ADMINISTRAȚIA FANARIOTĂ ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA.

INSTITUȚII ÎN VREMEA REGIMULUI FANARIOT.

GENERALITĂȚI

Fanariotismul a fost o structură socială, politică și culturală în care se puteau integra

toți cei dornici să accepte și să respecte un anume sistem de valori, bazat pe ortodoxismul
conservator, pe tradiționalismul antioccidental și pe respectarea legăturii de credință față de
Poartă.1 Fanariotismul, structură specifică secolului al XVIII-lea, a reprezentat un fenomen
extrem de controversat în istoriografia românească.
Dacă cei mai mulți istorici au înnegrit fanariotismul, insistând asupra aspectelor sale
negative, au existat, insă, alții care au căutat să-l reabiliteze. Din prima categorie se remarcă
Iorgu P. Balș și Constantin Erbiceanu. Primul susținea că fanarioții căutau să se imbogățească
cât mai repede și prin orice mijloace și din acest motiv sistemul fanariot „a produs mari răni în
viața morală și materială a românilor din Principate”. 2 În aceeași ordine de idei, Erbiceanu
considera că fanarioții „plecau spre Țările Române urmați de stoluri de străini și de tot felul
de indivizi, ca și lăcustele când sunt flămânde, spre a devasta tot din aceste țări, pământuri și
averi, și apoi, ca o urmare naturală, a înăduși între români și simțul lor național”.3
Nicolae Iorga s-a ridicat împotriva acestor opinii și în operele sale combate imaginea
întunecată a epocii fanariote, relevând legăturile unui număr mare dintre domnii fanarioți cu
vechile familii românești, încercările lor de a se prezenta ca succesorii domnilor autohtoni,
reformele vizând modernizarea structurilor sociale și politico-administrative ale celor două

1
Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Editura Scythian Books, Oakland, 1989,
pg. 90.
2
Iorgu P. Balș în Marcus Filip Zallony, Despre fanarioți, Institutul de arte grafice Carol Gӧbl, București, 1897,
pg. 9.
3
Constantin Erbiceanu, Priviri istorice și literare asupra epocei fanariote, Institutul de arte grafice Carol Gӧbl,
București, 1901, pg. 2.

1
țări, măsurile în vederea dezvoltării economice și a progresului cultural, absența unei politici
de deznaționalizare. Nicolae Iorga a fost cel care a arătat că trăsătura caracteristică a epocii
fanariote o constituie politica de reformă.
Este discutabil dacă secolul fanariot trebuie văzut ca o perioadă de general declin al
societății din cele două Principate, ca o adevărată cezură în istoria națională, în cursul căreia
românii ar fi fost cufundați de grecii Fanarului într-o beznă de stoarceri și abrutizare care ar fi
amenințat însăși ființa lor națională, sau ca o epocă de reforme sociale și administrative, o
epocă de dezvolatare a învățământului prin consolidarea și modernizarea Academiilor
Domnești din cele două capitale, București și Iași. Dincolo de aspectele sale pozitive și
negative, epoca fanarioților constituie un capitol comun al istoriei grecilor și românilor.4
Toate manifestările din această perioadă sunt reprezentate, din punct de vedere
simbolic, de fenomenul cunoscut sub numele de Iluminism, fenomen care a făcut să se afirme
dorința comună a învățaților greci și români de a-și conserva și cultiva identitatea europeană a
popoarelor lor.
Încadrarea cronologică tradițională pentru epoca fanariotă are ca limite 1711 și 1821 în
Moldova și 1716 și 1821 în Țara Românească. O astfel de cronologie este destul de forțată și
necesită rectificări. Pentru contemporanii evenimentelor nu apărea atât de clar că în 1711
începea o nouă epocă, iar schimbarea regimului politic a celor două țări române nu s-a
petrecut dintr-o dată, adică într-un moment istoric, lesne de fixat. 5 Dacă ar fi așa, atunci ar
trebui să ne întrebăm de ce domnia lui Nicolae Mavrocordat în Moldova în anii 1709-1710 nu
apartține epocii fanariote, iar cea din 1711-1715 din aceeași țară e considerată ca fiind
inauguratoare a fanariotismului în Moldova. În realitate, instaurarea regimuli fanariot în cele
două țări române a reprezentat un proces de lungă durată și care s-a desfășurat de-a lungul mai
multor etape.
Noile domnii nu erau prea diferite de cele anterioare. Nu era prima dată când otomanii
impuneau, chiar de mai multe ori la rând, pe cel care va ocupa tronul. Domnitori cu legături
slabe de rudenie cu familii tradiționale (uneori chiar fără nici o legătură) existaseră și până
atunci. Nici durata scurtă a domniilor nu era ceva nou, la fel cum nu perioada fanariotă
inaugura sistemul mutării domnilor dintr-o țară într-alta.
Dacă limita cronologică nu poate fi stabilită cu precizie, cert este că perioada în
discuție prezintă o individualitate ce nu poate fi, însă, separată și de modificările survenite în
societatea românească din secolul al XVIII-lea și până in zorii veacului al XIX-lea.

4
Mihai Țipău, Domnii fanarioți în Țările Române (1711-1821), Editura Omonia, București, 2004, pg. 5.
5
Florin Constantiniu, Constantin Mavrocordat, Editura Militară, București, 1985, pg. 19.

