Consilierii trebuie să aibă cetăţenia română şi vârsta de cel puţin 23 de ani,
împliniţi în ziua alegerilor inclusiv, cu domiciliul în respectiva unitate administrativ-
teritorială, precum şi inexistenţa interdicţiei de asociere în partide politice (art.16 alin. 3,
art.34 alin. 1 şi art.40, alin. 3 din Constituţie şi art.4 alin. 1 din Legea nr.67/2004).
Calitatea de consilier este incompatibilă, conform legii organice, şi a Legii
nr.161/2003 (art.88/1) cu:
- funcţia de prefect şi de subprefect;
- calitatea de funcţionar public sau angajat cu contract individual de muncă al
consiliului local respectiv al consiliului judeţean ori al prefecturii din judeţul respectiv;
- funcţia de manager, preşedinte, vicepreşedinte, director general, director
asociat, administrator, cenzor sau membru în consiliul de administraţie al regiilor
autonome şi al societăţilor comerciale de interes local înfiinţate de consiliile locale sau
judeţene sau subordonate lor, ori la cele de interes naţional care au sediul ori filialele lor
din unitatea administrativ-teritorială respectivă;
- calitatea de primar şi de viceprimar;
- calitatea de deputat, senator, ministru, secretar şi subsecretar de stat şi cele
asimilate acestora;

98
 - funcţia de preşedinte sau secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau
asociaţilor la o societate comercială care îşi are sediul ori care deţine filiale în unitatea
administrativ-teritorială respectivă;
- funcţia de reprezentant al statului la o societate comercială care îşi are sediul
ori filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă;
- o persoană nu poate exercita în acelaşi timp un mandat de consilier local şi un
mandat de consilier judeţean;
- calitatea de ales local este incompatibilă şi cu calitatea de acţionar semnificativ
la o societate comercială înfiinţată de consiliul local sau judeţean sau la care soţul sau
rudele de gradul I au această calitate.
Consilierii care au funcţia de de preşedinte, vicepre-şedinte, director general,
director, manager, administrator, cenzor, membru în consiliul de administraţie sau alte
funcţii de conducere, precum şi calitatea de acţionar sau asociat la societăţile comerciale
cu capital privat sau majoritar de stat ori cu capital al unei unităţi administrativ-
teritoriale nu pot încheia contracte comerciale de prestări de servicii, de executare de
lucrări, de furnizare de produse sau contracte de asociere cu autorităţile administraţiei
publice locale din care fac parte, cu instituţiile sau regiile autonome de interes local
aflate în subordinea sau sub autoritatea consiliului local sau judeţean respectiv ori cu
societăţile comerciale înfiinţate de consiliile locale sau judeţene respective.
Aceeaşi interdicţie vizează soţul sau rudele de gradul I ale consilierului care
deţin funcţiile sau calităţile respective.
Evident, în toate aceste situaţii persoanele în cauză pot participa la alegeri şi pot
fi alese în funcţia de consilier, însă starea de incompatibilitate intervine în mod efectiv
numai după validarea mandatului celui în cauză.
Acesta va trebui să opteze în termen de maxim 10 zile după acest moment
asupra calităţii pe care vrea să o menţină, după care, în lipsa opţiunii exprese pentru
calitatea de consilier, în proxima şedinţă de consiliu, preşedintele de şedinţă va supune
validării mandatul supleantului de pe lista partidului, alianţei politice sau electorale
respective.
Alte incompatibilităţi se pot stabili numai prin lege.
Aşa, de exemplu, chiar legea în cauză (art.83 alin. 2) stabileşte interdicţia de
asociere politică pentru secretarul localităţii ori Legea nr.161/2003 (art.94 alin. 1)
stabileşte, în mod generic, incompatibilitatea dintre calitatea de funcţionar public cu
orice altă funcţie publică sau de demnitate publică.
Incompatibilitatea este o situaţie ce operează de drept, în virtutea legii, ea nu se
decide, ci doar se constată de către consiliu, motiv pentru care mandatul celui în cauză
nu trebuie invalidat.
Totuşi, dacă cel în cauză, înlăturat din consiliu, prin validarea unui supleant, se
va considera vătămat în dreptul său de ales, apreciem că se poate adresa instanţei de
contencios administrativ pentru apărarea acestui drept pretins încălcat sau vătămat.
Legea nr.161/2003 (art.70) a reglementat conflictul de interese ca situaţie în care
persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes de natură
patrimonială care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiecti-vitate a atribuţiilor sale
legale. O asemenea persoană nu va putea emite sau încheia un act juridic sau participa la
aceste operaţiuni sub sancţiunea, după caz, a persoanei sale şi a nevalabilităţii (nulităţii)
actului în cauză.
Conflictele de interese ale preşedinţilor şi vice-preşedinţilor consiliilor judeţene
sau consilierilor locali sau judeţeni sunt reglementate de art.47 din Legea nr.215/2001

99
care interzice acestora să ia parte la deliberare şi la admiterea hotărârilor în care au
interes patrimonial direct sau prin soţ, soţie, afini şi rude până la gradul IV inclusiv .
Calitatea de consilier se dobândeşte din momentul depunerii jurământului,
menţinându-se pe toată durata consiliului ales, respectiv 4 ani, până la constituirea
noului consiliu.
Evident, orice scurtare sau prelungire a mandatului consiliului, din care face
parte cel în cauză, determină hotărâtor şi durata mandatului acestuia.
Tot astfel, consilierul provenit din lista supleanţilor ori cel ales în urma
alegerilor anticipate ori parţiale de completare a locurilor vacante va avea un mandat
mai scurt de 4 ani, deoarece încheie mandatul în derulare al organului din care face
parte sau care este în funcţie.
Calitatea de consilier încetează (art.60 alin.1 şi art.103 alin.2), de drept, în
următoarele situaţii:
- demisie;
- incompatibilitate;
- schimbarea domiciliului într-o altă unitate administra-
tiv-teritorială;
- imposibilitatea exercitării mandatului pe o perioadă maximă de şase luni
consecutive, cu excepţia cazului de suspendare în urma arestării preventive a
consilierului (art.59 alin. 1, desigur, sub rezerva soluţiei de constatare a nevinovăţiei
penale şi a încetării procesului penal din această cauză urmată de repunerea în funcţie);
- constatarea, după validare, că alegerea s-a făcut prin fraudă electorală sau prin
orice altă încălcare a Legii alegerilor locale;
- condamnare definitivă la o pedeapsă privativă de libertate;
- punere sub interdicţie pe cale judecătorească prin hotărâre definitivă şi
irevocabilă;
- pierderea drepturilor electorale stabilită prin hotărâre judecătorească penală
definitivă;
- lipsa nemotivată de la trei şedinţe ordinare consecutive ale consiliului;
- deces.
La aceste situaţii desigur s-ar mai putea adăuga, pierderea cetăţeniei române,
stabilirea domiciliului în străinătate, declararea judecătorească a morţii, etc.
Toate aceste cazuri reprezintă, indiferent de sursa lor generatoare (actul sau
faptul juridic), modalităţi de pierdere de drept a calităţii de consilier instituite de lege,
constatate, iar nu decise, prin hotărârea consiliului – care, în asemenea cazuri, are un
efect pur declarativ faţă de împrejurările produse, fiind adoptată la iniţiativa primarului
sau a unui consilier (art.60 alin.2), iar în cazul consiliului judeţean, la propunerea
preşedintelui acestuia (art.103 alin. 2).

În cazurile schimbării domiciliului, a imposibilităţii exercitării mandatului pe o

perioadă mai mare de şase luni consecutive şi a lipsei nemotivate de la trei şedinţe
consecutive ale consiliului, hotărârea acestuia se poate ataca în contencios administrativ,
în termen de 10 zile de la comunicare, fără obligaţia reclamantului de a efectua
procedura administrativă prealabilă judecăţii, hotărârea primei instanţe fiind definitivă
şi irevocabilă.

100
 Consilierul poate fi suspendat din funcţie, ceea ce reprezintă o încetare
temporară a exerciţiului mandatului său.
Suspendarea este de drept numai în cazul măsurii arestării sale preventive despre
care se comunică, de îndată, prefectului de către instanţa de judecată care a dispus-o.
Prefectul va emite un ordin prin care constată suspendarea mandatului de
consilier, pe întreaga durată până la soluţionarea definitivă a cauzei.
Ordinul de suspendare se comunică, de îndată, consi-lierului şi, deşi legea nu o
spune, apreciem că acesta îl poate ataca în faţa instanţei de contencios administrativ.
Dacă consilierul suspendat a fost găsit nevinovat – fiind scos de sub urmărire
penală de către parchet ori achitat de instanţa de judecată – el îşi va relua mandatul
(dacă este posibil), având dreptul la despăgubiri. Dacă, dimpotrivă, este condamnat prin
hotărâre penală definitivă, mandatul său încetează (definitiv) înainte de termen, fiind
demis din funcţie, când va avea de suportat o pedeapsă privativă de libertate care-l
împiedică în exercitarea funcţiei.
Locuitorii satelor care nu au consilieri aleşi în consiliile locale vor fi reprezentaţi
la şedinţele de consiliu de un delegat sătesc ales pe perioada mandatului consiliului de
către adunarea sătească, constituită din câte un reprezentant al fiecărei familii,
convocată şi organizată de primar. El participă la şedinţele consiliului cu drept de vot
consultativ.

§ 5. Organizarea consiliilor locale şi judeţene

Consiliile locale şi judeţene sunt alcătuite din consilieri şi nu au o structură

organizatorică propriu-zisă şi nici organe de conducere (cu excepţia consiliilor judeţene
care au preşedinte şi vicepreşedinţi), aşa cum au majoritatea autorităţilor administraţiei
publice (cum este, de exemplu, cazul ministerelor, a serviciilor deconcentrate ale
acestora din teritoriu etc.), aceasta deoarece nu sunt alcătuite de funcţionari cu activitate
permanentă, fiind numai deservite de un aparat propriu, format din astfel de lucrători.
Legea a prevăzut (art.56) că, după constituirea consiliului, acesta îşi organizează
comisii de specialitate, pe principalele domenii de activitate.
Pot fi membrii ai comisiilor de specialitate numai consilierii şi, în mod
excepţional, viceprimarul.
Asemenea comisii se pot organiza pe probleme
economico-sociale, buget şi finanţe, urbanism, transporturi şi lucrări publice, sănătate
publică şi protecţie socială, juridic şi administrativ, ordine publică şi drepturi cetăţeneşti
etc., în funcţie de gradul de dezvoltare al localităţii şi judeţului, de gradul de urbanizare
al acestora, de specificul local (industrial, agricol), precum şi de tradiţii, etc.
Comisiile de specialitate îşi aleg un preşedinte şi un secretar prin votul
membrilor lor, care reflectă compunerea politică a plenului.
Comisiile lucrează în plen şi iau hotărâri cu votul majorităţii membrilor lor.
Comisiile analizează şi avizează proiectele de hotărâri ale consiliului din care fac
parte, iniţiază proiecte de hotărâri în domeniu, pot întreprinde activităţi de verificare în
sectorul lor de competenţă, îndeplinesc şi alte atribuţii sau însărcinări date de consiliu
sau din proprie iniţiativă, cum ar fi studii, controale, avizări, etc.
Comisiile întocmesc rapoarte pe probleme de specialitate, conform competenţei
care le revine, pe care le prezintă consiliului spre dezbatere.

101
 Activitatea acestor comisii nu este decizională, neproducând efecte juridice, ci
numai consultativă, în sensul că plenul le poate, iar uneori trebuie, să le solicite opinia
potrivit domeniului lor de activitate. Însă, această opinie nu poate fi impusă obligatoriu
plenului, ca organ deliberativ, ce are libertatea de a o însuşi sau de a o respinge prin
votul majoritar al membrilor care îl compun.
Consiliul poate organiza nu numai comisii permanente, pe durata mandatului
său, ci, din proprie iniţiativă sau la solicitarea primarului, poate înfiinţa comisii
temporare, de analiză şi verificare pe o perioadă determinată.
Componenţa acestora, obiectivele şi perioada de desfăşurare a activităţii se
stabilesc prin hotărârea consiliului. Membrii comisiei acţionează numai în limitele
stabilite prin hotărâre.
Organizarea, funcţionarea şi atribuţiile comisiilor de specialitate permanente se
stabilesc prin regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului local.
Consiliul judeţean alege dintre membrii săi, pe toată durata exercitării
mandatului, un preşedinte şi doi vice-preşedinţi, prin votul secret al majorităţii
consilierilor în funcţie, durata mandatului acestora fiind egală cu cea a mandatului
consiliului judeţean.
Eliberarea din funcţie a preşedintelui se face prin votul secret a cel puţin două
treimi din numărul consilierilor în funcţie, la propunerea a o treime din numărul lor
(art.113 alin.2).
Cauzele eliberării constau în emiterea, de către preşedinte, în decurs de trei luni,
a cel puţin trei dispoziţii anulate irevocabil de instanţa de judecată întrucât au
contravenit intereselor generale ale statului ori ale judeţului sau au încălcat Constituţia
şi legile.
Vicepreşedinţii pot fi eliberaţi din funcţie, în aceleaşi condiţii, numai dacă s-a
constatat prin hotărâre judecătorească irevocabilă că aceştia au contravenit, în
exercitarea sarcinilor lor, intereselor generale ale statului sau judeţului ori au încălcat
Constituţia şi legile.
Cazurile de incompatibilitate, durata, suspendarea şi încetarea mandatului
preşedintelui sunt similare cu cele ale primarului (art.119 alin. 2, 62, 72, 77). În cazul
suspendării sau absenţei preşedintelui atribuţiile sale vor fi exercitate de un
vicepreşedinte – desemnat prin dispoziţia preşedintelui – în numele preşedintelui.
Preşedintele şi vicepreşedinţii îşi păstrează calitatea de consilier.
În cazul încetării, înainte de termen, a mandatului preşedintelui, prefectul ia act
prin ordin şi înştiinţează consiliul judeţean pentru alegerea unu nou preşedinte.
Pe toată durata exercitării mandatului contractul de muncă al preşedintelui şi
vicepreşedinţilor consiliului judeţean la instituţiile publice, regiile autonome,
companiile şi societăţile naţionale ori societăţile comerciale cu capital majoritar de stat
se suspendă de drept, urmând a fi reluat ulterior încetării mandatului.
Conform Statutului funcţionarilor publici (art.81) dacă cei în cauză au calitatea
de funcţionar public raportul lor de serviciu cu autoritatea sau instituţia publică unde
funcţionează se întrerupe, urmând a se relua, la cererea celui în cauză, dacă a solicitat
reintegrarea, care se acordă de drept (art.82).
Preşedintele şi vicepreşedinţii primesc pe toată durata mandatului lor o
indemnizaţie stabilită conform legii.

§ 6. Funcţionarea consiliilor locale şi judeţene

102
 Consiliile se aleg pentru un mandat de patru ani, care se poate prelungi, prin lege
organică, în caz de război sau catastrofă.
Consiliile îşi exercită mandatul de la data constituirii lor până la data declarării
ca legal constituit a consiliului nou-ales.
Consiliile funcţionează numai în plenul şedinţei la care participă membrii care le
compun, fiind legal întrunite dacă este prezentă majoritatea consilierilor aflaţi în funcţie.
Prezenţa consilierilor la şedinţă este obligatorie, iar cazurile de absenţe motivate
se stabilesc prin regulament de organizare şi funcţionare a consiliului.
În situaţia în care un consilier absentează, fără motive temeinice, de două ori
consecutiv, el poate fi sancţionat în condiţiile respectivului regulament, de regulă prin
diminuarea sau suprimarea indemnizaţiei de şedinţă, inclusiv pentru absenţe nemotivate
de la lucrările comisiei de specialitate din care face parte.
Consiliul local se întruneşte, în şedinţă ordinară, lunar, la convocarea primarului,
iar cel judeţean o dată la două luni, la convocarea preşedintelui său ori a viceprimarului,
respectiv a vicepreşedintelui când titularul funcţiei este absent sau suspendat din postul
său.
Consiliul local se poate întruni şi în şedinţe extra-ordinare ori de câte ori este
necesar, la cererea primarului, în cazul celor locale, sau a preşedintelui, în cazul celor
judeţene, ori a cel puţin o treime din numărul membrilor săi.
De asemenea, prefectul poate solicita preşedintelui consiliului judeţean
întrunirea acestui organ, în cazuri excepţionale care necesită adoptarea de măsuri
imediate pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea urmărilor calamităţilor,
catastrofelor, incendiilor, epidemiilor sau epizootiilor, precum şi pentru apărarea ordinii
şi liniştii publice.
În asemenea şedinţe pot fi adoptate acte normative excepţionale, de regulă, cu
caracter temporar, inclusiv în materie contravenţională şi sancţionatoare vizând
subiectele de drept din zona calamitată sau supusă tulburărilor sociale.
Convocarea consiliului se face în scris de către secretarul localităţii sau cel
general al judeţului, cu cel puţin 5 zile înaintea şedinţelor ordinare, pentru orice
categorie de consilii, sau cel puţin la trei zile, ori cel mult trei zile înaintea şedinţelor
extraordinare ale consiliului local, respectiv judeţean.
În caz de forţă majoră şi de maximă urgenţă pentru rezolvarea intereselor
locuitorilor convocarea consiliului local se poate face de îndată.
Ordinea de zi a şedinţelor consiliului se aprobă de acesta la propunerea celui
care le-a convocat, iar modificarea ei se poate face numai pentru probleme urgente şi cu
votul majorităţii celor prezenţi.
Invitaţia la şedinţă va preciza data, ora, locul desfăşurării şi ordinea de zi.
Ordinea de zi se aduce şi la cunoştinţa locuitorilor prin mass-media sau prin
orice alt mijloc de publicitate.
În localităţile sau judeţele în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale
au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor ordinea de zi se va aduce la
cunoştinţa publică şi în limba maternă a acestora.
În toate cazurile convocarea se consemnează în procesul verbal al şedinţei.
Şedinţele consiliului local sunt conduse de un preşedinte de şedinţă ales pe o
perioadă de trei luni, iar al celui judeţean de către preşedintele acestuia, iar în lipsa sa de
un vicepreşedinte desemnat de el, în cazul absenţei sale motivate, ori ales de consiliu,
dacă preşedintele a fost suspendat din funcţie (art.118), ori de un consilier (dacă nici un

103
vicepre-şedinte nu poate conduce lucrările), ales cu votul majorităţii membrilor
prezenţi.
Şedinţele consiliului sunt publice, cu excepţia cazurilor în care consilierii decid,
cu majoritatea voturilor, ca acestea să fie nepublice (cu uşile închise).
Problemele privind bugetul, administrarea domeniului public şi privat al
localităţii sau judeţului, participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională,
zonală sau de cooperare transfrontalieră, organizarea şi dezvoltarea urbanistică a
localităţii şi amenajarea teritoriului, precum şi cele privind asocierea sau cooperarea cu
alte autorităţi publice, organizaţii neguvernamentale, persoane juridice române sau
străine, se vor discuta întotdeauna în şedinţă publică.
În legătură cu aceste probleme, primarul sau preşedintele consiliului judeţean pot
propune consultarea cetăţenilor, în condiţiile legii, prin referendum.
Consilierul local, preşedintele sau cel care conduce şedinţa consiliului local,
respectiv judeţean, împreună cu secretarul unităţii administrativ-teritoriale îşi asumă
prin semnătură responsabilitatea veridicităţii celor consemnate.
Înaintea fiecărei şedinţe secretarul pune la dispoziţia consilierilor, în timp util,
procesul-verbal al şedinţei anterioare, pe care ulterior îl supune spre aprobare
consiliului.
Consilierii au dreptul să conteste conţinutul înscrisului cerând menţionarea
exactă a opiniilor exprimate în şedinţa precedentă sau, apreciem noi, în tăcerea
legiuitorului, a oricărei alte operaţiuni inexact consemnate (de exemplu, schimbări în
ordinea de zi, modul de votare, secret, nesecret, etc.).
Problemele înscrise pe ordinea de zi a şedinţei nu pot fi dezbătute dacă nu sunt
însoţite de raportul compartimentului de resort din aparatul propriu de specialitate al
consiliului care se elaborează în termen de 30 de zile de la solicitarea iniţiatorului,
însoţit de avizul comisiei de specialitate, cu excepţia şedinţelor extraordinare sau a celor
convocate în caz de forţă majoră ori de maximă urgenţă (art.40 alin. 2 şi 4 coroborat cu
art.45 teza finală).
La lucrările consiliului local participă, fără drept de vot, primarul, poate asista şi
lua cuvântul preşedintele consiliului judeţean, sau reprezentantul acestuia, iar în cazul
tuturor consiliilor, prefectul sau reprezentantul său, deputaţii şi senatorii, miniştrii şi
ceilalţi membrii ai Guvernului, secretarii şi subsecretarii de stat, şefii serviciilor publice
deconcentrate ale ministerelor şi ai altor organe centrale din unitatea
administrativ-teritorială, în probleme ce privesc domeniile de responsabilitate ale
acestor servicii, precum şi persoane interesate invitate de primar sau de preşedintele
consiliului judeţean.
La şedinţele consiliului local participă în mod obligatoriu şi delegatul sătesc,
pentru satele care nu au consilier ales, ori de câte ori se discută problemele vizând
aceste localităţi, cu drept de vot consultativ.
Lucrările şedinţelor se desfăşoară în limba română ca limbă oficială. În cazul
consiliilor ai căror membri aparţin unei minorităţii naţionale şi reprezintă cel puţin o
treime din numărul total al consilierilor, se poate utiliza şi limba maternă a acestora,
asigurându-se traducerea în limba română.
Documentele şedinţelor se întocmesc în limba română.
Dezbaterile din şedinţe, inclusiv rezultatul votului, precum şi modul în care şi-a
exercitat votul fiecare consilier se consemnează într-un proces-verbal semnat de cel ce
conduce lucrările şi de secretarul localităţii sau secretarul general al judeţului.

104
 Procesul-verbal şi documentele dezbătute se depun într-un dosar special al
şedinţei respective, care va fi numerotat, semnat, sigilat de cel care a condus şedinţa şi
de secretar, după ce, în prealabil, a fost aprobat procesul-verbal al şedinţei.
Deşi consiliile funcţionează pe durata unui mandat de patru ani, legea organică
reglementează situaţiile ce pot conduce la prelungirea sau scurtarea acestuia.
În primul caz, prelungirea operează pe timp de război sau de catastrofă, în baza
unei legi organice, care va reglementa şi situaţia tuturor autorităţilor publice centrale
reprezentative şi eligibile (Parlament, Preşedinte şi Guvern) ale căror mandate se
prelungesc potrivit Constituţiei (art.60 alin.1, art.83 alin. 2).
În cel de-al doilea caz, de scurtare a mandatului, avem în vedere dizolvarea
consiliului de drept sau prin act juridic.
O primă ipoteză, cea a dizolvării de drept (art.58 şi art.111) operează în cazul în
care consiliul nu se întruneşte, timp de trei luni consecutive cel local, şase luni cel
judeţean ori nu adoptă în trei şedinţe ordinare consecutive nici o hotărâre, precum şi în
situaţia în care numărul consilierilor se reduce sub jumătate plus unul în cazul
consiliului local, respectiv sub două treimi în cazul celui judeţean şi nu se poate
completa cu supleanţi.
Această situaţie se comunică prefectului de către primar, viceprimar sau, în
absenţa acestora, de către secretar, în cazul consiliului local, şi numai de secretarul
general în cazul celui judeţean.
Prefectul prin ordin ia act de situaţia de dizolvare propunând Guvernului
organizarea de noi alegeri.
Ordinul prefectului poate fi atacat de consilierii interesaţi la instanţa de
contencios administrativ în termen de 10 zile de la comunicare sau de la luarea la
cunoştinţă.
Instanţa de contencios administrativ este obligată să se pronunţe în termen de 30
de zile, fără a mai fi necesară realizarea, de către reclamant, a procedurii administrative
prealabile judecăţii, acţiunea judiciară suspendând de drept măsura de dizolvare.
Hotărârea instanţei este definitivă şi irevocabilă.
Stabilirea datei pentru organizarea noilor alegeri se face de către Guvern, la
propunerea prefectului, în termen de 30 de zile de la expirarea perioadei de introducere
a acţiunii în contencios sau, după caz, de la rămânerea definitivă şi irevo-cabilă a
hotărârii judecătoreşti de respingere a acţiunii judiciare împotriva ordinului prefectului.
Cea de a doua ipoteză, a dizolvării prin act juridic vizează consiliul în situaţia în
care a adoptat, într-un interval de cel mult şase luni, cel puţin trei hotărâri anulate de
instanţa de contencios administrativ prin hotărâre judecătorească definitivă şi
irevocabilă (art.57 alin. 1). (La nivelul consiliului judeţean preşedintele acestuia poate fi
demis de consiliu pentru emiterea a cel puţin trei dispoziţii ilegale – anulate irevocabil
de instanţă – în decurs de trei luni – art.113 alin. 2 teza a II-a).
Dizolvarea se face de guvern prin hotărâre la propunerea prefectului bazată pe
hotărârile judecătoreşti în cauză.
Hotărârea Guvernului poate fi atacată de consilieri la instanţa de contencios
administrativ, în termen de 10 zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial Partea a
I-a. În mod similar, reclamantul în justiţie trebuie să îndeplinească procedura
administrativă prealabilă acţiunii judecătoreşti, iar introducerea cererii de chemare în
judecată suspendă măsura dizolvării consiliului.
Data noilor alegeri se stabileşte în condiţii similare dizolvării de drept a
consiliului.

105
 Deşi legea nu a reglementat, pentru ipoteza dizolvării de drept a consiliului
local, problema continuităţii exercitării atribuţiilor, apreciem că şi la dizolvarea prin act
juridic sunt aplicabile aceleaşi prevederi (ale art.57 alin. 5), prin analogie, în sensul că
până la constituirea noului consiliu local primarul, viceprimarul sau, în absenţa lor,
secretarul va rezolva problemele curente ale localităţii potrivit competenţelor şi
atribuţiilor legale care le revin.
În situaţia dizolvării consiliului judeţean ori pe perioada neconstituirii legale
problemele curente ale judeţului vor fi rezolvate de secretarul general al acestuia
împuternicit special de Guvern prin Ministerul Administraţiei şi Internelor (art.111
alin.5).
Consiliile locale şi judeţene alese anticipat, ca urmare a dizolvării celor
precedente, încheie mandatele celor anterioare pe data constituirii legale ale celor nou
alese în cadrul alegerilor locale cu caracter general.

§ 7. Aparatul propriu de specialitate al consiliilor locale şi judeţene

Caracterul reprezentativ, eligibil şi colegial al consiliilor, intermitenţa şi

limitarea în timp a activităţii lor fac imposibilă asigurarea unei continuităţi în activitatea
executivă locală, motiv pentru care ele şi colectivitatea teritorială sunt deservite de
structuri şi persoane stabile ce-şi desfăşoară activitatea, având specializarea necesară.
Structurile de pe lângă consiliu şi personalul aferent acestora (numit pe cale
administrativă sau încadrat prin contract de muncă) formează aparatul propriu de
specialitate al acestuia.
Aparatul consiliului local este în subordinea primarului, în vreme ce aparatul
consiliului judeţean este în subordinea preşedintelui acestuia, fiecare dintre ei îl conduc
şi îl controlează, răspunzând de buna lui funcţionare (art.66 alin. 1 şi 2, art.114 alin. 3
teza I-a, art.115 teza I-a).
În cazul consiliului judeţean coordonarea compartimentelor sale poate fi
delegată, prin dispoziţia preşedintelui acestuia, vicepreşedinţilor sau secretarului general
al judeţului.
La nivelul consiliului local primarul, viceprimarul şi secretarul au asemenea
atribuţii faţă de compartimentele din subordine.
Funcţionarii aparatului propriu sunt investiţi (prin numire sau contract) pe o
durată nedeterminată în posturile pe care le ocupă, dispunând, în condiţiile legii, de
stabilitate în funcţie, conform Statutului funcţionarilor publici, respectiv a Codului
Muncii.
Mărimea acestui aparat şi modul său de structurare sunt determinate de nivelul
localităţii (comunal, orăşenesc – la rândul său de mai multe categorii – municipal) şi
judeţean (inclusiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi sectoarele acestuia), al
organizării administrativ-teritoriale, dar şi de numărul populaţiei, gradul de dezvoltare
social-economică, de urbanizare, etc., al respectivelor unităţi.
Structura aparatului şi după caz numărul de funcţii inclusiv a posturilor, sunt
stabilite prin lege, inclusiv prin Statutul funcţionarilor publici, în mod diferenţiat şi în
raport de atribuţiile şi de amploarea exercitării lor.
Distingem astfel funcţii de conducere (director,
contabil-şef, etc.) şi funcţii de execuţie (consilier, expert, inspector, referent, etc.).
Gruparea funcţiilor pentru fiecare categorie de consilii are loc în anumite
compartimente organizatorice cu denumiri diferite (birou, serviciu, direcţie), în funcţie

106
de dimensiunea şi structura lor, conduse de un şef ierarhic (de birou, serviciu), numit ca
atare, sau director (de direcţie, departament), ajutat de un adjunct, în cazul structurilor
mai complexe.
Unele dintre aceste compartimente sunt funcţionale, asigurând buna activitate a
întregului aparat şi a consiliului însuşi (contabilitate, secretariat-registratură, resurse-
umane, tehnic şi investiţii), în vreme ce altele sunt compartimente de specialitate,
adevărate servicii publice interne (autoritatea tutelară, starea civilă, urbanism şi
amenajarea teritoriului) ce permit exercitarea competenţelor legale în afara autorităţii
respective, în raporturile cu terţii.
Consiliile aprobă regulamentul de organizare şi funcţionare a aparatului propriu,
stabilesc competenţele şi atribuţiile personalului în condiţiile prevăzute de lege, de
regulă cadrul orientativ este fixat de către Guvern şi Ministerul Administraţiei şi
Internelor (a se vedea Ordonanţa de Guvern nr.35/2002 pentru aprobarea
Regulamentului cadru de orga-nizare şi funcţionare a consiliilor locale publicat în
Monitorul Oficial nr.90 din 2.02.2002).
Condiţiile privind numirea sau angajarea, promovarea (avansarea), sancţionarea,
recompensarea şi eliberarea din funcţie, drepturile şi obligaţiile personalului sunt
stabilite prin legi şi regulamente proprii, inclusiv prin Statutul funcţionarilor publici şi
Codul Muncii, la care se adaugă hotărârile de guvern şi instrucţiunile Ministerului
Administraţiei şi Internelor şi ale Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
Numirea şi eliberarea din funcţie a personalului aparatului propriu al consiliului
local se face de către primar, iar a celui aparţinând consiliului judeţean de către
preşedintele acestuia.
Consiliul local poate recomanda, motivat, primarului eliberarea din funcţie a
conducătorilor compartimentelor din aparatul propriu de specialitate al consiliului local.
Primarul, viceprimarul, respectiv viceprimarii, secretarul comunei, al oraşului
sau al subdiviziunii administrativ-teritoriale a municipiului, împreună cu aparatul
propriu de specialitate al consiliului local formează împreună o structură funcţională, cu
activitate permanentă, denumită primăria comunei sau oraşului, care duce la îndeplinire
hotărârile consi-liului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând problemele curente
ale colectivităţii locale.
Aparatul propriu şi structurile care-l compun nu au o capacitate juridică proprie,
întrucât aceasta aparţine consiliului pe lângă care funcţionează şi pe care-l deservesc.
Aceasta nu înseamnă că nu exercită competenţe proprii şi distincte de cele ale autorităţii
administrative locale,87 deşi nu emit acte de autoritate (externă), ci desfăşoară, în
principal, operaţiuni de pregătire, executare şi control a îndeplinirii actelor de putere ori
de drept privat ale consiliului în cauză sau ale primarului respectiv.
Pe de altă parte, unele structuri interne, mai ales cele de specialitate, înfăptuiesc
servicii publice în beneficiul colectivităţii locale, fiind o ilustrare tipică a acestui gen de
prestaţii efectuate de administraţia locală în domeniul, de exemplu, al stării civile,
protecţia minorului, fiscalităţii, urbanismului, etc.
O menţiune specială o facem cu privire la aparatul propriu al consiliului judeţean
care în virtutea atribuţiilor legal conferite autorităţilor judeţene – de a coordona
activitatea consiliilor locale în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean
(art.22 teza I-a) – acordă sprijin şi asistenţă de specialitate de orice natură (juridică,
economică, tehnică, administrativă etc.) la cererea acestora.
87
În sens contrar a se vedea M. Preda, Tratat elementar de drept administrativ român, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1996, pag. 572.

