Filiala Iași

1,2,3 .............paşi în reabilitarea
copilului care a suferit o traumă
- Ghid pentru terapeuţi -

Material realizat în cadrul proiectului: Servicii comunitare de reabilitare psihologică
pentru copii şi adolescenţi, finanţat de Uniunea Europeană prin programul PHARE
2006 -Suport pentru dezvoltarea serviciilor comunitare de sănătate mintală şi
dezinstituţionalizarea persoanelor cu probleme de sănătate mintală. Componenta B –
Dezvoltarea centrelor comunitare de sănătate mintală
Parteneri în cadrul proiectului: Spitalul Clinic de Psihiatrie Socola Iaşi şi Asociaţia
Română pentru Terapia şi Studiul Traumei

CUPRINS
1. Trauma la copii: caracteristici dependente de dezvoltare, factori de risc vs.
rezilienţă, tipuri de psihopatologie şi criterii diagnostice ............................... 5
2. Semne de recunoaştere a copilului abuzat. Consecinţele abuzului asupra
dezvoltării şi integrării psiho - sociale a copilului ........................................ 23
3. Intervenţii validate ştiinţific asupra traumei la copii; modelul intervenţiei cognitiv­comportamentale focalizate pe traumă (trauma-focused cognitive- behavioral
therapy,TF-CBT) ................................................................................................... 41
4. Trauma prin violenţă. Violenţa familială ca formă specifică ........................ 85
5. Modele de intervenţie. Reguli de lucru în cazurile de abuz sexual din perspectivă
psihosocială ................................................................................................. 107
ANEXE:
ANEXA 1: Activităţi în cadrul Centrelor de Consiliere ........................................ I
ANEXA 2: Model de Contract terapeutic ......................................................... VII
ANEXA 3: Ghid de interviu cu familia copilului ............................................ VIII
ANEXA 4: Fişă de intervenţie psihoterapeutică şi evoluţie a cazului ............... XI
ANEXA 5: Fişă de Evaluare a stării de sănătate mintală ................................. XIII
ANEXA 6: Fişă de închidere a cazului ............................................................. XVI
ANEXA 7: Model de Raport de şedinţă .......................................................... XVII
ANEXA 8: Model de Plan terapeutic............................................................. XVIII
ANEXA 9: Model de Fişă de evaluare psihologică .......................................... XIX

TRAUMA LA COPII: CARACTERISTICI DEPENDENTE DE DEZVOLTARE. Definiţiile recente lărgesc însă aria ­evenimentelor cu potenţial traumatic incluzând experienţe repetate. În primul rând. 2002. decât atunci când sunt ei înşişi ameninţaţi. se considera că au valenţe traumatice acele evenimente stresante ieşite din comun. 1 din 8 copii sub 17 ani sunt victime ale abuzului sau neglijării severe (Perry & Szalavitz. abuzul fizic sau sexual recurent. războiul. Astfel.mai ales atunci când este în focus trauma la copii. actele teroriste. oricât de comprehensive . 2000 – versiunea în limba română 2003). arousal ridicat. cea a tulburării de stres posttraumatic. că. precum expunerea la violenţă familială sau comunitară. Oana Benga* Problematica traumei este de regulă abordată din perspectivă clinică. în SUA. chiar dacă analizăm fenomenul din perspectiva copiilor ca victime propriu-zise ale evenimentelor traumatice. Dr. *Oana Benga este conferenţiar universitar doctor în cadrul Catedrei de Psihologie a Universităţii “Babes-Bolyai” 5 . În al doilea rând. American Psychiatric Association. REZILIENŢĂ. 2006). a fost martoră la sau a fost confruntată cu un eveniment/evenimente care au implicat­ moartea. Iniţial. şoc ale adulţilor ca răspuns la evenimente traumatice (cu atât mai mult dacă este vorba de persoane semnificative). diagnosticabilă atât la adulţi. de exemplu. cum ar fi dezastrele ­naturale sau provocate de om. indiferent de vârstă. tabloul rămâne complex. Circumscrierea caracteristicilor evenimentului traumatic şi a răspunsului la acesta depăşeşte însă graniţele unor astfel de definiţii. se poate vorbi despre expunerea la un eveniment traumatic atunci când o persoană a experienţiat. declanşate brusc. (devenite­) cotidiene în viaţa unor adulţi sau copii. copiii pot fi mai terifiaţi atunci când sunt martori ai stărilor de panică. Univ. vătămarea corporală gravă sau periclitarea integrităţii corporale proprii ori a altora. 1. diagnosticabil clinic (van der Kolk. ameninţarea cu moartea.1 Definiţie Potrivit manualelor de diagnostic (de exemplu. doar o treime dintre aceştia dezvoltă stres posttraumatic. FACTORI DE RISC VS. 2009) – foarte probabil ca rezultat al interacţiunii factori de risc – factori de rezilienţă. deşi statistici recente sugerează. DSM-IV-TR. Hansen & Saxe. cât şi la copii şi adolescenţi. TIPURI DE PSIHOPATOLOGIE ŞI CRITERII DIAGNOSTICE Conf.

În al treilea rând. Chiar şi pentru cei care au traversat trauma individual (de exemplu. impactul unor astfel de evenimente traumatice cronice. Aceste consecinţe multidimensionale sunt cu atât mai pronunţate cu cât copilul nu este victimă a unor incidente traumatice izolate. Conform acestui model. unele evenimente traumatice (dezastre naturale. ca victime ale incestului). fizică. Costello & Masten. 2005). se constată la copii şi exacerbarea reacţiilor posttraumatice prin expunerea­ la mass-media (Pine. Terr (1991) a propus distincţia între trauma de tip 1. Acest factor este dependent de vârstă. • Eveniment singular sau recurent: Tip 1 (acut) versus Tip 2 (cronic) În cazul unui stres acumulat pe o durata mai mare de timp (de exemplu. modelul tripartit propus de Webb (2004. Proximitatea emoţională poate avea efecte similare. precipitată de o serie de evenimente ­traumatice. datorată unui ­singur ­eveniment/şoc versus trauma de tip 2. pentru a se proteja de impactul negativ al amintirilor despre aceasta. socială. Uneori cele două tipuri de traumă coexistă. 2007) oferă o operaţionalizare utilă atât pentru diagnostic cât şi pentru intervenţia individualizată. amplificând numărul şi severitatea simptomelor. 2005). trei categorii de factori aflaţi în interacţiune influenţează răspunsul particular al unui copil la un eveniment sau o serie de evenimente traumatice: • Natura evenimentului traumatic • Factorii individuali • Factorii de mediu Natura evenimentului traumatic (după Webb. Deşi ambele tipuri pot determina dezvoltarea patologiei. emoţională. abuz fizic repetat). repetitive. 2005). protejarea excesivă a copiilor de către adulţi altfel bine intenţionaţi 6 face ca adesea cei mici să fie expuşi doar în ultimul moment la evenimentul critic. 2007) • Eveniment anticipat versus neaşteptat Predictibilitatea evenimentului stresant face mai uşoară înţelegerea şi asimilarea acestuia. Există însă şi cazuri în care situaţiile de viaţă devin progresiv critice (boala terminală a unui membru al familiei. ci este supus unor experienţe abuzive repetate. consecinţele experienţierii traumei de către copii sunt mult mai pervazive decât în cazul adulţilor. care face ca un eveniment altfel minor (o notă proastă) să declanşeze criza copilului. • Proximitatea evenimentului traumatic Proximitatea fizică a evenimentului traumatic creşte şansele de dezvoltare a tulburării de stres posttraumatic. Dar. Adesea. în particular. fiind astfel privaţi de „pregătirea psihologică” pentru evenimentul stresant.. Vulnerabilitatea sistemului nervos. mai ales a regiunilor care susţin mecanismele de autoreglare. trauma de tip 2 de regulă duce la o severitate mai mare a ­simptomatologiei şi la o durată mai mare a intervenţiei terapeutice. după cum afirmam şi anterior. De altfel. • Experienţa traumatică solitară sau împărtăşită cu alţii Deşi orice eveniment traumatic este experienţiat personal. răspunsurile senzoriale intense şi sentimentul ameninţării cu moartea contribuie la această accentuare a simptomatologiei. mai ales atunci când ei înşişi nu îşi pot gestiona frica sau anxietatea. 1990). au fost propuse noi categorii nosologice precum tulburarea complexă de stres posttraumatic (Herman. mai ales că expunerea prin mass-media la evenimente şocante – auditiv şi vizual – poate duce la traumatizarea vicariantă (McCann & Pearlman. părăsirea domiciliului de către unul dintre părinţi în urma divorţului). prelungite. oferind posibilitatea înţelegerii şi acceptării treptate a pierderii viitoare.a fi împărtăşit o astfel de experienţă cu ceilalţi duce la reducerea stigmei victimizării. complexe. este diferită la vârste diferite. este diferit.victime ale abuzului de durată. Uneori însă victimele îi evită pe cei care au co-experienţiat trauma. se creează o stare de vulnerabilitate.2 Factori care afectează răspunsul copiilor la un eveniment traumatic Complexitatea fenomenului traumei la copii impune luarea în considerare­ a unor multipli factori atunci când este analizat răspunsul individual la un eveniment­ traumatic. în interiorul mediului familial. ipostaza de martor poate să ducă la experienţierea 7 . nici adulţii nu ştiu cum să le vorbească. moartea subită a unui părinte) sunt prin natura lor impredictbile. 1992) sau tulburarea traumatică de dezvoltare (van der Kolk. participarea la grupurile de suport constituite din copii cu experienţe de viaţă similare poate fi extrem de benefică. Bineînţeles. afectând multiple arii de funcţionare: cognitivă. faţă de situaţia în care sunt doar martori ai unor astfel de acte. • Măsura expunerii la violenţă/ rănire/ durere (martor/victimă) Riscul de a dezvolta simptome de stres postraumatic creşte atunci când copiii sunt victime ale violenţei. Din această perspectivă. 2009). Din păcate. În al patrulea rând. Pentru a surprinde caracteristicile unor astfel de copii . fiind violat astfel însuşi sentimentul de securitate necesar dezvoltării sale normale (Hansen & Saxe. 1. afectate major în traumă (Cook et al. întrucât importanţa şi influenţa prietenilor se manifestă începând cu vârsta şcolară. în funcţie de perioada de dezvoltare în care se află copilul.

agresivitate) şi probleme de relaţionare. Alte studii sugerează că axa HPA poate fi influenţată de foarte timpuriu­. Patt-Horenczyk. fetele sunt mai afectate decât băieţii. mai ales dacă este vorba despre acte umane de violenţă. Aici este critică intervenţia. modificări traduse ulterior în probleme de autoreglare ale copilului (atât ca nivel de activare cât şi emoţional şi cognitiv) (Fumagalli. inclusiv traumatici. ce impune restricţii tempo­rare sau permanente asupra vieţii copilului. şi pot ajunge la pierderea încrederii­ în oameni şi la anxietate crescută. a sistemului limbic şi a cortexului prefrontal. în cazul fetelor. Fang & Chen (2004) au atras atenţia asupra ignorării de către unii părinţi chinezi din New York a simptomelor postraumatice (coşmaruri. care determină reducerea eficienţei transcripţiei. 2007) • Cultura În culturile care nu încurajează exprimarea deschisă a emoţiilor . ar influenţa vulnerabilitatea amigdalei la stimuli negativi (Hariri et al. 2007. iritabil. • Natura pierderii/ morţii/ distrugerii Moartea/separarea de familie. la care se manifestă mai degrabă simptome de externalizare (ADHD.sau considerat drept pedeapsă de la Dumnezeu. nu s-a putut demonstra că ar exista vârste de vulnerabilitate maximă. Se consideră astfel că un polimorfism genetic­. varianta scurtă a genei transportorului serotoninei 5-HT (SLC6A4 aflată pe cromozomul­17q12). de fapt. De aceea este esenţială luarea în considerare a backgroundului cultural în diagnosticul şi intervenţia asupra traumei la copii.karma budistă . deci reducerea recuperării serotoninei de la nivel sinaptic. faţă de băieţi. venite din partea celor apropiaţi. de persoana de ataşament sunt experienţe de pierdere­ psihologică traumatice prin însăşi natura lor. este critică vârsta copilului. ajustarea înainte de traumă – prezenţa unor experienţe anterioare traumatice/de pierdere psihologică. Alţi factori individuali care par să moduleze impactul evenimentului traumatic ar fi: etnia/rasa/statutul minoritar. pierderea predictibilităţii mediului (ca urmare a unei catastrofe naturale sau a unui atac terorist) poate fi la fel de stresantă. începând cu vârsta de 27-28 săptămâni. • Caracteristicile temperamentale Temperamentul dificil. cum ar fi variabilele familiale şi tipul de traumă. impactul lor negativ este mai puternic. Molteni. încă din perioada prenatală. ci creşte şansele de ­dezvoltare ulterioară a simptomatologiei de stres posttraumatic (Silva. Dar şi boala fizică. 2004). Conform unor modele temperamentale multidimensionale cum este cel al lui Rothbart. 8 9 . pentru a-i asigura pe copii că experienţele lor curente nu sunt tipice pentru toţi oamenii şi că binele este mai puternic decât răul din lume. 2002). • Genul Unele studii au arătat că.. Factorii individuali (după Webb.neajutorării şi confuziei. 2007). întrucât expunerea la traumă nu “întăreşte” persoana . iar inteligenţa verbală pare a fi cel mai puternic factor protector împotriva dezvoltării simptomatologiei tulburării de stres posttraumatic (Silva et al. ar duce la alterarea axei HPA. prezenţa unor simptome de stres posttraumatic sau a altor tulburări de intensitate clinică. inclusiv­ caracterul­ răuvoitor al unor astfel de acţiuni. inclusiv specifice stresului posttraumatic. Cu atât mai mult cu cât copiii­ mai mari înţeleg complexitatea comportamentului şi motivaţiei umane. dezvoltate după 11 septembrie. nu doar hiperreactivitatea la stimuli negativi ci prezenţa în acelaşi timp a dificultăţilor în autoreglare determină vulnerabilitatea crescută a unui individ la stresori. în cele orientale . Inteligenţa generală de nivel superior reprezintă un factor de rezilienţă. care poate fi determinată genetic. în urma unor dezastre naturale sau a abuzului fizic/ sexual. Inclusiv reacţia adulţilor la simptomele copiilor este filtrată prin credinţele lor culturale şi religioase: de exemplu. precursor al neuroticismului ca dimensiune a personalităţii. 2009) • Vârsta/nivelul de dezvoltare/nivelul cognitiv al copilului Deşi manifestările tulburării de stres postraumatic sunt diferite în funcţie de vârsta cronologică şi de nivelul de dezvoltare al copilului. Răspunsul la un eveniment traumatic curent este complicat dacă sunt activate experienţe anterioare de pierdere şi doliu psihologic. De asemenea. Rabinowitz. Rice & Tucker-Levin. Factorii de mediu (după Webb. după cum susţine ipoteza reprogramării fetale: expunerea prelungită la stres în uter. care poate fi receptat ca parte a ciclului vieţii. • Atribuirea cauzalităţii: act aleator/ voinţă divină versus act deliberat/ uman Atunci când evenimentele traumatice sunt consecinţele unor acte umane provocate­ deliberat.pot apărea mai multe somatizări şi mai puţine simptome psihologice­. pare a fi un factor de risc pentru dezvoltarea psihopatologiei legate de traumă. se pare că este vorba de manifestarea mai multor simptome de internalizare. În general vârsta interacţionează cu alţi factori. 2000). semnificaţia specifică atribuită traumei. Racagni & Riva. şi acceptat ca atare . Şi în ceea ce priveşte acest factor. Credinţele şi practicile religioase influenţează la rândul lor impactul evenimentului­ traumatic. performanţă şcolară redusă) ale copiilor lor. poate precipita dezvoltarea psihopato­logiei. stilul de ­coping: evitare versus confruntare. Hiperreactivitatea la stres este susţinută la nivel neurobiologic de hiperactivarea axei HPA (hipotalamo-pituitaro-adrenală).de exemplu­.

1. stare de confuzie . dispoziţie afectivă.neajutorare.confuzie.simptome somatice (durere) .dificultăţi în a vorbi despre eveniment.tulburări de somn. DeWolfe.responsabilitate. La rândul său. lipsa responsivităţii . distractibilitate.pierderea interesului pentru activităţi .frica de emoţiile legate de traumă .« ingheţare ». 2001) Copilăria timpurie (0-3 ani) şi vârsta preşcolară (3-6 ani) .conştiinţă de sine exacerbată 11 . • Şcoala/prietenii/ suportul comunitar Dincolo de cercul familial. personalitate .refuz şcolar .arousal ridicat.atenţie la anxietăţile părinţilor . sau dimpotrivă poate fi o sursă de valori alternative.reacţie de evitare. Când însă aceştia sunt la rândul lor traumatizaţi sau copleşiţi.anxietate legată de moarte . comunitatea­ poate fi în sine o sursă de insecuritate şi ameninţare pentru copil.joc traumatic repetitiv .frică generalizată . Din păcate asemenea programe extracuriculare sunt rare mai ales în mediile dezavantajate­.regresie (enuresis. imobilizare bruscă a întregului corp . răspunsuri de alarmă la stimuli vizuali sau senzaţii fizice legate de traumă Vârsta şcolară (6-11 ani) .dificultăţi în identificarea emoţiilor .3 Caracteristici dependente de dezvoltare ale răspunsului copiilor la evenimente traumatice (Pynoos & Nader. cu marcarea acelor persoane care sunt cele mai importante pentru copil şi îşi pot asuma statutul de persoane de referinţă/ figuri de ataşament. şcoala/prietenii pot reprezenta un refugiu sau dimpotrivă o sursă de ameninţare pentru copil. vină . O categorie particulară de persoane care pot deveni figuri de ataşament sunt acei „first responders”. accese de furie .îngrijorare legată de securitatea proprie/ a celorlalţi. coşmaruri .incapacitate de concentrare. desfăşurate sub monitorizarea­ unor adulţi care sunt deopotrivă protectori şi modele pozitive.anxietate de separare . statut socioeconomic. primii adulţi cu care se întâlneşte copilul­ şi care îl salvează din situaţia critică. preocupări legate de pericole potenţiale .anxietate evidentă. Atât factorii individuali cât şi cei de mediu pot fi factori de risc sau de rezilienţă.«freezing » . mai ales prin intermediul unor programe extracuriculare. înţelegerea inadecvată a evenimentelor traumatice .acuze somatice (dureri de stomac.reprezintă adesea sursa primară de rezilienţă a copilului. pierderi ale abilităţilor motorii sau lingvistice) . plâns excesiv.inabilitatea de a înţelege permanenţa morţii . ostracizare) cu aceştia.emoţii negative la stimuli care amintesc de traumă .îngrijorare sau grijă excesivă pentru ceilalţi .regresie comportamentală .durere/doliu psihologic legat de abandonul copilului de către adultul de referinţă .cel mai evident în joc . nivel de educaţie) afectează răspunsul particular la criză sau traumă: de exemplu­.anxietate de separare. transmiţând ideea unui adult pe care te poţi baza în momente dificile.inclusiv cognitivă 10 . Caracteristicile demografice ale membrilor familiei (vârstă. în funcţie de cât de confortabil­ se simte el în mijlocul tovarăşilor săi de vârstă. ori sunt cei care au provocat trauma copilului. dureri de cap) . comportamente de “agăţare” în raport cu adulţii de referinţă . frică generalizată . este importantă cunoaşterea şi exploatarea lor în abordarea terapeutică individualizată.• Familia şi relaţiile de ataşament Familia nucleară – părinţii .tresărire la sunete puternice/neobişnuite . în familiile sărace. scăderea performanţei şcolare Preadolescenţă şi adolescenţă (12-18 ani) . mediul este adesea departe de a fi suportiv şi securizant­pentru copil. De aceea. lipsa verbalizărilor . coşmaruri .modificări în comportament. Probabil impactul acestora este atât de mare deoarece ei induc securitate copilului.explicaţii magice pentru a “umple golurile” în înţelegerea evenimentelor .comportamente agresive. respectiv de preponderenţa relaţiilor pozitive sau negative (de respingere. 1993). „îngerii salvatori”. Pentru aceasta. pasivitate. neobişnuit . se apelează la familia extinsă. pentru a identifica acele persoane care pot oferi suport copilului aflat în criză.nelinişte. este utilă realizarea genogramei.tulburări de somn.