2
 Intervalul cuprins între 1711-1821 a luat numele de „epoca Fanarioților”, făcând
trimitere la cartierul Fanar din Istambul, de unde se trăgea marea majoritate a pretendenților la
tronul celor două țări. Denumirea epocii nu însemna și introducerea predominanței
elementului grecesc în Țările Române, dat fiind faptul că acesta exista încă din vremea lui
Matei Basarab și Vasile Lupu.6
Viitorii domni ai românilor proveneau (în mare parte) din familiile nobile ale
Fanarului (grecești sau de alta origine), erau inteligenți, culți și aveau mare înclinare pentru
deprinderea limbilor străine. Alături de educație, avuția dobândită în veacurile anterioare din
comerț și din exploatarea veniturilor imperiale a fost fundamentul afirmării lor politice. 7 În
statul otoman unii dintre ei, precum și membri ai familiilor lor ocupaseră și ocupau diverse
funcții ce mergeau până la cea de dragoman (traducător, echivalent al ministrului de externe
de astăzi), care era cea mai înaltă demnitate pe care o puteau deține creștinii în sistemul politic
turcesc al vremii.
După eșecul suferit la asediul Vienei, Imperiul Otoman a fost nevoit să părăsească o
serie de teritorii. Pentru a compensa pierderile suferite, Poarta a înăsprit măsurile de
exploatare a Țării Românești și a Moldovei. Această politică a dat un puternic imbold luptei
de eliberare și românii au răspuns prin acțiuni diplomatice și militare, culminând cu alianța lui
Dimitrie Cantemir cu Imperiul Țarist (spre care înclina și Constantin Brâncoveanu) și cu
războiul din 1711.8
În primele șapte decenii ale secolului al XVIII-lea, la domnia Principatelor s-au
succedat alternativ patru familii din casele Mavrocordat, Ghica, Racoviță și Calimachi.
Familia Mavrocordat era de origine nesiotă din insula Chios și fondatorul familiei era
căsătorit cu Casandra, fiica fostului domn, Alexandru Iliaș. Familia Ghica era de obârșie
albaneză, iar întemeietorul ei, Gheorghe Ghica, a domnit, ca și fiul său, în ambele Principate.
Familiile Racoviță și Calimachi s-au ridicat din rândurile boierimii pământene din Moldova,
unde, înainte de a ajunge la domnie, împliniseră înalte funcții administrative. Familia Ghica se
naturalizase de mult în țară, încadrându-se în clasa marilor boieri. Copiii acestor familii
domnești, ca Alexandru Mavrocordat, Grigorie Ghica, Mihai Racoviță și Ioan Calimachi își
făcuseră stagiul în funcția de mari dragomani sau terzimani ai Porții.
Niciuna dintre aceste patru familii domnitoare nu era originară din Fanar. Epoca în
care grecii din acest cartier al Constantinopolului ajung să stăpânească întreaga viață politică,
6
A.D.Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. IX Mavrocordații, Editura Cartea Românească,
București, pg. 5.
7
Andrei Oțetea, Istoria poporului român, Editura Științifică, București, 1970, pg. 182.
8
Emil Cernea, Emil Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc, Casa de editură și presă „Șansa” S.R.L.,
București, 1996, pg. 139.

3
culturală și economică a Moldovei și Munteniei a început abia mai târziu, numai după pacea
de la Kücük Kainargi (1774).
S-a considerat că ocuparea tronurilor românești de către domnii de origine greacă ar fi
fost determinată de trădarea pământenilor, care ar fi făcut Poarta să nu mai aibă încredere în
domnii de țară. Într-o oarecare măsură, această opinie este exactă, dar din mărturiile
contemporane aflăm că după mazilirea lui Dimitrie Cantemir, marele vizir însărcinase pe
Lupu Costachi, singurul boier de vază rămas în Moldova, să adune boierimea pentru alegerea
noului domn. La chemarea aceasta se pare că boierii moldoveni l-ar fi propus pe Mihail
Racoviță, mazilit la Istambul.9
Aflând de răspunsul boierilor, marele dragoman Ioan Mavrocordat, bucurându-se de
încrederea Porții, l-a recomandat ca domn pe fratele său Nicolae Mavrocordat, care a obținut,
din mila sultanului, steag de domnie în Moldova. După mazilirea lui Constantin Brâncoveanu,
Mihai Racoviță stăruia să ajungă domn în Țara Românească. Numirea sa a fost, însă,
zădărnicită de boierii munteni care l-au cerut domn pe Ștefan Cantacuzino, fiul stolnicului
Constantin, care a fost acceptat de către Poartă. Se poate observa, astfel, că domnii nu erau
încă impuși în mod arbitrar de la Constantinopol, ci se ținea cont de recomandările boierilor.
Trimițând pe tronurile celor două țări românești domni fanarioți, străini de intersele și
aspirațiile poporului român, Poarta îi încadra în sistemul administrativ otoman și le încredința
un rol diplomatic de seamă. Ei aveau misiunea de observatori și informatori ai Înaltei Porți,
interesată în obținerea de știri cu privire la mișcările ce se petreceau în culisele diplomației
Imperiului Habsburgic și Imperiului Țarist.10
Statul Otoman avea nevoie de un instrument fidel pentru a ține Moldova și Țara
Românească sub control și ascultare, dar și pentru a le integra cât mai deplin în sistemul
economic și chiar administrativ otoman. În epoca fanariotă, dominația Porții în plan politic și
economic ia formele cele mai apăsătoare. Astfel, sume uriașe de bani luau calea
Constantinopolului sub titlul haraciului, al peșcheșului, al reînnoirii anuale și trienale a
domniilor (mucarerul mic și mucarerul mare), la care se adăugau diverse obligații în natură și
în muncă. Luptele dintre pretendenți pentru obținerea tronului și succesiunea rapidă a
domnilor au devenit principalele modalități de stoarcere a resurselor țărilor române. De
asemenea, desele mutări de domni dintr-o țară în alta erau considerate ocazii binevenite de a
realiza noi profituri, pentru că astfel de mutări erau apreciate ca noi așezări în domnie și erau
foarte bine plătite. Cum Muntenia era mai bogată decât Moldova, tronul de la București era

9
Ion I. Nistor, Istoria românilor, vol. I, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2002, pg. 557.
10
Ștefan Ștefănescu, Istoria românilor în secolul al XVIII-lea, Editura Universității din București, 1999, pg. 14.