107
 În raporturile dintre cetăţeni şi autorităţile administraţiei publice locale se
foloseşte limba română. Actele oficiale se întocmesc în mod obligatoriu tot în limba
română.
În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi
naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, în raporturile lor cu
organele locale şi cu aparatul propriu al acestora, aceştia se pot adresa, oral şi în scris, şi
în limba lor maternă, primind răspunsul atât în limba română, cât şi în limba maternă.
În respectivele unităţi în posturile vizând atribuţii de relaţii cu publicul vor fi
numite sau încadrate şi persoane cunoscătoare a limbii materne, aparţinând minorităţii
respec-tive, după caz.
În aceleaşi unităţi administrative autorităţile vor asigura inscripţionarea
denumirii localităţilor şi a instituţiilor publice de sub autoritatea lor, precum şi afişarea
anunţurilor de interes public, inclusiv actele locale de asemenea interes, şi în limba
maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii respective.

§ 8. Serviciile publice locale şi judeţene

Serviciile publice ale comunei sau oraşului se înfiinţează şi se organizează de

către consiliul local în princi-palele domenii de activitate, potrivit specificului şi
nevoilor locale, cu respectarea prevederilor legale şi în limita mijloacelor financiare de
care dispune (acelaşi lucru realizându-se şi la nivelul judeţului).
Numirea şi eliberarea din funcţie a personalului din serviciile publice ale
localităţii se face de către conducătorii acestora în condiţiile legii, în vreme ce cu privire
la aceştia din urmă măsura se dispune de primari.
Domeniile în care se pot organiza astfel de servicii publice externe pot viza
sectoarele edilitar-gospodăresc, salubritate, distribuirea energiei termice, a apei potabile
menajere, transport urban în comun, etc.
Unele dintre aceste servicii pot fi instituţionalizate sub forma regiilor autonome
de interes local, altele sub forma insti-tuţiilor publice şi chiar a unor societăţi comerciale
(constituite pe principii economice de finanţare din venituri proprii - integrală sau
parţială beneficiind de subvenţionare locală), aflate în subordinea consiliului ce le-a
constituit şi aparţinând comunei, oraşului sau judeţului, deci colectivităţii locale
respective.
În cazul serviciilor publice judeţene acestea desfăşoară activităţi de anvergură
interesând mai multe sau toate localităţile din judeţ, fiind organizate în domeniul reţelei
rutiere judeţene, a transportului în comun interurban sau preorăşenesc, a reţelelor de
aducţiune a apei potabile ori a constituirii de rezerve de apă potabilă, pentru irigaţii,
acumulări şi îndiguiri, poduri sau baraje etc., care depăşesc posibilităţile economico-
financiare ale unei singure localităţi, precum şi a protecţiei drepturilor copiilor minori. .
Precizăm că aceste servicii publice exterioare locale şi judeţene sunt distincte de
serviciile publice deconcentrate în teritoriu aparţinând ministerelor şi altor autorităţi ale
administraţiei publice centrale de specialitate, cum sunt cele sanitare, culturale, de
învăţământ sau financiare, etc., organizate, de regulă, la nivelul judeţului, unele cu
ramificaţii în localităţi (de exemplu, finanţele publice), care au în subordinea lor
instituţii publice de profil, precum şcoli, spitale, muzee, etc.
Uneori se întâlnesc servicii publice organizate în paralel, atât pe plan local cât şi
în profil teritorial cu subor-donare centrală, cum ar fi de exemplu, în materia
impozitelor şi taxelor (locale şi a celor care se varsă la bugetul statului), a ordinii şi

108
liniştii publice (gardienii publici şi poliţia), a reţelei rutiere (locale şi judeţene, precum
şi a celei naţionale etc.).
Concomitent, unele instituţii au trecut în paralel şi în subordine locală precum
cele din învăţământul general obligatoriu, sănătate, cultură, devenind servicii publice
descentralizate în loc de deconcentrate.

§ 9. Secretarul localităţii şi al judeţului

Fiecare localitate precum şi judeţul, au câte un secretar, respectiv secretar

general.
Secretarul comunei sau oraşului este un funcţionar public de conducere salarizat
din bugetul local, iar secretarul general al judeţului este înalt funcţionar public (art.11
lit. f, art.12 lit. a din Legea nr.161/2003), salarizat din bugetul judeţului.
Acesta nu poate fi membru al unui partid sau al unei formaţiuni politice sub
sancţiunea eliberării din funcţie şi nici soţ, soţie sau rudă de gradul I cu primarul sau
viceprimarul. Secretarul se bucură de stabilitate în funcţie, în condiţiile legii.
Secretarului i se aplică acelaşi regim privind incompa-tibilităţile şi conflictul de
interese ce vizează funcţionarii publici (art.79, art.94 şi 95 din Legea nr.161/ 2003).
Calitatea de secretar presupune anumite condiţii spe-ciale, alăturate celor
generale, de acces la funcţia publică, prevăzute în Statutul funcţionarilor publici, la fel
ca şi în cazul eliberării din funcţie, şi anume:
- pregătirea superioară juridică sau administrativă (obligatorie pentru judeţe şi
oraşe), iar, în mod excepţional, cu alte studii superioare sau cu studii liceale absolvite cu
bacalaureat, în cazul comunei;
- funcţia se ocupă pe bază de concurs sau de examen, după caz;
- numirea se face de către prefect, în cazul secretarului comunei sau oraşului, şi
de către Ministerul Administraţiei şi Internelor, la propunerea preşedintelui consiliului
judeţean, în cazul secretarului general de judeţ, în termen de cel mult 10 zile de la
primirea rezultatelor concursului sau examenului comunicată de primar în cel mult trei
zile de la rămânerea definitivă acestora; şi, respectiv, în cazul judeţului de la primi-rea
propunerii din partea preşedintelui;
- concursul sau examenul se organizează de către primar sau preşedintele
consiliului judeţean, în termen de 30, respectiv 45 de zile de la data la care postul a
devenit vacant;
- din comisia instituită fac parte, în cazul localităţii, primarul, secretarul general
al judeţului, secretarul general al prefecturii şi reprezentanţii desemnaţi ai consiliului
local, iar în cazul judeţului comisia cuprinde preşedintele consiliului judeţean sau, în
lipsa lui, unul dintre vicepreşedinţi, un reprezentant al Ministerului Administraţiei şi
Internelor, secretarul general al prefecturii şi doi reprezentanţi ai consiliului judeţean;
- eliberarea din funcţie şi sancţionarea disciplinară se face, în cazul localităţii, de
către prefect la propunerea consiliu-lui local, hotărâtă cu cel puţin două treimi din
numărul consilierilor în funcţie, la iniţiativa primarului sau a o treime din numărul
acestora, iar în cazul judeţului de către Ministerul Administraţiei şi Internelor la
propunerea consiliului judeţean, votată cu cel puţin două treimi din totalul celor în
funcţie la iniţiativa preşedintelui sau a o treime din membrii, pe baza concluziilor din
cercetarea administrativă.
Secretarul îndeplineşte, în condiţiile legii, următoarele atribuţii principale (art.85
alin. 1 art.120 alin. 6):

109
 - participă în mod obligatoriu la şedinţele consiliului;
- coordonează compartimentele şi activităţile cu caracter juridic, de stare civilă,
autoritatea tutelară şi asistenţă socială, din cadrul aparatului propriu de specialitate al
consiliului putând coordona, în cazul localităţii, şi alte servicii stabilite de primar (art.85
alin. 2);
- avizează proiectele de hotărâri ale consiliului, asumându-şi răspunderea pentru
legalitatea lor şi contrasemnându-le pe cele considerate legale;
- avizează, pentru legalitate, dispoziţiile primarului, respectiv ale preşedintelui
consiliului judeţean;
- urmăreşte rezolvarea corespondenţei în termenul legal;
- asigură îndeplinirea procedurii de convocare a consiliului şi efectuarea
lucrărilor de secretariat;
- pregăteşte lucrările supuse dezbaterii consiliului;
- asigură comunicarea către autorităţile, instituţiile şi persoanele interesate a
actelor emise de consiliu, primar sau preşedinte, în cel mult 10 zile, dacă legea nu
prevede altfel;
- asigură aducerea la cunoştinţa publică a hotărârilor şi dispoziţiilor normative;
- eliberează extrase sau copii de pe orice act din arhiva consiliului, în afara celor
cu caracter secret, stabilit potrivit legii;
- legalizează semnăturile de pe înscrisurile (originale) prezentate de părţi şi
confirmă autenticitatea copiilor cu actele originale, în condiţiile legii;
- îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege sau însărcinări date de consiliu,
ori primar, în cazul localităţii, sau de preşedinte, în cazul judeţului, iar în această din
urmă situaţie mai îndeplineşte, în mod corespunzător, atribuţiile stabilite de lege pentru
secretarul general al ministerului (art.120 alin. 7).

§ 10. Atribuţiile consiliilor locale şi judeţene

În realizarea atribuţiilor sale consiliul local are iniţiativă şi hotărăşte, în

condiţiile legii, în toate problemele de interes local, cu excepţia celor aflate prin lege în
competenţa altor autorităţi publice locale sau centrale.
La rândul său, consiliul judeţean, ca autoritate deliberativă a administraţiei
publice locale constituită la nivel judeţean coordonează activitatea consiliilor locale în
vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean.
De aici şi aparenta distincţie netă privitoare la specificul fiecărei categorii de
autorităţii (locale şi judeţene), respectiv consiliile locale sunt autorităţi autonome ale
administraţiei publice locale (art.21 alin. 1), în vreme ce consiliile judeţene sunt
autorităţi de coordonare a consiliilor locale, lipsite de atributul autonomiei locale88.
Totuşi textele legale introductive, de principiu, încredinţează expres autonomia
şi consiliilor judeţene (art.3 alin. 2, art.4 alin. 2).
O primă clasificare a atribuţiilor se poate face după importanţa lor, în funcţie de
actul normativ care le conţine, în atribuţii principale, cuprinse în propria lege organică
(nr.215/2001), şi atribuţii secundare, cuprinse în diverse reglemen-tări, ce dezvoltă sau
completează competenţa aceloraşi organe în cele mai diferite domenii precum în
materie funciară, locativă, etc.

88
A se vedea Alexandru Basarab-Şinc, Drept administrativ, partea specială, vol. II, Editura Metropol,
Bucureşti, 1994, pag. 16.

110
 O a doua clasificare a atribuţiilor are în vedere sfera de generalitate în care se
includ, iar în acest sens distingem atribuţii comune tuturor acestor autorităţi, indiferent
de nivelul la care funcţionează, şi atribuţii specifice, caracteristice uneia sau mai multor
categorii de organe de acelaşi gen. De regulă, atribuţiile principale sunt, concomitent, şi
generale prin întinderea sau aria lor de cuprindere, incluzând ansamblul problemelor
vieţii publice locale.
O a treia clasificare a atribuţiilor se poate face după locul în care exercitarea
acestora produce efecte în atribuţii interne, cu consecinţe în interiorul unităţii
administrativ-teritoriale, şi atribuţii exterioare, cu consecinţe în afara acesteia, sau chiar
în afara ţării (expresie a cooperării dintre consilii sau a celei transfrontaliere).
O a patra clasificare a atribuţiilor, după natura conţinu-tului lor, se realizează în
atribuţii economico-financiare,
social-culturale şi educative, edilitar-gospodăreşti, de amenajare a teritoriului, protecţia
mediului înconjurător, precum şi atribuţii politico-administrative.
Exercitarea atribuţiilor de către consiliile locale, pe de o parte, şi cele judeţene,
pe de altă parte, se face în condiţiile lipsei oricărei subordonări între ele, cât şi faţă de
primari, prefecţi, autorităţi centrale, inclusiv guvern.
I. Atribuţii economico-financiare
a) Avizează sau aprobă, după caz, studii, prognoze şi programe de dezvoltare
economico-socială a localităţii (art.38/1 lit. “c” teza I-a), adoptă strategii, prognoze şi
programe de dezvoltare economico-socială a judeţului sau a unor zone din cuprinsul
acestuia pe baza propunerilor consiliilor locale, dispune, aprobă şi urmăreşte în
cooperare cu autorităţile locale interesate măsurile necesare, inclusiv financiare, pentru
realizarea acestora (art.104/1 lit. “c”, coroborat cu lit. “p” teza I-a).
Aceste studii sunt întreprinse de comisiile de specialitate ale consiliului sau de
instituţii, pe baze contractuale, iar în temeiul lor se elaborează prognoze şi programe
dezbătute şi aprobate de consiliu, devenind hotărâri ale acestuia.
În cazul consiliului judeţean strategiile, prognozele şi programele sale includ şi
propunerile localităţilor alăturate obiectivelor distincte ale judeţului.
b) Aprobă bugetul local, după caz judeţean, contractarea de credite şi modul de
utilizare a rezervelor bugetare; aprobă contul de încheiere a exerciţiului bugetar;
stabileşte impozite şi taxe locale sau judeţene, precum şi taxe speciale, în condiţiile legii
(art.30/1 lit. “d”), hotărând repartizarea pe comune, oraşe şi municipii a sumelor din
cotele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat sau din alte surse în condiţiile
legii (art.104/1 lit.“e”), primarul şi preşedintele consiliului judeţean fiind ordonatori
principali de credite bugetare, de care dispun, în condiţiile legii.
c) Administrarea domeniului public şi privat al comunei sau oraşului (art.38/2
lit. “f”), respectiv a judeţului (art.104/1 lit. “f”).
Domeniul public de interes local şi judeţean, precum şi domeniul privat
constituie patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale, singura care are personalitate
juridică. Administrarea sau gospodărirea acestui patrimoniu revine consiliului, în timp
ce exercitarea concretă a drepturilor şi realizarea obligaţiilor revin primarului, respectiv
preşedintelui consiliului judeţean89, ca organ executiv.
d) Hotărăşte darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor
proprietate publică şi privată a comunei, oraşului şi judeţului, precum şi a serviciilor

89
P. Dima, C. Manda, M. Preda, Al. Basarab-Şinc, Legea administraţiei publice locale, comentată şi
adnotată, Editura AMIVA, Bucureşti, 1993, pag. 44.

111
publice de interes local sau judeţean, inclusiv vânzarea bunurilor proprietate privată, în
condiţiile legii (art.38/2 lit. “g” şi “h”, art.104/1 lit. “g”).
e) Înfiinţează instituţii publice şi servicii publice de interes, după caz, local sau
judeţean, precum şi societăţi comerciale de interes local, urmărind şi controlând
activitatea acestora, numind şi eliberând din funcţie, inclusiv sancţionând, în condiţiile
legii, pe conducătorii acestora (art.38/2 lit. “i” şi art.104/1 lit. “h”), consiliile exercitând
faţă de ele toate dreptu-rile inerente decurgând din faptul că li s-a transmis spre
folosinţă o parte a patrimoniului unităţii administrativ-teritoriale în scopul realizării
unor activităţi sau servicii publice utile colectivităţii locale.
f) Participarea cu capital sau bunuri în numele şi interesul colectivităţilor locale
reprezentate, la constituirea de societăţi comerciale sau la înfiinţarea unor servicii de
interes public local sau judeţean, după caz, în condiţiile legii (art.15).
g) Înfiinţează şi reorganizează regii autonome de
interes local sau judeţean; exercită, în numele unităţii
administrativ-teritoriale, toate drepturile acţionarului la societăţile comerciale pe care le-
a înfiinţat, hotărând asupra privatizării lor; numesc şi eliberează din funcţie, conform
legii, membrii consiliilor de administraţie ai regiilor autonome de sub autoritatea lor
(ultima atribuţie omisă de legiuitor în cazul judeţelor – art.38/2 lit. “j” şi art.104/1 lit.
“i”).
h) Asigură libertatea comerţului şi încurajează libera iniţiativă, în condiţiile legii
(art.38/2 lit. “w”), atribuţie care revine nu numai consiliului local, dar şi celui judeţean,
omisă de lege.
i) Înfiinţează şi organizează, în localităţi, târguri, pieţe şi oboare asigurând buna
funcţionare a acestora (art.38/2 lit. “t” teza I-a).
j) Aprobă, conform competenţei, documentaţiile
tehnico-economice pentru lucrări de investiţii de interes local şi judeţean, asigurând
condiţiile necesare realizării acestora (art.38/2 lit. “m” şi art.104/1 lit. “l”).
II. Atribuţii edilitar-gospodăreşti, de amenajare a teritoriului şi protecţia
mediului înconjurător
a) Avizează sau aprobă, după caz, studii, prognoze şi programe de organizare şi
amenajare a teritoriului şi urbanism la nivelul localităţii (art.38/2 lit. “c” teza a II-a);
elaborează, consultând consiliile locale, proiectele de organizare şi amenajare a
teritoriului judeţului şi a unităţilor administrativ-teritoriale componente, urmărind
modul de realizare ale acestora în cooperare cu organele locale implicate (art.104/1 lit.
”j” tezele II şi III).
b) Consiliile locale analizează şi aprobă în condiţiile legii, documentaţiile de
amenajare a teritoriului şi urbanism ale localităţilor, stabilind mijloacele materiale şi
financiare necesare realizării acestora (art.38/2 lit. “k” teza I-a).
c) Stabilesc măsuri sau aprobă construirea, întreţinerea şi modernizarea
drumurilor, podurilor, precum şi a întregii infrastructuri aparţinând căilor de
comunicaţie de interes local sau judeţean, înfiinţând, la nivel judeţean, servicii publice
specializate, acordând sprijin şi asistenţă tehnică de specialitate consiliilor locale pentru
construirea, întreţinerea şi moderniza-rea drumurilor comunale şi orăşeneşti (art.38/2 lit.
“l” şi art.104/1 lit.”k”).
d) Acţionează pentru protecţia şi refacerea mediului înconjurător, în scopul
creşterii calităţii vieţii şi contribuie la protecţia, conservarea, restaurarea şi punerea în
valoare a monumentelor istorice şi de arhitectură, a parcurilor şi rezervaţiilor naturale
ale localităţii, în condiţiile legii (art.32 lit. “i”), analizează propunerile consiliilor locale

112
în vederea elaborării de prognoze şi programe pentru refacerea şi protecţia mediului
înconjurător (art.104/1 lit. “p” teza a II-a).
e) asigură, potrivit competenţei legale, condiţiile materiale şi financiare necesare
bunei funcţionări a serviciilor publice de transport de sub autoritatea sa, precum şi a
altor activităţi (art.104/1 lit. “m” teza ultimă).

III. Atribuţii social-culturale, sanitare şi educative

a) Asigură, potrivit competenţelor legale, condiţiile materiale şi financiare
necesare pentru buna funcţionare a instituţiilor şi serviciilor publice de educaţie,
sănătate, cultură, tineret şi sport, ocrotire şi asistenţă socială, urmărind şi controlând
activitatea acestora (art.38/2 lit. “n” teza I-a, art.104/1 lit. “m”).
b) Înfiinţează, la nivel judeţean, instituţii sociale şi culturale, precum şi pentru
protecţia drepturilor copilului şi asigură buna lor funcţionare, prin alocarea fondurilor
necesare (art.104/1 lit. “o”); contribuie la realizarea măsurilor de protecţie şi asistenţă
socială, asigură protecţia drepturilor copilului, înfiinţează şi asigură funcţionarea unor
instituţii de binefacere de interes local (art.38/2 lit. “s”).
c) Aprobă criteriile pentru repartizarea locuinţelor sociale (art.38/2 lit. “s” teza a
II-a).
d) Contribuie la protecţia, conservarea, restaurarea şi punerea în valoare a
monumentelor istorice şi de arhitectură, a parcurilor şi rezervaţiilor naturale (art.38/2 lit.
“r” teza a II-a).
e) Hotărăşte, în localităţile cu personal didactic ori cu medici sau personal
sanitar insuficient, acordarea de stimulente în natură şi bani, precum şi de alte facilităţi,
potrivit legii, în scopul asigurării serviciilor medicale pentru populaţie (art.38/2 lit. “o”).
f) Sprijină, în condiţiile legii, activitatea cultelor religioase (art.38/1 lit. “z”).
g) Contribuie la sprijinirea (inclusiv financiară, în cazul judeţului) acţiunilor
ştiinţifice, cultural-educative sau a celor desfăşurate de cultele religioase, artistice,
sportive şi de agrement, înfiinţează, în localităţi locuri şi parcuri de distracţie, baze
sportive şi asigură buna funcţionare a acestora (art.38/2 lit. “p” şi “t” teza a II-a,
art.104/1 lit. “n”).

IV. Atribuţii politico-administrative

A. Atribuţii comune:
a) Alegerea, din rândul consilierilor, a viceprimarilor, după caz, în situaţia
localităţilor (art.38/2 lit. “a” teza I-a), respectiv a preşedintelui şi vicepreşedinţilor, care
nu îşi pierd calitatea de consilier, în cazul judeţului (art.104/1 lit. “a”).
b) Aprobă următoarele categorii de acte:
- regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului local (art.38/2 lit. “b”),
şi a celui judeţean la propunerea preşedintelui acestuia din urmă;
- regulamentul de organizare şi funcţionare al aparatului propriu de specialitate
al consiliului;
- organigrama, statul de funcţii şi numărul de personal al aceluiaşi aparat,
inclusiv ale instituţiilor şi serviciilor publice, precum şi ale regiilor autonome de interes
local sau judeţean, la propunerea primarului, respectiv a preşedintelui, şi în condiţiile
legii (art.38/2 lit. “a”, “e”, art.104/1 lit. “b”)
c) Atribuie sau schimbă, în condiţiile legii, denumiri de străzi, de pieţe şi de
obiective de interes local (art.38/2 lit. “u”), precum şi a unor obiective de interes
judeţean (art.104/1 lit. “q”).

113
 B. Atribuţii proprii şi distincte ale consiliilor
a) Consiliul local aprobă statutul comunei sau oraşului (art.38/2 lit. “b” teza I-a).
b) Consiliul asigură condiţiile materiale şi financiare necesare unei bune
funcţionări a instituţiilor şi serviciilor publice de apărare a ordinii publice, apărarea
împotriva incendiilor şi protecţia civilă, aflate sub autoritatea sa, potrivit competenţelor
lor legale (art.38/2 lit. “n” teza ultimă).
c) Consiliul local hotărăşte cu privire la asigurarea ordinii publice, analizează
activitatea gardienilor publici, a pompierilor şi a formaţiunilor de protecţie civilă, în
condiţiile legii, şi propune măsuri de îmbunătăţire a activităţii acestora (art.38/2 lit.
“q”).
d) Consiliul local conferă persoanelor fizice române sau străine, cu merite
deosebite, titlul de cetăţean de onoare al comunei sau al oraşului (art.38/2 lit. “v”).
e) Consiliul judeţean coordonează activitatea consiliilor locale în vederea
realizării serviciilor publice de interes judeţean (art.22, 104/1 lit. “d”).
f) Consiliul judeţean acordă consiliilor locale sprijin şi asistenţă de specialitate,
inclusiv primăriilor şi serviciilor publice locale (art.116/1 lit. “p”).
g) Consiliul judeţean coordonează, în condiţiile legii, activităţile corpului
gardienilor publici (art.104/1 lit. “u”).
Toate consiliile locale şi judeţene mai îndeplinesc şi alte atribuţii stabilite prin
legi (art.38/3 şi art.104/2).

V. Atribuţii de asociere internă şi externă

Legea organică reglementează posibilitatea asocierii, cooperării, aderării şi
participării consiliilor locale şi judeţene pe plan intern şi pe plan extern, cu alte
comunităţii locale sau asociaţii neguvernamentale, fie pe considerente economice,
comerciale fie administrative, profesionale, etc.
În primul rând, consiliile locale şi cele judeţene pot hotărî asupra participării cu
capital sau cu bunuri, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le
reprezintă, la constituirea de societăţi comerciale sau la înfiinţarea unor servicii de
interes public local sau judeţean, după caz, în condiţiile legii (art.15).
Prima precizare are în vedere faptul că această participare are în vedere raţiuni
comerciale de factură economică aducătoare de beneficiu prin constituirea de societăţi
comerciale, potrivit legislaţiei în vigoare, prin aportul de capital sau bunuri, din
domeniul public sau privat al unităţii administrativ-teritoriale, ceea ce determină
asocierea sau cooperarea, în condiţiile legii, cu alte persoane juridice române sau străine
(art.382 lit. “x” teza I-a, art.104/1 lit. “s” teza I-a).
A doua precizare se referă la împrejurarea că o asemenea participare poate
opera, în condiţiile legii, atât cu persoane juridice române sau străine, dar şi cu alţi
parteneri sociali, cu organizaţii neguvernamentale, în vederea finanţării şi realizării în
comun a unor acţiuni, lucrări, servicii sau proiecte de interes public local sau judeţean
(art.38/2 lit. “x” teza a II-a, art.104/1 lit. “s” teza a II-a), ceea ce nu mai reprezintă o
activitate comercială propriu-zisă, chiar dacă poate aduce şi beneficii, deoarece se
urmăreşte realizarea unor activităţi de utilitate publică locală sau judeţeană (de factură
culturală, ştiinţifică, sanitară, edilitară etc., constând, de exemplu, în organizarea unui
festival de artă, a unei cercetări ştiinţifice pe o temă administrativă, o acţiune
antiepidemio-logică, restaurarea unui imobil de importanţă istorică, etc.).