Criteriile clinice pe baza cărora se poate pune acest diagnostic precoce sunt următoarele: a. care coordonează autoreglarea cognitivă și emoțională. manualul DC: 0-3 (Zero to Three . autoreglării.depresie. cortexul cingulat anterior. dezvoltat ca urmare a unor stresori de natură interpersonală. 2005).tulburări de somn. Aceste experienţe traumatice produc alterări severe şi de durată în sistemele neurobiologice­ care stau la baza emoţiilor. 2009). pierderi traumatice. van der Kolk & Courtois.focalizare pe sine accentuată . sau alterarea capacităţii lor de discriminare a emoţiilor negative (furie versus tristeţe) şi “lărgirea categoriei” de furie (Pollak. vină. violenţă. rebeliune acasă sau la şcoală ..dorinţa de răzbunare. aria Broca. poate fi acut (sub 3 luni) sau cronic (peste trei luni). în funcţie de durata simptomelor.revoltă. distres la amorse ale traumei. 1. Compromiterea de către stres a structurilor frontale duce la hiperactivarea amigdalei. Re-experienţierea evenimentului traumatic : joc repetitiv.5 Tipuri de psihopatologie şi criterii diagnostice Manualele de diagnostic clinic consacrate (de exemplu. care va semnaliza pericolul chiar şi atunci când se confruntă cu stimuli neutri/ambigui. atenţia selectivă şi procesarea preferenţiala a expresiei de furie la copiii care au suferit abuzuri. 1994. hipocampul­. ci şi asupra unui sistem nervos în curs de maturizare. izolare socială . extremi. Creierul unui copil care a suferit o traumă este afectat mai ales la nivelul structurilor frontale.comportament de tip acting-out determinatdetraumă:acting out sexual. pierderea abilităţilor/regres în dezvoltare c. corpul calos. 2005) propune categoria diagnostică a tulburării de stres traumatic.efort de a se distanţa de sentimentele de ruşine. O formă particulară a acestei tulburări complexe ar fi stresul traumatic apărut în cursul dezvoltării/tulburarea traumatică de dezvoltare (developmental trauma disorder. 1. Impactul traumei asupra structurilor neurobiologice se poate traduce prin modificări structurale­. 2009) au atras atenţia asupra unor multiple structuri cerebrale care par a fi afectate de evenimentele­ traumatice din copilărie. sau a altor disfuncţii/întreruperi în relaţia copilului cu figura de ataşament. coşmaruri Este importantă cunoaşterea şi exploatarea acestor diferenţe ontogenetice în abordarea­ ­­terapeutică. afect restrictiv. Necesitatea unor rafinări la nivelul nosologiei a fost semnalată însă de mai mulţi autori. care la rândul său. 1992. 2009). frica de toaletă şi/sau alte frici care nu sunt normale această perioadă de vârstă. procesării de informaţie (atenţie. Creşterea arousal-ului: tulburări de somn. hipervigilenţă d. agresivitate: comportament de “agăţare”. În dezvoltarea normală. cortexul prefrontal – atât regiunea­orbitofrontală cât şi cea dorsolaterală. tulburări alimentare. 12 de exemplu. Manifestările psihopatologice se pot instala şi la vârste foarte mici. rezolvarea de probleme). modificări funcţionale şi/sau modificări biochimice (dereglarea axei HPA). “Amorţirea” responsivităţii. 2005. umilire . compulsiv sau distanţarea de ceilalţi pentru a-şi gestiona tensiunea emoţională . Dereglarea capacităţii de autoreglare se răsfrânge însă nu doar asupra procesării stimulilor emoţionali. Modificările produse sunt depedente de vârstă. conştiinţei (disociere) şi ataşamentului (Ford & Cloitre.vulnerabilitate la accidente . sau interferenţă cu dezvoltarea: izolare socială. întrucât diferite regiuni cerebrale prezintă o vulnerabilitate crescută la vârste diferite. cu acţiune prelungită. alterările la nivelul acestor structuri corelând cu simptomatologia de tip stres posttraumatic: amigdala. ci afectează şi controlul impulsurilor şi/sau funcţionarea cognitivă (de exemplu.implicarea în activităţi. funcţii executive).declin în performanţa şcolară . la nivelul căreia este activat circuitul primitiv de “supravieţuire”. 2005). comportamente­ de risc . 13 . comportament agresiv. Astfel se poate explica. episoade de disociere b. Apariţia unor frici noi. structură responsabilă de reacţia de alarmă/apărare. Ford & Courtois.4 Impactul evenimentelor traumatice asupra creierului în dezvoltare Evenimentele traumatice experienţiate în copilărie îşi pun amprenta nu doar asupra unui sistem de procesare a informaţiei cognitive şi emoţionale aflat în dezvoltare.modificări apărute brusc ale relaţiilor cu ceilalţi . Studiile realizate până în prezent (sintetizate de Ford. ca urmare a unor experienţe precoce de abuz sexual sau fizic. memorie.acte de punere în pericol a propriei vieţi . răspunsuri la traumă orientate pe acţiune . de aceea pentru intervalul de vârstă 0-3 ani. DSM-IV-TR) operează distincţia între sindromul acut de stres şi sindromul de stres posttraumatic. susţinându-se că viitorul DSM-V probabil va conţine şi diagnosticul de stres traumatic complex/tulburarea complexă de stres posttraumatic (Herman. care se manifestă de timpuriu. der Kolk. câmp atenţional redus. cortexul prefrontal preia controlul asupra amigdalei.

Ataşamentul părinte-copil oferă resurse care cresc abilităţile de coping: optimism. 1.tradiţii. este acceptat faptul că rezilienţa există dinaintea traumei. Cohen.mediu familial consistent .În ciuda a tot ce s-a întâmplat. Astfel. ritualuri. îngrijorare 4 luni.conexiuni culturale puternice. probleme atenţionale sau de hiperactivitate. dimpotrivă. Factorii de rezilienţă pot fi aşadar deopotrivă factori individuali şi de mediu. tulburare de tip opoziţionist. plină de afecţiune. Rice & Groves.exprimarea afectivă .memoria: implicită . verbale. orarul dezvoltării acestor abilităţi ar fi următorul: .talente. . Este important de reţinut că apariţia unei tulburări de stres traumatic este constrânsă de prezenţa unor abilităţi cognitive şi emoţionale ale copilului. Dintre toţi. Morin & Linares. copiii cu un ataşament securizant au răspunsuri mult mai organizate­ în timpul evenimentului şi pot procesa psihologic materialul ­traumatic. 2005): . mânie 3-6 luni. dezvoltarea­ capacităţii de mentalizare (reflecţia în termeni psihologici asupra comportamentului propriu/ al unei alte persoane) (Main. . ataşamentul permite reglarea stresului. cu sens. deşi copiii rezilienţi vor avea unele reacţii tranzitorii în raport cu evenimentul traumatic (preocupare accentuată.capacitatea de a cere ajutor adultului . cei mai consistenţi sunt (după Cloitre. surpriză 3-4 luni. explicită . Distincţia dintre cei doi termeni ar fi aceea că. rutine . este important de realizat diagnosticul diferenţial cu alte probleme clinice: anxietate. identitate culturală Aşadar. dacă rezilienţa se referă la capacitatea de a reveni la „nivelul de plutire”. se discută din ce în ce mai mult despre importanţa rezilienţei la traumă. Steele & Kuban (2008) au propus utilizarea unui set de întrebări care pot avea valoare euristică în evaluarea rezilienţei unui copil: . . experienţe şcolare pozitive .Şanse maxime de a dezvolta tulburarea de stres traumatic în primii trei ani de viaţă există atunci când viaţa/securitatea părintelui sau a persoanei de ataşament este pusă în pericol – a fi martor la un eveniment traumatic fiind mult mai critic decât a fi victimă. . tristeţe în jur de 3 luni. De asemenea. 2004). pentru a putea pune un diagnostic de tulburare de stres traumatic. de funcţionare anterioară. doar rar exprimată verbal înainte de 18 luni. Malchiodi. depresie. 2009). tulburare de ataşament reactiv.6 Rezilienţă şi dezvoltare posttraumatică În contextul în care nu orice experienţiere a unui eveniment traumatic duce la dezvoltarea simptomatologiei tipice stresului posttraumatic.abilităţile perceptuale pentru reprezentarea traumei – prezente de la naştere. atât la adulţi cât şi la copii. hobby-uri. din punct de vedere psihologic. familie extinsă suportivă.de la naştere. cel mai puternic factor de rezilienţă pare a fi relaţia cu părintele sau un alt adult de referinţă.abilitatea de a distinge expresii emoţionale: în jur de 5 luni. ţi s-a întâmplat să râzi. ­structurându-l­într-o naraţiune coerentă. care se dezvoltă progresiv. . În mod unanim. frică 6 luni. REZILIENŢA Studiile sugerează că. abia la 2-3 ani este posibilă însă verbalizarea unei amintiri explicite a evenimentului traumatic. ei nu vor dezvolta patologie de tip stres posttraumatic. narativă doar în jur de 36 luni.capacitatea de autoreglare a comportamentului . afectată de ataşament la sfârşitul primului an de viaţă.părinte sau persoană de îngrijire stabilă.modelarea reacţiilor pozitive de către părinţi . creşterea posttraumatică reflectă îmbunătăţirea funcţionării psihologice într-unul sau mai multe aspecte în urma traumei (Malchiodi.distres de la naştere. şi chiar despre fenomenul creşterii/dezvoltării posttraumatice.abilităţi superioare cognitive. Steele & Kuban. încredere în ceilalţi. La nivel neurobiologic un ataşament securizant­ permite dezvoltarea unui sistem nervos eficient în reglarea ­arousal-ului datorat­ crizei/traumei. somn neliniştit).depinde de competenţa motorie a copilului. 2005. când ţi-ai dat seama că lucrurile sunt distractive/caraghioase? Indiferent de vârsta la care se manifestă simptomele de stres posttraumatic­. .În ciuda a tot ce s-a întâmplat. Dintre factorii asociaţi cu rezilienţa la copii. încredere în sine.sociabilitatea dezvoltată între 2-7 luni. după cum sugerează Scheeringa & Gaensbauer (2000). 2008). abilităţi speciale . de rezolvare de probleme . Identificarea nivelului de rezilienţă nu este o operaţiune facilă. se vor caracteriza­ prin emoţii pozitive şi funcţionare psihologică sănătoasă o dată cu trecerea timpului­(Bonanno.exprimarea verbală a unei naraţiuni despre traumă . ce te face totuşi să zâmbeşti? Măcar puţin? .doar la 28-36 luni. 1996. Papo & O’Neill.optimism legat de propria persoană şi de viitor . focalizare a atenţiei). 14 15 . capacitatea de a dezvolta relaţii cu ceilalţi.exprimarea comportamentală .de la 9 luni exprimată comportamental (prin imitaţie amânată). dezvoltarea mecanismelor atenţionale (selectivitate. este necesară prezenţa unor abilităţi cognitive şi emoţionale corespunzătoare vârstei de aproximativ 9 luni.

metamorfoza din omidă în fluture. conştientizarea unor noi posibilităţi.viziune mai complexă asupra vieţii . adaptate vârstei şi nivelului de dezvoltare al copilului: . îmbunătăţirea relaţiilor interpersonale (Ungerleider. Copiii şi adolescenţii care ajung la o astfel de dezvoltare postratumatică manifestă: .rezilienţă crescută 16 .Pe o scară de la 1 la 10.scrierea unui jurnal. unde 10 înseamnă „contează cel mai mult”.7-12 ani: crearea împreună cu părintele a unui desen sau colaj (din fotografii) care să reprezinte o amintire pozivă.crearea unui scut personal .un carton.La 3-6 ani: desen. sau alte reprezentări vizuale) . pentru a-l ajuta pe copil să înţeleagă că nu este de vină pentru ce s-a întâmplat .mai multă compasiune şi empatie pentru ceilalţi . La cei mici.În urma traumei. . unde 10 înseamnă „cel mai bine”. categoric? . se pot folosi păpuşi şi un sac de hârtie. Steele & Kuban. pictură. sau o ascunzătoare subacvatică) CREŞTEREA/DEZVOLTAREA POSTTRAUMATICĂ Optimizarea funcţionării psihologice ca rezultat al „lecţiei” în­vă­ţate în urma traumei este un domeniu relativ nou de studiu. unde ai plasa acum familia şi prietenii ? . neajutorare. cu povestea despre supravieţuire De asemenea. Oare cum de mai pot face asta.Susţinerea suportului social de la persoane semnificative .crearea unui colaj „puternic versus lipsit de putere” – cu reamintirea situaţiilor care i-au inspirat putere vs.maturitate psihologică şi emoţională .Planurile tale de viitor s-au schimbat de când ţi s-a întâmplat acest lucru sau nu? În cazul copiilor de vârste mai mici. „Oare cum se simte fetiţa când îi ajută pe ceilalţi?”. accentuarea sentimentului de forţă sau putere personală. sau chiar în raport cu evenimentul traumatic). Tedeschi & Calhoun.Crezi că îţi vei reveni la „linia de plutire”? Ai început deja să o faci? .colaj foto al „grupului meu de suport” . supravieţuitorii atacurilor teroriste din Israel sunt stimulaţi să îşi imagineze un dispozitiv de neutralizat rachetele.Dezvoltarea unei naraţiuni coerente despre traumă (prin care copilul îşi spune povestea.Sprijin pentru a înţelege faptul că nu e el de vină pentru ce i s-a întâmplat. stimă de sine ale copilului . 2004). a sensului vieţii . ce anume nu mai este pentru tine absolut. şi nu va renunţa. crearea unui desen sau colaj intitulat „lucrurile bune despre mine” (acasă. prieteni. 2008): „Văd că în desenul tău mama şi copilul îşi zâmbesc. sau ai uraganului Katrina).Pe o scară de la 1 la 10. crezi că faci mai multe sau mai puţine lucruri? Promovarea creşterii posttraumatice se poate face pe trei dimensiuni principale: . 17 . cântece . în ciuda a tot ce s-a ţi întâmplat? . copiii pot fi antrenaţi în discuţii pe marginea desenelor proprii (Echterling & Stewart. crearea unui mediu securizant pentru un personaj .Crezi că îi poţi ajuta pe cei care au trecut printr-o situaţie similară? . este ascultat activ.ciclul vieţii unui fluture . alţi supravieţuitori ai traumei. la şcoală. cât de bine te simţi după această criză/acest moment dificil din viaţa ta? (eventual termometrul emoţiilor. 2003.valorizare crescută a relaţiilor interpersonale Pentru identificarea dezvoltării posttraumatice au fost de asemenea propuse o serie de întrebări cu valoare euristică (Malchiodi. Promovarea rezilienţei se poate face la nivelul a trei dimensiuni fundamentale: -S  usţinerea relaţiei de ataşament părinte-copil/ părinte-persoană de referinţă . în ciuda experienţei traumei şi pierderii Relaţia părinte-copil poate fi îmbogăţită şi prin activităţi care presupun experienţe senzoriale comune. unde 10 înseamnă „cel mai stresant”. plastilină. cu prietenii.Î ntărirea sentimentelor de competenţă. grupuri de suport..Ai putea spune despre tine că eşti genul de persoană care nu renunţă niciodată. pentru cocon . se sugerează că rezilienţa poate fi identificată şi prin analiza desenelor lor (de exemplu. iar experienţa sa personală este validată).De când s-a întâmplat acel lucru. plăcută. după tot ce li s-a întâmplat?”.înţelegere mai bună a valorilor şi scopurilor personale.Favorizarea amintirilor pozitive. inventarea unei soluţii la o problemă sau situaţie problematică (de exemplu.Ce apreciezi acum mai mult decât înainte de evenimentul traumatic? . cât de mult stres ai trăit? .familie. . Persoanele caracterizate prin creştere sau dezvoltare posttraumatică ajung la o apreciere mai mare a vieţii. care să fie decorat cu imagini sau cuvinte care răspund la întrebări precum ”Ce te face să te simţi puternic? Ce ai învăţat din ceea ce s-a întâmplat? De la eveniment încoace. siguranţă personală.o cutie/un cuib în care să se simtă în siguranţă. figurarea echipelor de salvare­sau de ajutor umanitar în desenele copiilor supravieţuitori ai ­tsunami-ului­. ce te face să te simţi bucuros?” . 2008): . în ce fel aceasta i-a ajutat să devină mai puternici şi să descopere lucruri noi despre ei înşişi şi despre lume: .Pe o scară de la 1 la 10. Se pot realiza şi o serie de activităţi prin care copiii conştientizează ce anume au învăţat din traumă.