4
preferat celui de la Iași, iar mutarea din Țara Românească în Moldova era considerată ca o
retrogradare. Schimbările de domn dintr-o țară în alta depindeau, însă, și de schimbările ce se
produceau la Poartă. Noul sultan sau noul vizir înlocuiau, de regulă, și pe domnii din
Principate prin candidați agreați de ei și cunoscuți ca buni platnici. Schimbările de domni
dintr-o țară în alta nu erau agreate de boieri, care bănuiau în ele intenția Porții de a uni ambele
Principate române sub o singură administrație. Împotriva unei astfel de eventualități se ridică
cronicarul Nicolae Muste, susținând ca aceste două țări sunt și trbuie să rămână egale, fiecare
sprijinindu-se pe dreptul ei. Ambii domni au țări deosebite, tocmai ca și stăpânirea lor.11
Este adevărat că domnia lui Nicolae Mavrocordat, care era cu totul străin de țară și nu-
i cunoștea nici limba, trezise mari nemulțumiri în rândurile boierimii române, care nu fusese
consultată nici măcar de formă pentru acestă numire. Boierii moldoveni și munteni, care se
considerau deținători de drept ai puterii domnești și care erau deprinși să guverneze alături de
domn, nu puteau privi cu ochi buni o domnie străină și independentă de ei. Cronica lui Muste
se ridică împotriva noului domn „neîmblânzit și străin de firea moldoveanului, care s-a
instalat în scaunul domniei nepoftitu de nime, care nu știa nici limba țării, ci tot cu tălmaci
grăia”12, dar același Nicolae Muste trece cu vederea faptul că domni străini de țară și care nu
cunoșteau limba supușilor mai existaseră în istoria țărilor române și până la acea dată
(Despot-Vodă, Gaspar Grațiani, Gheorghe Duca, Leon Tomșa, Alexandru Iliaș, Radu Mihnea,
etc.).
Ceea ce indipunea, însă, mai mult decât persoana domnului străin era ceata de greci
care îl însoțea la venirea lui în țară. Mustea susține că numărul acestora era așa de mare încât
„rămăsese Feneriul (Fanarul) pustiu în Țarigradu” 13 Iar Ion Neculce spune că domnul era
înconjurat de greci, „care veniseră să cuprindă toate boieriile, pâcălăbiile și vămile, astfel că
boierii țării nu puteau încăpea la nimic. Toți ridicau lefi mari de la vistierie și trăiau în
desfrâu.”14 Prezența în țările române a numărului mare de greci poate fi justificată prin faptul
că, adesea, domnii făceau împrumuturi mari pentru a putea plăti sumele necesare obținerii
tronului, iar atunci când erau investiți, veneau în Principate însoțiți de creditori, de clienți și
de rude. Ajunși în țară, dădeau veniturile și funcțiile publice debitorilor lor. 15
Plângerile boierimii împotriva domnilor neagreați erau zadarnice, căci ei știau că
ambițiile ei nestăpânite înlesneau Porții nu numai sporirea tributului tributului, ci și

11
Mihail Kogălniceanu, Cronicele României, Imprimeria Națională C. N. Rădulescu, București, 1874, pg. 57.
12
Ibidem, pg. 41.
13
Ibidem.
14
Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei, Editura de stat pentru literatură și artă, București, 1955, pg. 159.
15
Constantin Erbiceanu, Priviri istorice și literare asupra epocei fanariote, Institutul de arte grafice Carol Gӧbl,
București, 1901, pg. 2.

5
nesocotirea dreptului țării de a-și alege domn. Încurajată de marile ofete de bani din partea
pretendenților, Poarta îi revoca pe domni cât putea de des, sau îi muta dintr-un Principat în
altul, pentru a stoarce pe acestă cale sume cât mai mari de bani. Dar, Poarta nu s-a mulțumi
numai cu desemnarea și mutarea domnilor, căci ea nu s-a sfiit să priveze puterea domnească
de cele mai esențiale prerogative ale ei. Astfel, domnii rânduiți de la Constantinopol nu mai
aveau dreptul de a declara război sau de a încheia pace. Ei nu puteau intra în alianță cu țările
vecine și nici trimite solii oficiale în străinătate fără acordul Porții. Cu alte cuvinte, domnii
fanarioți au pierdut orice drept de a se afirma în politica externă, singura funcție a țărilor
române în acest domeniu fiind acela de reprezenta interesele imperiului.16
Totuși, faptul că domnii sunt reprezentați pe lângă Poarta otomană de capuchehaie
indică păstrarea unei relative autonomii. Domnii fanarioți îți păstrează legăturile cu capitalele
europene, în care întrețin agenți pentru obținerea de informații. Ioan Mavrocordat, Domnul
Țării Românești în 1718, a tratat cu Imperiul Habsburgic și cu Veneția pacea de la
Passarowitz. Relațiile cu statele europene nu sunt, însă, întreținute de domnii fanarioți în
calitatea lor de domni ai țărilor române, ci numai în folosul Porții, ca reprezentanți ai ei.17
Poarta Otomană dispunea tot mai mult de teritoriul Principatelor ce de un teritoriu al
imperiului. Astfel, prin pacea de la Passarowitz turcii cedează Imperiului Habsburgic o parte a
teritoriului românesc, Oltenia. Aceasta este una din împrejurările în care se manifestă
autonomia politică a Țării Românești. Convenția încheiată de Ioan Mavrocordat cu Imperiul
Habsburgic și prin care cel dintâi accepta rămânerea trupelor imperiale în Oltenia, a fost adusă
de austrieci la congresul de la Passarowitz, și în baza acestui act s-a cerut recunoașterea din
partea turcilor a cedării Olteniei. Așadar, la această dată, în relațiile internaționale se ținea
încă seama, fie și formal, de drepturile Țării Românești.
Pe de altă parte, domnii au rămas stăpâni asupra politicii interne, exercitând cu depline
puteri prerogativele lor legislative, administrative și judecătorești. Viața și avutul locuitorilor
era în mâinile domnului. Dregătoriile civile, militare și ecleziastice, precum și ocuparea
funcțiilor publice depindeau de bunăvoința celui care deținea tronul. Dimitrie Cantemir arată
că deși partea bisericească își alegea ea însăși ierarhii, totuși o asemenea alegere nu era
valabilă dacă nu era confirmată de domn, încredințându-i cu mâna proprie toiagul pastoral.
Puterii domnești îi erau subordonați mitropoliții țării cu egumenii mănăstirilor, precum și
întreaga tagmă preoțească, ai cărei membri putau fi oricând demiși din demnitățile lor dacă
făceau cuiva rău sau complotau împotriva domnului sau a țării.

