Argumentul ontologic

Argumentul ontologic este un argument deductiv a priori. Este o încercare de a se ajunge la

ideea existenţei lui Dumnezeu, prin analiza conceptuală, pornind de la conceptul lui
Dumnezeu ca fiinţă perfectă.

Argumentul a fost dezvoltat pentru prima dată de Sf.Anselm în Proslogion cap. II. După ce
Descartes dă o reformulare a argumentului, el a fost acceptat de Spinoza şi de Leibniz. În
evul mediu, argumentul a fost respins de Toma d'Aquino iar mai târziu, a fost criticat de Hume
şi de Kant.

Argumentul lui Anselm

1. Dumnezeu este fiinţa decât care altceva mai mare nu poate fi conceput (id quo nihil
maius cogitari possit).
2. Acea fiinţă decât care altceva mai mare nu poate fi conceput există.
3. Deci Dumnezeu există.

La contraargumentul formulat de Gaunilon, un călugăr din mănăstirea Marmontiers, Anselm

subliniază că argumentul său nu se poate aplica oricărei idei generale, ci numai conceptului
de Dumnezeu.

Filosofii disting două versiuni ale argumentului lui Anselm.

Prima variantă:

1. Dumnezeu este cea mai mare fiinţă care poate fi concepută.

2. Dar dacă Dumnezeu ar exista doar în intelect, atunci ar putea exista o fiinţă care să fie
şi concepută (să existe în intelect) şi să existe şi în realitate.
3. Acea fiinţă ar fi mai mare decât una care există doar în intelect.
4. Prin urmare, Dumnezeu trebuie să existe şi în realitate.

Cea de-a doua variantă:

1. Dumnezeu este cea mai mare fiinţă posibilă.

2. A fi o fiinţă necesară este mai mult decât a fi o fiinţă doar contingentă.
3. Dacă Dumnezeu ar exista doar ca o fiinţă posibilă, despre care să ne putem imagina
că nu există, atunci ar putea fi concepută o fiinţă mai mare, care nu poate fi concepută
ca neexistând.
4. Acea fiinţă ar fi atunci mai mare decât Dumnezeu, ceea ce este imposibil.
5. Deci Dumnezeu este o fiinţă necesară.

Descartes

În Discurs asupra metodei, Descartes reformulează varianta lui Anselm:

1. Dumnezeu este fiinţa perfectă.

 2. Fiinţa perfectă există.

Descartes consideră că singura dovadă care ajunge la fiinţa perfectă este aceea care caută
cauza ideii de fiinţă perfectă pe care o avem în mintea noastră, deoarece cauza unei
reprezentări a perfecţiunii şi infinităţii nu poate fi decît o fiinţă perfectă şi infinită. În plus, în
acest caz special, regresia cauzală infinită este imposibilă, deoarece ideea de Dumnezeu
este anterioară tuturor celorlalte idei pe care le putem concepe: „...percepţia infinitului este,
întrucâtva, anterioară în mine celei a finitului, cu alte cuvinte, percepţia lui Dumnezeu e
anterioară celei de mine” (Meditaţii III).

Cu toate că Descartes afirmă necesitatea cunoaşterii prealabile a esenţei unui lucru, pentru a
putea trece la afirmarea existenţei lui, totuşi, acest principiu nu se aplică riguros decât în
cazul demonstraţiei existenţei lucrurilor materiale. În rest, atât în ceea ce priveşte existenţa
eului („Eu sunt, eu exist”), cât şi în cazul lui Dumnezeu („Dumnezeu există”), atât esenţa, cât
şi existenţa sunt rezolvate în paralel, prin acelaşi proces care, pe de-o parte, vizează
precizarea ideii înnăscute, iar pe de altă parte, se constituie într-o dovadă a existenţei (mele,
ca substanţă cugetătoare, respectiv, a lui Dumnezeu, ca fiinţă perfectă şi infinită).

Critica lui Kant

Spre deosebire de predecesorii săi, care se concentraseră pe problema dacă fiinţa perfectă
trebuie mai degrabă să existe decât să nu existe, Kant susţine că existenţa nu este un
predicat (v. Critica raţiunii pure). După Kant, atunci când se spune "Dumnezeu este
atotputernic", se pune în relaţie conceptul de Dumnezeu cu predicatul atotputerniciei. Atunci
cînd se spune "Dumnezeu există" nu se pune conceptul de Dumnezeu în relaţie cu un
predicat. Avem, prin urmare, propoziţiile:

1. Dumnezeu este atotputernic.

2. Dumnezeu este.

În prima propoziţie, Kant susţine că sunt două concepte, Dumnezeu şi atotputernicia, iar
cuvântul este nu este un predicat ci numai ceea ce pune predicatul în relaţie cu subiectul. În
propoziţia 2, rolul lui este este tot relaţional, numai că nu este clară relaţia pe care o exprimă.
Kant spune că relaţia în cauză este cea dintre conceptul de Dumnezeu şi subiectul
(Dumnezeu cu toate predicatele lui).

Exemplul dat de Kant ilustrează punctul său de vedere:

O sută de taleri reali nu — Critica

conţin nimic mai mult decît o raţiunii pure
sută de taleri posibili... Dar la
averea mea, o sută de taleri
reali înseamnă mai mult
decât simplul concept despre
o sută de taleri (adică a
 posibilităţii lor)

Plantinga

Filosoful american, Alvin Plantinga, în cartea sa, Natura necesităţii, propune o reconstrucţie a
argumentului anselmian:

1. E posibil să concepem o fiinţă care are mărime maximală şi perfecţiune maximă.

2. Dar a avea mărime maximală înseamnă a avea proprietatea de a exista în orice lume
posibilă.
3. Lumea actuală este una dintre lumile posibile.
4. Deci acea fiinţă (Dumnezeu) există în lumea noastră.

Primele două teze din reconstrucţia lui Plantinga au fost controversate. Plantinga
demonstrează că proprietatea de a avea mărime maximă este o esenţă, pleacând de la
presupunerea că există două obiecte x şi y de mărime maximă; pentru că x are mărime
maximă, nu este posibil să existe o fiinţă mai mare decât x, dar fiindcă şi y are mărime
maximă, y e mai mare decât orice obiect, deci şi decât x, ceea ce duce la contradicţie.

Contemporanii

Astăzi, puţini filosofi mai acceptă argumentul, majoritatea raportandu-se critic la el. În
România, o încercare de a reformula argumentul ontologic a propus Adrian Miroiu, în
Metafizica lumilor posibile şi existenţa lui Dumnezeu.