Journal of Traumatic Stress. Risk. A. Defining and understanding complex trauma and complex traumatic stress disorders.. 193-206. Manual de diagnostic şi statistică a tulburărilor mintale.F. Hubbard. C. 81. (2008). D. Olafson.. D. M. Serotonin transporter genetic variation and the response of the human amygdala. Blending play therapy with cognitive behavioral therapy... T. Ford (Editors). & Kuban. A. New York: Taylor & Francis. McCann.S. K. & J. 5. & van der Kolk. An evidence-based guide. D. Resilience and posttraumatic growth in traumatized children. R. A. & Linares. Spinazzola.. J. G.. New York. G. Cook. Rice. D. Complex PTSD: A syndrome in survivors of prolonged and repeated trauma. A. Racagni . Ford. resilience and recovery. & Saxe. D. 2. Perry.. M. J. New York: Guilford Press. & Riva. A. Fumagalli.A. M. 10. New York: New York University Child Study Center. I. L. In C. R. M. R. A. A.G. 3. In C. Vicarious traumatization: A framework for understanding the psychological effects of working with victims. Treating traumatized children. In C. resilience and recovery. Lanktree. C. & Stewart.. .. Best practices in psychotherapy for children and adolescents. An evidence-based guide. (2005)... F. New York: Taylor & Francis. G. London. (1990). Psychiatric Annals. London. Drewes (Editor). (2001). R. R. Malchiodi (Editor). A. (2009). 377-392. O. Risk. N. (2009). Goldman.. E. (2009).. F. DSM-IV-TR (2003). A. M. In N.. 64. Tessitore. (2004). & Tucker-Levin. Trauma systems therapy. Cohen. Journal of Traumatic Stress. Cloitre. New York : Guilford Press.. A. M. In A. Fera. New York: Guilford Press. & Szalavitz. L. Community outreach and education to deal with cultural resistance to mental health services. Webb (Editor). D. (2001). New Jersey: John Willey­& Sons. (2006). Mass trauma and violence: Helping families and children cope. Progress­in Neurobiology. Egan. Kagan. Ford (Editors). J. 390-398.. Ford.. Pat-Horenczyk. Mattay. Papa. Cloitre.. Kolachana. A. Fang. L. New York. W. Ford (Editors). Blaustein. Parenting in the throes of traumatic events: risks and protection­. DeRosa. Ford (Editors). Treating complex traumatic­ stress disorders. Weinberger. & J. Journal of Consulting and Clinical Psychology. Herman. V.. Applied and Preventive Psychology. J. & Courtois.... R.. Hariri. R. Hansen. Morin.. Ford. B. London: The Guilford Press. & O’Neill. M. R. (2002). (2009). A. D. Creative interventions with thraumatized children. B. (1996). A. In C. M. (2005).L. G. Pat-Horenczyk. L. (2009).Bibliografie Bonanno. S. Treating complex traumatic stress disorders. D. Ford (Editors).. (2007). Mental Health Response to Mass Violence and Terrorism: A Training Manual for Mental Health Workers and Human Service Workers. Malchiodi. A.. Pat-Horenczyk.. Mallah. 131-149. Brom. Complex trauma in children and adolescents. B. Treating complex traumatic stress disorders. New York. A. & Chen. J. Echterling. Loss and human resilience. Pegasus. 35. Creative interventions with traumatized children. Treating traumatized children­.. D. J. D. (1992). A replication of the model integrating cognitive behavioral play therapy into child and family treatment. Inc. 297.. 5.. Overview of the field of attachment. Neurobiological and developmental research: clinical implications. & Pearlman. 237-243. Ford. Creative crisis intervention techniques with children and adolescents. Introduction to the special section on attachment and psychopathology­: 2. A. In C. Steele. Stress during development­: impact on neuroplasticity and relevance to psychopathology. Children’s resilience in the face of trauma. J. 400 – 403.. Molteni. Brom. Courtois & J. An evidence-based guide. (2008). B. 197-217. Malchiodi (Editor). Rabinowitz. London: The Guilford Press. Courtois & J.­ In D. D...D. Main. Evidence­based and other effective treatments and techniques. R. A. C. Courtois & J.R... The search for risk and protective factors in childhood PTSD: From variables to processes.. Liautaud. C. New York: Basic Books. London: The Guilford Press. Science. K. R. DeWolfe. In D. The boy who was raised as a dog. (2009). & Cloitre. Bucureşti: Ed.

(2002). Development and Psychopathology. Stress and vulnerability to Posttraumatic Stress Disorder in children and adolescents. Alpert. 148. Journal of Traumatic Stress. Washington: Zero to Three Press. New York-London: Plenum Press. American Journal of Psychiatry. Play therapy with children in crisis. B. Psychological Inquiry. & Courtois.. B. In R. 1. D.P. 35. Ungerleider. & Gaensbauer. A. (2004). Rice. Mass trauma and violence: Helping families and children cope. 1-3. Van der Kolk. B. B. A. Matzner.S. . (2000). D. (2000).. Washington. K. Beverly (Editors). R. Psychiatric Annals.. Posttraumatic growth: Conceptual foundations and empirical evidence. (2007). Treating Trauma Survivors with PTSD. Scheeringa. Zero to Three (2005). New York: Guilford Press.R. 5. (2004). 30. F. In C. Yehuda (Editor). 10-20. Individual. C. S. B. Posttraumatic stress disorder. American Journal Psychiatry. M. G. (2005). Tedeschi. N.. DC:0-3R—Diagnosing Infant and Early Childhood Mental Health and Developmental Disorders. 18..D. 15. (2005). L. Pollak. (2005). (2003). & Dummit. 1781-1792. 1-18. (1993) Issues in the treatment of post-traumatic stress in children and adolescents.A. Editorial comments: Complex developmental­trauma. A. Van der Kolk. 157. New York : Guilford Press. 401-408. Posttraumatic growth: Understanding a new field of research­. Pynoos.. S.. M. second edition.. S. K. ­Neuropsychopharmacology. The Prevention Researcher.J. J. F. 735-752. R. Childhood traumas: An outline and overview. S. G. & Calhoun. Terr. (2005). Washington: Zero to Three Press. L.A. proximity. T. (1991). 385-388.. S. International handbook of traumatic stress syndromes. (2005). 10. Webb.Pine. In J. and developmental­ psychopathology: The effects of war and terrorism on children. & Groves.. N. Munoz.R. S.. S. Wilson & R. New York: The Guilford Press. Early adversity and mechanisms of plasticity: Integrating affective neuroscience with developmental approaches to psychopathology. M. Handbook of Infant Mental Health. Trauma. Webb. B. group and family treatment.H. The assessment and treatment of complex PTSD. Hope and healing: A caregivers’s guide to helping­young children affected by trauma. 1229-1235. DC: American Psychiatric Press. Silva. & Nader.M. Developmental trauma disorder. Costello.. Singh. 17. 5. Van der Kolk. Zeanah (Editor). Inc. & Masten.

cadre medicale. asistenţi sociali. să poată identifica cazurile de maltratare.SEMNE DE RECUNOAŞTERE A COPILULUI ABUZAT. ajută profesionistul care lucrează cu copii.SOCIALE A COPILULUI Psihoterapeut Principal Corina Mighiu* În literatura de specialitate sunt prezentate o serie de semne specifice ale neglijării şi abuzului. poliţişti. afect dureros şi distorsiuni cognitive 2.) o obligaţie stabilită de Legea 272/2004. coordonator de programe în cadrul Asociației Salvați Copiii Iași 23 . Cunoaşterea acestor semne specifice. implicând comportamente cooperante pentru a creşte siguranţa şi /sau scădea durerea în timpul victimizării 3. implicând stres post-traumatic. Spre deosebire de adulţi. Abuzul copiilor include abuzul fizic. schimbări ale dezvoltării normale psihologice. consecinţele abuzului asupra dezvoltării copilului par să apară în măcar trei stadii: 1. intervenţiei şi ­tratamentului unui caz de abuz asupra copilului. ei sunt traumatizaţi în timpul perioadei celei mai critice din viaţa lor: când se formează părerile despre sine. neglijarea şi abuzul sexual. Asemenea reacţii post-traumatice pot avea cu uşurinţă impact asupra maturizării psihologice­şi sociale ulterioare. precum şi cu resursele ­interdisciplinare şi comunitare disponibile victimelor şi familiilor afectate de abuz al copiilor. CONSECINŢELE ABUZULUI ASUPRA DEZVOLTĂRII ŞI INTEGRĂRII PSIHO . Un terapeut poate participa în stadii diferite ale prevenirii. Reacţiile iniţiale la victimizare. Toţi terapeuţii ar trebui să fie familiarizaţi cu identificarea familiilor cu risc de abuz. ducând la o dezvoltare potenţial atipică şi disfuncţională. psihologi. abuzul emoţional/psihologic. iar pentru profesionişti (cadre didactice. Ca şi alte victime. etc. Elaborare pe termen lung şi acomodare secundară: (a)consecinţele reacţiilor iniţiale şi acomodările legate de abuz asupra dezvoltării psihologice ulterioare a individului (b) răspunsurile cooperante ale supravieţuitorului la disforia legată de abuz * Mighiu Corina este psihoterapeut principal în terapie de familie. Acomodare la continuarea abuzului. Raportarea unui caz suspectat de abuz al copilului este responsabilitatea fiecărui adult care vine în contact cu un astfel de caz. când îşi stabilesc relaţiile cu propriile stări şi când sunt dobândite pentru prima dată abilităţile de cooperare­. despre alţii şi despre lume. Indiferent de tipul specific de maltratare. copiii abuzaţi resimt disfuncţionalităţi psihologice.

comportament retractil sau instabilitate motorie. legarea. un prag prea scăzut sau. • pedepsit să nu mănânce sau să nu doarmă. . paralizii oculare. par smuls. . dermatoze (pete pe piele). nu este dispus să facă efort cognitiv.curiozitate scăzută sau absentă. coma). • bolnăvicios.copil “meduzat” (înlemnit) faţă de anturaj. • fracturi osoase.In plan emoţional. ca un ataşament interpersonal.sau hiperponderal. Pedeapsa minoră. nu are nivel de aspiraţii pe termen lung (nu se poate proiecta in viitor). însuşire deficitară a normelor etico-morale.dificultăţi de învăţare.motivează ciudat urmele de pe corp /nu-şi aminteşte cauza lor.frica de separare. . absenteism. provocarea de arsuri. • neigienizat.hiperactivitate generată de frustrările repetate.dificultăţi de înţelegere. sau folosită impropriu. în ciuda unui intelect bun (pseudoretard mental). • anorexie mentala. pedeapsa gravă devine abuz fizic. cap. deficite senzoriale. în neconcordanţă cu faptele comise. • introvert. • cu vocabular sumar. Semne afectiv-comportamentale • Manifestări comportamentale. Violenţa este trăită ca o modalitate de schimb. marcată de violenţă. pentru că violenţa a fost percepută de copil ca un semn al interesului părintelui faţă de el.nu vrea să se aşeze.hipervigilent. • cu aspect vestimentar neadecvat. SEMNE ALE DIFERITELOR FORME DE ABUZ Abuzul fizic Orice adult crede că-şi poate exercita liber dreptul de a-l pedepsi pe copil.pare excesiv de docil.motivaţie săracă. • hematoame în locuri neobişnuite. carenţe alimentare. 25 . greţuri.împietrit ori bizar. convulsii. .SEMNELE ABUZULUI FIZIC SEMNE ALE NEGLIJĂRII Semnele fizice ale neglijării Semnele afectiv-comportamentale ale neglijării • un comportament variind de la polul inhibiţiei până la agitaţie. • nanism psihosocial. • leziuni ale organelor interne.atitudini provocatoare. Comunicarea este dificilă. hemiplegii. • enurezis.comportamente dezordonate. Nu este curios.evită orice confruntare cu părintele. . encomprezis. Pedeapsa fizică este folosită pentru­ a provoca durere. trasul de păr sau chiar otrăvirea. . tăieturi inexplicabile in zona ­genitala. . . • slab motivat pentru efort cognitiv. .mânie. . . • zgârieturi. cât şi asistarea acestuia la scenele de violenţă dintre părinţi. poate conduce la traume­ psihice şi variază de la lovirea cu palma până la utilizarea unor obiecte dure.manifestând teribilism şi violenţă în relaţiile interpersonale. . . polarizate fie spre ascultare necondiţionată. • Trăiri emoţionale: . • echimoze. deformări ale membrelor. fie spre ­instabilitate: . vise. • incapabil de a stabili relaţii interpersonale durabile • copil înfometat ori alimentat nepotrivit. • neataşat. să se joace sau cu o “foame de stimuli” (extrem de instabil). dislocări. . prea ridicat de toleranţă a frustrărilor. . Copilul neglijat este marcat de o atitudine de indiferenta sau timiditate si de incapacitatea de a-si organiza activitatea liber. • care nu are cu cine vorbi despre problemele sale ori nu are un program de viaţă adecvat vârstei sale. somatizează uşor (cefalee. • insomnie precoce. dimpotrivă.neîncredere. arsuri. coşmar.dificultăţi de autocontrol. . risc substanţial pentru sănătate/integritate corporală.vulnerabilitate la situaţii stresante. . . • insuficient de matur ca dezvoltare volitivă. escoriaţii (urme de zgârieturi). cu reacţii de apărare fizică nemotivate . dureri abdominale. prin repetare­. lipsa de control. Se produce o stranie identificare cu acest model. mai ales dacă a fost un model parental de agresivitate­. rănirea.vigilenţă anxioasă. are dificultăţi de adaptare şi încearcă să-şi suplinească nevoile nesatisfăcute. La fel poate fi considerată exploatarea prin muncă a copilului. . vărsături. În măsura în care lovirea produce vătămare. . . . din nevoia disperată de a atrage atenţia. are tulburări de atenţie. mai ales când este vorba despre propriul copil. teamă. rămânând mult timp nesupravegheat. 24 Semne fizice • întârzierea dezvoltării staturo-ponderale şi mentale. atitudini revendicative. • deficit al limbajului. diverse cenestopatii).somnolenţă. • hipo. • cu retard şcolar. • care nu-şi cunoaşte ziua naşterii ori primeşte în dar obiecte nepotrivite. fuga de acasă.dificultăţi de contact interpersonal. • incapabil să comunice. Consecinţe ale abuzului fizic: În plan emoţional: Sentimentele de inferioritate persistă şi la vârsta adultă. • leziuni la nivelul sistemului nervos central (dizabilităţi motorii. uneori prin fapte antisociale (individual sau aderând la grupuri de delicvenţi) cu consum de droguri. . • hemoragii cerebrale sau retiniene. cea care nu periclitează fizic copilul. tulburări de somn. tabloul poate fi extrem de diferit.In plan social stabileşte contacte interpersonale fragile. pe fata. • rahitism. Consecinţe ale neglijării: .

sentiment de neputinţă. anxietate. iritabile.comunicare intr-o manieră neclară.nelinişte excesivă . lipsa de iniţiativă.îngrijirea şi controlul excesiv sau discontinuu. neîncredere. sau insensibilă . tremur nocturn .lipsa motivaţiei . minţindu-l. blamându-l .abordarea copilului cu atitudini inconsecvente pentru acelaşi tip de greşeli . fără drept de negociere . coşmaruri.atitudinea autoritară. In plan social: fuga de acasă. ambivalentă. maltratarea şi nu o denunţă. teama de a merge la culcare . depresive sau obsesive. nefericire. ­interiori­zare. Semnele abuzului emoţional Trăiri emoţionale: stima redusă de sine. ostilitate. depresie. timiditate.respingerea copilului ca fiinţă fie prin intruziunea emoţională. care sufoca independenţa copilului. inhibiţie socială. dificultăţi de adaptare durabile repetate într-un mediu nou (familie adoptivă. făcându-l să aştepte cu încordare.somnambulism. Abuzul emoţional reprezintă: . a maturizării emoţionale şi a capacităţii empatice.ameninţarea cu abandonul . Poate refuza chiar şi separarea de părintele agresor.înfricoşarea copilului prin izolare.lipsa relaţiilor de egalitate pozitive .întârzieri în dezvoltarea motorie .teama exagerată de separare 4 – 8 ani . fie prin ­ignorarea emoţiilor pozitive sau negative . dezvoltarea unui nucleu de manifestări nevrotice. Copilul abuzat emoţional nu ştie să se joace. . manifestări agresive.agresivitate . dificultăţi de adaptare (refuzul grădiniţei sau fobie şcolară) şi dificultăţi de comunicare­.întârzieri în dezvoltarea limbajului . MFCC Batterd Women’s Alternatives (925) 676-8010 0 – 3 ani . Câteva comportamente manifestate de copiii care trăiesc în familii violente Adaptat după Marjorie Cusick. batjocoreşte. grădiniţa.toate celelalte forme de abuz au o componentă emoţională.identificare puternică cu rolurile de sex Abuzul emoţional Este un comportament comis intenţionat. ironizează. închizându-l in spatii întunecoase. Ca adult va adopta atitudini masochiste (caută să-şi provoace propria suferinţă). atitudini masochiste­.poate să înceapă consumul de substanţe (droguri. de un adult lipsit de căldura afectivă.lipsa abilităţilor limbajului .implicare în găşti .În plan social: Copilul victima (“ţapul ispăşitor”) nu recunoaşte. şcoala). de autonomie.agresivitate .absenteism şcolar .plictiseală. fraţii . insomnii. . dominatoare. de creativitate. . uneori.verbalizarea fricii şi a mâniei .dezvoltare motorie lentă . afectându-i.depresie. în acest fel. nedreptăţeşte sau umileşte verbal copilul. sentimente de vinovăţie.furie excesivă .minciuni 26 . dezamăgindu-l.coşmaruri.izolare autoimpusă . alcool) . care jigneşte. să se exprime prin joc. tendinţe autoagresive sau heteroagresive.comportament antisocial . prea încărcată.fuga de acasă . dezvoltarea şi echilibrul emoţional. Consecinţe ale abuzului emoţional In plan emoţional: întârzie dezvoltarea sentimentului de sine.“călirea” prin reguli stricte. anxietate de separare sau de anticipare inclusiv la vârsta adultă. comportament suicidar . în momente semnificative sau repetat.magice sau pseudoreligioase.absenteism şcolar .răneşte / omoară animalele . devalorizează. tentative suicidare .balans al capului .loveşte mama. acte antisociale.sadic cu animalele 9 – 13 ani . 27 . Comportament social: conduce la eşec permanent (care-i confirmă copilului incapacitatea­ şi sentimentul de nonvaloare).eşecuri .supunerea la practici bizare .