16
Ion I. Nistor, Istoria românilor, vol. I, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2002, pg. 558.
17
Ștefan Ștefănescu, Istoria românilor în secolul al XVIII-lea, Editura Universității din București, 1999, pg. 30.

6
 Ca reprezentanți ai intereselor Imperiului Otoman la București și Iași, domnii fanarioți
au avut misiunea de a garanta îndeplinirea regimului de obligații materiale. Pentru a satisface
cererile de bani, produse, etc., ale Porții, ei trebuiau să asigure măcar stabilitatea dacă nu
sporul masei de contribuabili, formată în imensă majoritate de țărani. Țărănimea, liberă sau
aservită, reprezenta, prin munca ei, factorul esențial de creare a bunurilor materiale ale țării. O
fiscalitate excesivă putea să aducă venituri imediate, dar consecințele de lungă durată erau
sigur negative - țăranii se acundeau în alte sate sau în păduri pentru a scăpa de plata taxelor.
Reducerea numărului contribuabililor însemna totodată reducerea veniturilor statului. Domnii
fanarioți au căutat deci formule care să asigure venituri cât mai mari. Astfel, ei au elaborat
reforme fiscale, care aveau ca obiect realizarea unei funcționări ireproșabile a mecanismului
de satisfacere a exigențelor Porții. Cum fiscalitatea nu putea fi izolată de celelalte zone ale
vieții publice, politica de reformă s-a extins progresiv și în sfera realțiilor sociale, a
administrației și justiției.18
Șirul reformelor este început de către Nicolae Mavrocordat. În prima sa domnie, acesta
încearcă să obțină simpatia țărănimii, luând ca primă măsură, la venirea pe tron, restituirea
dărilor impuse de Mihail Racoviță înainte de mazilire, fapt ce stârnește puternice tulburări
sociale, dat fiind că o parte din bani fuseseră deja predați fostului domn de către boierii
„zlotași”, care au fost obligați sărestituie din averea personală sumele încasate. Despre
impozite, Nicolae Mavrocordat spunea că „se cade să fie moderate, să nu smulgă, cum zice
proverbul, și pielea împreună cu lâna.”19
Principala preocupare a domnului este reorganizarea și buna funcționare a sistemului
fiscal. Pentru a obține resurse financiare imediate îi obligă pe unii din marii boieri să acorde
statului împrumuturi forțate. O altă măsură a fost impunerea de dări asupra negustorilor și
cămătarilor turci aflați în Moldova, pentru care Nicolae Mavrocordat obținuse un firman
special. Tot în perspectiva măririi numărului contribuabililor, domnul încurajează întemeierea
de „slobozii”, sate scutite pentru un număr de ani de orice dare, fapt ce a generat un aflux de
populație din teritoriile vecine. În timpul domniei, el va prezenta de două ori Divanului
situația veniturilor și cheltuielilor țării. Actul constituia nu atât o încercare de justificare a, cât
una de sporire a prestigiului prin prezentarea rezultatelor obținute în domeniul fiscalității.
În cea de-a doua domnie (considerată ca inaugurând epoca fanariotă), Nicolae
Mavrocordat se arată un bun gospodar. Pentru încasarea birului, face, în 1723, o reformă
fiscală, hotărând ca plata să aibă loc în patru sferturi și stabilind o nouă impunere sau

18
Florin Constantiniu, Constantin Mavrocordat, Editura Militară, București, 1985, pg. 16.
19
Mihai Țipău, Domnii fanarioți în Țările Române (1711-1821), Editura Omonia, București, 2004, pg. 118.

7
„ruptoarea” pe sate, potrivit cu averea locuitorilor. În 1728 a trbuit să revină la sistemul
„pecetluiturilor”, pe cap de om, pentru a se împiedica fluctuația țăranilor care se strămutau
mereu din satele impuse mai mult în cele impuse mai puțin; aceste pecetluiri nu au fost, însă,
apăsătoare.20
În domniile sale precedente, atât în Muntenia cât și în Moldova, Constantin
Mavrocordat observase o serie delipsuri și nepotriviri în diferite domenii ale organizării de
stat și sociale. Administrația, boierimea, țărănimea, viața culturală și bisericească, toate
puneau probleme care-și așteptau rezolvarea. Astfel, în timpul celei de-a treia domnii ale sale
în Țara Românească are loc începutul reformei, adică al operei de reorganizare în plan fiscal,
administrativ și instituțional. Principiile care au stat la baza acestei reforme au fost aduse la
cunoștința boierilor din divan și consemnate în hrisovul din 7/18 februarie 1741. Scopul
noului „așezământ” era, între altele, restructurarea sistemului de impozite și a diverselor
categorii de contribuabili.21 În plan juridic, se prevedea salarizarea judecătorilor care trebuiau
aleși dintre marii boieri mazili (care nu se aflau în vreo altă funcție). Prin amintitul hrisov sunt
scutiți de dări preoții, mănăstirile, precum și „neamurile” marilor boieri (deci descendenților
acestora). Sunt desființate văcăritul și pogonăritul. De asemenea, era stabilită modalitatea de
plată a dării – în localitatea de domiciliu a contribuabilului – fiind vorba despre un impozit
personal asociat cu unul pe avere. Impozitul trebuia plătit anual în patru rate numite sferturi. 22
Constantin Mavrocordat a încercat și o reformă a armatei, care a fost reorganizată, cu efecte
reduse, însă.
Devenit domn al Modovei în octombrie 1741, Constantin Mavrocordat aplică aici
politica de reforme începută în Țara Românească, cu mici diferențe, fiind abrogate dările
nepopulare ca văcăritul, pogonăritul și cunița. Domnul încearcă să stăvilească, prin pedepse
aspre, abuzurile de tot felul care apăreau în colectarea dărilor, iar orice sustragere de la plata
impozitelor era sever sancționată. De altfel, pentru o mai bună evidență, au fost înființate
condici în care erau trecute, pe domenii, documentele oficiale. Pentru a mări numărul
contribuabililor, domnul reduce categoria poslușnicilor (persoane care, în schimbul scutirii de
dări, efectuau diferite munci pentru boieri sau mănăstiri). Numărul acestora este strict limitat
pentru fiecare categorie de boieri.

