Operele Alexandru Lapusneanul scrisa de

Costache Negruzzi si Apus de soare scrisa

de Barbu Stefanescu Delavrancea au in
comun faptul ca in ambele scrieri personajul
principal se afla la tronul Moldovei.
In Alexandru Lapusneanul personajul
principal al nuvelei este tipul domnitorului
tiran si crud, cu vointa puternica, ambitie si
fermitate in organizarea rabunarii impotriva
boierilor tradatori, aceasta fiind unica ratiune
pentru care s-a urcat pentru a doua oara pe
tronul Moldovei: Daca voi nu ma vreti, eu va
vreu.
In Apus de soare personajul central al
dramei este Stefan cel Mare construit cu o
psihologie complexa, compusa din trei
ipostaze: conducator de tara, parinte si om
batran si bolnav. Initial personajul se
contureaza din replicile celorlalte personaje:
ca mult e bun si viteaz si nepartinitor, chiar
si dusmanii il numesc: soiman si vultur.
Celelalte personaje ii spun zmeul, soarele,
sfantul evidentiind calitatile domnitorului.

In comparatie cu Alexandru Lapusneanul care

a urcat la tron doar pentru a se razbuna,
Stefan cel Mare a incercat pe tot parcursul
lungii sale domnii, chiar pana in clipa mortii,
sa faca Moldova un loc mai bun, unindu-si
destinul cu cel al patriei sale mult iubite.
In opera lui Costache Negruzzi, personajul
principal detine arta disimularii, scena cu
biserica fiind foarte semnificativa in acest
sens, inchinandu-se la icoane in timp ce
pregateste cel mai sadic omor din toate cate
comise si anume piramida de capete taiate
ale celor 47 de boieri ucisi la ospatul domnesc
la care fusesera invitati.
In comparatie cu aceasta simulare de credinta
a lui Alexandru Lapusneanul, Stefan cel Mare
avea o puternica credinata in Dumnezeu
crezand cu tarie ca nicoi batalie nu poate fi
castigata fara ajutorul divin, ridicand multe
biserici in semn de multumire.
Ambele scrieri se sfarsesc cu moartea
pesonajului principal.

Lui Alexandru Lapusneanul ii este frica de

moarte, cel mai edificatoriu moment fiind
acela cand se afla pe patul de moarte si este
otravit. In timp ce nefericitul se lupta cu
moartea a primit un bun sfat de la unul dintre
cei care ii scurtasera zilele si anume invata a
muri, tu care stiai numai a omori.
Stefan cel Mare este constient de faptul ca
moartea se apropie si nu se teme sa o
infrunte, dar nu inainte de a-l incorona chiar el
pe fiul sau Bogdan, fiind constient ca timpul
nu-l mai lasa sa domneasca. Acesta a fost cu
totul devotat patriei sale pana in ultimul
moment cand esenta vietii l-a parasit, ultimul
cuvant al sau fiind Moldova.
In concluzie, Stefan cel Mare este portretul
domnitorului devotat, gata sa isi dea viata
pentru a-si apara tara, de care nimeni care
are cugetul impacat nu trebuie sa se teama,
iar Alexandru Lapusneanul este portretul
domnitorului ce se gandeste numai la sine,
facand pe toata lumea sa se teama de el,
avand sufletul unui bolnav ce isi gaseste

alinarea unei suferinte tainice numai la

vederea si auzul suferintei altora.