pentru că ei pot iubi în continuare agresorul .pentru că nu pot opri abuzul .deoarece cresc prea repede .de forţa agresorului .de a pierde afecţiunea adulţilor . . . gonoree) .culpabilitate.de a cauza probleme .de a fi excluşi din familie .frica.faţă de agresor .pentru că sentimentele lor se schimbă mereu 29 .degradarea imaginii de sine .tendinţe suicidare 28 Manifestări comportamentale: .“numai” vulnerabilitate la bolile cu transmitere sexuala (inclusiv negi genitali.ostilitate sau agresiune fata de alte persoane .se pot adăuga simptomele vagi. . Semne fizice ale abuzului sexual: .“reflexul dilatării” (in cazul ­contac­tului anal) . nepăsare faţă de sine .faţă de ei înşişi (se simt vinovaţi) • Izolare .pentru că „ceva este în neregulă cu mine” .deoarece se simt singuri în experienţa trăită -deoarece nu pot vorbi despre abuz • Tristeţe .vârsta copilului (cu cât copilul este mai mic ca vârstă cronologică cu atât faptele sunt considerate mai grave).în legătură că au pierdut o parte din ei . responsabilitate tensionată de păstrare a secretului .sentiment de murdărire corporala .deoarece au fost trădaţi de cineva în care au avut încredere • Vinovăţie . efectele sunt particulare. Asupra fiecărui copil.agravarea unor boli cu componenta psihică (astmul) .tulburările digestive.de a fi „diferiţi” • Furie .letargie. pedeapsa . cum sunt cefaleea şi durerile ­abdo­minale Semnele psihologice ale abuzului sexual: Trăiri emoţionale: .tendinţa de confesare (la fete) sau ascunderea cu obstinaţie a secretului dureros .regresie .faţă de adulţii care nu i-au protejat .tipul actului sexual la care a recurs agresorul (gravitatea faptelor fiind mai mare dacă a avut loc penetrarea copilului).de gradul de apropiere relaţională faţă de agresor .pierderea deprinderilor sociale .de locul de desfăşurare a evenimentului .teama de deteriorarea sexuală şi a reproducerii .în legătură cu implicarea lor într-o astfel de experienţă . furie.relaţia dintre agresor şi victimă (fapta este mai gravă cu cât relaţia dintre agresor şi victimă este mai strânsă).în legătură cu faptul că corpul lor a răspuns abuzului • Confuzie (debusolare) .pentru că mărturisesc abuzul – dacă spun că au fost abuzaţi .pentru că au păstrat secretul – dacă spun că nu au fost abuzaţi • Ruşine .ostilitate. depresie .gradul forţei aplicate (fapta este mai gravă cu cât forţa utilizată este mai mare).în legătură cu ceva care li s-a luat . simptomele depinzând: .deoarece cred că „au consimţit abuzul” .postura corpului exprimând copleşire.de agresor .panica . greutate .Abuzul sexual Este dificil de descoperit un copil abuzat sexual prin intermediul testelor psihologice.atitudine protectoare faţă de părinţi Sentimente identificate la copiii abuzaţi sexual • Frică .tulburările de instinct alimentar .înroşirea sau lezarea orificiului anal sau vaginal . de somn .de vârsta copilului .de frecventa situaţiilor abuzive Aprecierea gravităţii faptelor comise în cazurile de abuz sexual asupra copiilor se realizează în funcţie de : . nespecifice.

Îmi place să-i fac geloşi pe fraţii mei. Acest model oferă posibilitatea înţelegerii modului de adaptare.Distorsiuni /deformări cognitive . Specifice sunt şapte tipuri majore de tulburări psihologice. Copilul se simte lipsit de ajutor. insomnii. este să se generalizeze şi să se complice pe termen lung dacă nu sunt tratate.Îmi place. eşec şcolar. fuga de acasă sau prostituţia.poate avea loc imediat după abuz sau la o perioadă mai mare de timp. Scopul acestora este de a testa reacţia ascultătorilor – dacă cel care ascultă este şocat sau are o reacţie de repulsie. depresie. acesta trebuie să se supună adultului şi nu poate să spună NU. În plan social: fuga de acasă. Stadiul 1 – Păstrarea secretului – nici un copil nu este pregătit să facă faţă abuzului­ sexual.Nu – mi place. toate fiind găsite adesea la adolescenţii si adulţii care au fost abuzaţi în copilărie: . ceea ce înseamnă că trebuie să accepte solicitările sexuale. agresorul se simte încurajat de faptul că nu există o reacţie promptă. împreună cu comportamentele de coping specifice abuzului. Ca adulţi pot avea un comportament sexual neadecvat.Tata cred că mă iubeşte foarte mult. .Îmi place şi este permis. frica de a merge la culcare. în funcţie de reacţia părinţilor. Posibile semnificaţii ale incestului pentru copii: . . Stadiul 3 .Imposibilitatea de reacţie şi de obişnuinţă – în ciuda sentimentului de vinovăţie pe care îl are. Copilul începe să se simtă vinovat de a fi provocat într-un anume fel abuzul. Copiii folosesc disocierea ca mecanism de apărare pentru a face faţă realităţii dureroase – singura persoană care poate opri abuzul este cel care abuzează. dar astfel îmi apăr fraţii / surorile.Distorsionarea imaginii de sine .Nu – mi place şi nu-mi este bine. 30 Stadiul 5 – implicarea anumitor servicii de specialitate. . dificultăţi în alegerea partenerului şi în rolul de părinţi (se distanţează faţă de proprii lor copii pentru că asociază afecţiunea cu contactul fizic).Sunt rău.Tulburări emoţionale .Schimbări semnificative în comportament: izbucniri comportamentale. .Singurul mod de a supravieţui este să fac asta. Consecinţele abuzului sexual asupra dezvoltării psiho-emoţionale a copilului şi integrării sale sociale În plan emoţional: introversiune.De ce se simte un corpul meu bine când fac lucruri rele? .Stresul post-traumatic . .Apariţia unor boli: enurezis.Disociere . dar nu este bine. . Copilului i se poate spune direct “ acesta este unicul nostru secret” sau acest lucru poate fi lăsat să se înţeleagă.Mama ar pleca dacă nu aş face asta cu tata. . . dar mama este foarte supărată pe mine. Stadiul 4 – Dezvăluirea abuzului sexual . . Dezvăluirea poate lua mai multe forme: . . dar îl urăsc pentru asta.Sindromul acomodării copiilor cu abuzul sexual Acest sindrom a fost descris de către Summit (1983) şi delimitează astfel câteva stadii ale abuzului sexual luând în considerare în principal copilul.Acum îi am cu ceva la mână pe părinţi. mituirea sunt folosite pentru a menţine copilului frica de a dezvălui.Îl iubesc pe tata. La adolescenţi apare consumul de alcool exagerat.Sunt mândru că sunt tratat ca un adult. dar mă face deosebit. . agresivă din partea copilului.Ştiu că nu-mi este bine. ameninţarea. Şantajul. tulburări emoţionale.Copiii pot face declaraţii largi. prostituţie. consum de droguri. tipic pentru aceste tulburări. . ambigue care pot fi interpretate ca simptoame comportamentale. masturbare compulsivă. frică de rămâne singur acasă cu părintele. boli venerice sau chiar o sarcină. din cauza mea greşesc părinţii mei. accese de furie. Consecinţe pe termen lung al abuzului asupra copilului Deşi unele din reacţiile iniţiale ale victimelor abuzului pot scădea în timp.Îmi place. un alt simptom comportamental este când un copil mic încearcă să simuleze un act sexual cu un alt copil. ceea ce conduce la repetarea abuzului. . copilul este lipsit de ajutor şi prins într-o capcană.Evitare 31 .Nu-mi place dar mama vrea să fac asta. . autoestimare deficitară. deci copilul se va comporta bine dacă vrea ca abuzul să fie oprit. Stadiul 2 – Sentimentul neajutorării – există un dezechilibru al puterii între un adult şi un copil. . dacă riscă atâta. de obişnuire al copilului cu abuzul sexual.Referire slabă la sine . .Copiii pot face declaraţii adulţilor / prietenilor că au fost abuzaţi sexual. . copilul poate spune că a minţit – dar astfel de reacţii directe arată că ceva s-a întâmplat. alcool.

astfel de probleme pot avea consecinţe negative de lungă durată asupra vieţii persoanelor abuzate. leagă fenomenul disociativ de abuzul sexual în copilărie. Mai ales studiile recente. mânie şi / sau frică de cei mai puternici. Elliott & Gabrielson – Cabush. încredere scăzută în sine şi învinovăţirea. Dificultăţi de relaţionare. Disocierea este definită ca o rupere a legăturilor care apar în mod normal între sentimente. stabili şi globali. 1990. Deşi percepţiile false despre sine sunt legate de toate formele majore de abuz la copil. gânduri. neîncrederea în ceilalţi. evitarea celorlalţi. sexualizare. 33 . Necesitând o suprimare a activităţii defensive şi un sentiment de siguranţă în relaţia cu celălalt. sugerând direct sau indirect că molestarea­ poate motiva dezvoltarea stadiilor disociative ca o apărare împotriva tulburării post-traumatice. comportament şi amintiri. Anxietatea legată de abuz pare să implice în mod tipic următoarele: • Hipervigilenţa la pericol în mediul înconjurător. Distorsiuni /deformări cognitive Studiul consecinţelor cognitive ale violenţei sexuale leagă molestarea în copilărie de vina. încrederea şi autoritatea socială. de exemplu. invocate conştient sau inconştient pentru a reduce tulburarea psihologică. se suprapun totuşi peste funcţionarea interpersonală şi astfel. 1989). au acces către elementele sociale importante. caracter recalcitrant sau depresie cauzată de abuz) Aceste reacţii şi răspunsuri diverse. majoritatea traume importante care au apărut în copilărie. Perturbarea intimităţii Consecinţele pe planul relaţiilor interpersonale ale abuzului pot fi înţelese ca derivând din două surse: . să se ferească sau să manifeste ambivalenţe faţă de apropierea interpersonală. au adesea dificultăţi la stabilirea şi menţinerea relaţiilor intime (Courtois. vor fi luate în considerare şi implicaţiile sechelelor post-abuz de ­“co-dependenţă”­şi tulburarea personalităţii de tip borderline. precum relaţiile. îngrijorare în privinţa abandonului conştientizarea nedreptăţii / tratamentului injust.cel puţin în absenţa unor relaţii de durată cu caracter încurajator. Deşi etiologia simptomatologiei disociative este complexă. De aceea. cu credinţa că până şi cea mai mică pierdere a hotărârii şi protecţiei de sine pot duce la pericol sau catastrofă. Deşi abuzul sexual este foarte adesea asociat cu disfuncţiile ulterioare în ­raporturile intime. respect de sine diminuat) . Majoritatea abuzurilor asupra copiilor apar în contextul relaţiilor şi intimităţilor apropiate. acceptarea şi sprijinul. Deoarece acest gen de oameni sunt evitaţi. este firesc ca acei copii abuzaţi să se teamă. Problemele de intimitate ale persoanelor abuzate par a fi centrate mai ales pe ambivalenţe şi frică privind ataşamentul interpersonal. împreună cu alte atribuiri disfuncţionale. Literatura de specialitate subliniază faptul că adulţii abuzaţi sau neglijaţi în copilărie au dificultăţi cu intimitatea. • Preocupare pentru control. ambivalenţa relaţiilor umane apropiate se poate dezvolta chiar înainte de astfel de tratamente. atribuite abuzului fizic sau sexual­ se datorează probabil abuzului psihologic care co-existentă sau maltratării psihologice­inerente­în asemenea tip de abuz. un număr de scriitori­ şi cercetători leagă începutul unor asemenea comportamente cu evenimente 32 traumatice­din punct de vedere psihologic. cât şi cercetarea empirică sugerează că unele­din consecinţele de pe plan cognitiv.. • Interpretare greşită a stimulilor obiectivi neutri sau pozitivi interpersonali ca dovadă a ameninţării sau pericolului. Atât experienţa clinică. tot astfel ca adulţii ce au trăit în copilărie experienţe de violenţă domestică (McCann & Pearlman. încrederea este greu de manifestat. Finkelhor et al.­ 1990). de exemplu. Probabil unul dintre cele mai dureroase şi tulburătoare aspecte ale abuzului­ copilului­este impactul asupra capacităţii persoanei de a avea încredere. realizate în USA. pasivitate. Aceste femei­ sănătoase mental aveau tendinţa de a atribui cauzele evenimentelor pozitive­ factorilor externi. Asemenea urmări cognitive pot contribui sau acţiona ca mediatori­ ai simptomatologiei negative care este evidentă la supravieţuitorii adulţi ai abuzului sexual în copilărie. Persoanele abuzate sexual. uşor de înţeles prin prisma experienţei de viaţă restrânse a victimei abuzului. 1988. mai ales la persoane abuzate­grav în copilărie . Gândurile negative legate de abuz apar probabil din două surse: • reacţii psihologice la evenimentele specifice abuzului • încercarea victimei de a înţelege abuzul. se pare ca baza pentru asemenea distorsionări cognitive este abuzul­ emoţional.răspunsurile cognitive imediate şi condiţionate faţă de victimizarea pe termen­ lung (de ex. Gold (1986).răspunsurile de adaptare faţă de continua brutalizare (de ex. la fel ca şi propriului caracter şi comportament. indiferent dacă este obiectivă sau nu. a subliniat că mai ales femeile cu o istorie de abuz sexual în copilărie atribuie evenimentele negative factorilor­ interni.De asemenea.

Reidy. un mare număr de persoane adulte abuzate par să asocieze relaţiile apropiate­cu maltratarea. 1990. ei pot. 1990). dominare sau atacarea altor copii – este o etapă frecventă de tranziţie către diverse tipuri de maltratări: abuz fizic (de ex. au descoperit legături cu incidente din copilărie. Langevin. Vissing et al. 1989. George & Main. 1979. 1989. efectul clar al acestei agresiuni­ este adesea izolarea socială şi lipsa de popularitate (de ex.Sexualitatea modificată Experienţa clinică sugerează că adolescenţii şi adulţii care au fost abuzaţi în copilărie vor avea foarte probabil probleme în viaţa sexuală (Maltz. abuz psihic şi insensibilitate emoţională (de ex. & Ruson. şi astfel să fi servit ca model pentru comportamentul agresiv din relaţiile interpersonale ulterioare • susceptibilitatea acestor persoane faţă de mesaje sociale comportând folosirea­violenţei.. 1988) e) experienţă de relaţii multiple. 1979.­ 34 35 . se pare că acest comportament reprezintă o exteriorizare generică a traumei copilului cauzată de abuz şi depresie­. manifestată atât de bărbaţi cât şi de femei (Courtois. sau cel puţin dominarea celorlalţi mai slabi. Stukas-Davis. Meiselman. Widom. 1989).. După cum se menţionează de către câţiva autori. 1989). 1977). Hook. raportate la teama de vulnerabilitate şi revictimizare b) o neîncredere generală în partenerii sexuali. Egeland. Herman. Erickson et al. Egeland. 1990). 1988.. abuz sexual (de ex. 1979. 1978) c) tendinţa. 1983. de a depinde de sau de a idealiza pe cei cu care persoana abuzată are relaţii sentimentale (Courtois. Elliott­& Gabrielson-Cabush. Herman. 1984-1985. Day. victime ale abuzului sexual par a fi înclinaţi mai mult către victimizarea asupra copiilor sau femeilor (de ex. În general. 1985. 1981) Bazându-se pe experienţele de victimizare din copilărie de unul sau mai mulţi tutori. 1981) d) preocupare spre gânduri sexuale şi tendinţa de a sexualiza relaţii care în mod normal nu s-ar dori sexuale (Courtois. la adultul care abuzează este considerată ca derivând din: • probabilitatea ca persoana care comitea abuzul asupra copilului să fi fost tot bărbat. Astfel de probleme pot fi: a) disfuncţii sexuale.1991). în pofida fricii şi suspiciunii. Handy­. privind maltratarea fizică (de ex. 1988. McCord. Comportamentul agresiv Studii empirice şi experienţa clinică sugerează că agresivitatea copiilor faţă de ceilalţi – exprimată adesea prin bătăi. fie: a) să evite complet intimitatea interpersonală b) să accepte o anumită doză de agresiune în relaţia interpersonală ca fiind normală sau firească Convertirea de la copilul victimă (băiat). de către cei tari­ Anumiţi adolescenţi şi adulţi.. Gomes-Schwartz et al. Ca atare. 1988). precum şi probabil a efectelor copierii comportamentului părintelui abuziv. Carter & Prentky. Pollock et al. în timp ce majoritatea studiilor de abuz la copii şi abuz a adulţilor. superficiale şi scurte care se încheie odată cu apariţia intimităţii reale (Courtois. Rokous. Jehu et al. 1990.