20
Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III, Editura All, București, 2007, pg. 176.
21
Ion I. Nistor, Istoria românilor, vol. I, Editura Biblioteca Bucureștilor, București, 2002, pg. 560.
22
Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Editura Scythian Books, Oakland,
1989, pg. 108.

8
 În plan militar, Constantin Mavrocordat organizează un corp de armată alcătuit din
arnăuți, corp care avea rolul de pază personală a domnului. Celelalte efective militare au fost
substanțial reduse.23
În plan bisericesc, domnul a hotărât ca preoții să aibă știință de carte, în caz contrar
fiind supuși la dări. De asemenea, din ordin domnesc sunt înființate tipografii la Mitropolia
din Iași și la Episcopia din Rădăuți, în care sunt tipărite numeroase cărți de cult.
Pe lângă școlile existente (de limbă greacă, slavonă și română) sunt înființate și altele
pentru limbile latină și turco-osmană.
Obligațiile finanaciare de tot felul față de Poartă l-au determinat pe Constantin
Mavocordat să nu poată respecta noile sale reglementări fiscale, percepând ca dare șase
„sferturi” în loc de patru, cum se stabilise. Acestă variantă a fost preferată reintroducerii unor
dări nepopulare și era prevăzută a avea doar un caracter temporar, generat de necesități de
moment.24
Cea mai importantă măsură a celei de-a patra domnii în Țara Românească a fost
eliberarea personală a țăranilor dependenți, cunoscuți în epocă sub numele de „rumâni”.
Inițial a fost promisă rumânilor care s-ar fi întors în țară (martie 1746) libertatea de a se așeza
unde vor voi. În 1749, după ce fusese mutat în Moldova, este luată o măsură similară cu
eliberarea personală a rumânilor (sau „vecinilor” cum se numeau în Moldova), care fusese
efectuată în Muntenia. Vecinii primeau o serie de drepturi, având în schimb oligația de a
efectua 24 de zile de muncă pe an pentru proprietarul de pământ și de a plăt dijmă.
Domnia lui Alexandru Ipsilanti, un din cele mai lungi din Țara Românească din
secolul al XVIII-lea, este marcată de o serie de reforme fiscale, economice, administrative,
juridice și în învățământ. Reforma fiscalăconsta în reducerea unor dări ca oieritul și în
desființarea sistemului „sferturilor”, introdus de Constantin Mavrocordat. Acestea fuseseră
percepute abuziv și arbitrar în timpul domniilor anterioare. Noile dări se vor numi „sămi”, în
număr de patru pe an, dintre care una era destinată plății haraciului către Poartă. 25
În domeniul administrativ, sunt fixate retribuțiile și sursele de venit pentru fiecare
dregătorie. Este reorganizat sistemul poștelor, fiind fixat și tariful acestora. Împreună cu
Constantin Moruzi, domnul Moldovei, Ipsilanti finanțează construcția a două corăbii pentru
navigația pe Dunăre. Alte măsuri sunt luate pentru încurajarea comerțului și a meșteșugurilor.

23
Mihai Țipău, Domnii fanarioți în Țările Române (1711-1821), Editura Omonia, București, 2004, pg. 106.
24
Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Editura Scythian Books, Oakland,
1989, pg. 109.
25
***, Istoria românilor, vol VI, Editura Enciclopedică, București, 2002, pg. 479.

9
Este organizată și o casă pentru orfani și văduvele sărace, căreia i se acordă anual o sumă de
bani.26
În plan juridic, Alexandru Ipsilanti reorganizează instanțele în patru „departamenturi”,
unul penal și trei pentru cauze civile. Judecătorii făceau parte dintre boierii mazili. Cea mai
importantămăsură a fost însă publicarea, în septembrie 1780, la București, a unui cod de legi
în limbile greacă și română, în prefața căruia se evidenția necesitatea unui astfel de text, care
era o sinteză între dreptul bizantin și cel cutumiar. 27 Codul a fost intitulat Syntagmation
nomikon, în documentele de limba română fiind menționat drept Pravilniceasca condică.
Printr-un hrisov emis în ianuarie 1776 Alexandru Ipsilanti reorganizează Academia
Domnească din București, pentru care se va construi și un nou local (la Sfântul Sava). Durata
studiilor era de doisprezece ani și existau cursuri de gramatică, retorică, poetică, matematică,
istorie, geografie, filosofie, fizică, latină, franceză, italiană și greacă veche. Din fondurile
mănăstirilor și ale preoților (care în rest erau scutiți de celelalte dări) erau prevăzute un număr
de 75 de burse pentru cei care urmau cursurile Academiei. De asemenea, este organizată o
școală pentru preoți pe lângă Mitropolia din București și alte instituții de învățământ la
Craiova și la Buzău, fiind stabilită și plata dascălilor de română și slavonă din târguri. Domnul
reface școala greacă din Arbănași-Arvanitohori (lângă Târnovo, în Bulgaria de azi), care
funcționase și sub Constantin Mavrocordat, și asigură un venit de 1800 lei Marii Școli a
Neamului din Constantinopol.
Alții care s-au remarcat ca reformatori în domeniul juridic au fost Scarlat Calimachi și
Ioan Caragea. Astfel, Codul civil al lui Scarlat Calimachi a fost redactat la Iași în 1816-1817
în patru volume, în limba greacă și avea ca izvoare Codul civil austriac și dreptul bizantin, la
care se adăugau prevederi din dreptul cutumiar și din Codul Civil francez. 28 Spre deosebire de
alte legiuiri din perioada fanariotă, în codul lui Calimachi se face apel în mai mare măsură la
izvoare de drept occidentale. Codul civil a fost adoptat ca legea civilă a Moldovei.
În aceeași ordine de idei, în Țara Românească la 1816 Ioan Caragea hotărăște să
inițieze redactarea unei legi penale și civile. Textul de lege pornea de la izvoare de drept
bizantine. Legiuirea, supusă dezbaterii divanului, a fost promulgată în luna august 1818.
Textul a fost publicat în același an în limbile greacă (la Viena) și română (la București).
Semnificativă pentru decreșterea rolului internațional al Principatelor este decăderea
puterii militare. Dimitrie Cantemir și Constantin Brâncoveanu mai avusesră încă oști suficient

26
Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III, Editura All, București, 2007, pg. 213.
27
D. Russo, Studii istorice greco-române, Fundația pentru literatură și artă „Regela Carol II”, București, 1939,
pg. 537.
28
Ibidem.