114
 În al doilea rând, autorităţile administraţiei publice locale pot încheia acorduri şi
pot participa, inclusiv prin alocare de fonduri, la iniţierea şi la realizarea unor programe
de dezvoltare regională, în condiţiile legii (art.12). Asemenea programe pot viza
cooperarea mai multor unităţi administrativ-teritoriale dintr-un judeţ, sau mai multe
judeţe învecinate între ele pe anumite probleme ce ţin de un sector economic determinat
(de exemplu, industrie mică şi mijlocie, turism rural, agricultură, minerit, resurse de ape
minerale etc.), realizându-se o regionalizare internă, cu caracter intermediar între nivelul
central şi judeţean, care permite o mai bună colaborare interjudeţeană, inclusiv
sprijinirea unor zone defa-vorizate (de monoindustrie, monocultură agricolă, şomaj, în
urma restructurării sau privatizării unor societăţi cu capital integral sau majoritar de
stat).
În al treilea rând, autorităţile administraţiei publice locale au dreptul ca, în
limitele competenţelor care le revin, să coopereze şi să se asocieze cu alte autorităţi ale
administraţie publice locale din ţară sau din străinătate (art.11/1, art.38/2 lit. “y”), un
exemplu tipic reprezentându-l, de exemplu, înfrăţirea comunei sau oraşului cu unităţi
administrativ - teritoriale similare din alte ţări (art.38/2 lit. “x”, teza ultimă) sau
asocierea consiliului judeţean cu consilii locale, pentru reali-zarea unor obiective de
interes comun – scop în care pot înfiinţa împreună cu acestea instituţii publice, societăţi
comerciale şi servicii publice (art.104/1 lit. ”t”) – ca, de exemplu, în privinţa acumulării
de rezerve şi a aducţiunilor de apă potabilă sau pentru irigaţii.
În al patrulea rând, pentru protecţia şi promovarea intereselor lor comune
autorităţile administraţiei publice locale au dreptul de a adera la asociaţii naţionale şi
internaţionale, în condiţiile legii (art.11/2 şi art.38/2 lit. “y” teza a II-a), pentru
promovarea unor interese comune.
Asemenea situaţii vizează, de exemplu, aderarea la asociaţii, federaţii sau ligi ale
primarilor de municipii, preşedinţilor de consilii judeţene etc.
În al cincilea rând, consiliile locale şi consiliile judeţene din unităţile
administrative limitrofe zonelor de frontieră pot încheia acorduri de cooperare
transfrontalieră cu autorităţile similare din ţările vecine, în condiţiile legii (art.13/1)
creând aşa numitele euroregiuni (bilaterale, trilaterale etc.).
Prima precizare are în vedere că aceste acorduri se vor încheia numai în
domeniile ce sunt de competenţa consiliilor locale sau judeţene, potrivit legii organice,
cu respectarea legislaţiei interne şi a angajamentelor internaţionale asumate de statul
român (art.13/2).
A doua precizare se referă la faptul că prin acordurile de cooperare
transfrontalieră pot fi create şi pe teritoriul României organisme care să aibă, potrivit
dreptului intern, personalitate juridică, fără competenţe administrativ-teritoriale (în
sensul Legii nr.215/2001, art.13/4).
Iniţiativa autorităţilor locale de a coopera şi de a se asocia cu autorităţi ale
administraţiei publice locale din străinătate, precum şi de a adera la o asociaţie
internaţională a autorităţilor administrative publice locale va fi comunicată Ministerului
Afacerilor Externe şi Ministerului Administraţiei şi Internelor (art.14/1).
Autorităţile locale vor transmite Ministerului Afacerilor Externe spre avizare
proiectele de acorduri sau convenţii de cooperare pe care acestea intenţionează să le
încheie cu autorităţi ale administraţiei publice locale din alte ţări, înainte de supunerea
lor spre adoptare de către consiliile locale sau judeţene, după caz (art.14/2).

115
 Avizele trebuie emise în termen de 30 de zile de la primirea solicitării, în caz
contrar se va considera că nu sunt obiecţii şi proiectul respectiv poate fi supus spre
adoptarea consiliului (art.14/3).
Acordurile sau convenţiile încheiate de autorităţile locale nu angajează decât
responsabilitatea consiliului local sau judeţean parte la acestea şi sunt supuse controlului
de legalitate, iar actele emise în temeiul lor au în dreptul intern aceeaşi valoare juridică
şi aceleaşi efecte ca şi actele administrative adoptate în conformitate cu prevederile
Legii nr.215/2001 (art.14/3).
România a devenit în anul 1993 membru cu drepturi depline al Consiliului
Europei, iar în anul 1996 a semnat Convenţia Cadru asupra Cooperării Transfrontaliere,
concomi-tent cu semnarea Acordului de asociere la Uniunea Europeană.
Toate aceste acţiuni obligă ţara noastră la depunerea unor eforturi susţinute de
corelare a legislaţiei interne cu cea comunitară în cadrul eforturilor de preaderare şi de
compatibi-lizare juridică cu normele occidentale europene. Ori, cooperarea
interregională transfrontalieră se anunţă, de pe acum, ca un fac-tor de netezire a
drumului deschis integrării noastre europene.

VI. Atribuţiile preşedintelui consiliului judeţean

a) Asigură respectarea prevederilor Constituţiei, pune-rea în aplicare a legilor, a
decretelor prezidenţiale, a hotărârilor şi ordonanţelor guvernamentale, a hotărârilor
consiliului judeţean şi a altor acte normative (art.116/1 lit. “a”).
b) În privinţa atribuţiilor faţă de consiliul judeţean:
- întocmeşte proiectul ordinii de zi (art.116/1 lit. “b”);
- dispune măsurile necesare pentru pregătirea şi desfăşurarea, în bune condiţii, a
lucrărilor acestuia (art.116/1 lit.“c”);
- asigură aducerea la îndeplinire a hotărârilor consiliului şi analizează periodic
stadiul îndeplinirii acestora (art.116/1 lit. “e”);
- conduce şedinţele acestuia (art.116/1 lit. “f”);
- întocmeşte şi supune spre aprobare regulamentul de organizare şi funcţionare a
consiliului (art.116/1 lit. “d”), prezintă consiliului anual sau la cerere, rapoarte privind
modul de îndeplinire a atribuţiilor proprii şi a hotărârilor consiliului (art.116/1 lit. “l”);
c) În privinţa atribuţiilor faţă de aparatul propriu al consiliului judeţean şi al
instituţiilor şi serviciilor subordonate:
- propune consiliului, spre aprobare, în condiţiile legii, organigrama, statul de
funcţii, numărul de personal şi regulamentul de organizare şi funcţionare al aparatului
propriu de specialitate, a instituţiilor şi serviciilor publice de sub autoritatea acestuia
(art.116/1 lit. ”k”);
- coordonează şi controlează activitatea instituţiilor şi serviciilor publice de sub
autoritatea consiliului (art.116/1 lit. “g”).
d) Faţă de consiliile locale şi aparatul lor:
- acordă prin aparatul propriu şi serviciile de specialitate ale consiliului judeţean,
sprijin şi consultanţă tehnică şi juridică pentru autorităţile locale, la solicitarea acestora
(art.116/1 lit.“p”);
- îndrumă metodologic, urmăreşte şi controlează activităţile de stare civilă şi
autoritate tutelară, desfăşurate în comune şi oraşe (art.116/1 lit. “o”);
- coordonează, controlează şi răspunde de activitatea privind protecţia
drepturilor copilului (art.116/1 lit. “q”).
e) În materie financiară:

116
 - întocmeşte proiectul bugetului propriu al judeţului, şi contul de încheiere al
exerciţiului bugetar şi le supune spre aprobare consiliului, în condiţiile şi la termenele
prevăzute de lege (art.116/1 lit. “i”);
- urmăreşte modul de realizare a veniturilor bugetare şi propune consiliului
adoptarea măsurilor necesare pentru încasarea acestora la termen (art.116/1 lit. “j”);
- exercită funcţia de ordonator principal de credite (art.116/1 lit. “h”).
În exercitarea atribuţiilor sale preşedintele emite:
- dispoziţii cu caracter normativ, care devin executorii numai după ce sunt aduse
la cunoştinţă publică sau comunicate, după caz, celor interesaţi (art.117/1),
contrasemnate de secretarul general al judeţului şi, numai după ce, în prealabil,
reglementările au fost comunicate oficial prefectului expirând cele cinci zile în care
acesta trebuia să ia atitudine faţă de lega-litatea lor (art.117/2 coroborat cu art.49 şi
art.50/2);
- avize, acorduri şi autorizaţii date în competenţa sa prin lege.
g) Îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege sau sarcini date de consiliul
judeţean (art.116/3);
h) Preşedintele poate delega vicepreşedinţilor, prin dispoziţie, atribuţiile de
coordonare şi control ale instituţiilor şi serviciilor subordonate consiliului judeţean,
precum şi cele de sprijin şi consultanţă pentru autorităţile comunale şi orăşeneşti
(art.116/2 coroborat cu alin. 1 lit. “g” şi “p”). Preşedintele consiliului judeţean
reprezintă judeţul în relaţiile cu celelalte autorităţi publice, cu persoane fizice şi juridice
române şi străine, precum şi în justiţie (art.114/1).

§ 11. Actele consiliilor

În exercitarea atribuţiilor consiliile locale adoptă hotă-râri, cu votul majorităţii

membrilor prezenţi, în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de organizare şi
funcţionare al acestora cere o altă majoritate (art.46/1 şi art.109/1). Legea precizează
expres care este cvorumul legal al prezenţei la şedinţele consiliului, iar acesta va fi de
jumătate plus unu din totalul celor care îl compun în mod efectiv, deci se află în funcţie,
şi nu din numărul total al mandatelor (art.41/1 şi art.107/1).
Majoritatea necesară votării şi adoptării unei hotărâri este de jumătate plus unu
din totalul celor prezenţi (art.46/1).
Sunt adoptate cu votul a cel puţin două treimi din numărul consilierilor în
funcţie, hotărârile privind (art.46/2):
- contractarea de împrumuturi, în condiţiile legii;
- administrarea domeniului public şi privat al localităţii sau judeţului, după caz;
- participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională, zonală sau de
cooperare transfrontalieră;
- organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi amenajarea teritoriului;
- asocierea sau cooperarea cu persoane juridice române sau străine.
Se adoptă cu votul majorităţii consilierilor în funcţie (art.46/3) hotărârile privind
impozitele şi taxele locale sau judeţene, precum şi cele vizând bugetul local.
Dacă bugetul nu poate fi adoptat în termen de 45 de zile de la publicarea în
Monitorul Oficial a Legii bugetului de stat, activitatea se va desfăşura numai pe baza
veniturilor proprii până la adoptarea noului buget.

117
 Neadoptarea în trei şedinţe ordinare consecutive a nici unei hotărâri atrage
dizolvarea de drept a consiliului (art.58/1 teza
a II-a).
Hotărârile ilegale ale consiliilor pot fi atacate în justiţie de către prefect, iar cele
ce vatămă drepturi legal recunoscute de către persoanele fizice sau juridice lezate,
conform Legii contenciosului administrativ.
Hotărârile se adoptă prin vot deschis, deşi legea nu prevede acest lucru, dar
consiliul poate stabili ca unele hotărâri să fie luate prin vot secret (art.46/4 teza I-a). De
regulă, şi şedinţele de votare sunt publice.
Hotărârile individuale privind persoanele vor fi luate întotdeauna prin vot secret,
cu excepţiile prevăzute de lege (art.46/4 teza a II-a), de exemplu, validarea mandatului
de consilier se face prin vot deschis.
Proiectele de hotărâri pot fi propuse de consilieri sau de primari, în cazul
consiliilor locale, şi de preşedintele consiliului judeţean în cazul acestui din urmă organ.
Redactarea proiectelor se face de către cei care le propun, cu sprijinul
secretarului şi al serviciilor din cadrul aparatului de specialitate al consiliului, însoţite,
în mod obligatoriu, de referatul de specialitate al aparatului prorpiu, în lipsa căruia
proiectul nu poate fi dezbătut.
Nu poate lua parte la deliberare şi la adoptarea hotărârilor consilierul care, fie
personal, fie prin soţ, soţie, afin sau rude până la gradul al patrulea inclusiv, are un
interes patrimonial în problema supusă dezbaterilor, existând un conflict de interese.

Hotărârea adoptată cu încălcarea acestei interdicţii este nulă de drept. Acţiunea

judiciară împotriva ei poate fi introdusă de orice persoană interesată, iar nulitatea se
constată de către instanţa de contencios administrativ.
Hotărârile consiliilor locale se semnează de consilierul care conduce şedinţa, iar
cele ale consiliilor judeţene de preşedinţii acestora, ori, în lipsa lor, de vicepreşedintele
care a condus şedinţa, şi se contrasemnează, pentru legalitate, de către secretar.
În cazul în care cei care au condus lucrările lipsesc sau refuză să semneze,
hotărârea va fi semnată de 3 – 5 consilieri (prezenţi la şedinţa în care s-a adoptat
hotărârea).
Secretarul nu va contrasemna hotărârea în cazul în care consideră că aceasta este
ilegală sau că depăşeşte competenţa consiliului. El va expune consiliului opinia sa
motivată, care se consemnează în procesul-verbal al şedinţei.
Hotărârile consiliului se comunică de îndată de către secretar prefectului şi
primarului, dar nu mai târziu de 3 zile de la data adoptării lor.
Comunicarea însoţită de eventualele obiecţii privind legalitatea actelor, se face
în scris şi se înregistrează într-un registru special.
Hotărârile pot fi normative şi individuale. Cele normative devin obligatorii şi
produc efecte de la data aducerii la cunoştinţa publică, iar cele individuale de la data
comunicării (art.50/1).
Aducerea la cunoştinţa publică sau publicarea actelor normative se face în
termen de 5 zile de la data comunicării oficiale către prefect (art.50/2), dacă bineînţeles
nu a operat, între timp, intervenţia acestuia pentru revocarea sau modifi-carea actului în
cauză pe motive de ilegalitate (art.135/2) urmată de reanalizarea actului cu schimbările
corespunzătoare ori, în caz de refuz a autorităţii sesizate astfel de prefect, acesta îl va
ataca în contenciosul administrativ (art.135/1 teza I-a), în cel mult 30 de zile de la

118
comunicare, ceea ce atrage suspendarea de drept a actului contestat în justiţie (art.135/2
teza ultimă) astfel că practic se blochează aplicarea lui temporară.

Precizăm că există obligaţia legală a tuturor autorităţilor locale ca, prin

intermediul secretarului lor, să comunice în termen de maximum 10 zile, dacă legea nu
prevede altfel, toate actele juridice adoptate sau emise, subiectelor interesate, inclusiv
prefectului (art.85/1 lit. “h”).
Faţă de textul legal al momentului obligativităţii actelor administraţiei locale se
impune precizarea că acest caracter se dobândeşte din chiar momentul adoptării sau
emiterii lor legale, cel puţin pentru autorul lor, deoarece manifestarea de voinţă s-a
constituit într-un act juridic valabil cu consecinţe obligatorii, dar şi de momentul
aducerii lor la cunoştinţa subiectelor interesate (prin publicare sau comunicare) se
manifestă caracterul lor executoriu (de fapt, pentru actele prefectului acest lucru este
clar evidenţiat, art.138/1).
Rezultă că aducerea la cunoştinţă publică a hotărârilor normative se face în
termen de 5 zile de la data oficială a comunicării lor către prefect, dacă acesta nu şi-a
comunicat în termen de 5 zile de la primirea comunicării poziţia faţă de eventuala
ilegalitate a actului, sau după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti
prin care acţiunea prefec-tului împotriva actului local a fost respinsă.
În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi
naţionale au o pondere semnificativă (de peste 20%) din numărul locuitorilor hotărârile
cu caracter normativ se aduc la cunoştinţă publică şi în limba maternă a cetăţenilor
aparţinând minorităţii respective, iar cele cu caracter individual se comunică, la cerere,
şi în limba maternă (art.51), alături de actul redactat oficial în limba română, dacă
petentul a cerut în mod expres şi această dublă comunicare oficială, el putând realiza, de
altfel, şi o traducere legalizată, în limba maternă, a originalului.

§ 12. Răspunderea consiliilor şi consilierilor

În exercitarea mandatului lor, consiliile, consilierii, precum şi primarii ori

viceprimarii, inclusiv preşedinţii şi vice-preşedinţii consiliilor judeţene, sunt în serviciul
colectivităţii locale dispunând de protecţia acordată de lege (Legea nr.215/2001 şi cea
privitoare la Statutul aleşilor locali în curs de adoptare) datorită exercitării unei funcţii
publice.
Consiliul, după cum s-a văzut, răspunde pentru nefuncţionalitate dacă nu s-a
întrunit, timp de 3 luni cel local sau 6 luni cel judeţean, ori nu a adoptat (în trei şedinţe
consecutive) nici o hotărâre, şi pentru ilegalitate, dacă a adoptat într-un interval de cel
mult 6 luni, cel puţin trei hotărâri anulate de instanţa de contencios administrativ,
întrucât au contravenit intereselor generale ale statului ori ale localităţii sau au încălcat
Constituţia şi legile ţării, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (art.57/1,
58/1, 111/1). Măsura dispusă este dizolvarea acestuia, constatată în primul caz, prin
ordin al prefectului, iar în al doilea caz dispusă prin hotărârea Guvernului.

119
 Consilierii răspund solidar pentru activitatea consiliului din care fac parte sau,
după caz, în nume propriu, pentru activitatea desfăşurată în exercitarea mandatului,
precum şi pentru hotărârile pe care le-au votat (art.53/1).
Legea a prevăzut obligaţii determinate pentru consilieri, a căror încălcare, se
subînţelege, atrage răspunderea acestora, în care sens ei au următoarele îndatoriri
- să participe la şedinţele consiliului (art.41/1) şi la cele ale comisiei de
specialitate din care fac parte, iar absenţa, fără motive temeinice, la cel mult două
şedinţe consecutive atrage sancţionarea lor conform regulamentului de organizare şi
funcţionare a consiliului, de regulă, prin diminuarea propor-ţională sau totală a
indemnizaţiei de şedinţă;
- să organizeze periodic întâlniri cu cetăţenii, acordând şi primind în audienţe la
cererea acestora (art.52/3);
- să prezinte anual un raport de activitate care va fi făcut public prin grija
secretarului (art.52/4).
În cazul în care consilierul a săvârşit o faptă penală – fiind arestat preventiv de
către instanţa de judecată – în urma comunicării măsurii de către acesta, prefectul va
emite un ordin prin care se constată suspendarea de drept a mandatului celui în cauză pe
întreaga durată a procesului până la soluţionarea definitivă a cauzei.
Dacă este găsit nevinovat consilierul îşi va relua mandatul având dreptul la
despăgubiri, iar dacă este condamnat prin hotărâre penală definitivă la o pedeapsă
privativă de libertate, mandatul său încetează, fiind demis din funcţie (art.60/1 lit. “f”).
Preşedintele consiliului judeţean răspunde în faţa consiliului judeţean de buna
funcţionare a administraţiei publice judeţene (art.114/2).
El poate fi eliberat din funcţie de către consiliu dacă în decurs de 3 luni a emis
cel puţin trei dispoziţii anulate irevocabil de către instanţa de contencios administrativ
pentru că au contravenit intereselor generale ale statului ori ale judeţului sau au încălcat
Constituţia şi legile.
Vicepreşedinţii consiliului judeţean pot fi eliberaţi din funcţie în aceleaşi
condiţii, dacă faptele lor s-au produs prin exercitarea sarcinilor care le-au revenit.
Consilierii, preşedintele şi vicepreşedinţii consiliului judeţean răspund, după caz,
civil, penal sau administrativ pentru faptele săvârşite în exercitarea atribuţiilor ce le
revin.
Vor răspunde civil pentru pagubele provocate patrimoniului consiliului,
aparatului acestuia, unităţii administrativ-teritoriale sau persoanelor fizice ori juridice,
ca terţi aflaţi în raporturi juridice cu administraţia locală.
O ipoteză posibilă rezultă din modul de votare a hotărârilor când prin actele
consiliului se pot produce pagube suportate, în cele din urmă, de către cei care prin
aceasta au cauzat pagube patrimoniale. De aceea consilierii pot cere consemnarea
nominală a votului lor în procesul verbal al şedinţei.
Dacă suspendarea sau demiterea din funcţie sunt măsuri administrative cu
caracter sancţionator, totuşi consilierii şi preşedinţii sau vicepreşedinţii pot răspunde şi
contravenţional pentru abateri de acest gen săvârşite în exercitarea sau în legătură cu
atribuţiile de serviciu, în domeniul financiar, ecologic, apărarea secretului de serviciu
etc., de regulă, prin suportarea amenzilor sau a sumelor plătite cu titlu de amendă de
către consiliul din care fac parte, ca urmare a abaterilor administrative comise de
membrii săi.
Funcţionarii publici răspund potrivit prevederilor Statutului acestora (penal,
patrimonial, administrativ şi contra-venţional), în vreme ce personalul angajat prin

120
contract de muncă – făcând parte din aparatul de specialitate a consiliului – răspunde
conform Codului Civil, Codului Muncii, Codului Penal, etc., deci după dreptul comun
care este aplicabil, ca oricărui angajat sau salariat.

121
 Secţiunea a II-a. Primarul

§ 1. Alegerea şi durata mandatului

Comunele, oraşele şi municipiile au câte un primar şi un viceprimar, iar oraşele

reşedinţă de judeţ, câte 2 viceprimari, aleşi în condiţiile legii, viceprimarii neputând fi
concomitent şi consilieri. Municipiul Bucureşti are un primar general şi 2 viceprimari,
iar cele 6 sectoare ale sale au câte un primar şi un viceprimar fiecare.
Primarii unităţilor administrativ teritoriale sunt aleşi în aceleaşi condiţii şi, de
regulă, perioade ca şi consiliile locale ale respectivelor unităţi administrativ-teritoriale,
pe circumscripţii electorale, identice cu aşezările respective, dar nu pe baza scrutinului
de listă, ci în temeiul votului exprimat prin scrutin uninominal, ei nefiind funcţionari
publici în înţelesul Statutului funcţionarilor publici.
Ca şi preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene, pe toată durata exercitării
mandatului de primar şi de viceprimar, contractul de muncă al acestora la instituţii
publice, regii autonome, companii şi societăţi naţionale, societăţi comerciale cu capital
majoritar de stat sau la societăţile comerciale de sub autoritatea consiliilor locale sau
judeţene se suspendă de drept (art.61/3).
Dacă cei în cauză au avut calitatea de funcţionar public, respectiva calitate se
întrerupe la cerere pe durata mandatului, urmând ca la expirarea acesteia cel vizat să
solicite reintegrarea, acordată de drept la autoritatea sau instituţia publică la care a
funcţionat (art.81 şi 82 din Statutul funcţionarilor publici).
Pe toată durata exercitării mandatului se primeşte o indemnizaţie stabilită în
condiţiile legii.
Primarul se poate defini ca fiind autoritatea administrativă publică locală
unipersonală, eligibilă, reprezentativă şi autonomă, mandatată să hotărască în
problemele interesând colectivitatea locală ca organ de execuţie, acţionând şi ca
reprezentant al statului în acea localitate.
Alegerile pentru primar sunt considerate valabile indiferent câţi s-au prezentat la
vot din totalul alegătorilor înscrişi în listele electorale ale circumscripţiei dacă unul
dintre candidaţi a obţinut majoritatea (1/2 +1) voturilor exprimate în mod valabil.
Dacă la primul tur de scrutin nu s-a obţinut majoritatea necesară se vor organiza
de drept noi alegeri, în termen de două săptămâni de la data alegerilor iniţiale, iar
acestea sunt valabile indiferent de numărul votanţilor, fiind ales candidatul care a
obţinut cel mai mare număr de voturi (art.93 din Legea nr.67/2004 privind alegerea
autorităţilor administraţiei publice locale).
La turul doi participă primii doi candidaţi din primul tur. În cazul în care unul
dintre aceştia decedează, renunţă sau nu mai îndeplineşte condiţiile legale pentru a fi
ales, va participa candidatul situat pe locul următor.
În cazul parităţii de voturi a cel puţin 2 candidaţi, la primul sau la al doilea tur de
scrutin, se va declara balotaj, organizându-se, de drept, noi alegeri în termen de două
săptămâni (deci al doilea, respectiv al treilea tur de scrutin), la care vor participa numai
candidaţii în cauză.
În mod similar, dacă unul dintre ei decedează, renunţă sau nu mai îndeplineşte
condiţiile legale nu vor mai avea loc noi alegeri, iar biroul electoral de circumscripţie îl
va declara primar pe celălalt şi unic candidat.
Primarul trebuie, şi el, să îndeplinească, de regulă, condiţiile generale de acces la
funcţia publică, întâlnite în cazul oricărei funcţii de acest gen, şi care vizează cetăţenia

122
română exclusivă şi domiciliul în ţară, mai precis în localitatea unde a fost ales,
existenţa discernământului, exerciţiul drepturilor elec-torale, compatibilitatea morală,
lipsa stării de incompatibilitate şi depunerea jurământului de credinţă.
Calitatea de primar sau viceprimar este incompatibilă cu (art.87 din Legea
nr.161/2003):
a) funcţiile şi calităţile prevăzute pentru consilier (art.30/1), care se aplică în
mod corespunzător;
b) orice funcţie de conducere, cenzor sau membru în consiliul de administraţie în
cadrul societăţilor comerciale ori din cadrul societăţilor şi companiilor naţionale sau a
regiilor autonome, bănci, instituţii de credit sau societăţi de asigurare şi financiare;

c) calitatea de comerciant persoană fizică;

d) calitatea de membru al unui grup de interese economice;
e) funcţia de reprezentant al unităţii administrativ-teritoriale sau al statului în
adunările generale ale societăţilor comerciale de interes local sau de interes naţional;
f) orice alte funcţii publice sau activităţi remunerate în ţară sau străinătate;
g) funcţia de preşedinte sau secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau
asociaţilor la o societate comercia-lă;
h) orice alte activităţi sau funcţii publice, cu excepţia funcţiilor sau activităţilor
didactice, ştiinţifice, literar-artistice şi a funcţiilor din cadrul unor fundaţii sau asociaţii
ori organizaţii neguvernamentale.
Aceeaşi calitate vizează conflictul de interese în sensul de a nu emite un act
administrativ, dispoziţie sau de a nu încheia un act juridic în exercitarea funcţiei care
aduce folos material pentru sine, pentru soţ sau rudă de gradul I (art.76 din Legea
nr.161/2003).
Validarea alegerii primarului se face în termen de 20 de zile de la data
desfăşurării alegerilor (în care a fost declarat ales), în camera de consiliu a judecătoriei
în a cărei rază terito-rială se află comuna sau oraşul, de către un judecător desemnat de
preşedintele judecătoriei.
Invalidarea alegerii are loc, ca şi în cazurile prevăzute (art.32/4) pentru consilier,
respectiv când se constată încălcarea condiţiilor de eligibilitate sau dacă alegerea s-a
făcut prin fraudă electorală constatată conform Legii alegerilor locale.
Rezultatul validării sau invalidării alegerii primarului se aduce la cunoştinţa
prefectului şi se prezintă în şedinţa de constituire a consiliului local sau, după caz, într-o
şedinţă extraordinară, anume convocată, de către un judecător desem-nat de preşedintele
judecătoriei.
Hotărârea de invalidare a alegerii poate fi atacată de cel interesat, în termen de 5
zile de la pronunţare, la instanţa de contencios administrativ care este obligată să se
pronunţe în termen de 30 de zile.
În caz de invalidare a primarului, Guvernul, la propunerea prefectului, va stabili
data noilor alegeri în termen de cel mult 30 de zile de la data invalidării sau, după caz, a
rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti ce confirmă invalidarea ori
după ce a expirat termenul de introducere în justiţie a unei astfel de acţiuni.
Într-adevăr, în caz contrar, al organizării de noi alegeri – imediat după invalidare
- am putea fi în prezenţa a doi primari legal investiţi, respectiv unul nou ales, precum şi,
con-comitent, altul anterior ales acestuia şi repus în funcţie pe cale judiciară, ceea ce ar
crea o situaţie juridică inedită, care în condiţiile actualelor reglementări ar determina un
adevărat impas juridic.