­U. 171-183. K... – 1977. – P. Focus on Family and Chemically dependency.A.. Child abuse by adolescent caregives. Coing. – P..J. – 16. Rinehart & Winston. Recurrent abdominal pain and childhood depression: clinical observations­of 23 children and their families. 3-18. – 1992. A. Inc. Lancet.Bibliografie: Briere.. Manual de diagnostic şi statistică a tulburărilor mintale. R. Sexual abuse by grand parents. Margolin. Pediatric intervention in child protection. – 55. 92-98. Horowitz. Glaser. (1992). Developmental obstacles in the alcoholic family. Sage Publications. – P. 343-345.C. Wolfe. 13. Inc.. Tratat de psihotraumatologie. London. – 1994. . J. .. Psychological maltreatment. D. G.A. – P. Editura Trei. – 17. M.. 1993­ Kauffman. 215-225. – P. Child Sexual Abuse: Intervention and Treatment Issues. Margolin. Margolin. – 1992. – 1993. Münchausen Syndrome by proxy: the hinterland of child abuse.­ – 1984. Timişoara: Editura Eurobit.. Urquiza. Archives of Disease in Childhood.Child Abuse & Neglect. L.. Hobbs. – 9. K. 1976.(2001). Inc. Ş. – P. MacFarlane. – 57. VA.P. – 3. intervenţie. R. DSM-IV-TR (2003). Post-traumatic Stress Disorder. Violenţele sexuale asupra copiilor.. Anthony J. Bucureşti.. – 9. Sexual abuse of young children. Meadow. McLean. . prevenire.. – P. Lerner. – 1982.S. Are they still forgotten?. 5-17. (2001) . Lopez.L. 146-155... New York: Jason Aronson. – 18. Ionescu.. R. Cluj. – P. Psychological maltreatment in the context of separation and divorce. K. – P. D.. Hughes.. Copilul maltratat –Evaluare.. Copilul maltratat. M. Craft. Children and marital violence: A closer look at the unintended victims. G. Emotional abuse. Youth and Families National Center on Child Abuse and Neglect This manual was developed and produced by The Circle. Editura Dacia. – 1985../ Child Abuse & Neglect. VA. – P. Child sexual abuse by uncles: A risk assessment. L. R. Child Abuse Review. Bucureşti. – P. 251-267. Pickrel. K. – 1990. Reclaiming the child’s spirit. 365-374. Inc. Klosinski. 6. McCleergy. E. Münchausen Syndrome by proxy: A survey of professionals knowledge. P. Fischer. Kathleen Coulborn Faller. U. Department­of Health and Human Services Administration for Children and Families Administration on Children.. R. Münchausen Syndrome by proxy. Margolin. Child abuse trauma. 1993­ McGee. 735-742.S.(2001). Child abuse by mother’s boyfriend. – 16. C. Youth and Families National Center on Child Abuse and Neglect This manual was developed and produced by The Circle.­Child Abuse & Neglect. Child Abuse & Neglect. Lerner. – 1986. – 1989... L. – 54.­1986. J.. Child Abuse & Neglect. Pegasus. Focus on Family­ and Chemically dependency.. 557-563. – 14. American Journal of Orthopsychiatry.L. Bucureşti: Ed. Why the overrepresentation?. L.. The Role of Mental Health ­Professionals in the Prevention and Treatment of Child Abuse and Neglect. Hershorn. M. London: Holt. 541-552. – 1.P. Riedeser. J. – 1. 1998. – 1991. – P. McLean. Child Abuse & Neglect. D. J. Department of Health and Human Services Administration for Children and Families Administration on Children. – 1993. – P. Killén. – 13.. N. Development and Psychopathology. – P. – 1986. Marilyn Strachan Peterson. American Journal of Orthopsychiatry.. 141-147.. – 2.. Children in family treatment. Rosenbaum. Clinical Paediatrics. – 1992. 260-266. Meadow.

Silvern. Leichner.. – P.K.. Archives of Disease in Childhood.(1992). – 1987. – 1975. Kluft (ed. S.. Oates. 45-54. 656-660. Chaloner. – 1986. 39-45. Shengold. Palmer. K. Shapiro. Roth – Szamoskozi. S. 811-812. 547-563. Res.. An attempt at soul murder.).P. . L. 357-361..M. – P. – 19.W. R.. A follow-up study.. Psychiat. – 1977. – 11. – Washington D. Rudyard Kipling’s early life and work. Battered children: A medical and psychological study.W. 683..A. XXX. D.W. The traumatized children of violent marriages.P. – 1974. – P. Dissociative disorders in children: Behavioural profiles and problems. – 3.Meadow. 666-670.. Kaersvang. Adverse sexual experiment­in childhood and clinical eating disorders: A preliminary description­. Sloan. .C. . G.: American Psychiatric­Press. – 41. . Editura Presa Universitară Clujeană.. – 31. 421-436. – 1. Putnam. – 1989. – P. Putnam. – P. Hanson. – 1985. – P.V.H.­Child Abuse & Neglect.P.L. Shapiro. L. Hufton. R.. 1985. L. . D. Childhood­ antecedents of multiple personality. S. Dissociation as a reponse to extreme trauma... – 1993.. I. – 1982. Child Abuse & Neglect. (1999). M. F. Oppenheimer. 119-124. Rosenberg. Münchausen Syndrome by proxy and pseudoepilepsy. R. The Spectrum of Failure to thrive and Child Abuse. J. – 57. Smith. British Medical Journal. – 68. Psychoanalytic Study of the Child. Sexual trauma and psychopatology clinical intervention with adult survivors. R.. – P. American Journal of Psychotherapy. – P.P.. Self-mutilation and self-blame in incest victims. Protecţia copilului – Dileme. Is there a relationship between sexual abuse or incest and eating disorder?.A. Canadian Journal of Psychiatry. Child Abuse & Neglect. – 17. P. 65-97. Child Welfare. F. R. Cluj – Napoca. concepţii şi metode. Web of deceit: A literature review of Münchausen Syndrome by proxy. – 1987. R. Hawells.

Autoreglare somatică. Este esenţială realizarea unui “pod relaţional” triadic între terapeut. presiunea­socială (Vickerman­& Margolin. există un consens din ce în ce mai mare în ceea ce priveşte obiecti­vele terapeutice şi strategiile utilizate pentru atingerea acestora. Indiferent de variabilitatea­ modalităţilor de intervenţie. respectiv părintelui. planul de intervenţie şi monitorizarea rezultatelor sunt întotdeauna­ bazate­pe punctele tari (factorii de rezilienţă) ale copilului. Toate fazele intervenţiei au ca scop dezvoltarea abilităţilor de autoreglare. c. MODELUL INTERVENŢIEI COGNITIV-COMPORTAMENTALEFOCALIZATE PE TRAUMĂ (TRAUMA-FOCUSED COGNITIVE-BEHAVIORAL THERAPY. Autoreglare emoţională. bazat pe literatura clinică şi intervenţiile testate empiric.TF-CBT) Conf. 3. Există ajustări în funcţie de vârsta şi nivelul de dezvoltare al persoanei care a suferit trauma­: în cazul copiilor. Univ. familia sau şcoala. d. grupul. *Oana Benga este conferenţiar universitar doctor în cadrul Catedrei de Psihologie a Universităţii “Babes-Bolyai” 41 . Diagnosticul. b. luare de decizii). Prioritatea principală o reprezintă asigurarea securităţii şi stabilităţi ­copilu­lui­ sau a familiei acestuia. a. şi incluzând consideraţii practice. au sens în primul rând pentru aceştia şi nu pentru terapeut!). planul de intervenţie şi monitorizarea rezultatelor acesteia sunt relaţionale (sunt organizate în funcţie de nevoile. Diagnosticul. resursele şi scopurile copilului­ şi ale părintelui. 4.INTERVENŢII VALIDATE ŞTIINŢIFIC ASUPRA TRAUMEI LA COPII. terapeutice şi etice. fiind însă introduse elemente care vizează provocările specifice acestei vârste – asumarea ­riscului. Principii practice care ghidează practica intervenţiilor terapeutice validate ştiinţific (evidence­-based) sau a celor promiţătoare (evidence-informed) în cazul traumei la copii­ (Ford & Cloitre. Dr. intervenţiile încorporează frecvent jocul/terapia ludică. Oana Benga* Modalităţile de intervenţie dezvoltate pentru copiii şi adolescenţii expuşi la traumă sunt variate şi pot avea ca ţintă individul. Autoreglare cognitivă (atenţie. 2007). 2. Un recent set de bune practici. Autoreglare a conştiinţei şi motivaţiei – eliminarea stărilor disociative. este prezentat succint în continuare. 2009): 1. memorie. copil şi părinte/persoană în grija căreia se află copilul. 5. în timp ce în cazul adolescenţilor se păstrează formatul intervenţiilor pentru adulţi.

Elementele intervenţiei sunt oferite gradual. deşi introdusă la debutul intervenţiei terapeutice. de exemplu. ce cauzează trauma. În cazul copiilor mai mari sau al adolescenţilor. ce atingeri sunt OK. cine este victimă a unui astfel de eveniment. De asemenea. TF-CBT) Componentele modelului intervenţiei cognitiv-comportamentale focalizate pe traumă sunt oferite. există şi o secvenţialitate a modelului. Elementele modelului intervenţiei cognitiv-comportamentale focalizate pe traumă (trauma-focused cognitive-behavioral therapy. Mannarino & Deblinger­ (2006) este cea a intervenţiei cognitiv-comportamentale focalizate pe traumă (trauma­ -focused cognitive-behavioral therapy. De asemenea. 7. proceduri medicale dure­roase. Monitorizarea IN VIVO a răspunsului la amorse ale evenimentului traumatic Modelul TF-CBT (Cohen. . Copingul cognitiv 5. pentru a participa pas cu pas. există adaptări ale protocolului de lucru TF-CBT şi pentru copiii de 2-6 ani (Scheeringa et al. acest tip de intervenţie focalizată pe traumă nu se recomandă dacă: . şi de a întări cogniţiile acurate. care presupune parcurgerea etapelor terapeutice în următoarea ordine: MODELUL TF-CBT (1): PSIHOEDUCAREA COPILULUI ŞI A PĂRINTELUI Psihoeducarea este o componentă majoră a intervenţiei TB-CBT. cu scopul de a normaliza răspunsul fiecăruia dintre cei doi la evenimentele traumatice. doliu traumatic.problemele comportamentale sau psihosociale ale copilului sunt acute sau severe. 42 43 . cu precizarea că expunerea la traumă şi trainingul abilităţilor de relaxare pot fi utilizate dacă sunt adaptate vârstei copilului.nu există o amintire specifică. abuz fizic şi violenţă domestică. pentru a diminua şansele de traumatizare ulterioară. 1. abuz sexual.Conştientizarea propriului corp/educaţie sexuală în caz de abuz fizic sau sexual: numirea corectă a părţilor corpului. continuă pe tot parcursul procesului terapeutic. sunt confuzi. modelul cognitiv-comportamental este prima opţiune în cazul problemelor de stres traumatic complex. Construcţia naraţiunii despre traumă 6.­ Această componentă se referă la oferirea de informaţii corecte despre traumă şi efectele acesteia atât copilului cât şi părintelui. în sesiuni ­individu­ale. 2006) Intervenţia de tip cognitiv comportamental este din ce în ce mai mult recunoscută drept model de terapie preferenţială în stresul posttraumatic la copii. Psihoeducarea presupune mai mulţi paşi: 1. . clară a incidentelor traumatice care fac obiectul intervenţiei. . înţelegerea a ceea ce înseamnă comportament sexual sănătos. este utilă folosirea jocului – de exemplu. pentru ca abia către sfârşitul demersului terapeutic să se desfăşoare şi sesiuni comune­ părinte-copil. şi. se face cu informarea părinţilor şi obţinerea acordului acestora . care. iar părintele este capabil să îşi controleze propria anxietate. Managementul stresului 3. joc cu întrebări să răspunsuri..sistemul de suport familial/de îngrijire este instabil sau fragmentat (datorită psihopatologiei părintelui sau datorită unor plasamente multiple ale copilului­ în afara familiei).Abilităţi de reducere a riscului. 2007). şi care nu sunt OK Ca şi tehnică de lucru cu copiii. fiind cel mai consis­tent model validat ştiinţific în caz de dezastre naturale. în mod tipic. Intervenţii terapeutice cu diada copil-părinte 9. Necesitatea acestei etape într-o fază incipientă a demersului terapeutic vine din faptul că acei copii care au fost victime ale unor evenimente traumatice nu înţeleg foarte bine ce li s-a întâmplat. alături de copil. benzile desenate. o dată ce acestea au fost dobândite. Cu eficienţa demonstrată empiric în toate tipurile de situaţii/evenimente tarapeutice enumerate anterior.6. cu câştigarea de puncte de către copil chiar şi pentru răspunsuri parţial corecte. pot fi utile şi cărţile cu imagini/desene. Procesarea cogniţiilor legate de traumă 7. în procesul terapeutic. mai ales la vârste mai mici. Mannarino & Deblinger.Cât de frecvent este evenimentul traumatic specific pe care copilul l-a experienţiat. Deşi acest model de intervenţie şi-a demonstrat eficienţa mai ales la copiii de vârstă şcolară şi adolescenţi. Formula terapeutică particulară dezvoltată de Cohen. Oferirea de informaţii generale despre evenimentul traumatic . Este necesar să se stabilească cum şi când sunt abordate amintirile cu conţinut traumatic. au tendinţa de a se autoînvinovăţi sau au fost în mod deliberat induşi în eroare de agresor. TF-CBT). Este important să poată fi prevenite şi controlate discontinuităţile relaţionale şi episoadele de criză psihosocială. Managementul comportamentului copilului de către părinte 8. conştientizarea propriului corp.Care sunt răspunsurile comportamentale şi emoţionale pe care de regulă un copil­le trăieşte ca răspuns la traumă – oferă un feedback care validează trăirile copilului şi ale părintelui . în ultimii ani. Psihoeducarea copilului şi a părintelui 2. separat copilului şi părintelui. Identificarea şi modularea emoţiilor 4. poate fi mai motivant jocul de rol. deoarece fiecare nouă componentă se bazează pe încorporarea unor abilităţi dobândite anterior.

Cine este agresorul? . cu ochii închişi. . hipervigilenţă. Tehnici 1. La fiecare secvenţă a psihoeducării este importantă conştientizarea şi ­respecta­rea­ de către terapeut a diferenţelor inter şi intraculturale. poziţia întinsă poate reactiva amintirea traumei. Informaţie specifică despre simptomatologia şi diagnosticul copilului. este important ca dobândirea acestor tehnici să se producă într-o etapă preliminară a intervenţiei terapeutice. susţinută în cazul TF-CBT de referirea la suportul empiric al modelului: cu alte cuvinte. şi tot până la cinci­când expiră. copiii pot fi învăţaţi să repete în gând un cuvânt . cu faptul că în urma unui eveniment traumatic corpul rămâne într-o stare de alertă. o carte mică sau o jucărie de pluş pe abdomen: dacă obiectul se ridică în timpul inspirului.cuplat cu expiraţia. Poate fi ajutat să înveţe mişcarea corectă. De aceea. 4. copilul­ trebuie să fie convins că acest proces este reversibil. 44 45 3. şi ca urmare are dificultăţi de concentrare sau accese­ de agresivitate la şcoală. tensiunea se poate disipa iar calmul se poate redobândi. la încrederea sporită în terapeut. în acest fel crescând şansele de anga­jare în etapele ulterioare. hiperventilaţie. aceleaşi exerciţii pot fi executate şi în poziţie şezândă. Informaţie specifică despre evenimentul traumatic Cohen. şi să se retragă la expi­rare. încât abdomenul­ inferior să fie proeminent în timpul inspirării aerului. ceea ce duce la creşterea complianţei faţă de tratament. în cazul ABUZULUI SEXUAL. mai specific. etnice şi religioase. iritabilitate. respiraţia abdominală este realizată corect. agitaţie. Oferirea de strategii atât părintelui cât şi copilului pentru a face faţă simptomelor­curente De exemplu. atunci când un copil cu simptomatologie de tip stres posttraumatic­ are dificultăţi de somn. Deoarece pentru unii copii. Apoi. de tensiune. Cohen. distractibilitatea.2. această etapă este cea în care se oferă răspunsuri la întrebări precum: . se oferă o descriere a modelului terapeutic. ori este foarte iritabil acasă. se poate spune că iritabilitatea. mult mai anxiogene.Cum se simt copiii atunci când sunt abuzaţi sexual? . Controlul respiraţiei Copilul este instruit să închidă ochii şi să inspire atât de adânc.Cum pot să îmi ajut copilul care a fost victima unui astfel de abuz ? cum ar fi crearea naraţiunii despre traumă. ale intervenţiei terapeutice –  ODELUL TF-CBT (2): TEHNICI DE MANAGEMENT M AL STRESULUI ŞI RELAXARE Aceste tehnici oferă copiilor un set de instrumente pentru controlul anxietăţii. Astfel. ­Optimi­zarea funcţionării copilului şi a familiei sale duce la întărirea relaţiei terape­utice. mai ales cei care ai avut experienţa abuzului sexual. Pe de altă parte. în special controlul manifestărilor fiziologice ale stresului şi anxietăţii – tahicardie. particularizate pentru tipul de trauma suferită de copil: abuz sexual.Cine este victima abuzului sexual? . “relaxat” . Mannarino & Deblinger (2006) sugerează că este important pentru copil. atât de exprimare a trăirilor faţă de traumă cât şi de coping în raport cu aceasta. experienţa ca martor al violenţei domestice. şi are aşezat un pahar de plastic. Mannarino & Deblinger (2006) propun oferirea de informaţii specifice­. dificultăţi de somn. reacţii de furie/agresivitate. tulburările de somn sunt modalităţi prin care creierul şi/sau corpul copilului indică faptul că experienţa prin care a trecut acesta este copleşitoare. respectiv­ despre intervenţie Această secvenţă este de ajutor atunci când se evită un limbaj excesiv de clinic. întreaga familie .Ce este abuzul sexual? . urmând ca în timp expiraţia să devină mai lentă decât inspiraţia.în particular părinţii. copilul este învăţat să numere în gând până la cinci când inspiră. şi că în urma exerciţiilor de relaxare care vor fi dobândite. În ceea ce priveşte intervenţia. dar în schimb sunt explicate simptomele pe care le trăieşte copilul – de exemplu­. De exemplu. oferirea unor strategii­ ­comporta­mentale sau cognitiv-comportamentale pentru rezolvarea acestei­ ­proble­me curente se face spre beneficiul fiecăruia dintre membrii familiei.“calm”. înainte de învăţarea tehnicilor propriu-zise de management al stresului şi relaxare.De ce copiii nu spun că au fost abuzaţi? . să fie familiarizat cu diferenţa dintre reacţiile normale la stres si reacţiile traumatice la stres. dacă este aşezat pe spate. foarte­ adesea speriaţi că niciodată copilul lor nu îşi va reveni de pe urma traumei – este “alimentată” cu speranţă şi încredere. abuz fizic/ violenţă domestică. amplificată suplimentar de orice stimul – eveniment. Aceste manifestări pot fi mai problematice atunci când copilul are experienţa unor amorse ale traumei­sau când încearcă să construiască o naraţiune despre traumă. a tradiţiilor şi ritualurilor­ culturale. gând – care aminteşte de traumă. Pentru a menţine atenţia focalizată pe actul respiraţiei. se face referire la faptul că majoritatea copiilor care au fost supuşi acestui tip de intervenţie au ajuns la o reducere a simptomatologiei şi la dezvoltarea unor solide strategii de coping. reflex de tresărire accentuat.