10
de bine alcătuite pentru ca și rușii și austriecii să le dorească colaborarea. După ei, nici o
oștire românească nu va mai lupta sub steagul țării, iar în 1739 Constantin Mavrocordat va
desființa cu totul vechea organizare militară, devenită, în noile împrejurări, inutilă. Mulți
contemporani au socotit acestă măsură ca menită să slăbească Principatele și a le lăsa
neapărate, la cheremul Porții. Boierii pământeni au cerut, în repetate rânduri, refacerea oștirii,
și detașamente neregulate de voluntari au participat la toate războaiele ruso-austriece
împotriva turcilor, dar armata regulată, menită să apere țara, nu s-a mai putut reface parțial
decât în 1831/1832.
Deși în declin, armatele țărilor române nu au intrat în structura militară a Imperiului
Otoman, ci au rămas și sub fanarioți în afara ei, de vreme ce pe teritoriul lor nu staționau
garnizoane turcești. Există situații în care, și în epoca aceasta, domnii fanarioți au ridicat
armate conduse de boieri și de comandanți localnici. Trebuie, însă, menționat că aceste oști
românești se ridicau numai la porunca turcilor, pentru a ajuta armatele otomane; armatele
române nu mai puteau duce, în această perioadă, un război pe cont propriu. Chiar pe timp de
pace erau pe lângă domn trupe de mercenari seimeni cu căzărmile lor, dar cetele de slujitori
de la sate, comandați de unii dintre marii dregăători, au fost în mare parte desființate în epoca
fanarioților. 29
Faptul că în tot cursul veacului al XVIII-lea apărarea Principatelor a fost asumată
direct de Poartă, nu a fost în favoarea românilor. Moldova și Țara Românească au fost
transformate după 1711/1716 în principalul teren de înfruntare dintre marile puteri vecine.
Între 1711 și 1829, de la pacea de la Prut la tratatul de la Adrianopol, Principatele au fost
ocupate timp de 25 de ani de armatele statelor beligerante. 7 războaie (1711, 1716-1718,
1736-1739, 1768-1774, 1787-1792, 1806-1812, 1828-1829) s-au purtat pe teritoriul lor,
provocând distrugeri și împiedicând dezvoltarea firească a economiei. Diminuarea statutului
internațional al Principatelor se poate vedea și din numeroasele planuri de împărțire a lor între
marile puteri, cât și din pierderile teritoriale pe care le-au suferit de mai multe ori. 30 Primii
care au anexat părți din teritoriul românesc au austriecii, care, prin tratatul de la Passarowitz,
au anexat Oltenia. În 1739, acest teritoriu a fost retrocedat Țării Românești, dar Viena și-a
răscumpărat pierderea în 1775, anexând nordul Moldovei, pe care-l va numi Bucovina.
Cu rușii, relațiile au fost mai apropiate până în 1792, când Imperiul Țarist ajunge cu
granița pe Nistru. Din acel moment, vechile bune relații își schimbă caracterul, rușii vădindu-
se tot atât de periculoși ca și turcii sau austriecii pentru interesele Principatelor. Ocupația
29
***, Istoria românilor, vol VI, Editura Enciclopedică, București, 2002, pg. 456.
30
Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Editura Scythian Books, Oakland,
1989, pg. 90.

11
rusească din 1806-1812, încheiată prin pacea de la București și înjumătățirea Moldovei, au
spulberat ultimele speranțe în privința bunelor intenții ale țarului.
Aceste războaie au slăbit puterea și prestigiul Imperiului Otoman si i-au provocat mari
pierderi teritoriale. Întrucât bogăția Porții se baza pe întinderea teritoriilor deținute sau
dominate, pe potențialul lor economic și uman, toate pagubele suferite în urma acestor
conflicte politico-militare trebuiau suplinite de cele rămase in posesia ei. Astfel, pentru
pregătirea campaniilor, țărilor române li se cereau care cu boi, cai, cereale, unt, miere, ceară,
oameni și sume de bani, care de cele mai multe ori, depășeau valoarea tributului pe un an
anticipat. După încheierea războaielor, deși Pincipatele erau bântuite de foamete, Poarta tot
aștepta îndeplinirea obligațiilor în muncă și în natură și plata dărilor tradiționale (haraciul și
mucarerul). Obligațiilor legate de nevoile militare ale imperiului li se adăuga și aceea a
furnizării unei mari cantități de grâu pentru aprovizionarea Constantinopolului. De asemenea,
pe teritoriul celor două țări românești se așează, împotriva interdicțiilor formale, lajii,
negustori originari din regiunea Trapezuntului, care încearcă să submineze comerțul intern
prin stabilirea în orașe și deschiderea de prăvălii. Îmbinând jaful cu cămătăria, aceștia
cumpărau produsele de la țărani pe prețuri derizorii și făceau concurență negustorilor
autohtoni.31 Nemulțumirile și plângerile venite din țară împotriva lajilor au determinat, ca
până în 1756, aceștia să fie izgoniți de pe teritoriul Principatelor.
Regimul de monopol instituit de Poartă (care cerea ca anumite produse să fie vândute
cu precădere negustorilor otomani) asupra comerțului cu principalele produse ale țărilor
noastre nu implica interdicția totală a legăturilor comerciale cu alte țări, ci numai obligația
asigurării, în primul rând, a necesităților imperiului.32 Dar, din când în când, amenințată de
primejdia de a nu-și putea îndestula populata capitală, Poarta revoca propriile aprobări pentru
traficul cu alte țări, întărind dreptul său de monopol. Astfel de măsuri menite să împiedice
dezvoltarea comerțului cu alte țări se iau în 1751, 1761 și 1764. În ciuda interdicțiilor,
comerțul ilicit reușește să se dezvolte și de aceea, în 1761 se iau noi măsuri de interdicție
totală a exportului de animale și produse animale din țările române. În acestă ordine de idei,
prin firmanul din 1764, sultanul Mustafa al III-lea le poruncea domnilor celor două Principate
să suprime comerțul ilegal și să ajute la prinderea și pedepsirea celor îl care practicau.
Exploatării directe otomane i s-a adăugat și un jaf fanariot necunoscut până atunci în
istoria românilor, deși nici vechii domni nu se sfiiseră să practice o foarte apăsătoare politică
fiscală (ex.: Brâncoveanu). Fanarioții aduceau, însă, cu ei o nouă mentalitate politică –
31
***, Istoria României, vol. III, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1964, pg. 351.
32
Emil Cernea, Emil Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc, Casa de editură și presă „Șansa” S.R.L.,
București, 1996, pg. 142.