123
 Primarul depune jurământul de credinţă în faţa consiliului local, iar dacă refuză
este considerat, de drept, demisionat, ceea ce implică organizarea de noi alegeri.
Mandatul primarului este de 4 ani şi se exercită până la depunerea jurământului
de către primarul nou ales (art.72/1).
Mandatul primarului poate fi prelungit în caz de război sau de catastrofă,
stabilite prin lege organică. Mandatul primarului încetează, înainte de termen, de drept
sau prin act juridic.
Mandatul încetează, de drept, înainte de termen (art.72/2), în următoarele
împrejurări:
- demisie;
- incompatibilitate;
- schimbarea domiciliului într-o altă unitate administra-
tiv-teritorială;
- imposibilitatea exercitării mandatului pe o perioadă mai mare de 6 luni
consecutive, cu excepţia cazului suspendării sale de drept în urma arestării preventive
(art.77/2);
- când se constată, după validarea mandatului, că alegerea s-a făcut prin fraudă
electorală sau prin orice altă încălcare a Legii privind alegerile locale;
- a fost condamnat, prin hotărâre judecătorească definitivă la o pedeapsă privată
de libertate;
- punerea sub interdicţie prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă;
- pierderea drepturilor electorale pe cale judecătorească;
- când, în exercitarea atribuţiilor sale, a emis 3 dispoziţii normative într-un
interval de trei luni, care au fost anulate de instanţa de contencios administrativ, prin
hotărâre definitivă şi irevocabilă;
- deces.
Prefectul ia act, prin ordin, de încetarea mandatului primarului, propunând
Guvernului data organizării noilor alegeri în termen de cel mult 30 de zile.
În cazul imposibilităţii exercitării mandatului pe o perioadă mai mare de 6 luni
consecutive (art.72/2 lit. “d”) ordinul constatator al prefectului poate fi atacat de primar
la instanţa de contencios administrativ în termen de 10 zile de la comunicare.
Instanţa este obligată să se pronunţe în termen de 30 de zile, iar hotărârea ei este
definitivă şi irevocabilă, nesupusă căilor de atac.
Reclamantul nu trebuie să îndeplinească procedura administrativă - prealabilă
acţiunii judecătoreşti – exercitată în faţa prefectului emitent al ordinului sau a
Guvernului ca autoritate ierarhic superioară acestuia.
Data noilor alegeri se va fixa după expirarea termenului de introducere a acţiunii
judiciare în contencios sau după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii
judecătoreşti de respingere a acţiunii primarului.
Mandatul primarului încetează, prin act juridic, înainte de termen, ca urmare a
rezultatului unui referendum local, organizat anume în acest scop, şi desfăşurat potrivit
legii (art.73/1).
Referendumul se organizează ca urmare a cererii scrise adresate prefectului de
către cel puţin 25% dintre locuitorii cu drept de vot ai localităţii sau ai fiecărei localităţi
componente a oraşului sau comunei (dacă sunt, evident, mai multe în com-ponenţa
respectivei unităţi administrativ-teritoriale).
Motivele invocate în cererea formulată vizează:
- nesocotirea de către primar a intereselor generale ale colectivităţii locale;

124
 - neexercitarea atribuţiilor ce îi revin ca reprezentant al colectivităţii, potrivit
legii;
- neexercitarea atribuţiilor care îi revin ca reprezentant al statului.
Cererea va cuprinde, alături de indicarea motivelor, şi date de identificare a
solicitanţilor precum numele şi prenumele, data şi locul naşterii, seria şi numărul
buletinului sau ale cărţii de identitate, semnătura olografă a cetăţenilor care au solicitat
organizarea referendumului.
Prefectul va analiza temeinicia motivelor invocate, a îndeplinirii condiţiilor
legale şi va verifica veridicitatea şi autenticitatea semnăturilor, în termen de 30 de zile
de la primirea cererii.
După verificare, prefectul va transmite o propunere motivată Guvernului prin
Ministerul Administraţie şi Internelor, privind organizarea referendumului.
Pe baza propunerii motivate a prefectului, avizată de minister, Guvernul va
adopta o hotărâre – în termen de 60 de zile de la solicitare, prin care va stabili data
organizării referendumului, adusă la cunoştinţa locuitorilor prin grija prefectului.
Cheltuielile se suportă din bugetul local. Legea nu a reglementat posibilitatea primarului
de a acţiona în judecată Guvernul, dar noi apreciem că are această facultate, în condiţiile
Legii contenciosului administrativ.
Referendumul local se organizează, în condiţiile legii, prin grija prefectului, cu
sprijinul secretarului şi al primăriei.
Procedurile legale privitoare la campania pentru referendum nu se mai aplică.
Referendumul este valabil dacă s-au prezentat la urne cel puţin jumătate plus
unul din numărul total al locuitorilor cu drept de vot.
Mandatul primarului încetează înainte de termen dacă s-a pronunţat, în acest
sens, jumătate plus unul din numărul total al cetăţenilor cu drept de vot.
În această ultimă ipoteză, prefectul va propune Guvernului organizarea de noi
alegeri în termen de 30 de zile de la data referendumului.
Primarul poate fi suspendat de drept din funcţie numai în cazul arestării sale
preventive, ipoteză aplicabilă şi viceprimarului, în următoarele condiţii (art.77/2, 3, 4):
- existenţa unei comunicări a instanţei de judecată, care a dispus măsura
arestării, efectuată prefectului;
- emiterea unui ordin de către prefect care ia act de comunicare constatând
suspendarea mandatului;
- comunicarea către primar a ordinului prefectului.
Suspendarea durează până la încetarea situaţiei care a determinat-o, respectiv, a
măsurii arestării preventive, fiind o situaţie provizorie, temporară.
Arestarea preventivă încetează, de drept, la finele perioadei pentru care a fost
dispusă (dacă nu a operat, între timp prelungire ei), precum şi în caz de revocare de
către organul care a dispus-o sau cel îndreptăţit de lege.
Dacă primarul a fost condamnat prin hotărâre definitivă la o pedeapsă privativă
de libertate mandatul său încetează de drept (art.72/2 lit. “f”), măsura provizorie a
suspendării devenind măsură definitivă de încetare a funcţiei.
Dacă primarul suspendat din funcţie a fost găsit nevinovat, acesta are dreptul la
despăgubiri, în condiţiile legii, putând solicita, apreciem noi, reintegrarea în funcţie,
dacă mandatul său este încă în derulare (se deduce din interpretarea art.72/2 lit. “d”
coroborat cu art.72/2).
Pe durata încetării sau suspendării exerciţiului funcţiei, atribuţiile primarului vor
fi exercitate de drept de către viceprimar sau unul dintre viceprimari, desemnat de

125
consiliu, prin vot secret, până la validarea mandatului noului primar, dacă s-au organizat
noi alegeri, sau, după caz, până la repunerea în funcţie a primarului iniţial, ca urmare a
încetării suspendării ori a achitării acestuia de către instanţa penală.
În locul viceprimarului, însărcinat cu atribuţii de primar, dar care nu-şi poate
exercita competenţa, consiliul local va delega din rândurile membrilor săi, un consilier
care va îndeplini temporar atribuţiile viceprimarului.
Dacă sunt suspendaţi din funcţie, concomitent, atât primarul, cât şi viceprimarul
sau viceprimarii, după caz, consiliul va delega un consilier care va îndeplini atât
atribuţiile primarului, cât şi ale viceprimarului, până la încetarea suspendării.
Dacă ambele funcţii, de primar şi viceprimar, devin vacante concomitent,
consiliul va alege un nou viceprimar ce va exercita cumulativ funcţiile celor doi până la
alegerea noilor organe de conducere.
Consiliul local alege pentru durata mandatului său şi din rândul membrilor săi,
viceprimarul respectiv viceprimarii, cu votul secret al majorităţii consilierilor în funcţie.
Viceprimarul sau viceprimarii exercită atribuţiile dele-gate de primar, în
condiţiile legii (art.70).
Mandatul viceprimarului încetează de drept în aceleaşi condiţii ca şi cel al
primarului (art.72), consiliul luând act despre aceasta, alegând un nou viceprimar.
Suspendarea din funcţie a viceprimarului se poate face de consiliu, la propunerea
motivată a unei treimi din numărul consilierilor sau a primarului, prin hotărâre adoptată
cu votul a 2/3 din numărul consilierilor în funcţie.
Deşi legea nu prevede, apreciem că hotărârile consiliului local prin care se
dispune schimbarea din funcţie sau se ia act de încetarea sau de suspendarea mandatului
său pot fi atacate în justiţie de către viceprimar în condiţiile Legii contenciosului
administrativ.
Pe perioada exercitării mandatului de viceprimar calitatea de consilier, membru
al consiliului local respectiv, se suspendă (art.61/1), locul său neputând fi ocupat,
apreciem noi, de către primul supleant de pe lista partidului ori alianţei politice sau
electorale din care face parte. Aceasta înseamnă că dacă pierde funcţia de viceprimar, el
redevine consilier, membru al consiliului local.
Ne bazăm această susţinere şi pe faptul că Legea organică nr.215/2001 face
distincţie, în foarte numeroase prevederi ale sale, între numărul (total) al consilierilor şi
numărul (efectiv) al consilierilor în funcţie, diferenţa rezultată acoperind atât ipoteza
mandatelor vacante prin neocuparea lor, din diferite motive, între care şi ipoteza
consilierul devenit viceprimar.

126
 § 2. Atribuţiile primarului

Primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică (art.66/1 teza I-a), fiind

ocrotit de lege în exercitarea funcţiei sale (art.77/1), chiar dacă nu are calitatea de
funcţionar public, întrucât este ales în funcţie, iar nu numit (conform prevederilor art.5/1
teza a II-a din Statutul funcţionarilor publici).
Primarul participă la şedinţele consiliului local şi are dreptul să îşi exprime
punctul de vedere asupra tuturor problemelor supuse dezbaterii, fără a avea drept de vot.
El este şeful administraţiei publice locale şi al aparatului propriu de specialitate
al consiliului local, pe care îl conduce şi controlează.
Primarul reprezintă comuna sau oraşul în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu
persoanele fizice sau juridice române sau străine, precum şi în justiţie.
El acţionează şi ca reprezentant al statului în localitatea în care a fost ales în
exercitarea atribuţiilor de autoritate tutelară şi de ofiţer de stare civilă, a sarcinilor ce îi
revin din actele normative privitoare la recensământ, la organizarea şi desfăşurarea
alegerilor, la luarea măsurilor de protecţie civilă, precum şi a altor atribuţii stabilite prin
lege.
În această calitate primarul poate solicita, inclusiv prin intermediul prefectului,
în condiţiile legii, concursul şefilor serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi
ale celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale, dacă sarcinile ce îi
revin nu pot fi rezolvate prin aparatul propriu de specialitate.
Semnul distinctiv al primarului este o eşarfă în culorile drapelului naţional al
României a cărei model este stabilit de Guvern.
Eşarfa se poartă în mod obligatoriu la solemnităţi, recepţii, ceremonii publice şi
la celebrarea căsătoriilor.
Clasificarea atribuţiilor primarului se poate realiza după mai multe criterii.
În primul rând, după natura lor, atribuţiile se cuprind în mai multe categorii
având în vedere calitatea primarului de autoritate executivă a administraţie publice
locale, prin care se realizează autonomia locală (art.21), cea de şef al administraţiei
publice locale şi a aparatului propriu de specialitate al acesteia (art.66/1 teza a II-a),
calitatea sa de reprezentant al comunei sau oraşului în care a fost ales (art.67/1), precum
şi aceea de reprezentant al statului în localitatea unde func-ţionează (art.69/1).
În al doilea rând, după conţinutul lor, aceste atribuţii se clasifică în atribuţii de
natură economică-financiară, socială şi igienico-sanitară, edilitar-gospodărească şi
politico-adminis-trative.

1. Atribuţii economico-financiare
a) Întocmeşte proiectul bugetului local şi contul de încheiere al exerciţiului
bugetar şi le supune aprobării consiliului (art.68/1 lit. “e”);
b) Verifică, din oficiu sau la cerere, încasarea şi cheltuirea sumelor din bugetul
local şi comunică, de îndată, consiliului cele constatate (art.68/1 lit. “g”);
c) Exercită funcţia de ordonator principal de credite (art.68/1 lit. “f”);
d) Răspunde de inventarierea şi administrarea bunurilor care aparţin domeniului
public şi domeniului privat al comunei sau oraşului (art.68/1 lit. “v”).

2. Atribuţii sociale, sanitare şi de protecţie

a) Ia măsuri pentru prevenirea şi limitarea urmărilor calamităţilor, catastrofelor,
incendiilor, epidemiilor sau epizootiilor, împreună cu organele specializate ale statului.

127
 În acest scop poate mobiliza populaţia, agenţi economici şi instituţiile publice
din localitate, acestea fiind obligate să execute măsurile stabilite în planurile de
protecţie şi de intervenţie elaborate pe tipuri de dezastre (art.68/1 lit. “h”).
b) Ia măsuri pentru prevenirea şi combaterea pericolelor provocate de animale
(art.68/1 lit. “n”).
c) Controlează igiena şi salubritatea localurilor publice şi a produselor
alimentare puse în vânzare pentru populaţie, cu sprijinul serviciilor de specialitate
(art.68/1 lit. “m”).
d) Ia măsuri pentru controlul depozitării deşeurilor menajere, industriale sau de
orice fel, pentru asigurarea igienizării malurilor cursurilor de apă de pe din raza
localităţii, precum şi decolmatarea văilor locale şi a podeţelor pentru scurgerea apelor
mari (art.68/1 lit. “y”).
e) Asigură repartizarea locuinţelor sociale pe baza hotărârii consiliului local
(art.68/1 lit. “p”).
f) Supraveghează realizarea măsurilor de asistenţă şi ajutor social (art.68/1 lit.
“s” teza ultimă).

3. Atribuţii edilitar-gospodăreşti
a) Ia măsuri pentru elaborarea planului urbanistic general al localităţii şi îl
supune aprobării consiliului local; asigură respectarea prevederilor acestuia, precum şi
ale planurilor urbanistice zonale de detaliu (art.68/1 lit. “o”).
b) Organizează evidenţa lucrărilor de construcţii din localitate şi pune la
dispoziţia autorităţilor administraţiei centrale rezultatele acestei evidenţe (art.68/1 lit.
“x”).
c) Asigură întreţinerea şi reabilitarea drumurilor publice, proprietatea localităţii,
instalarea semnelor de circulaţie rutieră, desfăşurarea normală a traficului rutier şi
pietonal, conform legii (art.68/1 lit. “q”).
d) Exercită controlul asupra activităţilor din târguri, pieţe, oboare, locuri şi
parcuri de distracţii şi ia măsuri operative pentru buna funcţionare a acestora (art.68/1
lit. “r”).

4. Atribuţii politico-administrative
a) Asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor funda-mentale cetăţeneşti, a
prevederilor Constituţiei, precum şi punerea în aplicare a legilor, decretelor
Preşedintelui României, a hotărârilor şi ordonanţelor guvernamentale; dispune măsurile
necesare şi acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor şi instrucţiunilor ministeriale şi ale
autorităţilor administraţiei publice centrale, precum şi a hotărârilor consiliului judeţean
(art.68/1 lit. “a”).
b) Asigură aducerea la îndeplinire a hotărârilor consiliului local, iar dacă
apreciază că ele sunt ilegale va sesiza prefectul în 3 zile de la adoptarea lor (art.68/1 lit.
“b”).
c) Poate propune consiliului local consultarea populaţiei, prin referendum, cu
privire la problemele locale de interes deosebit şi ia măsurile pentru organizarea acestei
consultări, pe baza hotărârii consiliului şi în condiţiile legii (art.68/1 lit. “c”).
d) Prezintă consiliului local, anual sau ori de câte ori este nevoie, informări
privind starea economică şi socială a localităţii, în concordanţă cu atribuţiile ce revin
organelor locale, precum şi informări asupra modului de îndeplinire a hotărârilor
consiliului local (art.68/1 lit. “d”).

128
 e) Asigură ordinea publică şi liniştea locuitorilor, prin intermediul poliţiei,
jandarmeriei, gardienilor publici şi unităţilor de protecţie civilă, care au obligaţia să
răspundă solicitărilor sale, în condiţiile legii (art.68/1 lit. “i”).
f) Ia măsurile legale privind desfăşurarea adunărilor publice (art.68/1 lit. “k”).
g) Ia măsuri de interzicere sau suspendare a spectacolelor, reprezentaţiilor sau
altor manifestări publice care contravin ordinii de drept ori atentează la bunele
moravuri, la ordinea şi liniştea publică (art.68/1 lit. “l”).
h) Îndrumă şi supraveghează activitatea gardienilor publici, conform
angajamentelor contractuale (art.68/1 lit. “j”).
i) Este şeful aparatului propriu de specialitate al consiliului pe care îl conduce şi
controlează (art.66/1).
j) Propune consiliului organigrama, statul de funcţii, numărul de personal şi
regulamentul de organizare şi funcţionare a aparatului propriu de specialitate care vor fi
aprobate, în condiţiile legii (art.68/1 lit. “ţ”).
k) Numeşte şi eliberează din funcţie, conform legii, personalul din aparatul
propriu, cu excepţia secretarului; propune consiliului numirea şi eliberarea din funcţie,
în condiţiile legii, a conducătorilor regiilor autonome, a instituţiilor şi serviciilor publice
(art.68/1 lit. “u”).
l) Conduce serviciile publice locale; asigură funcţionarea serviciilor de stare
civilă şi de autoritate tutelară (art.68/1 lit. “s” tezele I şi II).
m) Îndeplineşte funcţia de ofiţer de stare civilă (art.68/1 lit.“ş”).
n) Emite avizele, acordurile şi autorizaţiile date în competenţa sa prin lege
(art.68/1 lit. “t”).
o) Exercită drepturile şi asigură îndeplinirea obligaţiilor care revin comunei sau
oraşului în calitate de persoană juridică (art.67/1).
Primarul mai îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege sau de alte acte
normative, precum şi însărcinările date de consiliul local.
Primarul poate delega viceprimarului sau viceprimarilor, prin dispoziţie emisă în
termen de 30 de zile de la validare, exercitarea unor atribuţii ce îi revin (potrivit art.68/1
lit. j, m, p, r, v, x şi y).
Atribuţiile de ofiţer de stare civilă pot fi delegate viceprimarului, secretarului sau
altor funcţionari cu competenţe în acest domeniu, potrivit legii.
Nu pot fi însă delegate atribuţiile ce revin primarului, ca reprezentant al statului,
cu excepţia celor de ofiţer de stare civilă, precum şi acele atribuţii expres indicate în
legea organică (art.68/1 lit. a - f, h, i, n, l şi t).
Primarul are competenţa de a constata încălcări ale legii, adoptând măsurile
legale pentru înlăturarea lor, de exemplu în materie contravenţională (conform
Ordonanţei nr.2/2001). Dacă nu-i revin competenţe sancţionatorii va sesiza organele
abilitate în acest sens, de pildă, în cazul infracţiunilor.

§ 3. Actele primarului

În exercitarea atribuţiilor sale primarul emite acte juridice care poartă denumirea
generică de dispoziţii (art.72/1). Acestea au un caracter normativ sau individual, iar cele
mai multe sunt emise pentru punerea în executare a hotărârilor consiliului local.
Unele dintre cele individuale pot avea diverse denumiri speciale ca, de exemplu,
autorizaţii, certificate (în domeniul construcţiilor, comerţului).

129
 Secretarul primăriei contrasemnează actele primarului pentru legalitate, putând
refuza contrasemnătura – în cazul în care apreciază că actul primarului este ilegal sau îi
depăşeşte competenţa – motivându-şi, în scris, atitudinea.
Secretarul va comunica de îndată actul în cauză prefectului, dar nu mai târziu de
3 zile de la data emiterii lui. Comunicarea, însoţită de eventualele obiecţii cu privire la
legalitate, se va face în scris de către secretar şi va fi înregistrată într-un registru special
destinat acestui scop.
Actele primarului devin obligatorii din momentul emi-terii lor legale şi
executorii numai după aducerea lor la cunoştinţa subiectelor vizate, prin publicare cele
normative şi prin comunicare cele individuale.
Totuşi actele normative se pot publica numai la expi-rarea perioadei de 5 zile de
la data comunicării lor către prefect, interval de timp în care acesta trebuie să îşi
formuleze eventualele obiecţii privitoare la legalitatea dispoziţiilor primarului.
Dacă există asemenea obiecţii şi ele sunt însuşite de primar – prin modificarea
actului – acesta poate fi adus la cunoştinţa celor vizaţi.
Dacă obiecţiile de modificare sau revocare a actului nu sunt însuşite, atunci
prefectul va acţiona în instanţa de conten-cios în scopul anulării măsurii contestate, ceea
ce are ca efect suspendarea de drept a actului şi, implicit, imposibilitatea aducerii lui la
cunoştinţa celor interesaţi, inclusiv, blocarea executării sale.
Oricum şi după emitere, actele administrative ale primarului pot fi atacate în
contenciosul administrativ atât de prefect, în cadrul atributului său de control al
legalităţii acestora, cât şi de persoanele fizice sau juridice, vătămate în drepturile lor
legal recunoscute.
În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi
naţionale depăşesc 20% din numărul locuitorilor dispoziţiile normative ale primarului se
aduc la cunoştinţă publică şi în limba maternă a respectivilor cetăţeni, iar cele
individuale se comunică, la cerere, şi în această limbă.
Întrucât primarul exercită drepturile şi asigură îndeplinirea obligaţiilor ce revin
comunei sau oraşului în calitate de persoană juridică civilă, înseamnă că acesta încheie
acte civile şi comerciale, de regulă bilaterale, supuse dispoziţiilor Codului Civil şi
Codului Comercial, ca drept comun în materie, precum şi legislaţiei aferente, iar nu
regulilor dreptului administrativ.
De asemenea, deoarece primarul numeşte şi eliberează din funcţie personalul
aparatului propriu de specialitate al consiliului, care nu are calitatea de funcţionar
public, şi face propuneri consiliului local privind numirea şi eliberarea din funcţie, în
condiţiile legii, a conducătorilor regiilor autonome, a instituţiilor şi serviciilor publice
de interes local din subordinea consiliului, el încheie şi desface, după caz, contractele de
muncă ale acestora, potrivit legislaţiei şi Codului Muncii.
Primarul mai înfăptuieşte şi diverse operaţiuni
tehnico-materiale, emite avize şi acorduri necesare pentru unele acte juridice, efectuează
comunicări şi înştiinţări, prezintă informări consiliului, precum şi fapte material-juridice
cum sunt: participări la şedinţele consiliului, convocări în şedinţe extraordinare ale
acestuia, etc.
Toate aceste acte, operaţiuni şi fapte produc efecte limitate în spaţiu, la nivelul
localităţii respective, precum şi asupra persoanelor aflate în acel loc.

§ 4. Răspunderea primarului

130
 Primarul, ca organ executiv şi şef al administraţiei publice locale răspunde de
buna funcţionare a acesteia (art.66/2).
Mandatul de primar încetează, de drept, fiind demis, după cum s-a văzut, în
următoarele situaţii, cu titlu de sancţiune juridică:
- în cazul condamnării la o pedeapsă privativă de libertate;
- în cazul pierderii drepturilor electorale ca sancţiune complementară celei
principale de condamnare, stabilită tot prin hotărâre judecătorească;
- când, în exercitarea atribuţiilor sale, a emis 3 dispoziţii normative într-un
interval de 3 luni, care au fost anulate de instanţa de contencios administrativ, printr-o
hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
În toate aceste cazuri prefectul ia act, prin ordin, de încetarea mandatului,
propunând Guvernului data organizării noilor alegeri, în termen de cel mult 30 de zile.
Mandatul de primar încetează, prin act juridic, consecinţă a referendumului
local, declanşat ca urmare a nesocotirii de către primar a intereselor generale ale
colectivităţii locale, ceea ce reprezintă o sancţiune politică dar cu efecte juridice, sau
datorită neexercitării atribuţiilor ce îi revin potrivit legii, ca reprezentant al colectivităţii
locale ori ca reprezentant al statului.
În această ultimă ipoteză încetarea mandatului se constată prin hotărâre de
guvern, în baza propunerii motivate a prefectului, avizată de Ministerul Administraţiei
Publice, ceea ce declanşează procedura noilor alegeri anticipate.
Primarul mai poate fi suspendat de drept din funcţie prin ordin al prefectului, la
comunicarea parchetului sau a instanţei de judecată, dacă este cercetat sau se află în curs
de judecată pentru săvârşirea unei fapte penale, fiind arestat preventiv, ceea ce face
practic imposibilă exercitarea man-datului său.
Suspendarea durează până la soluţionarea definitivă a cauzei, în afara cazului în
care parchetul sau instanţa de judecată comunică încetarea măsurii arestării preventive,
în condiţiile legii.
Prevederile privind demiterea şi suspendarea se aplică în mod corespunzător
(mai puţin ipoteza referendumului) şi în cazul viceprimarului sau viceprimarilor, cu
precizarea că situaţiile sunt constatate prin hotărârile consiliului local care i-au ales în
funcţie.
Evident primarul mai poate răspunde pentru exercitarea necorespunzătoare sau
abuzivă a atribuţiilor sale, patrimonial pentru pagubele cauzate autorităţii sau terţilor,
penal şi contravenţional pentru abateri de serviciu sau în legătură cu serviciul.

131
 Secţiunea a III-a. Prefectul

§ 1. Investirea în funcţie

În fiecare judeţ şi în Municipiul Bucureşti funcţionează câte un prefect, ajutat de

un subprefect, iar în cazul Capitalei de câte 2 subprefecţi, ca reprezentanţi ai
Guvernului, având calitatea de înalţi funcţionari publici (art.11 lit. d şi e din Statutul
modificat prin Legea nr.161/2003).
Atât prefectul, cât şi subprefectul nu sunt funcţionari publici în înţelesul
Statutului funcţionarilor publici, deoarece ei sunt demnitari (art.5/1 teza a II-a din
Statut).
Numirea şi eliberarea din funcţie a prefecţilor se face prin hotărâre de guvern, iar
a subprefecţilor prin decizia premierului, la propunerea prefectului şi a Ministerului
Administraţiei şi Internelor.
Condiţiile generale pentru numire sunt, de regulă, cele întâlnite în cazul oricărei
funcţii publice şi vizează cetăţenia română şi domiciliul în ţară, existenţa
discernământului, exerciţiul drepturilor electorale, pregătirea profesională,
compatibilitate morală, lipsa stării de incompatibilitate şi depunerea jurământului de
credinţă, în timp ce altele nu se cer (ca, de exemplu, susţinerea concursului sau
examenului pentru ocu-parea postului).
Desigur unele dintre ele au anumite particularităţi.
În primul rând, prefectul trebuie să aibă studii superioare de lungă durată,
indiferent de specialitate, în timp ce subprefectul îndeplineşte numai condiţia studiilor
superioare (inclusiv de scurtă durată).
În al doilea rând, prefectul şi subprefectul sunt incompatibili cu următoarele
calităţi (art.85/1 din Legea nr.161/2003):
- deputaţi sau senatori;
- primari, viceprimari sau consilieri locali sau judeţeni;
- nu pot ocupa o altă funcţie publică (în înţelesul Statutului funcţionarului
public), nici de autoritate şi nici de demnitate (de exemplu, membru al Guvernului);
- nu pot îndeplini o funcţie de reprezentare profesională, salarizată în
organizaţie, cu scop comercial;
- o funcţie ori o activitate profesională remunerată în cadrul regiilor autonome,
precum şi societăţilor comerciale cu capital de stat sau privat;
- nu pot ocupa funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director,
administrator, membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţi comerciale,
instituţii de credit, bancare, societăţi de asigurare, precum şi la instituţii publice;
- nu pot ocupa funcţia de preşedinte sau secretar al adunărilor generale ale
acţionarilor sau asociaţilor la societăţile comerciale;
- reprezentant al Statului în adunările generale ale societăţilor comerciale;
- manager sau membru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome,
companiilor şi societăţilor naţionale;
- comerciant persoană fizică sau membru al unui grup de interes economic;
- cu orice funcţie publică încredinţată de un stat străin, cu excepţia celor
prevăzute în acordurile şi convenţiile României.
Dacă cei în cauză urmează să fie numiţi în astfel de funcţii şi se află în vreuna
din situaţiile de incompatibilitate anterior enunţate, vor trebui să demisioneze sau să fie
eliberaţi din respectivele funcţii ori atribuţii, iar dacă dobândesc o atare calitate în

132
timpul exercitării funcţiei de prefect sau subprefect, respectivul exerciţiu încetează de
drept.
Prefectul şi subprefectul sunt obligaţi să nu emită sau să nu încheie un act juridic
ori să nu participe la luarea unei decizii în exercitarea funcţiei publice de autoritate care
produce un folos material pentru sine, pentru soţ sau rudă de gradul I. Actele astfel
emise sunt nule.
Numirea şi, mai ales, eliberarea din funcţie este şi, respectiv, poate fi
determinată (în special cea din urmă) nu numai din cauze exclusiv juridice, dar şi
datorită unor motivaţii politice, întrucât respectivele persoane reprezentând executivul
în plan teritorial trebuie, în general, să reflecte sau să corespundă coloraturii politice a
guvernului în funcţiune. De aceea, deşi funcţiile în cauză nu sunt eligibile şi supuse, în
consecinţă, unui mandat limitat în timp, totuşi încetarea mandatului guvernului şi/sau
schimbarea compoziţiei politice a acestuia influenţează hotărâtor calitatea persoanelor
din fruntea judeţului.
Aceasta mai explică şi faptul pentru care este posibil ca, cu toată diversitatea
politică a compoziţiei consiliilor locale şi judeţene, a primarilor şi preşedinţilor,
coloratura sau orientarea politică a prefectului şi subprefectului să fie contrară celei
locale, dar întotdeauna conformă celei guvernamentale.
Celor doi demnitari nu li se cere condiţia prealabilă a concursului, pentru
ocuparea funcţiei şi nici studii de specialitate corespunzătoare, fiind un caz tipic de
desemnare (eventual promovare) liberă, nesupusă unor criterii profesionale, ci unor
motivaţii politice.
Pe toată durata îndeplinirii funcţiei publice, contractul de muncă al acestora la
instituţiile publice, regiile autonome, companiile şi societăţile naţionale, precum şi la
societăţile comerciale cu capital de stat sau majoritar de stat se suspendă (art.131/5). De
asemenea, dacă au calitatea de funcţionar public în cadrul unei autorităţi publice,
operează întreruperea activităţii la cerere pe durata mandatului, urmând ca la încetarea
lui să se solicite reintegrarea în funcţia iniţială.
Prefectul este ajutat, în exercitarea atribuţiilor sale, de subprefect. Acesta este
înlocuitorul de drept al titularului funcţiei în cazul în care cel dintâi este împiedicat, din
diferite motive, să-şi exercite în mod legal şi deplin funcţia. Concomi-tent, subprefectul
exercită şi atribuţii specifice, mai ales legate de aparatul propriu al prefecturii, precum şi
unele delegate de prefect.
Deşi prefectul este un reprezentant al Guvernului în teritoriu, el constituie,
totuşi, o autoritate publică distinctă în profil teritorial, care se identifică chiar cu titularul
funcţiei unipersonale respective.
Aceasta înseamnă că el are capacitate juridică administrativă proprie deplină,
emiţând acte de putere cu efecte proprii, deşi se află în subordinea completă şi
nemijlocită a Guvernului, care nu numai că îl numeşte şi îl eliberează din funcţie, dar îi
controlează activitatea şi actele, pe care le poate suspenda, mo-difica sau desfiinţa.
În lumina acestor considerente putem defini instituţia prefectului ca fiind
autoritatea administraţiei publice guverna-mentale instituită la nivel teritorial (judeţean),
având o alcătuire unipersonală, dispunând de capacitate juridică administrativă proprie,
exercitând o funcţie decizională ce implică competenţa materială generală în profil
local.
Altfel spus, prefectul reprezintă statul sau respectiv puterea executivă în modul
cel mai deplin, la nivelul întregii unităţi administrativ-teritoriale în care a fost numit,
precum şi în cadrul tuturor componentelor care o alcătuiesc.