Wignall. Hudson & Schniering­(2009) Dansul. Cu cât imaginea mentală este mai saturată în detalii senzoriale (vizuale. Este util ca această tehnică să fie dobândită şi stăpânită de copil înainte de a începe construcţia naraţiunii terapeutice. a unui loc preferat sau a unei experienţe plăcute – un „moment perfect”. este preferabilă utilizării elasticului. Ulterior. Terapeutul poate iniţial să îi ceară copilului să scrie/să spună toate emoţiile la care se poate gândi timp de 3 minute (copiii mai mici de regulă numesc 5-10 emoţii. fie verbal („Stop”. Pentru unii copii metafora schimbării canalelor TV. dar relaxată. adaptat pentru copii. când râd copiii de tine). terapeutul poate iniţia un joc prin care fiecare dintre cei doi parteneri alege pe rând o emoţie din listă şi descrie când anume a trăit-o ultima oară. „Dispari”). pe parcursul construcţiei naraţiunii despre traumă. Un exemplu de scenariu pentru relaxarea musculară progresivă. pentru ca ulterior să fie încurajaţi să sufle încet. cu ajutorul Termometrului Emoţiilor). i se solicită copilului să spună ce emoţii sunt trăite în diferite situaţii (când obţii o notă bună la şcoală. Astfel terapeutul poate evalua capacitatea copilului de a identifica emoţiile. se poate utiliza analogia cu un mănunchi de spaghete înainte de a fi fierte (când sunt rigide) şi după fierbere (când sunt moi şi se îndoaie­uşor). ne simţim uşori şi eliberaţi. ne simţim tensionaţi. jocurile pot fi la rândul lor folosite pentru relaxarea musculară.­ Întreruperea sau scurtcircuitarea gândurilor negative se face punând un stop gândurilor­nedorite. pe rând. Strategii de distragere a atenţiei şi de scurtcircuitare a gândurilor negative Întreruperea gândurilor reprezintă o metodă de distragere a atenţiei copilului de la ruminaţiile pe marginea traumei. care poate fi folosit şi pentru întreruperea gândurilor şi pentru ­auto-liniştire în general. O altă analogie poate fi între Soldăţelul de Plumb sau Omul de Tinichea­. este utilă folosirea unui balon. respec­tiv o păpuşă de cârpă. De ­asemenea. pe care copilul îl umflă. care nu le permite să exprime suficient de nuanţat emoţiile intense pe care le experienţiază. este util ca să existe deja în „repertoriul de gânduri” al copilului un gând pozitiv sau o imagine mentală a unui eveniment fericit. Adesea ei se tem că vor fi copleşiţi de forţa acestor trăiri emoţionale. Acest exerciţiu de respiraţie profundă permite externalizarea îngrijorării. în felul acesta semnalizând că gândul trebuie să înceteze). În cazul acestei tehnici. copiii sunt învăţaţi să identifice diferite niveluri de intensitate a unei emoţii (de exemplu. care este întins şi apoi lăsat să revină. Copilul este învăţat să îşi contracte (pentru a localiza corect­ muşchii) şi apoi să îşi relaxeze. Această componentă a ­programului vizează şi învăţarea unor strategii de exprimare adecvată a emoţiilor. cu utilizarea imageriei Aceasta este de asemenea o tehnică de relaxare eficientă pentru copiii care au dificultăţi de adormire sau care manifestă multe simptome somatice. 2. începând cu ­dege­tele de la picioare. Pentru copiii de vârste mici. fie fizic (cu ajutorul unui MODELUL TF-CBT (3): IDENTIFICAREA ŞI MODULAREA EMOŢIILOR Copiii care au trecut prin experienţa unei traume au predominant emoţii negative­. Tot o tehnică intuitivă este cea a balonaşelor de săpun. elastic prins în jurul încheieturii.. poate fi găsit in Rapee. Relaxarea musculară progresivă. O dată cu dobândirea tehnicii. anxietăţii.joc de rol. desen. copiii pot fi antrenaţi să o folosească de fiecare dată când le sunt activate. până când fiecare ­regi­une a corpului a fost progresiv relaxată. urmând apoi picioarele. jocuri. auditive. cu ajutorul unor tehnici variate . respectiv să identifice acele situaţii în care el însuşi a experienţiat o anumită emoţie (“Spune-mi când te-ai simţit trist/ruşinat/bucuros etc. În plus.În cazul copiilor de vârste mai mici. şi de refocalizare pe gânduri nontraumatice. câte o grupă musculară. De aceea. olfactive) cu atât este mai eficientă în distragerea atenţiei de la gândul intruziv. pot fi folosite şi tehnici mai intuitive. De exemplu. deoarece este mai uşoară tolerarea amorselor evenimentului traumatic. încheieturile. muşchii noştri nu sunt relaxaţi. pentru a nu sparge balonaşele. în mod intruziv. dureroase. Această tehnică de asemenea este exersată cel mai bine în poziţie culcată sau şezândă. copiii fiind stimulaţi să realizeze ce se întâmplă daca suflă prea tare într-un astfel de balon. Terapeutul trebuie să îi explice copilului că atunci când suntem stresaţi. pozitive­. amintirile despre traumă – la şcoală sau acasă. 3. 46 47 . etc.”). în schimb când învăţăm să ne relaxăm musculatura. prin apăsarea cu degetul a unui buton imaginar. şi invocarea sa este utilă ulterior. Acest loc poate fi real sau doar imaginar. şi se confruntă cu serioase probleme de autoreglare emoţională. şi să se gândească în acelaşi timp la ceva pozitiv. copiii de vârste mici au un vocabular prea puţin bogat. dar în formatul unei activităţi plăcute şi motivante pentru copii. Copiii sunt învăţaţi să identi­fice în mod corect şi să discute relaxat despre o diversitate de emoţii. muzica. „Pleacă”. reale sau doar imaginare­. în timp ce adolescenţii se pot gândi la mai multe emoţii decât cele care pot fi notate în intervalul de timp dat). lent. Unii terapeuţi le sugerează copiilor să vizualizeze şi să deseneze un „spaţiu ­secu­rizant”. Tot sub formă de joc. gustative. a treia componentă a modelului TF-CBT îi ajută pe copii să dobândească abilităţi de exprimare şi management al propriilor emoţii. imaginându-şi că îngrijorarea sau neliniştea sa intră în balon în locul aerului. întrucât permite controlul gândurilor intruzive.

emoţiile noastre­ sunt răspunsuri la gândurile pe care le avem. .Ajută pe altcineva. Răspunsul care exprimă o adevărată emoţie este de genul: „Aş fi tristă/M-aş simţi furioasă. . sau nu ne sunt de folos. aceste gânduri nu sunt corecte. . şi reuşesc sau nu să eticheteze verbal.Aleargă pe loc timp de 5 minute. chiar şi atunci­ când este vorba de frică sau furie) – în acest caz. este înţelegerea de către copil a distincţiei dintre gânduri şi emoţii. 48 49 . o emoţie legată de acea situaţie ipotetică. complexe. Acestea­ sunt gânduri automate.” O astfel de afirmaţie însă exprimă un gând. folosind feţe schematice care reprezintă emoţii.Spune-ţi 5 lucruri bune despre tine. emoţiile pot fi ­provocate pe parcursul şedinţei terapeutice. . Există câteva aspecte problematice legate de identificarea şi exprimarea emoţiilor.Vorbeşte cu unul dintre părinţi sau cu un adult care te ascultă şi te înţelege. Un alt aspect esenţial din perspectiva modelului cognitiv-comportamental. . vină).Dansează. Cum te-ai simţi dacă o colegă de clasă nu ar vorbi niciodată cu tine? Gând: Mă urăşte/Nu mă poate suferi. şi credem că toţi ceilalţi oameni au aceleaşi gânduri ca şi noi. etc. . • Detaşarea de emoţii a copilului (vorbeşte despre emoţii “la rece”. este important ca primele şedinţe terapeutice să se încheie într-o notă afectivă pozitivă.Ascultă.Imaginează-ţi că eşti în „locul tău sigur”/spaţiul tău de securitate. . pot sau nu să aibă în repertoriu emoţii care presupun conştiinţa de sine (ruşine. închide ochii. copilului i se poate spune: „Mulţi oameni cred că emoţiile vin din noi. este important să fie ajutat.Ascultă muzica ta preferată. Apoi pot fi date exemple de relaţii între gânduri şi emoţii. Mannarino & Deblinger. . Pentru a ajuta la identificarea emoţiilor.în funcţie de acest factor. desene animate. iar după consolidarea relaţiei terapeutice. în mod corect. şi a relaţiei care există între cele două ­compo­nente. În ceea ce priveşte emoţiile. pictează. şi de aceea ne fac să simţim emoţii care ne fac rău în loc să ne ajute. 2006): . gândurile. diferitele emoţii. pot sau nu să opereze cu emoţii mixte. şi nu putem controla nici ce simţim. şi nu un sentiment. pe ­parcursul terapiei.Fă ceva cu mâinile – împleteşte. pentru a localiza unde anume simte dragoste­. care poate fi extrem de utilă apoi pentru focalizarea intervenţiei terapeutice pe obiective­ specifice. La întrebarea „Cum te-ai simţi dacă o colegă de clasă nu ar vorbi niciodată cu tine?” mulţi copii dar şi adulţi răspund: „Aş simţi că mă urăşte. pentru că apar fără să ne dăm seama. . genului. . De fapt.Ieşi şi plimbă-te într-un loc sigur. încât nici nu ne mai dăm seama că ele există./Nu aş mai fi atât de tristă. „Color Your Life” (­Colorează-ţi­­ viaţa). priveşte sau citeşte ceva distractiv. furie. Pentru copil. Uneori anumite gânduri ne vin în minte atât de des. Emoţie: tristeţe. copiii pot recunoaşte şi exprima emoţii simple vs. intereselor copilului. sau fotografii ale unor expresii emoţionale. pentru ca apoi să coloreze o siluetă umană în diferitele­ culori corespunzătoare emoţiilor respective.Scrie ce simţi într-un jurnal. • Lipsa conştientizării propriilor emoţii sau dificultăţi în a vorbi despre propriile emoţii . Adesea­ nici adulţii nu reuşesc să opereze cu această distincţie. Pentru consolidarea relaţiei terapeutice şi întărirea sentimentului de siguranţă al copilului. . se iniţiază o discuţie cu copilul.” Înţelegerea relaţiei dintre gânduri şi emoţii este importantă pentru că stă la baza dobândirii unor strategii de management sau modulare a emoţiilor. O altă tehnică.Cântă cu voce tare. din obişnuinţă. o idee. se pot invoca emoţiile altor copii sau ale unor personaje din poveşti. Emoţie: Mi-ar părea rău pentru ea (empatie). . şi respiră lent şi adânc de 10 ori.Opreşte-te din ceea ce făceai. să înţeleagă ce emoţii experienţiază de fapt şi ce ­strategii evitative­ foloseşte. furie Gând alternativ: E o fată timidă. adaptate vârstei. care pot fi realizate chiar de către terapeut.” În ceea ce priveşte modularea emoţiilor. Dar adesea. şi anume: • Vârsta / Nivelul de dezvoltare . croşetează.poate să fie o caracteristică individuală anterioară traumei sau poate să apară ca şi consecinţă a acesteia. strategiile pe care copilul le poate învăţa pe parcursul intervenţiei terapeutice ar putea fi (după Cohen. şi nici când anume simţim ceva. presupune ca iniţial copilul să asocieze câte o culoare fiecărei emoţii specifice­ pe care a identificat-o anterior. . etc.Vorbeşte despre ceea ce simţi. cogniţiile pot fi reprezentate drept modalitatea prin care „creierul nostru vorbeşte cu noi”. Un aspect important îl reprezintă faptul că această secvenţă de identificare a emoţiilor nu trebuie să aibă în obiectiv emoţiile legate de evenimentul traumatic – decât dacă în mod spontan copilul le aduce în discuţie.Tehnicile mai intuitive de identificare a emoţiilor presupun utilizarea unor cărţi de joc cu emoţii. care condiţionează ulterior paşii intervenţiei. tristeţe. Pe baza desenului. propusă de O’Connor (1983).

mai ales dacă asemenea dialoguri sunt profunde. Această secvenţă poate fi dificilă. Mulţi copii dar şi adulţi nu realizează că pot alege să îşi modifice gândurile. Scenariile ipotetice sunt folosite cu scopul de a identifica atât gândul cât şi emoţia provocată de acel gând. nu sunt utilizate exemple legate de traumă. am să iau iar o notă mică.prin întrebări logice utilizate progresiv (metoda socratică) • Discutarea modului în care această abilitate poate fi utilizată în viaţa reală • Încurajarea unui dialog pozitiv cu sine (positive self-talk) (inclusiv prin cântec)­ Primul pas al copingului cognitiv constă în identificarea DIALOGURILOR INTERI­OARE. În cazul copiilor. De asemenea. şi astfel îşi pot schimba emoţiile şi comportamentele. Gând: Nu sunt bun la matematică. Cunoştinţele. Tocmai această idee este la baza triunghiului cognitiv – figurat mai jos.gânduri. Copingul cognitiv se referă la o varietate de intervenţii prin care copiii şi adulţii sunt încurajaţi să îşi exploreze propriile gânduri.MODELUL TF-CBT (4): COPINGUL COGNITIV Gândurile copiilor (şi ale adulţilor de referinţă pentru aceştia) reflectă adesea­ modul în care ei încearcă să dea un sens experienţelor traumatice trăite.comportamental­. furios pe profesoară. triunghiul cognitiv presupune recunoaşterea relaţiei dintre gânduri­. Gânduri/cogniţii Comportamente Emoţii Aşadar. Dată fiind însă baza limitată de cunoştinţe şi experienţe de care dispun copiii. fără legătură cu trauma. există în mod particular riscul ca ei să dezvolte gânduri/ cogniţii disfuncţionale despre evenimentele traumatice. În plus. comportamente • Utilizarea unui exemplu ipotetic pentru a explica modul în care gândurile afectează comportamentele • Generarea de scenarii în care copilul să identifice cele 3 componente • Facilitarea generării de către copil a unor cogniţii funcţionale . Ellis & Grieger. Emoţie: Speriat. 51 .prin utilizarea unor scenarii din viaţa copilului – dar. dezadaptative. drept corolar.prin poveşti . deci şi a distincţiei . De aceea este util de început cu exerciţii simple. recunoaşterea relaţiei dintre ­comporta­mentele proprii şi răspunsul comportamental al celorlalţi. furios. astfel încât poate fi o adevărată uşurare să afle că nu sunt singurii care au asemenea conversaţii interioare! Al doilea pas îl constituie înţelegerea triunghiului cognitiv. îngrijorat. Copingul cognitiv presupune înţelegerea modelului ABC cognitiv. cu excepţia cazului în care sunt generate spontan de către acesta. Gând: Mama nu e dreaptă. Aceste gânduri le pot influenţa în mod negativ dezvoltarea cognitivă şi emoţională ulterioară.prin discutarea unor scenarii ipotetice . De exemplu. gânduri şi comportament­. Profesoara vă anunţă că veţi da azi o lucrare de verificare. repetitive. şi/sau stigmatizante. copilul poate fi întrebat: Care este primul lucru pe care ţi-l spui când te trezeşti dimineaţa? Înainte să te dai jos din pat şi să vorbeşti cu voce tare? „Mi-e somn!” „Nu vreau să mă duc la şcoală!” 50 „Oare ce mănânc la micul dejun?” Unii copii nu realizează că toţi oamenii vorbesc CU EI ÎNŞIŞI. Mama te ceartă pentru un lucru făcut de fratele tău mai mic. emoţii . acurate (raţionale) şi cogniţii incorecte­. inacurate (iraţionale). Emoţie: Rănit. experienţa de viaţă permit ca evenimentele traumatice să dobândească acest sens. Atunci când copilul identifică mai întâi emoţia. Tehnici: • Triunghiul cognitiv . şi.şi relaţiei . disfuncţionale cu cogniţii funcţionale.care există între emoţii. copingul cognitiv se referă la înlocuirea cogniţiilor incorecte. înţelegerea şi operarea cu triunghiul cognitiv se poate face utilizând mai multe strategii: . 1976. această componentă a intervenţiei vizează recunoaşterea şi înţelegerea diferenţei dintre cogniţii corecte. pentru a disputa şi corecta­ cogniţiile care sunt inacurate sau nefolositoare (Beck. emoţii şi comportamente. dintre cogniţii utile. este întrebat: „Dar ce ţi-a trecut prin minte când ai simţit asta?” De exemplu. 1977). adaptative şi cogniţii care nu sunt utile.