12
termenul de domnie era scurt, îmbogățirea trebuia făcută rapid, scaunul nu se putea câștiga,
apăra sau cuceri decât cu galbeni. Semnificativă pentru noua mentalitate este evoluția
cuvântului chiverneo, care în grecește înseamnă a guverna, a administra, dar a devenit în
românește chiverniseală. A guverna înseamnă pentru fanarioții secolului al XVIII-lea a se
căpătui. Un exemplu semnificativ în acest sens l-a constituit ultimul domn fanariot muntean,
care a sosit la București în 1819 cu o datorie de 5 milioane de piaștri și cu o suită de 820 de
persoane, toți în căutare de chiverniseală. În numai trei ani, vodă a reușit să adune, după
estimările contemporanilor, aproximativ 28 de milioane de piaștri.33
Regimul fanariot nu a însemnat o cârmuire a celor două țări române prin greci, pentru
greci și cu scopul grecizării lor. Nicolae Iorga sublinia că secolul al XVIII-lea nu aduce
modificări radicale în raport cu cel precedent în ceea ce privește originea domnilor. Amintind
că în secolul al XVII-lea se întâlnesc greci puri care au primit demnitatea de voievozi, Iorga
relevă faptul că în secolul al XVIII-lea domni care, ca Mavrocordații, vorbesc de strămoșii lor
princiari români, alții ca Ghiculeștii și Racovițeștii ale căror drepturi la domnie coboară mai
departe decât mazilirea lui Cantemir și omorurile din 1714 și 1716 (Constantin Brâncoveanu,
Ștefan Cantacuzino și stolnicul Constantin Cantacuzino).34 Mai trebuie amintit că primul
domn fanariot îl sfătuia pe fiul său Constantin să aducă cu sine, pe pământ românesc, un
număr cât mai mic de greci, dar și iritarea lui Constantin Mavrocordat când dregătorii țării îi
trimiteau rapoarte scrise în limba greacă, și nu în română, așa cum dorea el.35
În cel peste un secol cât a durat stăpânirea fanariotă se pot distinge două perioade
separate aproximativ de războiul ruso-turc din 1768-1774. În prima parte, domnii fanarioți au
rămas credincioși Porții. Înfrângerea turcilor și pacea de la Kucuk-Kainargi au inaugurat a
doua fază a regimului, în care se înmulțesc defecțiunile exponenților acestuia (Grigorie Ghica,
Alexandru Mavrocordat-Firiaris, Constantin Ipsilanti, Ioan Caragea) hotărâți să-și separe
propriul destin politic de acela al patronilor otomani.
Nu se poate stabili un portret-robot al fanariotului sau al domnului fanariot. În șirul
domnilor fanarioți se întâlnesc, alături de adevărații fanarioți, greci care nu aparțin, prin
obârșie, Fanarului, căruia i s-au integrat mai târziu. Nici sub aspectul personalității șirului
domnilor fanarioți nu se înfățișează unitar: unor mari reformatori de larg orizont politic și
cultural, ca Nicolae și Constantin Mavrocordat, Constantin și Alexandru Ipsilanti, li se alătură

33
Josif Constantin Drăgan, Istoria românilor, Editura Europa Nova, București, 1994, pg. 146.
34
Nicolae Iorga, Istoria românilor, vol. VII Reformatorii, Editura Enciclopedică, București, 2002, pg. 44.
35
Idem, Au fost Moldova și Țara Românească provincii supuse fanarioților?, Monitorul Oficial și Imprimeriile
Statului, București, 1937, pg. 8.

13
și figuri mediocre, prizoniere ale rutinii sau jefuitori de rând, care prin rapacitatea lor sfârșesc
prin a-i speria până și pe patronii lor otomani.36
În Mersul revoluției în istoria românilor, Nicolae Bălcescu spunea: „Înălțarea
fanarioților la putere avu cu totul caraterul înălțărei orășenimii în apusul Europei(...) Astfel și
fanarioți, fără știrea și voia lor chiar, împlinesc o misie providențială și ajutorează progresul.
Ei revoluționează întru totul țările române. Constituția politică a vârstei de mijloc cu
îndreptatele ei privileghiuri și tiranii se zdrobește. Adevăr că constituția lui Mavrocordat care
se pune în locu-i nu e mai bună; ținta ei e mai mult fiscală. Ea regulează, însă, oarecare ramuri
ale statului, sfarmă libertățile boierilor și concentrează puterea în mâinile fanarioților, care
zdrobesc în puțină vreme cu totul vechea aristocrație militară și feudală a țării (...). Într-
aceeași vreme, servagiul se zdruncină și el, și țăranul se declara liber în drept, deși nu încă în
faptă, căci nu i se asigură libertatea prin împroprietărire și rămâne în stare de proletar (...)
când misia fanarioților de zdrobire a rânduielilor vechi s-a împlinit, atunci un nou atlet, ce de
veacuri părea adormit, se deșteaptă și se arată în arenă. Poporul se scoală mare, puternic și
îngrozitor și mătură țeara de fanarioți.”37

INSTITUȚII ÎN VREMEA REGIMULUI FANARIOT

36
Florin Constantiniu, Constantin Mavrocordat, Editura Militară, București, 1985, pg. 13.
37
Nicolae Bălcescu, Mersul revoluției în istoria românilor, Editura Tipografiile române unite, București, 1936,
pg. 67.