133
 § 2. Atribuţiile prefectului

În general atribuţiile se clasifică în funcţie de natura raporturilor în cadrul cărora

se exercită.
I. Având în vedere relaţiile dintre prefect şi autorităţile din teritoriu, precum şi
modul acestora de promovare a intere-sului naţional, distingem mai multe atribuţii
(art.134/1):
În primul rând, asigură realizarea intereselor naţionale, aplicarea şi respectarea
Constituţiei, a legilor, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, a celorlalte acte
normative, ca expresie a calităţii sale de reprezentant al Guvernului în teritoriu
(art.134/1 lit. “a”).
Prima precizare se referă la faptul că această atribuţie relevă obligativitatea
organizării executării şi executarea în concret a acelor prevederi legislative şi
administrative menite a fi realizate în teritoriu de către prefect în mod expres, precum şi
controlul îndeplinirii lor, indiferent de calitatea subiectului chemat să le pună în aplicare
(autoritate locală sau serviciu public deconcentrate).
A doua precizare vizează împrejurarea că prefectul, la nivelul său, are
obligativitatea asigurării echilibrului şi concilierii intereselor naţionale în profil teritorial
cu cele de factură locală, prin promovarea specifică a primelor şi limitarea adecvată a
celor din urmă, evitând contrapuneri şi contradicţii de natură ireconciliabilă, iar comisia
judeţeană consultativă, în cadrul căreia activează şi pe care o prezidează, trebuie să
reflecte, prin măsurile adoptate, acest lucru (art.145/3).
În al doilea rând, prefectul conduce activitatea serviciilor publice deconcentrate
ale ministerelor şi ale celorlalte autorităţi ale administraţiei publice centrale de
specialitate, organizate la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale (art.26/2 teza a II-a),
calitate în care avizează consultativ numirea şi eliberarea din funcţie a conducătorilor
acestor servicii (art.133/2 teza I-a).
Prima precizare are în vedere faptul că, în conformitate şi cu Constituţia
(art.122/2 teza a II-a) autoritatea prefectului este limitată numai asupra serviciilor
publice deconcentrate ale ministerelor altor organe centrale organizate în unităţile
admi-nistrativ-teritoriale, iar nu şi asupra altor organe sau structuri existente în teritoriu,
chiar dacă aparţin autorităţilor centrale cărora li se subordonează (cazul unităţilor
militare ale apărării naţionale), neavând relevanţă dacă subordonarea operează faţă de
Guvern, în ultimă instanţă, ori faţă de Parlament, Preşedintele României sau este cazul
unor autorităţi autonome (de genul comisiilor sau consiliilor naţionale pe anumite
probleme), condiţia fiind ca serviciile să fie deconcentrate.
În acest sens, prefectul poate propune ministerelor şi celorlalte autorităţi centrale
de specialitate măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii propriilor servicii publice ale
acestora, deconcentrate şi organizate la nivelul judeţului (art.137/3).
La rândul lor, ministerele şi celelalte organe centrale au obligaţia să comunice
prefecţilor, imediat după emitere, ordinele şi celelalte dispoziţii cu caracter normativ pe
care le transmit propriilor servicii publice deconcentrate (art.139/2).
Cea de a doua precizare vizează faptul că prefectul conduce (direct) nu numai
serviciile publice deconcentrate la nivel judeţean, ci şi pe cele organizate la nivelul
localităţilor (de exemplu, în materie financiară), desigur, în mod indirect, prin
intermediul celor judeţene, inclusiv instituţiile (de învăţământ, sănătate şi cultură de
interes public) din subordinea centrală sau teritorială.

134
 Cea de a treia precizare vizează împrejurarea că aceste autorităţi teritoriale au o
dublă subordonare centrală, una verticală şi directă (de pildă, de la nivel de judeţ faţă de
propria autoritate centrală de specialitate), iar alta orizontală faţă de prefect şi, implicit,
indirectă, prin intermediul său, faţă de guvern, ca de altfel tot astfel şi prin propriul
organ naţional central.
Raţiunea acestei subordonări specifice, faţă de prefect, rezidă din faptul că
respectivele servicii fac parte din structura (exterioară) a ministerelor sau a altor organe
centrale şi care, la rândul lor, se subordonează ierarhic Guvernului (pe plan orizontal),
iar prefectul, ca reprezentant teritorial al acestuia, trebuie să asigure, până la ultima
verigă ierarhică, deplinul control al puterii cu competenţă naţională generală asupra
puterii având doar o competenţă specială, mult mai limitată, fie naţională, fie teritorială.
Acest sistem, îl apreciem, totuşi ca fiind deosebit de restrictiv şi de un centralism
excesiv, dăunător colaborării cu autorităţile (consiliile) locale, afectând autonomia
locală pe care o limitează în laturile ei multiple (sănătate, învăţământ, cultură, ordine
publică, etc.), dar şi afectând autonomia funcţională a serviciilor din teritoriu, ceea ce nu
este în concordanţă cu tendinţa generală vest europeană de dezvoltare a autonomiei
locale, zonale şi regionale.
Cea de a patra precizare o facem în legătură cu avizul consultativ al prefectului,
necesar numirii şi eliberării din funcţie a conducătorilor serviciilor publice
deconcentrate, şi posibil de retras în situaţii motivate în vederea eliberării din funcţie a
acestora (art.133/2).
Privitor la natura lui juridică a acestuia, terminologia legală este inexactă
întrucât avizul reprezintă o opinie de specialitate cerută de factorul decizional pentru a
hotărî în deplină cunoştinţă de cauză. Or, în acest sens, avizul nu este producător de
efecte juridice, sub aspectul că existenţa sau retragerea lui nu obligă la emiterea sau
revocarea actului administrativ la care se referă.
Acordul fiind un consimţământ cerut unei alte autorităţi în vederea emiterii sau
revocării unui act administrativ, exis-tenţa sau retragerea lui, în cazul nostru la numirea
şi eliberarea din funcţie, determină hotărâtor emiterea, menţinerea sau revocarea actului,
motiv pentru care şi legea a simţit nevoia să accentueze că în situaţii bine motivate
prefectul îşi poate retrage avizul acordat, propunând, în condiţiile legii, eliberarea din
funcţie a conducătorilor serviciilor deconcentrate.
De aceea, considerăm că în situaţia dată suntem în prezenţa unui acord prealabil,
cu care trebuie să fie în concor-danţă actul ministrului sau al conducătorului organului
central privitor la situaţia juridică a conducerii din teritoriu a propriei sale structuri.
Privitor la nivelul ierarhic al serviciului deconcentrat pentru care se cere avizul,
cum din legea administraţiei publice locale nu rezultă nici o diferenţiere, înseamnă că
respectiva formalitate procedurală trebuie solicitată pentru conducătorii tuturor
autorităţilor deconcentrate din teritoriu, indiferent de nivelul lor ierarhic (judeţean,
municipal, orăşenesc sau comunal), mai puţin în cazul instituţiilor publice din
subordinea lor (spitale, şcoli, aşezăminte de cultură, etc.), deoarece acestea nefiind
autorităţi publice ci instituţii publice, prestează efectiv servicii publice în teritoriu, chiar
dacă se află în subordinea unor autorităţi teritoriale sau a unora centrale, în cazul
instituţiilor publice de interes naţional (de cercetare, muzee, teatre, etc.).
În sfârşit, acest aviz nu este necesar nici în cazul filialelor sau reţelelor regiilor
autonome ori companiilor ori societăţilor naţionale cu conducere structurată teritorial.

135
 În al treilea rând, prefectul dispune luarea măsurilor corespunzătoare pentru
prevenirea infracţiunilor şi apărarea drepturilor cetăţenilor, prin organele legal abilitate
(art.134/1 lit. “c”), inclusiv asigurarea ordinii publice (art.134/1 lit. “a” teza ultimă).
Deşi s-ar părea că această atribuţie se suprapune cu cele similare ale consiliilor
(art.38/2 lit. “n” şi “q”) şi ale primarilor (art.68/1 lit. “a” şi “i”), ea nu este, totuşi,
identică cu acestea, cel puţin sub aspectul formei prin care se înfăptuieşte şi a naturii
raporturilor dintre prefect şi autorităţile specializate, având competenţă în această
materie (poliţie, jandarmerie, pompieri, etc.), inclusiv în cazul raporturilor dintre prefect
şi consilii ori primari.
De aici, concluzia firească în privinţa faptului că dacă prefectul poate dispune
nemijlocit, desigur în condiţiile legii, măsuri de ordine publică pe întreg sau o parte din
teritoriul judeţului, inclusiv privitoare la populaţie sau alte subiecte vizate, putând
solicita consiliilor, primarilor şi autorităţilor ori instituţiilor specializate luarea măsurilor
corespunzătoare, controlând modul lor de realizare, în schimb, primarii pot numai
solicita sprijinul, pentru realizarea acestor măsuri, din partea organelor abilitate care
trebuie să îl acorde, conform legii (art.68/1 lit. “i”).
În al patrulea rând, prefectul asigură, împreună cu autorităţile şi organele
abilitate, pregătirea şi aducerea la înde-plinire, în condiţiile stabilite prin lege, a
măsurilor de apărare care nu au caracter militar, precum şi acelor de protecţie civilă;
autorităţile militare şi organele teritoriale ale Ministerului Administraţiei şi Internelor au
obligaţia să informeze şi să sprijine prefectul pentru rezolvarea oricărei probleme de
interes naţional sau judeţean, în condiţiile legii (art.134/1 lit. “d”).
Această atribuţie are o anumită particularitate având în vedere faptul că
autorităţile militare, cele militarizate, inclusiv cele interne, nefiind nici deconcentrate şi
nici descentralizate în teritoriu, nu sunt conduse de prefect, motiv pentru care între
acesta şi ele nu există raporturi ierarhice de subordonare, ci numai de colaborare, de
sprijin, de informare.
În al cincilea rând, prefectul prezintă anual guvernului un raport asupra stadiului
realizării sarcinilor ce îi revin, potrivit programului de guvernare, precum şi în legătură
cu controlul exercitat asupra legalităţii actelor autorităţilor administraţiei publice locale
(art.134/1 lit. “e”).
Raportul prezentat Guvernului constituie şi o modalitate de verificare din partea
executivului asupra activităţii reprezentantului său în teritoriu, alăturată altor forme de
verificare de genul controalelor, anchetelor, etc.
În sfârşit, prefectul mai îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege şi de
celelalte acte normative, precum şi însărcinările date de Guvern (art.134/2).
Aceste atribuţii pot fi cuprinse chiar în Legea administraţiei publice locale
nr.215/2001 (de exemplu, privitor la dizolvarea consiliului local – art.57, 58, încetarea
manda-tului primarului – art.72/4 etc.), dar şi în alte reglementări legale cum ar fi, de
exemplu, în materie electorală (Legea alegerilor locale nr.67/2004), funciară (Legea
fondului funciar nr.1/2000 modificată) ori în numeroase ordonanţe şi hotărâri
guvernamentale sau decrete (normative) prezidenţiale.
În privinţa însărcinărilor date de Guvern prefectului, ele reprezintă sarcini trasate
în vederea realizării unor atribuţii concrete, mai ales în privinţa modului lor de
înfăptuire.
II. Având în vedere raporturile dintre prefect şi autorităţile administraţiei publice
locale vom distinge mai multe atribuţii specifice.

136
 În primul rând, în calitatea sa de reprezentant al Guvernului în teritoriu, prefectul
veghează ca activitatea consiliilor locale şi judeţene, a primarilor şi preşedinţilor consi-
liilor judeţene să se desfăşoare conform legii. Acest atribut reprezintă, în fapt şi în drept,
competenţa de a exercita un con-trol general asupra activităţii respectivelor organe
(art.132/1), deşi ele nu se află în raporturi ierarhice, de subordonare, faţă de prefect
(art.132/2), lucru subliniat şi de Constituţie (art.123/4).
În al doilea rând, prefectul exercită controlul de lega-litate asupra actelor
administrative adoptate sau emise de autorităţile administraţiei publice judeţene şi
locale, precum şi ale preşedintelui consiliului judeţean, inclusiv ale primarului, cu
excepţia actelor de gestiune curentă (art.27/1 coroborat cu art.134/1 lit. “b”), expresie a
principiului controlului administrativ realizat asupra autorităţilor locale în limitele şi în
condiţiile prevăzute de lege (art.16).
Prima precizare are în vedere faptul că autorităţile locale au obligaţia să
comunice prefectului, prin intermediul secretarului unităţii administrativ-teritoriale, în
termen de cel mult 10 zile, dacă legea nu prevede altfel (art.85/1 lit. “h”) toate actele
emise de ele.
Reamintim că dacă secretarul sau primarul apreciază că un act este ilegal au
obligaţia să îl sesizeze, despre aceasta, pe prefect, în termen de 3 zile, cu indicarea
eventualelor obiecţii (art.49/2 şi art.68/1 lit. “b”, teza ultimă).
A doua precizare vizează faptul că prefectul, la rândul său, este obligat ca în
termen de 5 zile de la data comunicării oficiale a actului, pretins ilegal, (art.50/2) să
solicite autorităţilor emitente, cu motivarea corespunzătoare, să reanalizeze actul pe care
îl apreciază ca ilegal, în vederea modificării sau revocării acestuia (art.135/2).
Cea de a treia precizare se referă la împrejurarea că în urma primirii unui
răspuns nefavorabil solicitării sale ori a necomunicării în termen a soluţiei dispuse de
către organele locale, prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ,
în totalitate sau în parte, actele adoptate sau emise în termen de 30 de zile de la data
comunicării lor către prefect, solicitând anularea lor totală sau parţială.
În sfârşit, acţiunea judiciară a prefectului este scutită de taxa de timbru, iar actul
atacat este suspendat de drept pe întreaga perioadă a judecăţii până la rămânerea
definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti de admitere sau respingere a acţiunii (în
acest ultim caz actul fiind repus în executare).
Prefectul răspunde, în condiţiile legii, administrativ, civil sau penal, după caz, la
cererea autorităţilor locale sau judeţene, ale căror acte au fost atacate, în cazul în care
instanţa de contencios administrativ hotărăşte că actul a fost atacat în mod abuziv
(art.27/2).
Această prevedere legală este cât se poate de binevenită pentru a bloca orice
abuz procesual, de rea-credinţă, a prefectului menit să şicaneze organele locale, mai ales
prin blocarea aplicării actelor emise sau adoptate de ele care, prin efectul legii sunt
suspendate, rămânând în nelucrare pe toată durata litigiului în cauză.
În al treilea rând, prefectul poate solicita primarului sau preşedintelui consiliului
judeţean, după caz, convocarea unei şedinţe extraordinare de consiliu, mai ales, în
cazuri excepţionale, care impun, pe plan local, adoptarea de măsuri imediate pentru
prevenirea, limitarea sau înlăturarea urmărilor unor calamităţi, catastrofe, inundaţii,
epidemii, epizootii, precum şi pentru apărarea ordinii şi liniştii publice (art.136
coroborat cu art.40/2 şi art.106/2).
În al patrulea rând, prefectul poate participa la şedinţele consiliilor locale şi
judeţene, fie din proprie iniţiativă (de exemplu, la cele de constituire) sau la invitaţia

137
acestora, fără drept de vot, dar unde îşi poate expune opiniile faţă de problemele supuse
dezbaterii.

§ 3. Actele prefectului

În vederea îndeplinirii atribuţiilor sale prefectul emite acte juridice numite

ordine, în condiţiile legii, care pot avea caracter normativ sau individual (art.137/1),
fiind acte administrative (de putere).
Cele normative devin executorii numai după ce au fost aduse la cunoştinţă
publică, de regulă, prin publicare, iar cele individuale după data comunicării lor
subiectelor interesate. Ordinele normative se vor comunica, de îndată, Ministerului
Administraţiei şi Internelor. Acest minister poate propune Guvernului, în exercitarea
controlului ierarhic, anularea ordinelor apreciate ca ilegale sau inoportune.
Ordinele care stabilesc măsuri cu caracter tehnic sau de specialitate sunt emise
numai după consultarea serviciilor deconcentrate ale ministerelor şi celorlalte autorităţi
centrale din unităţile teritoriale, fiind contrasemnate de conducătorii acestora.
Prefecţii au obligaţia să comunice aceste ordine ministerelor şi organelor
centrale de resort, care pot propune Guvernului măsuri de anulare a respectivelor
ordine, dacă le consideră ilegale sau inoportune.
Şi actele prefectului pot fi atacate în faţa instanţei de contencios administrativ
dacă vatămă drepturi recunoscute legal celor astfel vătămaţi, inclusiv interese legitime.
Întocmai ca şi primarul, prefectul poate încheia acte civile şi comerciale
necesare bunei funcţionări a aparatului din subordine, inclusiv contracte de muncă
pentru personalul acestuia care nu are calitatea de funcţionar public.
Prefectul mai poate înfăptui şi diverse operaţiuni
tehnico-materiale de genul semnării corespondenţei, participării la şedinţele consiliilor
locale sau judeţene etc.

§ 4. Aparatul propriu al prefecturii

Pentru exercitarea atribuţiilor care revin prefectului acesta are un aparat propriu
de specialitate, cunoscut îndeobşte sub numele de Prefectură.
Structura şi atribuţiile acestuia se stabilesc prin hotărâre de guvern la propunerea
Ministerului Administraţiei şi Internelor (Hotărârea de Guvern nr.1019/2003 privind
organizarea şi funcţionarea prefecturilor).
Numirea şi eliberarea din funcţie a personalului acestui aparat se face de către
prefect, în condiţiile Statutului funcţioarilor publici, pentru personalul de carieră
administrativă care dispune de stabilitate în condiţiile legii, şi a Codului Muncii pentru
personalul auxiliar şi de deservire.
Personalul aparatului îl deserveşte pe prefect şi subpre-fect în realizarea
atribuţiilor legale şi a sarcinilor de serviciu, contribuind la pregătirea, realizarea şi
verificarea îndeplinirii actelor factorilor de decizie.

Exercitarea drepturilor şi asumarea obligaţiilor de natură civilă ale prefectului se

realizează de el sau de către persoana, de regulă subprefectul, desemnată de acesta, în
vreme ce exercitarea capacităţii juridice administrative revine prefectului.

138
 Aparatul are un secretar general, funcţionar public de conducere, numit şi
eliberat din funcţie de către Ministerul Administraţiei şi Internelor la propunerea
prefectului.
Numirea se face, în condiţiile legii, prin concurs sau examen, organizat de
respectivul minister, cu participarea prefectului sau a subprefectului.
Eliberarea din funcţie se poate face, în condiţiile legii, la iniţiativa Ministerului
Administraţiei şi Internelor, în baza concluziilor unei anchete administrative, ca urmare
a comiterii unor abateri, când urmează a se lua măsuri sancţionatorii.
Secretarul general are studii superioare, de regulă, juridice sau administrative,
dispunând de stabilitate în funcţie, în condiţiile legii.
În judeţele cu suprafaţă întinsă sau cu localităţi amplasate la mari distanţe de
reşedinţa judeţului sau în mari aglomerări urbane, prefectul poate organiza, cu
aprobarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, oficii prefecturale. Acestea sunt
componente ale structurii aparatului propriu al prefectului, în subordinea sa directă,
conduse de un director numit de prefect.

139
 Secţiunea a IV-a. Comisia judeţeană consultativă

În fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti se organizează o comisie

consultativă90.
Comisia este alcătuită din prefect şi preşedintele consiliului judeţean; subprefect
şi vicepreşedinţii consiliului judeţean; secretarul general al prefecturii şi secretarul
general al judeţului; primarul municipiului reşedinţă de judeţ, respectiv primarul
general, viceprimarii şi secretarul general al municipiului Bucureşti; primarii oraşelor şi
comunelor din judeţ, respectiv primarii sectoarelor municipiului Bucureşti; şefii
serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi celorlalte autorităţi ale
administraţiei publice centrale de specialitate organizate la nivelul judeţului sau
municipiului Bucureşti; şefii compartimentelor din aparatul propriu al consiliului
judeţean sau al Consiliului General al Municipiului Bucureşti; conducă-torii regiilor
autonome de interes judeţean, ai sucursalelor (judeţene) ale regiilor autonome de interes
naţional şi ai companiilor ori societăţilor de interes naţional, precum şi conducătorii
altor structuri organizatorice în judeţ sau în muni-cipiul Bucureşti.
La lucrările comisiei pot fi invitate şi alte persoane a căror prezenţă este
considerată necesară, ca de exemplu, reprezentanţi ai armatei, justiţiei, parchetului, etc.
Comisia consultativă se convoacă de prefect şi de preşedintele consiliului
judeţean, respectiv primarul general al municipiului Bucureşti, o dată la două luni sau
ori de câte ori este necesar.
Lucrările ei se conduse, prin rotaţie, de prefect şi de preşedintele consiliului
judeţean.
Secretariatul comisiei este asigurat de doi funcţionari din aparatul prefectului şi
doi funcţionari din aparatul consiliului judeţean.
Comisia dezbate şi îşi însuşeşte, prin consens, programul anual orientativ de
dezvoltare economică şi socială al judeţului, pe baza Programului de guvernare acceptat
de Parlament.
Programul orientativ este comunicat serviciilor publice deconcentrate ale
ministerelor şi celorlalte organe centrale, filialelor judeţene ale regiilor autonome ori
companiilor sau societăţilor de interes naţional, regiilor autonome, societăţilor
comerciale şi serviciilor publice de interes local şi judeţean interesate, precum şi
autorităţilor locale.
În cadrul comisiei pot fi convenite şi alte acţiuni ce urmează a fi întreprinse de
prefect şi de serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi organelor centrale
organizate în judeţ, pe de o parte, şi de consiliul judeţean şi serviciile publice ale
acestuia, pe de altă parte, în scopul armonizării măsurilor din Programul de guvernare
cu activităţile desfăşu-rate de autorităţile locale şi judeţene conform atribuţiilor şi
responsabilităţilor revenite potrivit legii.
În fiecare judeţ se constituie un comitet operativ-consultativ format din prefect şi
preşedintele consiliului judeţean, subprefect şi vicepreşedinţii aceluiaşi consiliu,
secretarul general al prefecturii şi cel al judeţului, precum şi primarul municipiului
reşedinţă de judeţ, o organizare similară constituindu-se şi la nivelul capitalei.
90
A se vedea analizele consacrate comisiei administrative de către D. Brezoianu, op.cit., pag. 143; M.T.
Oroveanu, op.cit., pag. 410; R.N. Petrescu, Drept administrativ, op.cit., pag. 132-133; A. Iorgovan, Drept
administrativ, vol. IV, op.cit., p. 277-278; M. Preda, C. Manda, op.cit., pag. 214-216; V. Prisăcaru,
op.cit., pag. 508-511; Al. Basarab-Şinc, op.cit., pag. 156-159; P. Dima, C. Manda …, Legea
administraţiei publice locale. Op.cit., pag. 204-210; I. Santai, Natura juridică, atribuţiile şi controlul
legalităţii actelor comisiei administrative, în “Studii de drept românesc”, nr. 4/1994, pag. 307-311.

140
 Acest comitet dezbate şi elaborează soluţii operative şi permite informarea
reciprocă a membrilor săi cu privire la principalele acţiuni ce urmează a fi desfăşurate în
judeţ.
Comitetul se întruneşte săptămânal, de regulă în ziua de luni, iar şedinţele sale
sunt conduse, prin rotaţie, de prefect şi preşedintele consiliului judeţean.
În cadrul său se pot iniţia, de comun acord, proiecte de hotărâri de guvern sau de
ordine ale prefectului ori dispoziţii ale preşedintelui consiliului judeţean, precum şi
iniţierea de hotărâri ale consiliului judeţean, care să concretizeze măsurile stabilite de
comun acord, potrivit competenţelor decizionale specifice fiecărei autorităţi şi instituţii
participante.
Remarcăm faptul că această comisie nu poate adopta acte juridice obligatorii
pentru toate autorităţile, instituţiile şi persoanele din judeţ. Totuşi, programul anual
orientativ de dezvoltare economică-socială a judeţului, dedus din Programul guvernului
este, din momentul adoptării sale, obligatoriu pentru prefect şi serviciile descentralizate
în judeţ ale organelor centrale, inclusiv pentru filialele judeţene ale regiilor autono-me,
companiile şi societăţile de interes naţional, toate fiind subiecte în subordinea
guvernului.
În schimb, pentru consiliul judeţean, consiliile locale şi primari care dispun de
autonomie, precum şi pentru regiile, serviciile publice şi societăţile de interes local sau
judeţean din subordinea consiliilor, programul nu are, aşa după cum o spune şi titlul,
decât o valoare orientativă.
Pentru organizarea de stat a României a devenit o tradiţie încercarea de a
concilia, în permanenţă, interesele locale cu cele naţionale şi invers. 91
După 1989 s-a creat, prin Legea administraţiei publice locale nr.69/1991 comisia
administrativă, apoi, prin Ordonanţa de urgenţă nr.22/1997 a Guvernului, comitetul
director teritorial de scurtă existenţă, iar acum comisia consultativă.
Din păcate, aceste fluctuaţii92 nu au fost numai de terminologie juridică, ci şi de
mod de organizare ca şi de atribuţii atât de diferite ale aceleaşi instituţii, ceea ce s-a
repercutat negativ în practica conlucrării dintre prefect cu consiliile judeţene şi locale,
inclusiv cu primarii.
Continua dezvoltare şi întărire a autonomiei locale, precum şi accentuata
descentralizare a serviciilor publice de interes naţional reclamă în mod imperios o şi mai
strânsă conlucrare, în plan teritorial, între reprezentanţii puterii centrale la acest nivel cu
reprezentanţii puterii locale, ceea ce implică şi o deconcentrare treptată şi hotărâtă, pe
plan administrativ, în cele mai diverse domenii, chiar dacă, până acum, ele au aparţinut
exclusiv intereselor naţionale, structurilor şi competenţelor centrale.

91
Asupra consiliului de prefectură de după anul 1918, a se vedea E.D. Tarangul, “Tratat de drept
administrativ român”, Cernăuţi, 1944, p. 172 – 173; V.Onişor, “Tratat de drept administrativ român”,
Bucureşti, “Cartea Românească”, 1930, p. 146; P. Negulescu, G. Alexianu, R. Boilă, “Codul
administrativ adnotat”, Institutul de Arte Grafice “Vremea”, Bucureşti, 1930, p. 548-549.
92
A se vedea asupra republicării Legii administraţiei publice locale nr. 69/1991 în anul 1996, I. Santai,
“Delegaţia permanentă şi comisia administrativă”, în “Studii de drept românesc”, nr.1-2/1997, p.47 -49.

141
 Secţiunea a V-a. Sistemul electoral local

§ 1. Noţiunea sistemului electoral

Normele juridice care reglementează alegerea autorităţilor publice reprezentative

– pe plan naţional (parlamentul şi, după caz, şeful statului) sau pe plan local – ce
exercită puterea legislativă ori cea executivă, se reunesc în instituţia sistemului
electoral. Sistemul electoral prin componentele sale, legislativ şi prezidenţial1,68
constituie obiectul dreptului constituţional2, în timp ce componenta locală intră în sfera
de incidenţă a dreptului administrativ.
Normele sistemului electoral se constituie în instituţii de sine stătătoare în cadrul
ramurilor de drept aparţinătoare, reglementând drepturile electorale ale cetăţenilor,
condiţiile necesare pentru exercitarea acestor drepturi de către alegători, îndatoririle ce
revin autorităţilor şi organismelor electorale în această materie, precum şi garanţiile
juridice instituite pentru asigurarea desfăşurării corespunzătoare a procesului electiv,
inclusiv finalizarea acestuia3.69
Drepturile electorale reprezintă o categorie distinctă în cadrul drepturilor
fundamentale cetăţeneşti, cuprinzând dreptul de a alege, dreptul de a fi ales şi, după caz,
dreptul de revocare, fiind încadrate în grupa drepturilor politice,4 datorită naturii lor
proprii şi distincte, neputând fi exercitate de străini, cât şi în categoria facultăţilor legale
strict personale sau individuale (de natură nepatrimonială), datorită modului restrictiv şi
singular de atribuire şi de exercitare întrucât exprimă şi ocrotesc calitatea intrinsecă de
cetăţean adult sau major, precum şi opţiunea social-politică a acestuia ca alegător5
regăsită în rezultanta votului general acordat unui partid, unei formaţiuni politice,
alianţe electorale, alianţe politice, ori unui candidat.
Alăturat drepturilor electorale fundamentale mai există şi alte drepturi adiacente
lor, menite a permite punerea celor dintâi în valoare, ocrotirea lor, declanşarea
procedurii de tragere la răspundere pentru încălcarea lor, etc., aşa cum sunt, de pildă,
cele privind propunerile de candidaţi, alcătuirea organismelor electorale, exerciţiul
căilor de atac în materie electorală, etc.
Terminologic alegerile locale mai sunt desemnate şi prin expresiile „alegeri
comunale”, „municipale”, „alegeri administra-tive”, menite a se diferenţia de cele
„parlamentare”, „generale”, „legislative”, „naţionale”, „prezidenţiale”, etc.
Legea nr.67/2004 privind alegerile locale reprezintă principalul act normativ
care constituie sediul materiei electorale, întemeiată pe prevederile Constituţiei, şi
întregită de alte reglementări.

§ 2. Drepturile electorale
681
Prevederi vizând sistemul electoral parlamentar şi cel prezidenţial se află cuprinse în Constituţie, în
Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi Senatului, precum şi în Legea nr. 69/1992
pentru alegerea Preşedintelui României.
În cazul sistemului electoral local prevederile în cauză sunt cuprinse în Constituţie (art. 36, 37, 121, 122),
în Legea nr. 67/2004 privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale şi chiar în Legea
administraţiei publice locale nr. 215/2001.
2
A se vedea în acest sens T. Drăgan, Drept constituţional şi instituţii publice, tratat elementar , Lumina
Lex, vol. II, Bucureşti, 1996, pag. 20-80
693
T. Drăganu, Drept constituţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag. 280.
4
Idem, op. cit.
5
I. Deleanu, Drept constituţional, Editura didactică şi Pedagogică ,Bucureşti, 1980, pag. 269.