corect. 2004. greşit. Data viitoare va fi mai bine. fie nu. înseamnă că o iau razna. ca şi fratelui meu. TIPURI DE COGNIŢII DISFUNCŢIONALE Multitudinea de gânduri disfuncţionale pe care le experienţiază copiii poate fi redusă la câteva tipuri de bază. Manarino. Rosenberg. unii autori (Mueser.” CRISTINA CATASTROFĂ Cristina se gândeşte întotdeauna la cel mai rău lucru care se poate întâmpla­ în orice situaţie. util: • Prin analogie cu schimbarea canalelor TV: „Dacă nu îţi place ce vezi pe un canal. Mama te ceartă pentru un lucru făcut de fratele tău mai mic. dacă a luat o notă proastă. poţi muta pe altul.” Scenariu 1 Gând: Mama nu e dreaptă. Emoţie: Furios. Am crezut că am învăţat bine toate cursurile. se poate opera cu scenarii ipotetice cum sunt cele descrise la pasul anterior. pentru ca să se simtă mai bine? • Prin analogie cu folosirea unor ochelari de soare cu lentile de diferite culori . atribuirea funcţională pentru acelaşi eşec ar suna în felul următor: „A fost un examen greu. Uneori­. încrezător. Jankowski. Viaţa mea s-a terminat. nu sunt în stare să învăţ nimic. care au fost corelate cu dezvoltarea ­psihopatolo­giei (depresie. Un exemplu de atribuire disfuncţională pentru eşecul la un examen ar fi: „Am căzut la examen pentru că sunt un prost.”­ Scenariu 2 Gând: Mama nu va mai fi furioasă pe mine dacă va afla ce s-a întâmplat în realitate. atunci când încearcă să explice cauzele evenimentelor. Indiferent de situaţie.. pervazive/globale versus specifice. s-a constatat astfel că persoanele ­vulnerabile la psiho­ patologie recurg.” 52 Întrucât copiii nu reuşesc întotdeauna să înţeleagă şi să recunoască gândurile­ disfuncţionale.poate că a fost rănit ca şi fratele meu.. înseamnă că nu doreşte să mai fim prieteni.” „Tata trebuia sa mă ia de la şcoală şi a întârziat.. pentru a ilustra ce îi trece prin minte unui anumit personaj. Oare la ce se gândeşte/ce îşi spune personajul? Nu putem să îl facem să se gândească la altceva. Comportament: Îi explici mamei calm că nu tu ai făcut acel lucru. nu poţi să ai încredere în nici o femeie (bărbat). Rosenberg.” „Am avut o dată un accident de maşină.Doamne. ori e gol: totul sau nimic. „Dacă lumea nu e sigură tot timpul. chiar înainte de a se fi întâmplat orice.. Niciodată nu voi fi bun de nimic. În schimb. Rezultat: Mama îşi cere scuze că te-a acuzat pe nedrept. se gândeşte „Înseamnă că voi avea note proaste tot anul. cum apar în cazul benzilor desenate.situaţia e aceeaşi. înseamnă că mi se va mai întâmpla un accident.. Ionuţ gândeşte aşa: „Dacă prietenul meu nu vrea să vorbească azi cu mine după ore. Întotdeauna trage concluzia­că urmează să se întâmple un lucru rău. doar pentru că i s-a întâmplat odată ceva rău. anxietate). De exemplu. Mă vor pune în spital şi nu am să mai ies de acolo niciodată. şi voi fi ratată cu totul. dar cred că ar fi trebuit să învăţ mai mult. cred că a murit!” 53 . & Deblinger. ajungând la gânduri despre cel mai rău scenariu posibil. înseamnă că e întotdeauna periculoasă. apoi pe altul . & Hamblen­. cu unul funcţional.până găseşti un canal care te face să te simţi bine.probabil i s-a întâmplat şi lui ceva rău. ori paharul e complet plin. Nu voi fi în stare să îmi iau bacalaureatul. Cohen. asta face ca lucrurile rele chiar să se întâmple! De exemplu.” „Dacă am coşmaruri legate de împuşcături. atunci se aşteaptă la 4. ea începe să se gândească „şi dacă?”.. acurate şi/sau ­folosi­toare. Emoţie: Calm. Există mai multe strategii prin care inclusiv copiii de vârste mici pot înţelege cum se poate înlocui un gând disfuncţional.” • Prin folosirea de „thought bubbles”. Rezultat: Mama te pedepseşte.Al treilea pas cuprinde generarea de gânduri alternative. 2006) au propus următorul format­care facilitează identificarea patternurilor maladaptative de gândire: DANA DA SAU NU Dana vede totul ca fiind fie da. IONUŢ IARĂŞI-ŞI-IARĂŞI Ionuţ vede lumea va fiind compusă din lucruri rele care se repetă unul după altul. dar o vedem „în altă lumină” Odată înţeles procesul generării acestor­cogniţii alternative. Comportament: Îi spui :”te urăsc!” şi fugi la tine în cameră. permanente versus tranzitorii. la atribuiri­ personale/interne versus externe. Dacă nu ia o notă de 10.” „Dacă nu poţi avea încredere în nici un bărbat (femeie).

55 . pot fi şi prietenă cu oricine. furie – experienţiate de victimă. 1998). MODELUL TF-CBT (5): CONSTRUCŢIA NARAŢIUNII DESPRE TRAUMĂ Crearea unei naraţiuni despre traumă reprezintă o procedură care a fost utilizată în intervenţia cu copiii victime ale unui abuz sexual (Deblinger & Heflin. Atunci când este realizată corect. Recompensarea copilului – pentru efortul depus. neajutorare.. De asemenea. crearea­ naraţiunii despre traumă are funcţia de a integra ­evenimentul traumatic­ în ansamblul­ vieţii copilului. 6. Astfel ea nu poate vedea şi faţa bună a lucruril­or.frică. din ziua în care s-a produs evenimentul. pozitiv al naraţiunii. etc. copilul este invitat să scrie/ să povestească despre sine. În conceptualizarea iniţială propusă de Deblinger. 9. Principalii paşi în construcţia naraţiunii: 1. dincolo­de desensibilizarea copilului relativ la evenimentul traumatic­. hiperarousalul psihologic şi fiziologic al copilului se reduce. terapeutul poate identifica şi corecta cogniţiile disfuncţionale ale acestuia. cântec. Alegerea modalităţii de a începe construcţia naraţiunii . 4. Terapeutul îl poate încuraja pe copil să se întoarcă în timp şi să se transpună în mintea sa de atunci.de-a lungul mai multor întâlniri. Este cel mai important pas pentru: • c ontrolul imageriei intruzive.carte. • identificarea cogniţiilor disfuncţionale despre evenimentele traumatice. Utilizarea unor tehnici de procesare (restructurare) cogntivă . oroare.prin introducerea unui sfârşit optimist. desen. pentru că mă voi simţi oribil. Cohen & Mannarino.pentru a corecta distorsiunile. Descrierea percepţiei copilului asupra evenimentului . pe măsură ce aceasta este elaborată de către copil. şi să îşi analizeze gândurile şi emoţiile experienţiate în fiecare din aceste secvenţe. • reducerea evitării stimulilor. unde merge la şcoală. sau din ­momen­tul prezent înapoi în timp. legată de traumă. 7. pornind de la o activitate preferată desfăşurată în ultima vreme. Decizia asupra formatului naraţiunii . chiar şi atunci când lucrurile merg bine. 1993.de către copilul însuşi sau de către terapeut. În acest fel. anticiparea şi pregătirea pentru reîntâlnirea cu amorse ale traumei. având nevoie de una sau mai multe sesiuni în care să discute­evenimentele. Scopul acestei componente din programul terapeutic este de a decupla­gândurile­. & Deblinger.NORA NICI UN SENS Nora gândeşte întotdeauna negativ: orice s-a întâmpla. cu coloratură emoţională negativă. copiii supuşi violenţei comunitare (Pynoos­ & Nader­. în ciuda repetării naraţiunii ­despre traumă. aşa că e totuna de-acuma. în timpul şi după traumă.). situaţiilor şi emoţiilor asociate cu trauma. 1997) şi evenimentelor traumatice­unice (March et ­­al. pe măsură ce copilul este încurajat să îşi exprime gândurile şi emoţiile. De exemplu. Nu are rost să mă duc. Utilizarea unor tehnici de relaxare – dacă. „Nimic nu merge bine pentru mine. crearea naraţiunii despre traumă a fost considerată drept o procedură de desensibili­zare: prin citirea. deoarece acesta nu ştie de la început care aspect al evenimentului a fost cel mai traumatic pentru copil pînă când construcţia narativă nu ajunge în acel punct (Cohen. Calibrarea intervenţiei este dificilă pentru terapeut. 3. 1993). Manarino.. De aceea. acest exerciţiu este dificil deoarece încărcătura 54 emoţională este prea mare. Pentru mulţi copii. Adăugarea unor gânduri şi emoţii la varianta iniţială a poveştii. 8.din ziua precedentă evenimentului traumatic. stimulii-amorse. Încurajarea copilului . Experienţa cu adulţii victime ale evenimentelor traumatice a dus însă la conştientizarea faptului că a crea o simplă naraţiune despre traumă nu este ­sufi­cient. şi de aceea se simte rău aproape tot timpul. 10. copilul va înţelege că trauma este doar o ­dimensi­une­­ (şi nu componenta definitorie) a vieţii sale şi a conceptului său de sine. găseşte un motiv­ să creadă că lucrurile nu vor merge bine. Citirea naraţiunii . gândurile. McLeer & Henry (1990). 1997). poezie. 5. scrierea sau elaborarea repetată pe marginea traumei­. rememorând fiecare detaliu ca şi când evenimentul­ s-ar petrece­în prezent. ea se gândeşte „Nimeni­nu va vorbi cu mine. 1996. erorile apărute în descrierea evenimentului. ruşine. copilul continuă să trăiască reacţii emoţionale intense/manifestări de ­reactivi­tate fiziologică accentuate. document­ redactat la computer.descris în detaliu. emoţiile din perspectiva prezentă. 2006). 2. dacă Nora e invitată la o petrecere. în mod gradual dar atent controlat. ci este esenţial ca gândurile şi emoţiile legate de evenimentul­ traumatic­ să fie integrate­ într-o experienţă cu sens (Pennebaker. sau de la detalii despre sine (unde locuieşte. • recunoaşterea. să se refere la aspecte din ce în ce mai critice/dureroase ale evenimentului. ce rost are să mai încerc?” „Violenţa de la mine de acasă m-a făcut să îmi pierd prietenii care erau băieţi buni. dezastrelor naturale (Goenjan et al. discuţiile despre traumă de emoţiile negative copleşitoare . această parte a terapiei încurajează copilul. 1988). Odată ales formatul. Includerea momentului/amintirii/părţii celei mai critice a evenimentului traumatic­. chiar cu băieţii răi”. De aceea fiecare pas în construcţia naraţiunii despre traumă este mai dificil decât cel anterior. şi am să mă simt groaznic. De-a lungul întâlnirilor terapeutice copilul este încurajat să descrie din ce în ce mai detaliat ce s-a întâmplat înainte.

6. în virtutea puterilor sale magice. 56 • corectarea erorilor cognitive ale copilului legate de evenimentul traumatic. ignorarea comportamentului.steluţe. deoarece mă ducea la şcoală atunci când s-a întâmplat asta” sau pot fi ­nonrea­liste – imposibile „Ar fi trebuit să ştiu că noul meu profesor de sport mă va viola”.de confruntare şi explorare directă prin dialog­. non-compliante.” În unele cazuri. • examinarea acurateţii şi utilităţii cogniţiilor părinţilor despre evenimentul ­traumatic. la rândul lor. pot avea cogniţii disfuncţionale. sau convingerea că lumea este un loc primejdios. nesigur. Un instrument util în realizarea acestui coping îl reprezintă jocul de rol. cogniţiile false vizează autoblamarea pentru evenimente incontrolabile/impredictibile. utilizând un ton entuziast. victimizarea copiilor are ca şi consecinţă apariţia unor comporta­mente disruptive. la sfârşitul săptămânii ele pot fi „schimbate” pentru o recompensă (care este aleasă de părinte împreună cu copilul) – o jucărie sau de preferat o activitate.  ODELUL TF-CBT (7): STRATEGII DE MANAGEMENTAL M COMPORTAMENTULUI COPILULUI DECĂTRE PĂRINTE În mod frecvent. 5. mutarea dintr-o familie de plasa­ment în alta). stickere. în cazul unui abuz).ruşinea şi/sau stigmatizarea. devine evident faptul că anumite­ probleme ­semnificative rămân nerezolvate pentru copil: . Utilizarea ignorării active ca răspuns la comportamente indezirabile . Astfel. Cele mai importante strategii de management al comportamentului includ: lăudarea comportamentului. acestea sunt administrate contingent. fără ca mesajele să fie ambigue – lauda fiind asociată cu o critică („E foarte bine că ţi-ai terminat temele înainte de cină.pentru a testa abilităţile de management al ­comporta­mentului dobândite de părinte.pentru comporta­mente specifice. 57 . pot să existe o serie de gânduri eronate legate de traumă. au existat şi momente fericite în existenţa lor. Se poate însă ca asemenea cogniţii să fie acurate dar nefolositoare „Mama mea trebuie să fi fost îngrozită în ultimele clipe. . Utilizarea unor strategii de management al contingenţelor . pentru câte un ­comporta­ment specific. verbal sau nonverbal. Părinţii care se simt vinovaţi în legătură cu disciplinarea propriilor copii au adesea dificultăţi în a controla aceste tipuri de comportament. în mod consistent. Utilizarea laudei ca recompensă pentru comportamente dezirabile . imediat după ce s-a produs comportamentul. În alte situaţii. 3. ­simboluri. e necesară construcţia mai multor episoade narative. În acest caz.sentimentul de responsabilitate (pentru trauma sau pentru evenimentele care au urmat după descoperirea acesteia – de exemplu. sau a căror viaţă este compusă din evenimente traumatice (de exemplu. Copingul cognitiv legat de traumă vizează: • înţelegerea diferenţei dintre cogniţii acurate versus inacurate legate de traumă. care îi poate ajuta pe copii să realizeze cum. atrăgându-le atenţia asupra faptului că au devenit din ce în ce mai puternici tocmai prin confruntarea cu dificultăţile vieţii. De ce nu poţi face asta mai des?”).întreruperea comportamentului indezirabil şi adminis­trarea unei întăriri negative. utilizarea unui plan de management al contingenţelor. Adesea­. înainte să moară înjunghiată. 4.În cazul copiilor care au trecut prin mai multe traume. ­copi­lul imaginându-şi cum ar fi putut să se salveze pe sine sau să îi salveze pe ceilalţi. .evitarea oricărei forme de comunicare cu copilul. aceste cogniţii disfuncţionale iau forma unor fantezii eroice. O altă formulă pentru cei care au traversat mai multe traume este aceea de construcţie a unei “istorii a propriei vieţi”. a căror abordare se face în funcţie de maturitatea emoţională şi cognitivă a copilului. acest demers poate fi utilizat pentru a aborda problema rezilienţei cu copiii.  ODELUL TF-CBT (8): INTERVENŢII TERAPEUTICE CU DIADA M COPIL-PĂRINTE Această secvenţă este realizabilă doar după ce atât părintele cât şi copilul au parcurs sesiunile individuale de coping/restructurare cognitivă şi sunt pregătiţi emoţional să discute unul cu celălalt despre evenimentul traumatic. agresive. De asemenea. învăţarea de către părinte a modalităţilor de restructurare cognitivă. În acest mod. acestea vor fi abordate în mod similar. Cogniţiile inacurate pot fi total false „Este vina mea că tata murit în accidentul de maşină. Utilizarea timeout-ului . de care trebuie să te fereşti. Dar cea mai eficientă modalitate este cea directă . Întrucât părinţii.  ODELUL TF-CBT (6): COPINGUL COGNITIV ŞI PROCESAREA M COGNIŢIILOR LEGATE DE TRAUMĂ Naraţiunea despre traumă este un scop în sine (îl ajută pe copil să poată să îşi spună povestea cu un nivel redus de anxietate) dar şi un punct de pornire în ­explo­rarea gândurilor şi emoţiilor copilului despre eveniment şi impactul acestu­ia. Joc de rol cu părinţii . Psihoeducarea părintelui 2. copilul este cel care alege ordinea în care să fie prezentate evenimentele traumatice. Tehnici: 1.atribuirile legate de agresor sau de traumă. prin deprivarea copilului de atenţia adultului şi de orice altă sursă de stimulare. .modificările în percepţia propriului corp sau a securităţii personale. pe măsură ce copilul repetă naraţiunea. pe lângă numeroasele evenimente traumatice.

În schimb. este dezadaptativ. Formatul acestor sesi­uni comune este de o oră: în primele 15 minute terapeutul se întâlneşte cu copilul­. terapeutul intervenind cât mai puţin posibil. Uneori este nevoie de expunerea repetată a părintelui la naraţiunea despre traumă. În ceea ce priveşte pregătirea prealabilă a copilului. De asemenea. pentru ca în cele 30 minute rămase să se lucreze cu diada copil-părinte.este promovată comunicarea pozitivă între părinte şi copil. copilul va citi naraţiunea despre traumă. să evite vizitarea tatălui care l-a abuzat fizic şi continuă să o facă la fiecare reîntâlnire. pentru a se asigura că răspunsurile părintelui vor fi suportive şi corespunzătoare. Este vorba despre evitarea acelor amorse ale experienţei traumatice trecute care nu ajută la securizarea copilului în prezent şi prin generalizare devin dezadaptative­. părintele modelând o formă de coping adaptativ în raport cu trauma. dar se pot dovedi insuficiente în rezolvarea unor comportamente ­generali­zate de evitare – unii copii dezvoltând frici generalizate care interferează cu abilitatea lor de a funcţiona optim. într-un mod similar cu cel utilizat în cazul fobiilor. Această pregătire prealabilă a ambelor părţi face ca pe parcursul sesiunii comune comunicarea­ directă să fie facilitată. deoarece îi reaminteşte de experienţa traumatică. iar părintele să o cunoască prin intermediul terapeutului. terapeutul apelează la jocul de rol. Această nuanţare este esenţială. gradual­. pentru un copil care a fost abuzat sexual în dormitorul din vechiul său apartament. Copilul este asistat de terapeut în formularea unor întrebări cât mai clare. Pe parcursul acestor sesiuni comune. Este important însă ca. refuză să doarmă în dormitorul din noul apartament. întrucât este adaptativ pentru copil­ să evite acele situaţii legate de traumă care reprezintă un pericol şi în prezent: de exemplu. pot fi utile în raport cu amintirile traumatice­ ale copilului. permiţând desensibilizarea sistematică a copilului. în următoarele 15 cu părintele. iar părintele şi terapeutul îl vor lăuda pentru curajul de a fi scris şi prezentat această naraţiune. demersul terapeutic poate continua astfel şi acasă. acesta este încurajat să se gândească ce întrebări ar dori să îi pună părintelui – de exemplu. Intervenţia se face 58 59 . ce simte părintele legat de traumă. în prealabil. Şi pentru realizarea acestui pas al programului terapeutic. naraţiunea să fie completă. de abuzator (în cazul unui abuz). până când acesta devine pregătit emoţional. MODELUL TF-CBT (9): MONITORIZAREA IN VIVO A RĂSPUNSULUI LA AMORSE ALE EVENIMENTULUI TRAUMATIC Secvenţele demersului terapeutic descrise până în acest punct. pentru a putea să o tolereze din punct de vedere emoţional şi pentru a fi în stare de verbalizări suportive. Expunerea in vivo este un tip de intervenţie care presupune depăşirea graduală a acestui tip de evitare şi normalizarea funcţionării copilului. şi în particular construcţia naraţiunii despre traumă. În plus. este esenţială colaborarea cu părintele.