14
 Formula fanariotă a reprezentat un compromis între statutul de autonomie al celor
două state românești și cel al administrării directe de către Poarta Otomană. Autonomia celor
două Principate a fost limitată prin faptul că, domnii acestora erau numiți de către sultan și
considerați ca înalți dregători ai statului otoman. Politica externă a Moldovei și Țării
Românești a fost îngrădită în mod simțitor, deciziile fiind luate de către sultan, potrivit
intereselor Imperiului Otoman. La toate acestea se adaugă desființarea armatelor – mai
funcționa o gardă domnească și câteva unități militare pentru paza granițelor și asigurarea
ordinii interne.
Această perioadă este cunoscută ca vârful exploatării otomane prin onorarea
obligațiilor celor două state către Înalta Poartă în bani, cereale, animale, lemn și alte produse.
La aceste exigențe se adăugau sumele considerabile pe care fanarioții le plăteau pentru a
obține sau a păstra domnia.
Instituția domniei.
Expresie a regimului instituit de Poartă în Principate timp de mai bine de un secol,
instituția domniei trebuia să asigure nu numai îndeplinirea funcțiilor statului, cât mai ales să
vegheze la menținerea celor două țări în strânsă dependență de Imperiul Otoman, să satisfacă
cererile și poruncile demnitarilor de la Constantinopol.
Numirea domnului în scaun se făcea în schimbul unei sume de bani, iar domniile erau
acordate, de obicei, pe trei ani, putând fi reconfirmate de sultan, prin plata mucarerului – mic,
după un an, și mare, după trei ani; unii domni ajungeau să cârmuiască chiar cinci ani, alții
două sau trei luni.38 În mai bine de 100 de ani cât a durat epoca fanarioților, tronul Țării
Românești a fost deținut de 40 de domni, iar cel al Moldovei de 36. Numirea directă a
domnilor în cele două țări române de către Poarta Otomană a făcut ca sistemul tradițional
ereditaro-electiv, de urmare la tron să fie abolit.39
După 1716 domnul a încetat să mai fie o instituție reprezentativă a țării, devenind o
instituție ca toate celelalte în cadrul sistemului administrativ otoman și deținând un rang
similar pașalelor cu două tuiuri.
Românii dădeau domnitorului lor titlul de domn sau voievod, unul de origine latină
(dominus), celălalt de origine slavă (voievoda). Străinii, luîndu-se după ruși, au dat adesea
domnilor Țării Românești și ai Moldovei titlul de hospodar. Termenul, sub forma gospodar,
figurase în Evul Mediu în titlul slavonesc dat domnitorilor români în expresia „voievoda
gospodar”. Curtea austriacă și cea rusească, în amintirea vremurilor când aceste țări erau
38
Alexandru Al. Buzescu, Domnia în Țările Române până la 1866, Tiparul „Cartea Românească”, București, pg.
163.
39
Costică Voicu, Istoria statului și dreptului românesc, Editura Universul Juridic, București, 2006, pg. 224.

15
independente, binevoiau, când se adresau hospodarului, să-i zică prinț sau alteță serenisimă.
D’Hauterive, în notele sale, este nemulțumit dacă un suveran străin nu face această politețe:
„Ne-am înțeles să le spunem Alteță Serenissimă hospodarilor din cele două provincii. Sublima
Poartă le zice: judecători ai pricinilor, lumini strălucitoare printre cei ce urmează credința lui
Iisus, înalți și puternici cîrmuitori ai regatelor Moldovei și Țara Românească. Acevărul este
că, deși un hospodar al Moldovei plătește tribut la Poartă și nu domnește o veșnicie în
provincia lui, atâta vreme cât domnește, este totuși suveran.”40 Spusele lui D’Hauterive despre
puterea domnului sunt întărite atât de documente interne, cât și de povestirile străinilor.
Degradarea instituției domnești se poate urmări și în titulatura folosită de cancelaria
otomană: vechii voievozi, cei independenți, fuseseră numiți hakim (stăpân, domn) sau chiar
tekur (rege), în timp ce fanarioților nu li se spunea, de cele mai multe ori, decât bey. Deși
Poarta înclina, începând din secolul al XVIII-lea, să-i socotească pe domnii Moldovei și ai
Țării Românești ca pe niște simpli guvernatori de provincie, ea nu s-a atins de legile și
obiceiurile locului și nu a știrbit puterea absolută a domnului, putere ce mergea până la
dreptul de viață și de moarte asupra supușilor săi. De fapt, deși turcii apăsau țara din punct de
vedere economic și, în cele din urmă, ei numeau domnitorii, le lăsau totuși acestora toate
atributele suveranității, în afară de acela de a declara război și de a bate monedă.
Ceremonialul tradițional a fost păstrat aproape neschimbat, iar unii domni au folosit în
titulatura internă și formula „domn prin grația lui Dumnezeu”. Față de padișah, singurul izvor
real al puterii în epoca fanariotă, formula era lipsită de orice semnificație; față de pământeni
însă, ea avea rostul de a le aduce aminte că autoritatea princiară era neîngrădită și absolută.41
Oricât de absolută pare acestă putere, ea are totuși limite, una din ele fiind puterea
marilor boieri. Boierii tremură în fața domnului, dar și domnul, la rândul său, se teme de
boieri.

40
Neagu Djuvara, Între Orient și Occident, Editura Humanitas, București, pg. 56.
41
Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Editura Scythian Books, Oakland,
1989, pg. 94.

16
17