142
 Drepturile electorale cuprind dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales, categorii
distincte ale drepturilor fundamentale electorale, care cunosc în materia alegerilor locale
moduri specifice de exercitare şi finalizare, comparativ cu alegerile legislative şi cele
prezidenţiale.
Dreptul de a alege sau dreptul de vot (deşi cele două noţiuni nu sunt pe deplin
identice) constă în facultatea recunoscută cetăţeanului de a opta pentru organizaţia
şi/sau candidatul ori candidaţii înscrişi pe buletinele de vot pentru funcţiile de consilier
sau de primar, aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
1. Universalitatea votului este acea caracteristică a acestuia de a reveni oricărui
cetăţean în următoarele condiţii:
a. Existenţa cetăţeniei române, condiţie politico-juridică esenţială, indiferent de
modul ei de dobândire6 sau de existenţa concomitentă a altei sau a altor cetăţenii, iar
subsecvent acestei condiţii, operează şi cerinţa obligativităţii domiciliului în ţara, după
caz, în condiţiile legii, şi a reşedinţei7 în ţară, respectiv în localitatea (comuna, oraşul,
municipiul) unde îşi exercită votul (art.3 alin. 3 şi 4).
Potrivit Constituţiei revizuite (art.16/3) în condiţiile aderării României la
Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au
dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale.
b. Împlinirea vârstei de 18 ani până în ziua alegerilor, respectiv condiţia
majoratului ce prezumă existenţa discernământului necesar exprimării valabile a
opţiunii politice.
Potrivit Constituţiei revizuite (art.16/3), în condiţiile aderării României la
Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele Legii organice, au
dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţie publice locale.
c. Deplinătatea facultăţilor mintale, adică inexistenţa stării de alienat sau debil
mintal pus sub interdicţie prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă.8
(art.5/1 lit. a).
d. Existenţa aptitudinii morale de alegere, adică inexistenţa interdicţiei sau
decăderii din drepturile electorale pe durata stabilită prin hotărâre judecătorească de
condamnare rămasă definitivă.9 (art.5/1 lit. b).
2. Egalitatea votului reprezintă participarea cu aceeaşi măsură de putere juridică
a opţiunii politice a oricărui alegător la desemnarea candidatului preferat, fără deosebire
de rasă, naţionalitate, sex, religie, convingeri politice, vârstă, grad de cultură, origine
socială, profesie, avere, neexistând nici o discriminare, cens sau privilegiu în această
privinţă, ca o reflectare a principiului juridic fundamental1070 al egalităţii în drepturi a
cetăţenilor.
Aceasta înseamnă că fiecare cetăţean are dreptul la acelaşi număr de voturi,
adică, în cazul nostru, câte unul pentru alegerea aceleiaşi autorităţi (consiliul local,
judeţean şi primar), iar voturile sale au aceeaşi importanţă sau valoare ca şi a oricărui alt
votant, el fiind înscris într-o singură listă şi având numai o singură carte de alegător.
În sistemul votului exprimat pe baza scrutinului uninominal (pentru alegerea
primarului şi a consilierului independent), unde fiecare alegător are câte un singur vot
pentru un singur candidat, egalitatea voturilor este evidentă.
706
Consacrat de art. 4/2 din Constituţie, art. 2/1 din Legea nr. 67/2004
7
Lipsirea de drepturi electorale este o sancţiune penală complementară (art. 64 din Codul Penal)
8
Consacrat de art. 4/2 din Constituţie, art. 2/1 din Legea nr. 67/2004
9
Lipsirea de drepturi electorale este o sancţiune penală complementară (art. 64. din Codul Penal)
10
Consacrat de art. 4/2 din Constituţie, art. 2/1 din Legea nr. 67/2004

143
 În sistemul votului exprimat pe baza scrutinului de listă şi a reprezentării
proporţionale (pentru alegerea consiliului) în care votul alegătorului este pentru mai
mulţi candidaţi aflaţi unitar pe aceeaşi listă de pe buletinul de vot, egalitatea votului
rezultă, pe de o parte, din faptul că oricare alegător dispune doar de un singur vot pentru
o singură listă oricare şi oricât de cuprinzătoare ar fi ea, iar, pe de altă parte, câtul
electoral sau numărul minim de voturi favorabil pentru alegere este identic pentru
fiecare listă de candidaţi sau candidat independent. Cum toţi alegătorii sunt din aceeaşi
secţie de votare şi cum se votează numai candidaţii aceleiaşi circumscripţii, egalitatea
între voturile exprimate este deplină în zona (secţia de votare) respectivă, dar nu şi la
nivelul aceleaşi sau a altor circumscripţii electorale.
3. Votul direct constă în alegerea nemijlocită a candidatului sau candidaţilor fără
nici o intermediere, specifică doar votului indirect prin electori (art.1 alin. 2), o singură
excepţie reprezentând-o cazul viceprimarilor, a preşedinţilor şi vicepreşedinţilor
consiliilor judeţene, aleşi de către consilierii respectivelor organe, iar nu de către
electoratul local ((art.1/5).
4. Votul secret constă în imposibilitatea cunoaşterii de către terţi, inclusiv de
către organismele electorale, a opţiunii alegătorului, iar acest caracter de nepublicitate
este asigurat şi de imprimarea uniformă a buletinului de vot, de utilizarea aceluiaşi gen
de ştampile imprimate pe buletin, de utilizarea individuală a cabinei de vot, de existenţa
urnei de vot închise şi sigilate, operaţiunea votării fiind individuală, iar opţiunea
nepublică.
5. Votul liber exprimat constă în exercitarea nestânjenită de nimic a opţiunii
politice a alegătorului pentru un anume candidat sau listă, în condiţiile asigurării
secretului operaţiunii de votare.
Dreptul de a fi ales (primar sau consilier) revine persoanelor care întrunesc, pe
de o parte, condiţiile de a alege, iar pe de altă parte, îndeplinesc şi cerinţele specifice
acestei calităţi. De aici concluzia că nu pot fi aleşi cei care nu au dreptul de a alege,
precum şi cei care nu îndeplinesc şi cerinţele proprii calităţii de ales.
Ca o precizare prealabilă, trebuie să facem distincţie între calitatea de a candida
şi calitatea de a fi ales, în sensul că prima exclude cu desăvârşire persoanele care nu pot
alege, dar nu exclude cu desăvârşire dreptul de a candida al acelora care nu au calitatea
de a fi aleşi, urmând ca, ulterior alegerii, să se verifice, în procesul de validare,
îndeplinirea condiţiilor cerute pentru calitatea de consilier sau de primar.
În primul rând, nu pot fi aleşi (şi nici candida) decât cei care au cetăţenia română
(nefiind excluse persoanele care mai au şi o altă cetăţenie) ori care, având numai
cetăţenia română, şi-au stabilit domiciliul în străinătate (art.16 alin. 3 din Constituţie),
menţionând şi dreptul de a fi aleşi şi cetăţeni ai Uniunii Europene în condiţiile aderării
noastre la U.E.
În al doilea rând, nu pot fi alese (şi nici candida) persoanele cărora nu li se
recunoaşte dreptul de asociere politică de către Constituţie (art.40 alin. 3), respectiv
magistraţii (judecătorii şi procurorii), judecătorii Curţii Constituţionale, Avocaţii
Poporului, membrii activi ai armatei, poliţiştii (art.5 alin. 2 lit. a).
În al treilea rând, nu pot fi aleşi (şi nici candida) alţi funcţionari publici care nu
pot face parte din partide politice conform prevederilor legilor organice, aşa cum este,
de pildă, cazul secretarilor de localitate sau ai judeţelor11, etc.
În al patrulea rând, nu poate candida şi nici nu poate fi ales cel care mai are o
candidatură depusă într-o altă circumscripţie electorală cu excepţia cazului în care

144
candidatura se depune atât pentru consiliul local cât şi pentru consiliul judeţean, precum
şi pentru primar (art.6/5, 6/6, 42).
În al cincilea rând, deşi poate candida şi poate fi aleasă persoana care dobândeşte
calitatea de consilier, devine incompatibilă, după validarea mandatului său, dacă mai are
şi alte funcţii publice administrative locale sau centrale, funcţii parlamentare sau alte
calităţi stabilite prin lege (art.30 din Legea nr.215/2001 şi art.88/1 din Legea
nr.161/2003)12, neoptând, în termen de 10 zile, numai pentru calitatea de consilier.
Dreptul de revocare constă în facultatea legal recunoscută alegătorului sau
organismelor abilitate (situaţie caracteristică numai în sistemul mandatului imperativ13),
ceea ce nu este cazul nostru, de a putea retrage mandatul celui ales, înainte de data
expirării lui, după o procedură anume instituită sau similară celei de alegere.
În sistemul mandatului reprezentativ consacrat de Constituţie (art.69), aplicabil
şi pe plan local, deşi nu este prevăzut expres, dar se deduce din textele Legii
administraţiei publice locale (art.60 reglementează cazurile de încetare a mandatului de
consilier, art.73 reglementează demiterea primarului), cel ales nu poate fi revocat din
funcţie şi nici nu poate fi tras la răspundere juridică pentru opiniile sau votul exprimat în
exercitarea mandatului său, indiferent de posibila sa răspundere sau implicare politică
faţă de formaţiunea căreia îi aparţine, motiv pentru care va suporta eventualele
consecinţe de natură nejuridică (de pildă, excluderea din formaţiunea politică din care a
făcut parte în momentul alegerii sale) şi mai puţin juridică. 1471
Partidele politice şi alianţele politice constituie potrivit legii partidelor politice
propun candidaturile. Alianţele electorale se pot constitui între partide politice sau
alianţe politice la nivel local sau judeţean. Partidele politice din alianţele politice sau din
alianţele electorale pot participa la alegeri numai pe listele alianţelor. Un partid nu poate
face parte, la acelaşi nivel, decât dintr-o singură alianţă. Alianţele electorale se
înregistrează la biroul electoral al circumscripţiei electorale în care se depun
candidaturi.
Organizaţiile legal constituite aparţinând minorităţilor naţionale sunt asimilate
partidelor politice, alianţelor politice şi alianţelor electorale.

§ 3. Organizarea alegerilor

3.1. Stabilirea datei alegerilor

Durata mandatului consiliilor, precum şi a funcţiei de primar este de patru ani,
iar în raport de momentul expirării acestuia guvernul stabileşte data alegerilor consiliilor
şi a
primarilor, printr-o hotărâre, cu cel puţin 50 de zile înaintea datei votării (art.9/1),
această zi fiind o duminică. Alegerile pentru consilieri sunt valabile indiferent de
numărul alegătorilor participanţi la vot.
În cazul alegerilor reprogramate (datorită neîndeplinirii condiţiilor legale la
primul tur de scrutin) sau al celor anticipate (datorită ivirii unor situaţii ce au determinat
7111
Conform Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001
12
În redactarea iniţială şi apoi republicată a Legii nr. 69/1991 privind administraţia publică locală se
prevedeau şi alte interdicţii
13
T. Drăganu, I. Deleanu, Studii de drept constituţional, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,1975, pag. 7-46.
14
De pildă, excluderea din comisia de specialitate. Totuşi, în cazul primarului s-a consacrat expres, prin
Legea nr. 215/2001 (art. 73/1) încetarea, înainte de termen, a mandatului său, ca urmare a rezultatului
unui referendum local organizat potrivit legii, ca o sancţiune de factură mai mult politico-socială decât
juridică.

145
încetarea prematură a mandatului consiliului, consilierilor sau primarilor înainte de
termen) data alegerilor se stabileşte astfel:
a) dacă din totalul alegătorilor prezenţi la vot dintr-o circumscripţie electorală au
votat în cazul primarului mai puţin jumătate plus unu, se vor organiza de drept noi
alegeri, la două săptămâni de la data alegerilor precedente, în aceleaşi condiţii cu cele
iniţiale (art.93/2);
b) se vor organiza din nou alegeri, în acelaşi termen pentru candidaţii situaţi pe
primele două locuri, inclusiv în cazul parităţii de voturi, când se declară balotajul
(art.93/3);
c) în cazul consiliului se vor fixa noi alegeri în următoarele situaţii:
- neconstituirea acestuia prin neîntrunirea consilierilor aleşi în proporţie de 2/3 în
trei şedinţe consecutive, datorită absenţei nemotivate a celor aleşi şi a imposibilităţii
înlocuirii cu supleanţi de pe listele de candidaţi (alegerile de completare se vor organiza
în termen de 30 de zile art.31 din Legea nr.215/2001);
- nevalidarea mandatelor a cel puţin 2/3 din totalul membrilor consiliului (art.35
din Legea nr.215/2001), legea neprevăzând un termen pentru convocarea noilor alegeri,
caz în care, prin analogie, vom recurge la termenul general de 30 de zile prevăzut de
art.31 din aceeaşi lege, cu excepţia cazului când hotărârea de invalidare este atacată la
instanţa de contencios administrativ urmând a se calcula alte termene (avem în vedere
situaţia prevăzută de art.33 din Legea nr.215/2001);
d) în ipoteza încetării mandatului consiliului înainte de termen distingem
următoarele situaţii:
- dizolvarea de drept a consiliului, constatată prin ordinul prefectului ca urmare a
neîntrunirii sale consecutive timp de 3 luni a celui local şi 6 luni a celui judeţean ori a
neadoptării nici unei hotărâri în 3 şedinţe consecutive sau a reducerii numărului
consilierilor sub jumătate plus unu în cazul consiliului local şi sub 2/3 a celui judeţean,
fără posibilitatea completării cu supleanţi (art.58/1 din Legea nr.215/2001);
- dizolvarea consiliului prin hotărâre de guvern, cu titlu de sancţiune (art.57/1
din Legea nr.215/2001).
În toate aceste situaţii alegerile locale anticipate vor avea loc la data stabilită de
guvern, în termen de 30 de zile, după expirarea termenelor de atac împotriva actului
prefectului sau al guvernului ori după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de
respingere a acţiunii consilierilor (conform Legii nr.215/2001).
e) în cazul încetării înainte de termen a mandatului primarului (prin demisie,
demitere, apariţia unei stări de incompatibilitate, etc.) legea nu a stabilit un termen
pentru convocarea alegerii anticipate, trebuind să recurgem la termenul general de 30
zile pus la dispoziţia guvernului pentru stabilirea noilor alegeri şi care se va calcula
începând cu momentul constatării cauzei de încetare a funcţiei, dacă nu cumva măsura
de încetare a fost atacată în contencios administrativ, când trebuie aşteptată soluţia
definitivă şi irevocabilă a instanţei judecătoreşti în funcţie de care se va fixa data
alegerilor.
f) în ipoteza constatării fraudei electorale de către Biroul Electoral Central şi a
anulării rezultatele alegerilor se vor organiza noi alegeri (repetarea scrutinului) în
termen de cel mult două săptămâni ( 33/1 lit. h).

3.2. Circumscripţiile electorale şi secţiile de votare

146
 Circumscripţiile electorale sunt porţiuni ale teritoriului statului cuprinzând un
electorat propriu care alege unul sau mai mulţi candidaţi într-un organism sau funcţie cu
caracter reprezentativ15.72
Potrivit sistemului utilizat în ţara noastră circumscripţiile electorale coincid cu
unităţile administrativ-teritoriale datorită utilizării scrutinului de listă sau a votului
plurinominal (diferit de sistemul uninominal caracterizat prin identitatea numărului de
circumscripţii cu cel al mandatelor).
Pentru alegerea consiliilor şi a primarilor, fiecare comună, oraş (municipiu) şi
judeţ, respectiv localitate, constituie o circumscripţie electorală adusă la cunoştinţă
publică.
Întrucât numărul consilierilor dintr-un consiliu se stabileşte în funcţie de
populaţia existentă în respectiva unitate administrativă la 1 ianuarie a anului în care au
loc alegerile – iar acest număr variază1673 de la 9, pentru o populaţie de până la 1.500
locuitori, şi, respectiv, de 31, la populaţie de peste 400.000 locuitori, rezultă că, practic,
nu poate exista o identitate numerică de alegători şi de persoane alese între diferitele
circumscripţii electorale de acelaşi nivel administrativ, chiar dacă au acelaşi număr de
consilieri sau un singur primar.
Secţiile de votare sunt subunităţi teritoriale şi de electorat ale circumscripţiilor
electorale, create din considerente practice determinate de mărimea teritoriului şi de
numărul populaţiei votante din acel loc, în scopul asigurării unei desfăşurări ordonate şi
simultane a alegerilor în cadrul aceleiaşi unităţi administrative şi în acelaşi interval de
timp.
De altfel, ar fi şi o imposibilitate practică reunirea într-un singur centru de votare
a electoratului dintr-o singură localitate sau judeţ, cu puţine excepţii (de pildă, în cazul
unei comune mai mici constituită dintr-un singur sat), întrucât aceasta ar presupune
eforturi financiare deosebite din partea populaţiei, de organizare şi transport, din partea
autorităţilor.
Secţiile de votare se organizează astfel:
a) câte o secţie de votare la 1000-2000 de locuitori în localităţile urbane cu o
populaţie de peste 2000 de locuitori sau la comunele cu populaţie de 500-200 de
locuitori, de regulă în fiecare sat;
b) câte o secţie de votare în sate sau grupuri de sate cu o populaţie până la 500
de locuitori
La aceeaşi secţie de votare, alegătorii votează atât pentru consiliul local,
consiliul judeţean cât şi pentru primar.
Spre deosebire de alegerile legislative şi prezidenţiale în cadrul cărora voturile
exprimă opţiuni naţionale, în cazul alegerilor locale nu se mai organizează secţii de
votare în staţiile de cale ferată, autogări, porturi şi aeroporturi pentru alegătorii care în
ziua alegerilor efectuează călătorii şi nici pe lângă misiunile diplomatice ori oficiile
consulare ale României pentru personalul lor sau pentru cetăţenii români aflaţi în acel
moment în străinătate sau pe navele sub pavilion român aflate în străinătate şi nici
pentru militarii în termen.
Delimitarea şi numerotarea secţiilor de votare se face de către primari care vor
aduce la cunoştinţa alegătorilor rezultatele acestor operaţiuni indicând şi sediul secţiei
de votare, în cel mult 20 de zile de la stabilirea date alegerilor .

7215
T. Drăganu, op.cit., pag. 302.
7316
A se vedea prevederile art. 29 din Legea nr. 215/2001.

147
 3.3. Birourile electorale
În scopul asigurării unei cât mai bune desfăşurări a operaţiunilor electorale la
nivel local se instituie birourile electorale, iar la nivel naţional Biroul Electoral Central,
care veghează la respectarea şi executarea dispoziţiilor legale privitoare la alegeri,
precum şi controlul legalităţii operaţiunilor aferente acestora.
Birourile electorale sunt organisme reprezentative prin modul lor de alcătuire, şi
temporare, prin durata funcţionărilor, astfel încât ele nu aparţin nici uneia din puterile
constituite de stat, deşi în realizarea atribuţiilor ce le revin membrii care le compun
exercită totuşi o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat obligatoriu, în mod
corect şi imparţial (art.23/3).
În privinţa modului lor de compunere legea a stabilit un sistem mixt de alcătuire,
reprezentând o combinaţie formată din magistraţi sau jurişti numiţi, îmbinată cu
reprezentanţi ai organizaţiilor politice anume desemnaţi în acest scop, cu excluderea
funcţionarilor administraţiei locale şi a candidaţilor care nu pot intra în alcătuirea lor
dacă participă la alegerile respective şi a persoanelor fără drept de vot, inclusiv soţi,
rudele şi afinii, până la gradul doi, ai candidaţilor.
Birourile electorale se constituie după cum urmează:
- birourile electorale de circumscripţie;
- birourile electorale ale secţiilor de votare;
- Biroul Electoral Central.
A. Birourile electorale de circumscripţie
Aceste birouri se constituie astfel:
- la nivelul comunelor dintr-un număr de 7 membri dintre care 2 jurişti
(preşedintele şi vicepreşedintele) şi 5 reprezentanţi ai partidelor politice, ai
alianţelor politice şi ai alianţelor electorale care participă la alegeri în
circumscripţia respectivă;
- la nivelul oraşelor şi municipiilor dintr-un număr de 9 membri dintre
care 2 jurişti şi 7 reprezentanţi politici;
- la nivelul judeţelor şi a municipiului Bucureşti dintr-un număr de 15
persoane dintre care 4 jurişti şi 11 reprezentanţi.
Desemnarea juriştilor, dintre care unul va fi, de regulă magistrat, se face în
şedinţă publică în termen de 5 zile de la stabilirea datei alegerilor de către preşedintele
tribunalului, prin tragere la sorţi, dintre magistraţii şi juriştii existenţi în judeţ, respectiv
în municipiul Bucureşti. Lista magistraţilor se întocmeşte de către preşedintele
tribunalului, iar cea a altor jurişti de către prefect împreună cu preşedintele instanţei
judeţene. Juriştii nominalizaţi nu trebuie să facă parte din nici un partid, alianţă politică
sau electorală, iar dacă numărule lor este insuficient lista se va completa de către
prefect, la propunerea primarilor, cu alte persoane care se bucură de prestigiu în faţa
locuitorilor, având cel puţin studii medii şi care nu fac parte din partide sau alianţe.
Preşedintele tribunalului îl desemnează pe preşedintele şi vicepreşedintele biroului
electoral de circumscripţie.
Filialele locale ale partidelor şi alianţelor care participă la alegeri vor comunica
birourilor de circumscripţie numele şi prenumele reprezentanţilor lor, chiar în număr
mai mare, care vor face parte din birou. În cazul în care nu operează această comunicare
sau numărul reprezentanţilor desemnaţi este insuficient, preşedintele biroului va
proceda la completarea organismului electoral prin tragere la sorţi cu persoane propuse
de primar şi care nu fac parte din partide politice sau alianţe.

148
 Completarea biroului are loc în ordinea descrescătoare a numărului de candidaţi
propuşi pentru consiliu şi primar, iar dacă partidele şi alianţele au acelaşi număr de
candidaţi reprezentanţii lor fac parte din biroul circumscripţiei în limita locurilor
neocupate de partide şi alianţe aflate într-o situaţie mai favorabilă, iar dacă numărul
total al partidelor şi alianţelor reprezentate propuse este mai mic decât cel al membrilor
biroului – dar numărul celor propuşi este mai mare, se repetă operaţiunea de desemnare
până la ocuparea tuturor locurilor. Dacă totuşi nu este posibilă reprezentarea tuturor,
datorită numărului mai mare de reprezentanţi propuşi, preşedintele biroului va proceda
prin tragerea la sorţi a reprezentanţilor până la ocuparea tuturor locurilor. Oricum un
partid sau o alianţă nu poate avea mai mult de 3 reprezentanţi.

Contestaţiile asupra modului de constituire a birourilor electorale de

circumscripţie comunală şi orăşenească se pot introduce la biroul electoral judeţean, iar
cele privind acest din urmă organism se vor introduce la Biroul Electoral Central
(art.35/1).
În judeţele în care se organizează alegeri parţiale în cel puţin două circumscripţii
electorale se constituie un birou electoral judeţean, format din 3 judecători, ce
îndeplineşte corespunzător atribuţiile Biroului Electoral Central
Birourile electorale de circumscripţie au următoarele atribuţii (art.25/1):
a) urmăresc aplicarea dispoziţiilor legale privind alegerile în circumscripţia
electorală;
b) verifică actualizarea listelor electorale permanente şi veghează la întocmirea
copiilor de pe aceste liste şi la organizarea secţiilor de votare
c) înregistrează listele de candidaţi şi candidaturile independente, candidaturile
de primar şi constată rămânerea definitivă a acestora;
d) comunică biroului judeţean denumirea partidelor politice, alianţele şi
organizaţiile minorităţilor naţionale care au depus liste complete de candidaţi.
e) fac publicaţiile şi afişările necesare privind listele de candidaţi, candidaturile
independente şi cele de primar;
f) stabilesc, pe baza numărului de alegători din listele electorale permanente,
numărul necesar de susţinători pentru candidaturile independente;
g) distribuie birourilor secţiilor de votare buletinele de vot, ştampilele de vot şi
cele de control;
h) rezolvă întâmpinările privind propria activitate şi contestaţiile privind
operaţiunile birourilor secţiilor de votare;
i) biroul electoral de localitate totalizează voturile exprimate şi stabileşte
rezultatul alegerilor în circumscripţia respectivă; eliberează celor aleşi certificatul
doveditor; totalizează voturile pentru consilierii judeţeni, întocmind procesul-verbal pe
care-l înaintează biroului electoral de circumscripţie judeţeană împreună cu contestaţiile
aferente;
j) biroul electoral judeţean totalizează voturile exprimate pentru întreg consiliul
judeţean, stabilind rezultatul alegerilor pentru acesta; eliberează aleşilor certificatul
doveditor; transmite consiliului judeţean procesele-verbale privind rezultatele alegerii
pentru validarea lor;
k) organizează, după caz, al doilea tur de scrutin pentru primar;
l) comunică datele privind alegerile şi rezultatele lor Biroului Electoral Central
şi guvernului şi aduc la cunoştinţă publică locală rezultatul alegerilor;

149
 m) primesc de la birourile secţiilor de votare şi predau judecătoriei (Tribunalului
Municipiului Bucureşti) buletinele de vot întrebuinţate şi necontestate, cele anulate,
ştampilele şi materialele necesare votării.
Birourile electorale de circumscripţie judeţeană mai exercită următoarele
atribuţii în plus (art 30):
a) urmăresc aplicarea dispoziţiilor legale electorale în circumscripţiile din
cuprinsul judeţului;
b) asigură aducerea la cunoştinţa birourilor de localitate a hotărârilor Biroului
Electoral Central, urmărind modul de aplicare a acestora;
c) instruiesc preşedinţii birourilor de circumscripţie şi ai secţiilor de votare din
judeţ;
d) centralizează numărul de liste complete, depuse de partide, alianţe, alianţe
ale minorităţilor în baza comunicării birourilor din localităţi şi transmit Biroului
Electoral Central situaţia centraşizată.
e) primesc de la birourile din judeţ procesele-verbale privind rezultatul
alegerilor, centralizează rezultatele pe judeţ şi le dau publicităţii, transmiţându-le şi
Biroului Electoral Central.
B. Birourile electorale ale secţiilor de votare
Acest organisme sunt constituite dintr-un preşedinte, un locţiitor şi 5-7 membri.
Preşedintele şi locţiitorul sunt, de regulă, jurişti neangajaţi politic, desemnaţi de
preşedintele tribunalului judeţean prin tragere la sorţi de pe lista întocmită de prefect la
propunerea primarului.
Dacă numărul juriştilor este insuficient, lista se completează cu alte persoane
propuse de primar, care au cel puţin studii medii se bucură de prestigiu şi nu sunt
angajate politic. Completarea listei membrilor biroului secţiei de votare se face întocmai
ca în cazul biroului electoral de circumscripţie.
Birourile secţiilor de votare au următoarele atribuţii (art.29):
a) primesc copiile de pe listele electorale permanente şi cele suplimentare şi
asigură condiţiile necesare verificării lor de către alegători;
b) primesc de la birourile de circumscripţie buletinele de vot, ştampilele de vot
şi ştampila de control;
c) conduc operaţiunile de votare, iau măsuri de ordine în localul de votare şi în
jurul acestuia;
d) numără voturile şi consemnează rezultatul votării la secţia respectivă pentru
consiliul local, consiliul judeţean şi primar;
e) rezolvă întâmpinările privind propria activitate;
f) înaintează biroului de circumscripţie procesele-verbale cuprinzând rezultatul
votării şi contestaţiile depuse;
g) predau biroului de circumscripţie buletinele de vot întrebuinţate şi
necontestate, cele anulate, listele electorale utilizate, ştampilele şi materialele necesare
votării.
C. Biroul Electoral Central
Acest organism se constituie la nivel naţional, fiind alcătuit din 7 judecători ai
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, desemnaţi prin tragere la sorţi dintre toţi magistraţii
instanţei supreme, urmând ca din rândul celor desemnaţi să fie ales, de către aceştia,
preşedintele biroului, preşedintele şi vicepreşedinţii Autorităţii Electorale Permanente şi
11 reprezentanţi ai partidelor şi alianţelor care participă la alegeri.
Dintre atribuţiile sale enumerăm următoarele (art.35/1):

150
 a) veghează la actualizarea listelor electorale permanente şi la întocmirea
copiilor acestora;
b) asigură publicarea în Monitorul Oficial a denumirii şi semnelor electorale ale
partidelor, alianţelor şi organizaţiilor minorităţilor naţionale legal constituite
comunicându-le birourilor electorale judeţene;
c) urmăreşte şi asigură respectarea şi aplicarea legislaţiei privind alegerile pe
întreg teritoriul ţării, asigurând interpretarea unitară a prevederilor legale;
d) rezolvă întâmpinările privind propria activitate şi contestaţiile privind
constituirea, componenţa şi activitatea birourilor electorale de circumscripţii judeţene;
e) primeşte şi soluţionează contestaţiile privind organizarea şi desfăşurarea
alegerilor locale, altele decât cele încredinţate birourilor de circumscripţie sau justiţiei;
f) centralizează şi comunică numărul de liste complete depuse de partide,
alianţe şi organizaţii minoritare, societăţii Române de Televiziune, Societăţii Române de
Radiodifuziune;
g) primeşte procesele-verbale ale birourilor judeţene şi pe cele ale birourilor de
circumscripţie conţinând rezultatul alegerilor, totalizează rezultatele pe ţară, pe partide,
alianţe politice şi electorale, candidaţi independenţi, separat pe consilii locale, consilii
judeţene şi primari, publicându-le în Monitorul Oficial al României şi în presă;
h) soluţionează sesizările privind frauda electorală, putând dispune anularea
alegerilor dintr-o circumscripţie dacă frauda este de natură să modifice atribuirea
mandatelor în circumscripţia respectivă şi repetarea scrutinului;
i) emite hotărâri în exercitarea atribuţiilor ce-i revin, care se aduc la cunoştinţă
publică, care sunt obligatorii pentru toate birourile electorale şi pentru toate organismele
cu atribuţii electorale;
j) acreditează, la propunerea Ministrului Afacerilor Externe, pe observatorii
străini şi delegaţii mass-media străini soluţionând contestaţiile privitoare la aceştia.
D. Autoritatea Electorală Permanentă
Acest organism a fost creat prin Legea nr.280/2003 de modificare şi completare
a Legii nr.68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi Senatului.

Conform legii, această autoritate este o instituţie administrativă autonomă, cu

competenţă generală care asigură, la nivel naţional, aplicarea unitară, în intervalul dintre
două perioade electorale, a dispoziţiilor legale privitoare la organizarea şi desfăşurarea
alegerilor, urmăreşte şi sprijină dotarea cu logistica necesară acestora, precum şi
realizarea operaţiunilor specifice în respectivul interval.
Această autoritate este condusă de un preşedinte numit de Parlament ajutat de 2
vicepreşedinţi şi care nu pot fi membrii ai unui partid politic. Preşedintele este membru
al Biroului Electoral Central.
Autoritatea are un aparat propriu de specialitate a cărui organizare şi funcţionare
se aprobă prin hotărâre de guvern.

3.4. Listele electorale

Recunoaşterea şi exercitarea dreptului de vot presupune îndeplinirea unor
condiţii legal prestabilite în persoana titularului, a căror verificare se face anterior
alegerilor de către autorităţile executive în care scop sunt întocmite, liste electorale, şi
eliberate cărţile de alegător, pentru alegeri.
Listele electorale sau de alegători cuprind toţi cetăţenii cu drept de vot dintr-o
zonă determinată şi ele pot fi permanente şi liste suplimentare.

151
 A. Listele electorale permanente17 cuprind în mod obligatoriu toţi cetăţenii cu
drept de vot care au domiciliul în circumscripţia electorală în care se organizează
alegeri. Un alegător poate fi înscris numai într-o singură listă electorală.
Ele se întocmesc şi se reactualizează de către primar şi serviciile de evidenţă
informatizată a persoanei din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor pe
localităţi, se semnează de către primar, secretarul localităţii şi şeful formaţiunii de
evidenţă informatizată a persoanei, fiind alcătuite pe sate, în cazul comunelor, pe străzi,
în cazul oraşelor, municipiilor, şi pe străzi şi sectoare în cazul subdiviziunilor unor
municipii. Listele se păstrează la primării, judecătorie şi poliţie.
Listele cuprind, în ordine alfabetică, numele şi prenumele alegătorului precum şi
circumscripţia electorală din care face parte, secţia de votare, codul numeric personal,
domiciliul, seria şi numărul actului de identitate, rubrica pentru semnătură.
Înscrierea în listele electorale este obligatorie pentru autorităţi, iar procedura
întocmirii şi definitivării lor este astfel reglementată încât să asigure, 18 pe de o parte,
garanţia că toţi cei care au drept de vot vor fi înscrişi în ele, iar pe de altă parte, să
faciliteze controlul cetăţenilor asupra regularităţii întocmirii lor.
Primarii fac copii după listele electorale pe care le vor înainta în două exemplare
birourilor secţiilor de votare, iar unul din exemplare va fi pus la dispoziţia alegătorilor
spre consultare, la secţia de votare, concomitent cu asigurarea condiţiilor necesare
consultării lor şi la sediul primăriei.
B. Listele electorale suplimentare cuprind cetăţenii cu drept de vot care nu
domiciliază în localitatea respectivă, dar se găsesc cu temei legal în acel loc şi anume:
- cei care şi-au stabilit reşedinţa în circumscripţia electorală în care au loc
alegerile cu cel puţin 3 luni înaintea scrutinului, vor fi înscrişi, la cerere, de către primar
în lista electorală suplimentară, pe baza actului de identitate, primarul din localitatea de
reşedinţă solicitând în scris sau telefonic primarului din localitatea de domiciliu radierea
din lista electorală a persoanei în cauză (solicitarea telefonică se consemnează sub
formă de notă într-un registru special);
- la nivelul secţiilor de votare se vor întocmi liste suplimentare de către
preşedintele secţiei în ziua votării în care se vor trece persoanele cu reşedinţa în
localitatea respectivă stabilită cu cel puţin 3 luni înaintea scrutinului, persoanele care fac
dovada domiciliului, dar care au fost omise din lista permanentă, precum şi persoanele
care şi-au schimbat domiciliul, după înaintarea copiei listei electorale biroului secţiei de
votare;
- listele nominale întocmite în ziua votării pe baza extrasului de pe listele
electorale permanente sau suplimentare la nivelul secţiei de votare pentru alegătorii
netransportabili din cauză de boală sau invaliditate, la cererea lor sau a instituţiilor
sanitare sau de ocrotire unde sunt internaţi, ori pentru persoanele deţinute în baza unui
mandat sau act judecătoresc de arestare preventivă dacă au domiciliul în raza
circumscripţiei electorale şi se solicită aceasta (art.119).
Primarul comunică biroului de circumscripţie numărul de alegători rezultat din
listele permanente în termen de 24 de ore de la constituirea acestuia iar, numărul
definitiv cu 5 zile înainte de data alegerilor, inclusiv în baza listei suplimentare
În listele electorale nu pot fi înscrişi cetăţenii români cu domiciliul în străinătate,
chiar dacă au reşedinţa în localitatea unde doresc să-şi exercite dreptul de vot.
Orice neconcordanţă între copie şi lista electorală permanentă se soluţionează de
către primar pe baza datelor din lista permanentă.

152
 Cetăţenii au dreptul să verifice înscrierile din listele electorale, putând face
întâmpinare împotriva omisiunilor, înscrierilor greşite sau oricăror erori din aceste liste
adresate autorităţii care a întocmit lista.
Privitor la listele electorale se impun unele precizări:19 (74)
- în primul rând, aceste liste sunt acte individuale de drept administrativ,
provenind de la autorităţi executive, au caracter declarativ, deoarece recunosc drepturile
electorale preexistente;
- în al doilea rând, ele constituie dovada oficială, de înscris autentic, că cei
înscrişi au calitatea de alegători, putând exercita dreptul de vot numai în acea
circumscripţie electorală şi, respectiv, secţie de votare;
- în al treilea rând, listele servesc ca mijloc de control asupra calităţii şi
identităţii alegătorului şi a faptului că el poate să-şi exercite această calitate;
- în al patrulea rând, lista constituie şi dovada prezentării la vot a alegătorului,
operaţiune menţionată sub semnătura acestuia;
- în al cincilea rând, listele servesc la determinarea şi controlul regularităţii
desfăşurării scrutinului precum şi a alegerii, permiţând stabilirea numărului de votanţi
din totalul cetăţenilor cu drept de vot înscrişi în listă, precum şi a numărului de voturi
obţinut de candidaţi din totalul voturilor exprimate.

3.5. Buletinele de vot

Buletinele de vot reprezintă înscrisul tipizat şi uniform de materializare şi de
constatare a opţiunii electorale a alegătorului care serveşte ca mijloc de determinare a
numărului de voturi exprimate pentru un anume candidat sau o anumită listă de
candidaţi.
Modelul acestuia se stabileşte de guvern în mod diferit pentru consiliul local,
consiliul judeţean şi primar.
Buletinul este format din una sau mai multe file. Pe paginile interioare se
imprimă un număr de patrulatere egal cu toate listele de candidaţi şi de candidaturi
independente, în aşa fel încât ultima pagină să rămână albă pentru aplicarea ştampilei de
control. Paginile se numerotează şi se capsează.
În patrulater se cuprinde lista de candidaţi, în ordinea rezultată din tragerea la
sorţi, începând cu listele complete de candidaţi, cu numele şi prenumele acestora,
denumirea partidului sau a alianţei din care fac parte şi semnul electoral al acesteia. Pe
listă, candidaţii sunt trecuţi în ordinea stabilită de partidul sau alianţa care a depus lista.
Candidaţii independenţi dispun de patrulatere proprii şi distincte, în partea finală
a buletinului de vot, în ordinea înregistrării candidaturilor.
Pentru alegerea primarilor se întocmesc buletine distincte cu patrulatere proprii
fiecărui candidat.
Stabilirea numărului de ordine de pe buletinele de vot se face astfel:
a) în prima etapă listele partidelor şi alianţelor parlamentare se înscriu în ordinea
rezultată din tragerea la sorţi a preşedintelui de circumscripţie.
b) în etapa a doua listele partidelor şi alianţelor neparlamentare se înscriu în
ordinea rezultată din tragerea la sorţi a preşedintelui de circumscripţie.
7417
Modelul listelor electorale se stabileşte de Guvern
18
T. Drăganu, op.cit., pag. 303-304.
19
T. Drăganu, op. cit., pag. 303-304

153
 Pentru aceeaşi circumscripţie electorală toate buletinele de vot vor fi
dimensionate, confecţionate şi imprimate identic pentru a se garanta, şi pe această cale,
secretul operaţiunii de votare.
La primărie, la sediul biroului de circumscripţie şi la secţiile de votare se va afişa
câte un exemplar din fiecare categorie de buletin de vot, după ce a fost vizat şi anulat de
preşedintele circumscripţiei. Asemenea exemplare pot fi eliberate, la cerere, partidelor,
alianţelor şi candidaţilor independenţi.
Prefecţii distribuie primarilor şi preşedinţilor birourilor de circumscripţie
buletinele de vot, iar aceştia le predau preşedinţilor secţiilor de votare.

3.6. Semnele electorale

Aceste semne sunt reprezentări simbolice (desene, litere, cifre) prin care se
individualizează candidaţii, partidele şi alianţele participante la alegeri. Ele trebuie să
fie proprii şi distincte pentru a individualiza participanţii şi pentru a nu crea confuzii
între aceştia, neputând contraveni bunelor moravuri şi ordinii de drept. În toate
circumscripţiile electorale şi secţiile de votare partidele şi alianţele vor utiliza acelaşi
semn electoral.
Semnele electorale se stabilesc de către partide, alianţe şi candidaţii
independenţi, fiind comunicate Biroului Electoral Central. Participanţii la alegerile
anterioare îşi pot păstra semnele electorale avute, având obligaţia de le comunica
Biroului Electoral Central. În cazul semnelor electorale noi, dacă sunt solicitate de mai
multe partide sau alianţe, atribuirea se va face în beneficiul celui care le-a înregistrat
primul. Biroul Electoral Central comunică prefecturilor semnele electorale în vederea
imprimării lor pe buletinele de vot. Atribuirea unui semn electoral disputat atrage după
sine schimbarea semnului de către celelalte partide, alianţe, candidaţi care l-au solicitat
sau utilizat.

3.7. Ştampilele electorale

Ştampilele sunt menite ca prin aplicarea lor să asigure regularitatea unor
operaţiuni şi controlul efectuării acestora. Ele sunt de mai multe categorii.
a) Ştampila de control a secţiei de votare este unică şi se aplică pe fiecare
buletin de vot pe ultima pagină, albă, lipsa ei antrenând nulitatea buletinului. Este
identificată prin numărul secţiei de votare ce figurează pe ea.
b) Ştampilele de votare, cuprinzând menţiunea “votat”, al căror număr este în
funcţie de mărimea secţiei de votare, determinată de numărul alegătorilor. Este utilizată
de alegător la votare prin aplicarea ei, conform opţiunii personale, pe patrulaterul
buletinului de vot ce cuprinde lista de candidaţi sau candidatul preferat, ceea ce
echivalează cu un vot „pentru” exprimat de alegător.
c) Ştampila fiecărui birou electoral de circumscripţie, unică şi necesară pentru
documentele întocmite de birou.

3.8. Candidaturile
Candidatul reprezintă persoana participantă la alegeri în vederea desemnării sale
prin vot într-o anumită funcţie, de consilier sau primar, în cazul nostru.
Propunerile de candidaţi se fac pe circumscripţii electorale şi se depun la
birourile de circumscripţie cel târziu cu 30 de zile înainte de data alegerilor. Propunerea
de candidatură este operaţiunea prin care, cu respectarea procedurii şi a termenelor

154
legale, se notifică organismului electoral competent din circumscripţia electorală
persoana desemnată să candideze în acea unitate.2075
Propunerile se fac în scris, în 4 exemplare, de către partide sau alianţe
participante la alegeri (în respectiva circumscripţie), sub semnătura conducerii
organizaţiilor (filialelor) locale sau judeţene sau, în cazul candidaţilor independenţi, pe
baza listei susţinătorilor. Candidaţii independenţi pentru funcţia de consilier vor trebui
să fie susţinuţi de minimum 1% din totalul alegătorilor înscrişi pe listele circumscripţiei
pentru care candidează, dar nu mai puţin de 50 în cazul comunelor, 100 în cazul
localităţilor urbane de rangul II şi III, 1000 în cazul judeţelor şi a localităţilor urbane de
rangul I. Persoana care întocmeşte lista este obligată să depună o declaraţie pe propria
răspundere prin care să ateste veridicitatea semnăturilor susţinătorilor. Susţinătorul
poate sprijini un singur candidat la funcţia de consilier local, judeţean şi unul la funcţia
de primar. Lista susţinătorilor constituie un act public, cu toate consecinţele prevăzute
de lege. Ea va fi însoţită de declaraţia de acceptare a candidaturii.
Listele de candidaţi depuse de partide şi alianţe cuprind numele şi prenumele,
locul şi data naşterii, ocupaţia, profesia şi apartenenţa politică a candidaţilor, iar în cazul
alianţelor, şi partidul care i-a propus. Ele sunt însoţite de declaraţiile de acceptare ale
candidaţilor, semnate şi datate de aceştia.
Partidele şi alianţele pot propune câte o listă de candidaţi pentru fiecare
circumscripţie electorală pentru consiliul local, consiliul judeţean şi câte un candidat
pentru funcţia de primar. Se pot propune şi candidaturi independente, dar numai de către
alianţe, cu excluderea partidelor politice. Numărul de candidaţi de pe fiecare listă poate
fi mai mare decât numărul mandatelor disputate cu până la un sfert din numărul
acestora. Lista completă de candidaţi este cea care cuprinde un număr de candidaţi cel
puţin egal cu numărul de mandate stabilite, potrivit legii, din circumscripţia electorală
respectivă şi care poate fi depăşit cu un sfert.
Lista completă are importanţă deoarece stabilirea numărului de ordine de pe
buletinul de vot şi tragerea la sorţi a acestuia se face începând cu partidele, formaţiunile
şi alianţele politice sau electorale care a depus asemenea liste.
O persoană nu poate accepta candidatura decât pentru o singură circumscripţie
electorală, putând candida atât pentru un singur consiliu local sau judeţean şi pentru o
singură funcţie de primar, deci o persoană poate candida atât pentru funcţia de consilier,
cât şi pentru cea de primar. Candidaturile pe mai multe liste de candidaţi sau atât pe liste
cât şi ca independenţi sunt nule de drept. Nu se admit liste de candidaţi independenţi
pentru funcţia de consilier. Legea prevede în mod expres posibilitatea şi neinterdicţia de
a candida în aceeaşi localitate atât pentru funcţia de consilier local, cât şi pentru cea de
consilier judeţean, apreciem că din interpretarea textelor legale (art.6/5 şi art.42) o
asemenea posibilitatea nu poate fi exclusă, neexistând nici o incompatibilitate între cele
două candidaturi, legea interzicând expres (art.98) doar cumulul de funcţii de consilier
local cu cel judeţean ca o stare specifică de incompatibilitate inclusiv cu cea de primar .
Pentru funcţia de primar candidaţii independenţi trebuie să prezinte lista
susţinătorilor înscrişi în listele pentru circumscripţia la care candidează cuprinzând
minim 2% din numărul total al alegătorilor înscrişi în liste, dar nu mai puţin de 200 în
cazul comunelor, 300 în cazul oraşelor şi 1000 în cazul municipiilor.
Biroul electoral de circumscripţie examinează respectarea condiţiilor legale
pentru ca o persoană să poată candida, respectarea condiţiilor de fond şi de formă ale

7520
T. Drăganu, op.cit., pag. 306.

155
listelor de candidaţi, ale listei de susţinători, înregistrând candidaturile care îndeplinesc
aceste condiţii sau respingând înregistrarea celor care nu îndeplinesc condiţiile legale.
Două exemplare ale propunerii de candidatură se păstrează la biroul
circumscripţiei, iar alte două, certificate de birou, se restituie depunătorului, dintre care
unul se va depune la judecătoria, respectiv, tribunalul în a cărui rază teritorială se află
circumscripţia electorală. În termen de 24 de ore de la înregistrarea candidaturii biroul
electoral va afişa la sediul său un exemplar al propunerii de candidatură.
Candidaţii pot renunţa la candidatură până la data tipăririi buletinelor de vot,
urmând să dea o declaraţie în acest sens. După expirarea termenului de depunere a
candidaturilor, la care pot adăuga (prelungi) termenele de respingere a contestaţiilor
privind depunerile de candidaturi (conform art.48), birourile de circumscripţie încheie
un proces-verbal prin care constată rămânerea definitivă a candidaturii, afişând la sediul
lor şi al secţiilor de votare candidaturile definitive, pe care le pot face publice prin presă
sau mass-media.
Acceptarea de către biroul de circumscripţie a unei candidaturi poate fi
contestată în faţa biroului de către cetăţeni, partide şi alianţe. Acceptarea contestaţiei şi,
deci, respingerea candidaturii, poate fi contestată de candidat sau formaţiunea care l-a
propus în faţa instanţelor de judecată.

3.9. Campania electorală

Campania electorală reprezintă activitatea cu caracter organizat desfăşurată,
conform legii, de către candidaţi, partide, coaliţii şi sprijinitorii acestora, constând în
popularizarea propriilor platforme şi programe politice sau electorale în scopul
orientării corespunzătoare a opţiunii alegătorilor21.76
În timpul campaniei electorale, candidaţii, formaţiunile politice şi electorale,
diversele organizaţii, precum şi cetăţenii au dreptul să-şi exprime opiniile în mod liber
şi fără nici o discriminare, prin adunări, mitinguri, prin presa scrisă şi audio-vizuală,
prin orice mijloc de informare în masă.
Durata campaniei electorale este de 30 de zile şi se încheie sâmbăta, care
precede ziua alegerilor ora 700. Aceasta înseamnă că din acel moment iniţial se pot
desfăşura procedurile şi se pot utiliza mijloacele legal prevăzute pe întreaga perioadă de
timp aferentă, mai puţin intervalul ultimei zile premergătoare votării propriu-zise, în
care se asigură ocrotirea electoratului de posibile influenţe de ultim moment care să-i
afecteze o opţiune fundamentată şi independentă.
Mijloacele folosite în campania electorală nu pot contraveni ordinii de drept,
trebuind să fie cele legal recunoscute. În timpul desfăşurării ei se asigură
nediscriminatoriu candidaţilor spaţii corespunzătoare pentru întâlniri cu alegătorii în
primării, şcoli, amfiteatre, case de cultură, cămine culturale, săli de spectacole. Este
interzis campania în unităţi militare şi spaţii de învăţământ în perioada cursurilor.
În timpul campaniei electorale sunt exercitate libertăţi constituţionale precum
libertatea conştiinţei, libertatea cuvântului, libertatea întrunirilor, dreptul de asociere,
etc., şi sunt utilizate mijloace de informare în masă.
Accesul partidelor parlamentare, al alianţelor şi al candidaţilor independenţi la
serviciile publice de radiodifuziune şi televiziune (centrale, teritoriale şi locale) este
gratuit. Pentru partidele şi alianţele neparlamentare accesul este gratuit în măsura în care
depun liste cu candidaţi în minimum 50% din circumscripţiile electorale dintr-un judeţ
ce intră în raza de acoperire a studioului teritorial respectiv. Timpul de antenă acordat în
7621
I. Muraru, op.cit., pag. 99.

156
aceste situaţii va fi proporţional cu numărul listelor complete de candidaţi depuse în
teritoriul respectiv. La serviciile naţionale publice radio-tv au acces partidele
neparlamentare şi alianţele ce depun liste complete de candidaţi în cel puţin 50% din
circumscripţiile electorale din 15 judeţe.
Legea reglementează în mod amănunţit accesul la radio-tv al organizaţiilor
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, timpii de antenă la posturile publice şi
private, competenţele Consiliului Naţional al Audiovizualului (art.57/7), situaţia
sondajelor de opinie (art.61-71).
Afişajul electoral se face în locuri speciale cu caracter public şi vizibil, stabilite
de primari şi determinate în funcţie de numărul partidelor şi al alianţelor care vor
depune liste de candidaţi, candidaturi de primar, cât şi de candidaţi independenţi.
Utilizarea acestor locuri nu trebuie să împiedice folosirea corespunzătoare a lor şi de
către alte partide, coaliţii sau candidaţi independenţi. Se interzic afişe electorale ori
emisiuni de acest gen care să combine semne grafice, culori, sunete, etc., care să evoce
simboluri naţionale ale României sau ale altui stat. Organele de ordine publică sunt
obligate să asigure integritatea panourilor şi afişelor electorale.
Subvenţionarea campaniei electorale se face de către stat, conform prevederilor
reglementate special. Partidele, alianţele şi candidaţii independenţi sunt obligaţi să
declare public subvenţiile primite de la persoanele fizice sau juridice din ţară, după
deschiderea campaniei. Este interzisă subvenţionarea de către persoane fizice sau
juridice străine, sumele astfel primite se confiscă şi se fac venit la bugetul statului. De
asemenea, se interzice subvenţionarea de către o autoritate publică, regie autonomă şi
societate comercială cu capital integral sau majoritar de stat.
Birourile electorale de circumscripţie veghează la corecta desfăşurare a
campaniei electorale, soluţionând plângerile ce le sunt adresate în acest sens, putând
sesiza organele competente a lua măsurile administrative, contravenţionale ori penale
care se impun.

§ 4. Desfăşurarea alegerilor

Principiul de bază în materie electorală este cel al necesităţii operaţiunii votării,

chiar dacă la alegeri s-a prezentat un singur candidat sau o singură listă 2277 şi acesta cu
atât mai mult cu cât, pentru a fi valabile, alegerile trebuie să întrunească participarea a
mai mult de jumătate (majoritară) a alegătorilor înscrişi în listele electorale, în cazul
primarilor.
Există o singură excepţie şi anume instituită în caz de balotaj (paritate) rezultată
din primul tur de scrutin în cazul alegerii primarului şi când unul dintre candidaţii la
funcţie decedează, renunţă sau nu mai îndeplineşte condiţiile legale spre a fi ales şi când
nu vor mai avea loc noi alegeri biroul circumscripţiei declarându-l primar pe celălalt
candidat.
Un alt principiu este cel al votării simultane, într-o singură zi cu participarea
majorităţii alegătorilor, cel puţin în primul tur de scrutin, din întreaga ţară (în cazul
alegerilor generale) sau din întreaga circumscripţie electorală (în cazul alegerilor
parţiale, ale celor anticipate).
a. Dotări prealabile
Fiecare secţie de votare trebuie să posede un număr suficient de cabine, urne şi
ştampile de votare, proporţional cu numărul alegătorilor. Cabinele şi urna se vor
7722
T. Drăganu, op.cit., pag. 310.

157
dispune în aceeaşi încăpere în care se află biroul preşedintelui secţiei de votare. Acesta
este obligat să asigure aplicarea ştampilei de control pe buletinul de vot.
b. Acreditarea
La desfăşurarea operaţiunilor de votare pot participa observatori străini şi
naţionali acreditaţi în acest scop. Ca observatori naţionali pot fi acreditaţi reprezentanţi
ai organizaţiilor neguvernamentale având ca scop apărarea drepturilor omului legal
constituite.
Persoanele astfel desemnate nu pot fi membri ai unui partid sau alianţe.
Acreditarea observatorilor naţionali poate fi contestată la Biroul Electoral Central.
Birourile judeţene acreditează observatori interni numai cetăţeni cu dreptul de
vot din cadrul organizaţiilor deja indicate, care îşi exercită atribuţiile pentru toate
secţiile de votare din raza biroului. Cererea se va formula de organizaţia în cauză,
însoţită de declaraţia scrisă a observatorului de respectare a condiţiilor de acreditare.
Delegaţii acreditaţi nu pot interveni în alegeri sau face propagandă electorală.
c. Măsuri de ordine şi de organizare
Pentru menţinerea ordinii, preşedintele biroului secţiei de votare are la dispoziţie
mijloacele de ordine necesare asigurate prin grija prefecţilor. El va dispune fixarea
posturilor de pază în jurul localului de vot începând cu ajunul zilei alegerilor. Puterile
lui, în această privinţă, se întind pe o rază de 500 de metri în jurul (în afara) sediului
secţiei.
Preşedintele este obligat să ia măsurile necesare pentru ca alegerile să decurgă în
bune condiţii. El trebuie să fie prezent la sediul secţiei de votare în ajunul alegerilor
începând cu ora 18,00, dispunând măsurile corespunzătoare.
În ziua alegerilor, la orele 6,00 preşedintele, în prezenţa membrilor biroului,
verifică urnele, listele electorale, buletinele de vot, ştampilele, după care închide şi
sigilează urnele, aplicând ştampila de control a secţiei de votare.
În afara membrilor biroului electoral al secţiei de votare, a candidaţilor, a
persoanelor acreditate potrivit legii, precum şi a reprezentanţilor mass-media români şi
străini, nici o altă persoană nu poate staţiona în locurile publice din zona de votare sau
în localul de vot mai mult decât timpul necesar pentru votare. Persoanele prezente nu
pot desfăşura acţiuni de propagandă electorală.
d. Operaţiunea votării
Votarea are loc într-o singură zi, începând cu ora 7,00 şi terminând cu ora 21,00
când secţia de votare se închide.
Alegătorii vor vota numai la secţia de votare unde au fost înscrişi în liste.
Accesul lor în sala de votare are loc în serii corespunzătoare numărului de cabine.
Fiecare va prezenta actul de identitate, iar după verificarea înscrierii în liste, va primi
buletinele de vot şi ştampila de votare, pe baza semnăturii în lista electorală.
Alegătorul votează individual şi separat, în cabine închise. Preşedintele secţiei
va lua măsuri ca staţionarea unui alegător în cabina de vot să nu se prelungească
nejustificat.
Prezenţa oricărei persoane în cabina de vot, în afara celui care votează, este
interzisă. Alegătorul care din motive temeinice, constatate de preşedinte, nu poate vota
singur are dreptul să cheme, în scopul de a fi ajutat, un însoţitor ales de el, în cabina de
votare.
Desfăşurarea votării propriu-zise presupune următoarele operaţii:
- aplicarea ştampilei cu menţiunea “votat”: în patrulaterul de pe buletinul de
vot care cuprinde lista de candidaţi sau candidatul pentru care se optează;

158
 - îndoirea buletinului de vot astfel încât pagina albă ultimă, externă, care
poartă ştampila de control, să rămână în afară;
- introducerea în urnă a buletinului, având grijă să nu se deschidă;
- restituirea ştampilei de vot;
- aplicarea, după votare, pe actul de identitate a alegătorului a colantului sau a
ştampilei cu menţiunea “votat” cu indicarea datei în cazul buletinului de identitate şi a
unei etichete, autocolante aplicată pe versoul cărţii de identitate.
Actul de identitate este cartea de identitate inclusiv cea provizorie, buletinul de
identitate, adeverinţa provizorie, paşaportul diplomatic sau de serviciu, carnetul de
serviciu în cazul militarilor în termen şi a elevilor militari.
Privitor la votarea în cazuri speciale menţionăm:
- militarii în termen vor vota pentru consiliul local, consiliul judeţean şi
primarul din localitatea de domiciliu în condiţiile prevăzute de regulamentele militare,
- preşedintele, membrii biroului secţiei de votare şi personalul de ordine
votează la secţia unde îşi îndeplinesc atribuţiile, dacă domiciliază în localitatea pentru
care se votează la acea secţie;
- pentru alegătorii netransportabili din cauză de boală sau invaliditate, la
cererea acestora sau a instituţiilor sanitare ori de ocrotire socială în care sunt internaţi,
preşedintele secţiei desemnează, dintre membrii biroului, un număr de persoane care se
vor deplasa, cu o urnă specială şi cu materialul necesar votării, la locul unde se află
alegătorul pentru ca acesta să poată efectua votarea;
- pentru persoanele arestate preventiv se vor aplica aceleaşi reguli.
Candidaţii şi orice alegător au dreptul să conteste identitatea persoanei care se
prezintă la vot. În acest caz preşedintele va stabili, prin orice mijloace, identitatea, iar
dacă contestaţia este întemeiată îl va opri pe alegătorul contestat de la operaţiunea
votării, consemnând faptul într-un proces-verbal şi va sesiza autorităţile poliţieneşti.
La orele 21,00 preşedintele declară votarea încheiată şi închide secţia de vot.
e. Suspendarea votării
Preşedintele secţiei poate dispune suspendarea votării pentru motive temeinice,
fără a putea depăşi o oră, trebuind să fie anunţată cu cel puţin o oră înainte prin afişare.
Durata tuturor suspendărilor nu poate depăşi două ore.
În timpul suspendării urnele de vot, ştampilele, buletinele de vot şi toate lucrările
biroului secţiei vor rămâne sub pază permanentă, iar membrii biroului nu vor putea
părăsi sala de votare în acelaşi timp.
Persoanele acreditate care asistă la votare nu pot fi obligate să părăsească sala de
vot în acest timp.
§ 5. Stabilirea şi constatarea rezultatelor alegerilor

5.1. Stabilirea rezultatelor alegerilor

După încheierea votării, preşedintele secţiei procedează la anularea buletinelor
de vot rămase neîntrebuinţate şi la deschiderea urnelor, după ce în prealabil a verificat
integritatea sigiliilor, în prezenţa membrilor biroului şi, după caz, a persoanelor care au
dreptul să asiste la votare.
Preşedintele va citi cu voce tare, la deschiderea fiecărui buletin, lista de
candidaţi votată sau numele şi prenumele candidatului independent sau pentru funcţia
de primar votat, arătând buletinul de vot celor prezenţi.

159
 Sunt nule buletinele care nu au ştampila de control a secţiei, cea cu menţiunea
“votat” sau cu ştampila aplicată pe mai multe patrulatere sau în afara acestora,
buletinele de alt model, toate neluându-se în calculul voturilor valabil exprimate.
Rezultatul numărătorii se va consemna în două tabele separate, pentru consiliul
local, judeţean şi, respectiv, pentru primar, unul păstrat de un membru al biroului, altul
de candidaţii prezenţi.
În tabele se înscriu: numărul total al votanţilor, numărul voturilor nule, listele de
candidaţi, candidaţii independenţi sau cei pentru funcţia de primar, numărul de voturi
valabil exprimate întrunit de fiecare.
După încheierea numărătorii voturilor, preşedintele secţiei întocmeşte câte un
proces-verbal, în două exemplare, pentru consiliul la care au avut loc alegerile şi pentru
primar, care va cuprinde (art.86):
a) numărul alegătorilor, potrivit listelor electorale, permanente, suplimentare şi
al extrasului celor cu urnă specială din secţia electorală respectivă.
b) numărul alegătorilor care s-au prezentat la urne, conform listelor anterioare;
c) numărul total al voturilor valabil exprimate;

d) numărul voturilor nule;

e) numărul voturilor valabile obţinute de fiecare listă de candidaţi, de
candidatul independent sau de candidatul la funcţia de primar;
f) expunerea succintă a întâmpinărilor, contestaţiilor şi a modului lor de
soluţionare, precum şi a contestaţiilor înaintate biroului de circumscripţie;
g) starea sigiliilor de pe urne, la încheierea votării;
h) numărul buletinelor de vot primite, al celor rămase neîntrebuinţate şi anulate.
Procesele-verbale se semnează de preşedinte şi membrii biroului secţiei de
votare şi se ştampilează, lipsa semnăturilor unor membrii nu influenţează valabilitatea
actului, preşedintele menţionând motivele care au împiedicat semnarea.
Pentru fiecare consiliu local, judeţean şi primar se întocmeşte câte un dosar
alcătuit din: procesele-verbale şi contestaţiile privind operaţiunile electorale ale secţiei,
precum şi din buletinele nule şi cele contestate. Dosarele sigilate şi ştampilate, se
înaintează biroului de circumscripţie, cu pază militară, în cel mult 24 de ore de la
încheierea votării pe bază de proces verbal.
În timpul votării şi deschiderii urnelor se pot face întâmpinări şi contestaţii
privind aceste operaţiuni. Contestaţiile se depun în scris la preşedintele secţiei care va
hotărî de îndată asupra celor a căror rezolvare nu suferă întârziere.

5.2. Constatarea rezultatelor alegerilor

A. După primirea proceselor-verbale cu rezultatul numărării de la toate secţiile
de votare şi după soluţionarea contestaţiilor şi întâmpinărilor biroul circumscripţiei
electorale totalizează voturile exprimate şi atribuie mandatele conform Legii
nr.67/2004.

160
 În acest scop se va consemna pe întreaga circumscripţie şi în mod separat
numărul de voturi obţinute de fiecare listă de candidaţi, de fiecare candidat independent
sau la funcţia de primar.
Alegerile pentru consilieri şi primar sunt valabile indiferent de numărul
alegătorilor votanţi.
La lucrările biroului de circumscripţie pot asista persoanele care au dreptul să
staţioneze în localul secţiei în timpul alegerilor.
A. Pentru repartizarea mandatelor de consilier, biroul electoral de circumscripţie
va stabili pragul electoral (art.92) al circumscripţie stabileşte pragul electoral al
circumscripţiei, reprezentând 5% din numărul total al voturilor valabil exprimate în
circumscripţia respectivă. În cazul alianţelor politice sau alianţelor electorale, la pragul
de 5% se adaugă pentru al doilea membru al alianţei 2% . Pentru alianţele cu cel puţin 3
membrii, pragul electoral este de 8%.
Repartizarea mandatelor se face avându-se în vedere numai partidele politice,
alianţele politice, alianţele electorale şi candidaţii independenţi care au întrunit pragul
electoral.
Repartizarea mandatelor de consilier se face astfel:
a) în prima etapă, biroul electoral, de circumscripţie stabileşte numărul de
mandate ce revine fiecărei liste de candidaţi, precum şi candidaţilor independenţi, pe
baza coeficientului electoral, determinat prin împărţirea numărului total de voturi
valabil exprimate pentru toate listele şi candidaţii independenţi care au întrunit pragul
electoral la numărul total al mandatelor de consilier din circumscripţia respectivă; biroul
electoral de circumscripţie repartizează fiecărei liste atâtea mandate de câte ori
coeficientul electoral se include în numărul total al voturilor valabil exprimate pentru
lista respectivă; de asemenea este declarat ales candidatul independent care a obţinut un
număr de voturi cel puţin egal cu coeficientul electoral. Se consideră voturi neutilizate
pentru fiecare listă de candidaţi a partidelor politice, alianţelor politice şi alianţelor
electorale voturile care au rămas după atribuirea mandatelor precum şi cele inferioare
coeficientul electoral.
Dacă nu se reuşeşte repartizarea tuturor mandatelor, operaţiunea se repetă până
la epuizarea acestora. În cazul în care nici una dintre organizaţiile cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale, alta decât cea maghiară, nu a obţinut cel puţin un mandat, se
atribuie un mandat de consilieri, din cele rămase din prima etapă, organizaţiei care a
întrunit pragul electoral şi a obţinut cel mai mare număr de voturi valabile exprimate
dintre toate aceste organizaţii.
Dacă în cursul operaţiunilor prevăzute anterior se constată că două sau mai
multe partide politice, alianţe politice sau alianţe electorale au acelaşi număr de voturi
neutilizate, înainte de atribuirea ultimului mandat rămas de repartizat, acesta este
repartizat partidului politic, alianţei politice sau alianţei electorale care a obţinut
numărul cel mai mare de voturi valabil exprimate: dacă numărul de voturi valabil
exprimate este egal, repartizarea mandatului se face prin tragerea la sorţi.
Atribuirea mandatelor se face de către biroul electoral de circumscripţie în
ordinea înscrierii candidaţilor pe listă şi începe cu lista de candidaţi pentru care au fost
exprimate cele mai multe voturi.
Dacă unui partid politic, alianţă politică sau alianţă electorală i se cuvine mai
multe mandate decât candidaţii înscrişi în lisă, mandatele rămase se atribuie celorlalte
liste de candidaţi sau candidaţilor independenţi.

161
 În situaţia în care nici partid politic, nici o altă politică sau alianţă electorală nu
realizează pragul electoral, iar numărul candidaţilor independenţi care au realizat pragul
electoral este mai mic decât numărul mandatelor de consilier din circumscripţia
respectivă, diferenţa de mandate este repartizată primelor 3 partide politice, alianţe
politice sau alianţe electorale, în ordinea descrescătoare a numărului de voturi valabil
exprimate pentru fiecare. Fiecărui partid politic, fiecărei alianţe politice sau alianţe
electorale i se repartizează către un mandat. Operaţiunea se repetă până la epuizarea
tuturor mandatelor.

Candidaţii înscrişi în liste, care nu au fost aleşi, sunt declaraţi supleanţi în listele
respective. În caz de vacanţă a mandatelor de consilieri aleşi pe liste de candidaţi
supleanţii vor ocupa locurile devenite vacante, în ordinea în care sunt înscrişi în liste,
dacă până la data validării mandatului pentru ocuparea locului vacant, partidele politice
sau după caz, alianţele politice ori alianţele electorale pe listele cărora au candidat
supleanţii confirmă în scris, sub semnătura conducerilor judeţene ale partidelor politice,
respectiv ale acestor partide politice care au constituit alianţe politice sau alianţe
electorale, că supleanţii fac parte din partidul politic respectiv ori din unul dintre
partidele politice care au constituit alianţele politice sau alianţele electorale, după caz.
În caz de vacanţă a mandatului unui consilier independent sau al unui consilier
aparţinând unui partid politic, unei alianţe politice sau alianţe electorale, care nu mai are
supleanţi pe listă, precum şi în cazul unui consilier ales pe lista unui partid politic care a
fost radiat, în condiţiile legii, din registrul partidelor politice, indiferent de motivul
radierii, locul devenit vacant este ocupat de primul supleant de pe liste care a obţinut cel
mai mare număr de voturi valabil exprimate.
B. Pentru funcţia de primar centralizarea se face de biroul circumscripţiei
(art.93/2-94).
Este declarat primar candidatul care a întrunit majoritatea voturilor valabil
exprimate.
Dacă nici unul dintre candidaţi nu a obţinut majoritatea voturilor valabil
exprimate, fapt care se consemnează în procesul verbal încheiat de biroul electoral de
circumscripţie, se organizează un al doilea tur de scrutin.
Un al doilea tur de scrutin se organizează şi în caz de balotaj între mai mulţi
candidaţi la funcţia de primar.
La al doilea tur de scrutin participă numai candidaţii clasaţi pe primele două
locuri, respectiv candidaţii aflaţi în situaţie de balotaj.

Al doilea tur de scrutin are loc la două săptămâni de la primul tur.

În al doilea tur de scrutin este declarat primar candidatul care a obţinut cel mai
mare număr de voturi exprimate.
În cazul în care unul dintre candidaţi la funcţia de primar, între care urmează să
se desfăşoare turul al doilea de scrutin, decedează, renunţă sau nu mai îndeplineşte
condiţiile prevăzute de lege pentru a fi ales, la turul al doilea de scrutin va participa
candidatul situat pe locul următor (art.94).
Dacă situaţiile prevăzute se produc în cazul unuia dintre candidaţii aflaţi în
situaţia de balotaj, nu vor mai avea loc alegeri, biroul electoral de circumscripţie
declarându-l primar pe celălalt candidat.

162
 Biroul circumscripţiei încheie, separat, câte un proces-verbal pentru consiliul
local, consiliul judeţean şi pentru primar, privind toate operaţiunile electorale,
centralizarea voturilor, constatarea rezultatului alegerilor şi atribuirea mandatelor
cuprinzând:
a) numărul total al alegătorilor de circumscripţie, potrivit listelor de
circumscripţie ce include listele permanente, suplimentare şi separate de alegători;
b) numărul total al alegătorilor prezenţi la urne, conform listelor anterioare;
c) numărul total al voturilor valabil exprimate;
d) numărul total al voturilor nule;
e) numărul total al voturilor valabil exprimate, obţinute de fiecare listă de
candidaţi sau de candidatul independent, ori pentru funcţia de primar;
f) candidaţii aleşi pentru fiecare consiliu local şi judeţean cu indicarea
partidului sau alianţei care i-a propus, respectiv menţiunea de candidat independent;
g) candidatul ales primar cu menţionarea partidului, alianţei care l-a propus sau
că este independent;
h) expunerea succintă a întâmpinărilor, contestaţiilor şi hotărârilor definitive ale
biroului.
Procesele verbale se întocmesc în câte două exemplare şi se semnează de
preşedintele şi membrii biroului şi se ştampilează.
Un exemplar din procesul verbal pentru consiliul local şi judeţean, împreună cu
întâmpinările, contestaţiile şi procesele verbale primite de la secţiile de votare formează
câte un dosar sigilat, parafat şi semnat de membrii biroului de circumscripţie se
înaintează consiliului local, respectiv, celui judeţean, în vederea validării alegerilor, în
vreme ce pentru primar dosarul, astfel format, se înaintează judecătoriei din raza
teritorială a circumscripţiei electorale. Al doilea exemplar al procesului verbal se trimite
biroului electoral judeţean.
Copii certificate după procesul verbal al biroului circumscripţiei electorale se pot
elibera, la cerere, adresată înainte de întocmirea actului constatator, următorilor:
membrilor birourilor secţiilor de votare care au semnat actul secţiei, reprezentanţilor
partidelor şi alianţelor care au avut liste de candidaţi, precum şi candidaţilor
independenţi.
Biroul de circumscripţie eliberează celor aleşi certificatul doveditor al calităţii de
ales ca primar sau consilier.
B. Biroul electoral de circumscripţie judeţeană centralizează voturile şi
rezultatele alegerilor pe judeţ, partide şi alianţe, precum şi candidaţi independenţi,
încheind câte un proces verbal pentru consilierii locali, cei judeţeni şi pentru primari,
care cuprinde, în linii mari, aceleaşi elemente centralizatoare ca şi în cazul actului
întocmit pe circumscripţia locală, înaintat, împreună cu actele din ultima categorie,
Biroului Electoral Central. Biroul judeţean publică în Monitorul Oficial Judeţean,
rezultatele alegerilor în judeţul respectiv.
Candidaţii aleşi atât în funcţia de consilier local, cât şi în cea de consilier
judeţean, respectiv consilier de sector şi consilier în Consiliul General al Municipiului
Bucureşti sunt obligaţi ca, în termen de 10 zile, de la data ultimei validări să opteze
pentru una dintre cele două calităţi, deoarece legea stipulează expres interdicţia de a
face parte concomitent din cele două consilii de nivele diferite (art.98).
Pentru încălcarea prevederilor Legii electorale locale sunt prevăzute contravenţii
şi infracţiuni specifice (art.99-112).

163
 § 6. Jurisdicţii electorale în materia alegerilor locale 2378

Analizând problematica jurisdicţiilor24 instituite în materia alegerilor locale25

relevăm preocuparea legiuitorului26 , constantă, 27 de altfel, de a asigura întregului proces
electoral – chiar de la debutul său şi până la finalizarea deplină a acestuia28- mijloacele
juridice necesare în scopul garantării regularităţii operaţiunilor esenţiale în desfăşurarea
respectivelor activităţi29.
Jurisdicţiile în cauză se pot clasifica după diverse criterii, dintre care enumerăm,
printre altele, criteriul momentului în care intervin în procesul electoral (respectiv
preelectorale, electorale sau propriu-zise şi postelectorale), criteriul naturii lor juridice
(judiciare, nejudiciare şi mixte), criteriul sancţiunilor aplicabile operaţiunilor şi
persoanelor care au încălcat legalitatea în materie electorală (jurisdicţii de anulare şi
jurisdicţii represive – contravenţionale şi penale), etc.
Menţionăm că date fiind modificările intervenite în organizarea şi funcţionarea
instanţelor judecătoreşti30 şi în codul ce procedură civilă31 privitoare la competenţa
instanţelor şi gradele de jurisdicţie, inclusiv în materia căilor de atac – şi în domeniul
electoral au apărut importante consecinţe vizând problema supusă analizei.

6.1. Jurisdicţia electorală nejudiciară (necontencioasă)

1. Contestaţiile asupra modului de constituire şi a componenţei birourilor
electorale se pot face în termen de 48 de ore de la desemnarea conducerii sau, după caz,
de la completarea acestora (art.3/1) şi se soluţionează 32,79 în termen de două zile de la
înregistrare de către biroul electoral de circumscripţie, dacă privesc biroul electoral al
secţiei de votare; de biroul electoral judeţean, dacă privesc biroul electoral de
circumscripţie; de Biroul Electoral Central, dacă privesc biroul electoral judeţean (şi de
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă privesc Biroul Central – art.35/2). Hotărârea este
definitivă şi irevocabilă.
Modificările aduse Legii electorale nr.69/1991 republicată în 1996 (abrogată) nu
sunt numai de ordin terminologic (generalizarea noţiunii de „birou”), ci şi de conţinut,
prin crearea organismelor (birourilor) electorale de circumscripţie (comunală,
orăşenească, municipală, judeţeană şi a subdiviziunii administrativ-teritoriale a
municipiului) şi la nivelul judeţului unde se resimţea lipsa unui organism cu atribuţii de
supraveghere şi coordonare unitară a alegerilor,3380 precum şi lărgirea competenţei
acestora şi sub aspectul problemelor ivite în legătură cu constituirea lor, cu reducerea
competenţei tribunalelor, exceptând Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
b. Birourile electorale de circumscripţie şi birourile electorale ale secţiilor de
votare, inclusiv biroul central, rezolvă întâmpinările referitoare la propria lor activitate
(art.25 lit. h teza I, art.29 lit. e, art.30 ali.1, art.33/1 lit. d) caz în care suntem în prezenţa
unui recurs neierarhic3481privind însăşi activităţile aparţinătoare acestor organisme, fără
să existe un termen de introducere şi un altul de rezolvare a căii de atac, de unde şi

7823
A se vedea I. Santai, Jurisdicţiile electorale în domeniul alegerilor locale, în „Dreptul” nr. 9/1996,
pag. 19 şi următoarele.
7932
În conformitate cu prevederile art. 23 din redactarea iniţială a Legii electorale această competenţă
revenea tribunalelor (Legea nr. 70/1991).
8033
A se vedea, în acest sens, I. Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, Editura R.A. Monitorul
Oficial, Bucureşti, 1994, pag. 204.
8134
Cu privire la recursul neierarhic administrativ a se vedea R. Ionescu, Drept administrativ, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, pag. 411.

164
concluzia că soluţionarea petiţiei trebuie să se facă pe loc, de îndată ce s-a semnalat
deficienţa din propria activitate, comunicându-se imediat soluţia celui în cauză.
c. Birourile electorale de circumscripţie rezolvă şi contestaţiile cu privire la
operaţiunile birourilor secţiilor de votare (art.25 lit. h teza II) – se subînţelege – din
subordine. Din enunţurile legale anterioare rezultă şi diferenţierile între cele două căi de
atac, şi anume întâmpinările sunt îndreptate împotriva măsurilor proprii organului unde
sunt introduse, în vreme ce contestaţiile se introduc la o altă autoritate decât autoarea
măsurii atacate, de regulă, organul ierarhic superior35.82Considerăm însă că utilizarea
contestaţiei poate avea loc numai după ce a fost introdusă în prealabil întâmpinarea,
reclamantul nefiind mulţumit de soluţia dată, astfel încât suntem, în acest caz, în
prezenţa unui adevărat recurs ierarhic3683 la autoritatea electorală imediat superioară,
fără vreo altă condiţie de termen. De asemenea, considerăm că hotărârea biroului
electoral de circumscripţie poate fi, la rândul ei, atacată, după caz, la biroul electoral al
circumscripţiei superioare, respectiv până la nivelul Biroului Electoral Central, deoarece
în această materie soluţiile pronunţate nu sunt declarate de lege definitive, în vreme ce
birourilor electorale de circumscripţie judeţene le revine sarcina urmăririi aplicării
dispoziţiilor legale privitoare la alegeri în toate circumscripţiile electorale din cuprinsul
judeţului (art.25/1 lit. a), iar Biroul Electoral Central rezolvă contestaţiile privind
activitatea birourilor electorale judeţene (art.33/1 lit. d teza a II-a).
d. Birourile electorale de circumscripţie soluţionează plângerile (art.73/1) cu
privire la împiedicarea unui partid politic, alianţă politică, alianţă electorală ori candidat
independent de a-şi desfăşura campania electorală în condiţiile prevăzute de lege şi cu
respectarea deontologiei electorale. Împotriva soluţiei date de biroul electoral al
circumscripţiei se poate face contestaţie la biroul electoral judeţean, respectiv Biroul
Electoral Central, iar soluţia dată asupra contestaţiei este definitivă (art.73/3).
e. Candidaţii şi orice alegător au dreptul să conteste identitatea persoanei care se
prezintă la vot (art.80). Această situaţie este un caz particular al ipotezei prezentate la
punctul “b” supra în care birourile secţiei de votare rezolvă o problemă privind propria-i
activitate, iar dacă petentul este nemulţumit (de pildă, cel contestat a fost, totuşi, admis
la alegeri) el poate exercita calea de atac şi în faţa biroului electoral de circumscripţie, a
biroului de circumscripţie judeţeană şi a biroului central (în baza art.25 lit. h teza I-a,
art.30 coroborat cu precedentul).

f. În timpul operaţiunilor de votare şi de deschidere a urnelor de numărare şi

totalizare a voturilor şi de înregistrarea rezultatului votării se pot face întâmpinări şi
contestaţii cu privire la aceste operaţiuni (art.87/1). Legea nu precizează, în acest caz,
diferenţa între cele două căi de atac, dar din menţionarea formei scrise ce trebuie
utilizată în ipoteza contestaţiilor şi a necesităţii depunerii lor la preşedintele secţiei de
votare, eliberându-se o dovadă de primire, putem trage concluzia că întâmpinările se pot
formula oral sau în scris, fiind adresate biroului secţiei sau oricărui membru care-l
compune, în vreme ce contestaţiile se soluţionează de forul superior .
Considerăm că şi hotărârile date în această materie (de către preşedintele secţiei)
pot fi, la rândul lor, atacate în faţa biroului de circumscripţie, a biroului circumscripţiei

8235
Asupra corelaţiei dintre controlul ierarhic şi recursul ierarhic în materie administrativă a se vedea
A.Iorgovan, op.cit., pag. 161 şi următoarele.
8336
Asupra căilor de atac în materie electorală a se vedea A. Iorgovan, I. Muraru, F. Vasilescu, I. Vida,
Noua lege electorală a României, texte şi comentarii, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 1990, pag. 49.

165
judeţene şi a biroului central, întrucât nu au caracter definitiv, iar din interpretarea
articolelor vizând atribuţiile acestor organisme, o atare posibilitate este pe deplin
admisibilă, după cum s-a mai arătat.
g. Biroul Electoral Central, după cum s-a văzut:
- rezolvă întâmpinările referitoare la propria sa activitate (art.33/1 lit. d teza I);
- rezolvă contestaţiile cu privire la modul de constituire, componenţa şi
activitatea birourilor electorale judeţene (art.33/1 lit. d teza a II-a);
- primeşte şi soluţionează orice contestaţie cu privire la organizarea şi
desfăşurarea alegerilor locale, altele decât cele care, conform legii, sunt date în
componenţa birourilor de circumscripţie, a birourilor judeţene sau a instanţelor
judecătoreşti (art.33/1 lit. e) şi numai în măsura în care nu rezultă o interdicţie expresă
în materie, de genul caracterului definitiv al hotărârii emise de o autoritate electorală
subordonată (aşa cum este cazul prevăzut de art.32/3 şi 59/3);
- soluţionează sesizările privitoare la frauda electorală (art.33/1 lit. h teza I);
- soluţionează contestaţiile privitoare la acreditare sau refuzul acreditării
observatorilor şi delegaţilor străini de către biroul judeţean electoral (art.30/2), precum
şi cele privind acreditarea observatorilor naţionali (art.33/2 teza II);
- soluţionează cererile de anulare a alegerilor dintr-o circumscripţie electorală
(art.33/3).

6.2. Jurisdicţia mixtă

Jurisdicţia mixtă (judiciară şi nejudiciară) reuneşte trăsăturile comune atât căii
de atac contencioase, cât şi celei necontencioase, respectiv soluţionarea căii de atac mai
întâi în faţa organismelor cu atribuţii electorale, iar apoi în faţa instanţei de judecată.
Astfel, împotriva omisiunilor, înscrierile greşite sau a oricăror erori din listele
electorale se poate face întâmpinare34484 la autoritatea care le-a întocmit (art.16/3).
Petentul poate să fie chiar alegătorul lezat (prin greşita înscriere sau omisiune) sau orice
altă persoană nevătămată prin eroarea, omisiunea sau greşita înscriere, indiferent că are
sau nu calitatea de alegător ori că domiciliază sau nu în respectiva localitate
(circumscripţie). Întâmpinarea poate viza listele permanente, lista suplimentară,
neconcordanţa dintre copii şi lista permanentă, inclusiv, credem, refuzul sau omisiunea
de înscriere în lista electorală suplimentară a celor care şi-au stabilit reşedinţa în
circumscripţia electorală cu cel puţin 3 luni înaintea scrutinului, extrasele de pe aceste
liste.
Legea nu reglementează termenul în care se poate formula întâmpinarea, dar
considerăm că ea se poate depune oricând şi până în preziua desfăşurării alegerilor,
întrucât în ziua alegerilor atribuţia de înscriere pe lista suplimentară a celor omişi
(având reşedinţa stabilită cu cel puţin 3 luni înaintea scrutinului sau a celor domiciliaţi)
revine, după caz, preşedintelui secţiei de votare (art.19/3).
Primarul este obligat să se pronunţe în scris, în cel mult 3 zile de la înregistrarea
întâmpinării.
Împotriva soluţiei prin care se rezolvă întâmpinarea se poate face contestaţie în
termen de 24 de ore de la comunicare la judecătoria competentă să o soluţioneze în
termen de cel mult 3 zile de la înregistrare şi a cărei hotărâre este definitivă, irevocabilă
şi executorie. Şi în acest caz calea de atac o poate exercita orice contestator nemulţumit
de soluţie, indiferent că a fost vătămat sau nu într-un drept al său ori al altuia, ori că nu
s-a produs o atare vătămare, ci doar legea a fost pur şi simplu încălcată. Sub aspect
84

166
procesual suntem în prezenţa unei adevărate acţiuni judiciare populare, dat fiind
beneficiul neîngrădit a calităţii procesual active, de reclamant.3785

6.3. Jurisdicţia electorală judiciară (contencioasă)

a. Candidaturile de consilier pot fi contestate la biroul circumscripţiei astfel:
- acceptarea lor de către biroul electoral al circumscripţiei în termen de 48 de
ore de la afişarea propunerii sau de la expirarea termenului de depunere a lor, putând fi
formulate de către cetăţeni, partide, alianţe politice şi alianţe electorale (art.48/1);
- respingerea candidaturii de către biroul circumscripţiei poate fi contestată de
către candidat, partide politice, alianţe politice sau alianţe electorale care le-au propus,
în termen de 48 de ore de la respingere (art.48/2).
Contestaţiile se soluţionează în termen de 48 de ore de la înregistrare de către
judecătoria, respectiv tribunalul în a cărei (cărui) rază teritorială se află circumscripţia
electorală, iar hotărârea instanţei nu se comunică (art.48/5).
Împotriva hotărârii se poate face recurs în termen de 24 de ore la instanţa
superioară soluţionat în 24 de ore prin hotărâre definitivă şi irevocabilă.
b. Contestaţiile asupra modului de constituire şi componenţa Biroului Electoral
Central se soluţionează de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art.35/2), hotărârea fiind
definitivă şi irevocabilă.
c. În judeţele în care se organizează alegeri parţiale într-o singură circumscripţie
electorală, soluţionarea sesizărilor este de competenţa judecătoriei (art.33/1, 31/3 )
d. În materie sancţionatorie:
- amenzile contravenţionale se aplică de către agenţi constatatori speciali (pentru
abaterile prevăzute de art.99), împotriva acestor sancţiuni exercitându-se calea de atac
prevăzută de Ordonanţa nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi ale Legii
nr.180/2002 cu modificările ulterioare;
- pedepsele se aplică numai de instanţele de judecată în cazul infracţiunilor
prevăzute de art.102-109.
e. În privinţa hotărârilor consiliilor locale şi judeţene de validare sau invalidare a
mandatelor de consilier, acestea pot fi atacate în justiţie de cei interesaţi în condiţiile
Legii nr.29/1990 privind contenciosul administrativ (se stipulează în art.33 din Legea
administraţiei publice locale nr.215/2001).
Acţiunea judiciară poate fi iniţiată de cel invalidat sau de orice alt candidat,
inclusiv cel independent, la această funcţie aflat pe lista de rezervă şi care nu a putut fi,
din această cauză validat, ori de către partidul, formaţiunea, alianţa politică sau
electorală afectată. De asemenea, şi prefectul poate ataca operaţiunea de validare sau
invalidare considerată ilegală (în temeiul art.135 din Legea nr.215/2001) 38.

8537
În acest sens a se vedea T. Drăganu, Actele de drept administrativ, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959,
pag. 252 şi următoarele.

167
38
A se vedea în acest sens Al.Basarab-Şinc în P.Dima, C.Manda, M.Preda, Al.Basarab-
Şinc, Legea administraţiei publice locale, Editura AMIVA, Bucureşti, 1993, pag.36.

168
169
170
171
172
173
174
 ANEXA 7
STRUCTURA APARATULUI PROPRIU AL PREFECTURII

SERVICIUL DE
COORDONARE A
SERVICIILOR PUBLICE
SERVICIUL
ALE MINISTERELOR ŞI
SECRETARIAT-
SERVICIUL ALE CELORLALTE
ADMINISTRATIV
JURIDIC ŞI AUTORITĂŢI ALE
ŞI RELAŢII CU
CONTENCIOS ADMINISTRAŢIEI
PUBLICUL
CENTRALE

ANEXA 8
CARIERA FUNCŢIONARULUI PUBLIC

Clase de Grade profesionale Funcţii de execuţie

studii
I Superior, principal, asistent, debutant Expert, consilier, inspector,
consilier juridic, auditor
II -II--II--II--II--II--II--II--II--II--II--II--II-- Referent de specialitate
II—II
III -II--II--II--II--II--II--II--II--II--II--II--II-- Referent
II--II

175
176
177
 ANEXA 11

LISTA
Cuprinzând funcţiile publice

I. Funcţii publice generale:

1. secretar general al Guvernului şi secretar general
adjunct al Guvernului;
2. consilier de stat;
3. secretar general şi secretar general adjunct din
ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;
4. prefect;
5. subprefect;
6. secretar general al prefecturii, secretar general al
judeţului şi al municipiului Bucureşti;
7. director general din cadrul ministerelor şi al celorlalte
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;
8. director general adjunct, director şi director adjunct
din aparatul ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei
publice centrale;
9. secretar al municipiului, al sectorului municipiului
Bucureşti, al oraşului şi comunei;
10. director executiv şi director executiv adjunct ai
serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale altor organe de specialitate
ale administraţiei publice centrale , precum şi în cadrul aparatului propriu al
autorităţilor administraţiei publice locale;
11. şef serviciu;
12. şef birou;
13. expert, consilier, inspector, consilier juridic, auditor;
14. referent de specialitate;
15. referent.

Notă:
Funcţii publice generale, altele decât cele prevăzute la pct. I, se stabilesc cu
avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

II. Funcţii publice specifice:

1. arhitect-şef;
2. inspector de concurenţă;
3. inspector vamal;
4. inspector de muncă;
5. controlor delegat;
6. comisar.

Notă:
Funcţii publice specifice, altele decât cele prevăzute la pct. II, se pot stabili de
autorităţile şi instituţiile publice, cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.

178