631-636. (1997). L. A. 539-548.. D. M. G. Rapee. R. Karayan.. Handbook of play therapy. D.. (2007) Feasibility and Effectiveness of Cognitive-Behavioral Therapy for Posttraumatic Stress Disorder in Preschool Children: Two Case Reports­. Putting stress into words: Health. Writing about emotional experiences as a therapeutic process. Treating complex traumatic­ stress disorders. Psychological Science. Color Your Life technique. Courtois & J. Treatment. Weems.. M. 620-628. Pennebaker. 31(6). E. Mannarino.. Tratamentul­ anxietăţii la copii şi adolescenţi. California:­Sage Publications. L.F. Thousand Oaks. Journal of Traumatic Stress. 29(5).. A.S. W. & Schulte. 585-593. Professional Psychology: Research­and Practice.. A. Deblinger. A. Scheeringa.P.. Cognitive-behavioral therapy for PTSD in adolescents [provider manual]. Journal of the American Academy of Child and Adolescent Psychiatry. Handbook of rational-emotive therapy. J. New York: Springer. A. and therapeutic­implications. A.. Journal of the American Academy of Child and Adolescent Psychiatry. Treating sexually abused children and their nonoffending parents: A cognitive behavioral approach. (2009). J. J. March. & Grieger.. A. Psychological first aid and treatment approach­ to children exposed to community violence: research implications...A. Best practices in psychotherapy for children and adolescents. 445-473. E. (1990).T... D.. (2007).M. V. S.T. K. L. Minassian. Cluj-Napoca: Editura­ASCR.D. A. Journal of the American Academy of Child and Adolescent Psychiatry 35(1). 1(4). Mueser. Amaya-Jackson. (1996). (1976). NH: Dartmouth Medical School and New Hampshire-Dartmouth Psychiatric Research Center. Postraumatic stress in children and adolescents­exposed to domestic violence: II. American Journal of Psychiatry. Cognitive therapy and the emotional disorders. J. A... R. Salloum. 747-752. (1997). & Hamblen. A.. Cohen.. Cohen. R.. Pynoss. . Cognitive behavioral­psychotherapy for children and adolescents with post-traumatic stress disorder following a single incident stressor. M.K. J. W. K..S. 42-50. I. S. R. (1988). New York: Wiley. & Deblinger. L. S. Arnberger. O’Connor (Editors). L.. (1998). J. Goenjian.. Rosenberg. Mannarino. Jankowski. J. O abordare fundamentată ştiinţific. J. Lebanon. 162-166. & Henry. (1993). Cognitive/behavioral­ treatment­ for sexually abused children suffering post-traumatic stress: Preliminary­ findings. 536-542. Pennebaker. M.P. R. J.A. M. H. & Fairbanks.. (1977). Wignall. Ford. A. C. K.M. An evidence-based guide.K. Hudson. E. Amaya-Jackson. Behavior Research & Therapy.A. Rosenberg.L. Cohen. Outcome of psychotherapy among early adolescents after trauma.­ A. (2009)..A. 37(6). linguistic. 20(4). K. & Schniering. J. J. & Heflin. McLeer.. & Margolin. Ellis.. C.Bibliografie Beck. Pynoos. Deblinger. Ford (Editors). Najarian. 8(3). New York: Universities­Press. Vickerman. Journal of Traumatic Stress.H. In C. Schaefer & K. & Cloitre.. In C. D. & Nader.J. A treatment outcome study for sexually abused preschool children: initial findings. (1993). Murray.. E (2006) Treating trauma and traumatic­­grief in children and adolescents. 154. (1996). O’Connor. (2004). Steinberg. 38. New York: The Guilford Press. E. New York: Guilford Press.

Copiii pot fi traumatizaţi de adulţii fără experienţă prin situaţiile în care aceştia uneori îi pun.” În lucru cu copiii abuzaţi sunt mai multe orientări teoretice care oferă o viziune utilă. traumatismul se caracterizează printr-un aflux de excitaţii care este excesiv în raport cu toleranţa subiectului şi capacitatea acestuia de a le controla şi elabora psihic. trăire însoţită de sentimente de neajutorare şi de abandonare lipsită de apărare.impactul experienţelor normale şi anormale din viaţă * Mighiu Corina este psihoterapeut principal în terapie de familie. Cuvântul traumă poate desemna o injurie fizică cauzată de agenţi externi sau o injurie psihică cauzată de o experienţă înspăimântătoare. Povestirea unor crime de la televizor sau din ziare pot cauza experienţe traumatice. astfel “traumatizarea psihică se defineşte ca o trăire vitală de discrepanţă între factori situaţionali ameninţători şi posibilităţile individu­ale de stăpânire. în termeni economici­. REGULI DE LUCRU ÎN CAZURILE DE ABUZ SEXUAL DIN PERSPECTIVĂ PSIHOSOCIALĂ Psihoterapeut Principal Corina Mighiu* G. James (1989) defineşte trauma ca o experienţă necontrolată care afectează victima­ în mod psihologic inducând sentimentele de neajutorare. coordonator de programe în cadrul Asociației Salvați Copiii Iași 63 . Riedesser (2000) în lucrarea Tratat de psihotraumatologie prezintă trauma ca definiţie a experienţei traumatice. Relele tratamente au asupra copilului efectele unui eveniment traumatic. vulnerabilitate.efectele ataşamentului şi a pierderilor asupra copiilor . Fischer şi P. Frica intensă în combinaţie cu pierderea puterii sunt ingredientele de bază ale unei experienţe traumatice în sens psihologic.dezvoltarea normală a copilului . Astfel: Teoriile dezvoltării se ocupă de următoarele aspecte: . pierdere a siguranţei şi a controlului.MODELE DE INTERVENŢIE. incapacitatea în care se găseşte subiectul de a-i răspunde în mod adecvat. Pornind de la înţelegerea psihanalitică a conceptului de traumă Laplanche şi Pontalis (1994. p 444) îl circumscriu ca fiind “evenimentul din viaţa subiectului care se defineşte prin intensitatea sa. de exemplu sunt separaţi în mod accidental de mama lor într-un magazin sau pe stradă sau sunt înspăimântaţi de o soră sau un frate mai mare. care produce astfel o zdruncinare durabilă a înţelegerii de sine şi de lume”. tulburarea şi efectele patogene durabile pe care le provoacă în organizarea­ psihică.

modalitatea în care relaţiile importante influenţează identitatea copilului. Dacă clientul este foarte anxios îl ajutăm să suporte angoasa prin exerciţii de relaxare care vor ajuta la scăderea tensiunii. imagini.elaborarea mecanismelor de apărare .Teoriile interumane cuprind: .inocularea încrederii într-o soluţionare adecvată la elaborarea unor principii care să aibă rol în crearea “unui cadru conceptual care sintetizează cele mai bune elemente ce aparţin la cel puţin două abordări terapeutice­”( I. Tendinţa actuală este de a se trece de la lucrul intuitiv şi pragmatic Reconstrucţia cognitivă este fondată pe ideea că trauma a creat o situaţie de ­pierderea controlului antrenând perturbarea credinţei generale în lume. relaxare. Regulile de urmat în terapia ­copilu­lui traumatizat.expunerea şi desensibilizarea sistematică . în ceilalţi şi în sine însuşi: lumea care era previzibilă a devenit imprevizibilă. cât şi ariile centrale şi temele de terapie permit abordările integra­tive.Dafinoiu. Demersul terapeutic necesită o ­coordo­nare bună ­între toţi cei care se ocupă de caz.controlul anxietăţii prin: oprirea gândurilor. senzaţii. Reconstrucţia cognitivă constă în a ajuta victima să-şi modifice gându­rile negative şi să le reformuleze într-o manieră pozitivă. Această expunere se desfăşoară într-un cadru terapeutic securizant care este ­nece­sar oricare ar fi tehnica utilizată.comportamentale au ca scop reperarea factorilor de declanşare şi de menţinere a perturbărilor percepute de subiect. integrarea metodologiei terapeutice. În cadrul terapiei­i se poate atrage atenţia clientului asupra proceselor gândirii pe care acesta le utilizează 64 65 . totul pentru a menţine imaginea scenei trăite. art-terapia. Terapeutul trebuie să ajute clientul să se focalizeze pe ­mediul său şi să evalueze nivelul de periculozitate într-o manieră realistă. O persoană care nu suportă ideea de a vedea un film de groază se va obişnui cu filmul­ dacă acceptă să-l vadă de zece ori. Dimpotrivă îi va fi frică dacă va continua să evite acest lucru.detaşarea de traumă . Răspunsul la aceste întrebări are o mare influenţă asupra nivelului emoţional al clientului şi al comporta­mentului său. Fiecare şedinţă este repetată până când ea încetează să-i mai provoace angoasă.rolul relaţiei terapeutice şi utilizarea contratransferului afectiv Teoriile cognitiv comportamentale studiază: • relaţia dintre sentimente şi comportament şi modul în care se realizează schimbările • modalitatea în care sentimentele negative se asociază cu percepţiile despre abuz ale copilului • maniera în care succesiunea de dezvoltare a fenomenelor. ­basmele terapeutice. cum sunt percepţia. Terapiile cognitiv-comportamentale Terapiile cognitiv . scopul ultim fiind acela de a găsi posibilităţile de schimbare şi autosugestie a subiectului. aşa cum este şi în literatura de speciali­tate. Acelaşi lucru se poate realiza şi cu victimele ­traumatismu­lui care evită să fie confruntate cu ceea ce le-ar putea aminti de evenimentul traumatic­. ea va fi de durată şi va viza: . Oricare ar fi tehnica de intervenţie. integrarea este o formă de sinteză în care sunt incluse cel puţin două teorii. psihologia personală şi psihologia egoului . 1999). motivaţia şi afectele influenţează puterea copilului de a-şi reorganiza­ cunoaşterea Teoriile sistemice se ocupă de: • importanţa familiei şi a societăţii în care copilul trăieşte • corelaţiile şi impactul acestora asupra copilului • intervenţiile practice şi utile în familie. Tehnicile sunt variate: . cum sunt teoriile privind relaţia cu obiectele. percepţiile. În general sunt necesare 10 şedinţe de expunere pentru a elimina un simptom. Modele de intervenţie terapeutică în cazurile de abuz asupra copilului Tratarea tulburărilor psihotraumatice necesită. credinţele şi interacţiunile sale. cum ar fi gânduri. situaţii anxiogene. securitatea s-a transformat­ în insecuritate. şcoală şi comunitate Teoriile privind abuzul şi victimizarea studiază: • efectele abuzului fizic şi sexual asupra copiilor • vulnerabilitate şi rezilienţă • efectele pe termen lung ale abuzului şi neglijării Modalităţi psihoterapeutice de intervenţie: • psihoterapie individuală • psihoterapie de grup • psihoterapie de familie Literatura de specialitate recomandă în mod deosebit ca şi tehnici de lucru ­pentru recuperarea psihologică a copiilor care au suferit o formă de abuz psiho­drama.subliniind faptul că “în psihoterapie.restructurarea cognitivă . cu speranţa de a obţine rezultate superioare celor ale utilizării separate a teoriilor iniţiale. Pacientul poate să continue expunerea în afara şedinţelor de psihoterapie dacă acestea au fost înregistrate. tehnici de control a respiraţiei O metaforă permite înţelegerea interesului pentru tehnica de expunere.

Tehnica de rezolvare de probleme este utilă pentru pacienţii care se angajează din ce în ce mai puţin în activităţile lor obişnuite pentru că le este frică de propria lor agresivi­tate sau a altora. căutarea soluţiilor posibile.acceptarea Acest model sintetizează anumite arii centrale şi teme de terapie care pot servi­ drept paşi în demersul terapeutic. ci în a controla apariţia lor. În cadrul acestei etape copii folosesc diferite moduri de expresie în funcţie de vârstă şi dispoziţie. “Aceste terapii au o eficienţă evidentă când sunt dominante comportamentele­ evitante caracteristice stresului post traumatic. De ­asemenea îl învaţă să remarce dialogul negativ. în multe cazuri pot constitui aspecte diferite ale aceeaşi probleme. Câteodată copilul refuză să vorbească despre abuz pentru că i s-a spus că acesta este un secret care trebuie fie să rămână numai între el şi abuzator. echitabil. fie în familie. Pentru unii copii poate fi imposibil să descrie abuzul la care au fost supuşi indiferent de mijloacele de expresie care îi stau la dispoziţie. exprimând astfel în cuvinte actele abuzive la care au fost supuşi. valorizant. Se va cere pacientu­lui să clarifice problemele sale una câte una în felul următor: definirea­ problemei. Aceste tehnici de management a stresului necesită să fie utilizate în mod constant pentru a fi eficiente. analizarea rezultatului obţinut. Terapiile cognitiv-comportamentale sunt foarte utile şi convin clienţilor care vor rezultate obiective pentru diminuarea tulburărilor psiho-traumatice confruntându-se­­­direct cu problema într-un cadru terapeutic securizant. Scopul principal al acestei strategii este de a învăţa clientul să reevalueze situaţia decât să se refere constant la trăirea traumatică: “Cum pot să acţionez ca orice fiinţă umană după acest traumatism?”. Pentru unii copii limbajul este cea mai bună modalitate. De aceea este important să le explicăm copiilor ce înseamnă “secretul bun” şi “secretul rău” . subliniază G. Cele patru etape ale modelului nu sunt strict delimitate­. Modelul “DESA” – modalitate de intervenţie terapeutică Modelul de intervenţie terapeutică DESA reprezintă modalitatea de intervenţie terapeutică în cazurile de abuz asupra copilului utilizată de terapeuţii suedezi din Clinica de Băieţi din Stockholm şi are la bază terapiile cognitiv comportamentale­. Scopul tehnicii de oprire a gândurilor nu constă în a le ascunde. culpabilizant sau iraţional. mai ales copiii mici. Clientul trebuie să descopere el însuşi ce tip de procedeu a antrenat într-un moment ­precis: dacă găseşte că gândirea lui este negativă el va învăţa să o contrabalanseze printr-o ipoteză sau o afirmaţie realistă de fiecare dată când se gândeşte la traumă şi să-l substitue unui discurs raţional. Ele sunt utilizate când anxietatea perturbă funcţionarea cotidiană a individului. Mai sunt folosite pentru a completa acţiunea altor tehnici. Terapeutul îl învaţă să se concentreze pe ­discursul său intern pentru a observa în ce măsură el se raportează la sine însuşi. În timp ce expunerea este utilizată pentru ca pacientul să se confrunte cu angoasa­şi să se observe.expression . Modelul trebuie înţeles ca dimensiuni diferite ale terapiei. când anumite simptome psihotraumatice sunt pe primul plan sau pentru ameliora­rea competenţelor sociale şi relaţionale. În cadrul acestei etape apar ca şi teme de abordat în cadrul terapiei: secretele. tehnicile de management a stresului au ca scop învăţarea controlării anxietăţii. procese care au centre de concentrare diferite şi care se pot să intefereze secvenţial sau concurenţial.în situaţii problemă şi îl ajută să repereze procesele de generalizare (totul sau nimic). Pentru fiecare gând negativ terapeutul îl încurajează să măsoare probabilitatea sa de supravieţuire şi să controleze autocritica şi autodevalorizarea. Managementul stresului constă dintr-un ansamblu de tehnici şi măsuri simple care vizează controlul reacţiei la stres. Modelul DESA : D – description . Totuşi pentru unii cele mai bune modalităţi de exprimare pe care le folosesc în descrierea abuzului sunt desenele şi/sau folosirea păpuşilor anatomice. Ea este folosită şi de către psihologii din Centrele de Consiliere ale Salvaţi Copiii România. Alţii preferă în schimb să arate prin joc ce au experimentat. dar fără agresivitate gândurile şi sentimentele sale. identificarea avantajelor şi dezavantajelor fiecărei soluţii.descrierea abuzului E . nu funcţionează este important să redefinim problema integrându-se noi aspecte nerezolvate şi se reia ciclul până în momentul găsirii soluţiei optime. de inferenţă sau de personalizare. 66 67 Descrierea abuzului Descrierea abuzului reprezintă modul de a face “realitatea reală”.situarea limitelor A – acceptance . Dacă alegerea nu este bună. uitarea şi disocierea. Secretul Secretele devin o temă terapeutică importantă în cazurile de abuz asupra copilu­lui. Managementul stresului se compune din strategii compuse asamblate într-un program personal în care fiecare etapă a schemei este detaliată şi utilizată în funcţie de simptom sau de comportamentul de modificat (de ex cu cât evită să-şi amintească de traumatism cu atât se gândeşte mai mult). Lopez.exprimarea sentimentelor S – say “NO” . Adesea problemele sunt formulate atât de vag că nu este uşor să se găsească o soluţie. cu precădere la adolescenţi”. . alegerea unei soluţii. Tehnicile de afirmare de sine sunt utilizate pentru a învăţa victima să-şi exprime clar şi direct.

Acceptarea În final aceşti copii trebuie să înveţe să-şi vadă în continuare de viaţă. De la 6 ani la 18 ani a ţinut secret ce se întâmpla între ea şi tatăl său. pericolului şi siguranţei. Hipnoza clasică este contraindicată pentru că ea poate fi înţeleasă ca o rupere în act al procesului de dominare care este chiar relaţia dintre agresor şi victimă. te pot speria şi îngrijora. încrederii şi neîncrederii are un rol major în a-i ajuta pe copii să-şi identifice propriile lor sentimente şi trăiri. Copiii nu ar trebui să ţină astfel de secrete­. Mai mult toate tehnicile hipnotice şi sugestive sunt contraindicate în cadrul amintirilor tardive­ a traumatismelor survenite în copilărie care pot fi grefate de terapeut în cursul psihoterapiei sugestive. Aceasta este una din treptele majore ale terapiei. chiar dacă a promis că nu îl va spune nimănui. fricii şi curajului. În această etapă sunt utilizate o gamă variată de materiale pentru a-i ajuta pe copii să-şi exprime sentimentele­. “a se pune în locul altei persoane”. Ameninţările cu bătaia şi cu faptul că îi omoară mama au determinat-o să ţină secretul. abuzul fiind luat ca o scuză. Terapeutul în astfel de cazuri le poate spune ce ştie sau ce i s-a raportat de la investigaţiile poliţiei sau din alte surse. Copiii care au fost abuzaţi de tatăl lor biologic duc dorul unui tată “bun” şi îşi doresc de asemenea ca mama sau altcineva să fi fost în stare să-i înţeleagă şi să fi intervenit pentru ei. frica. Ideea acceptării şi reconcilierii este o experienţă a credinţei că există o cale de ieşire din neputinţă. ” “Irina a ţinut secret abuzul tatălui vitreg trei ani până când bunica sa a observat anumite schimbări în dispoziţia ei. o fetiţă care a fost abuzată sexual mi-a spus că ea nu mai este ca celelalte fete. În acest caz nu trebuie să insistăm să ne vorbească. Durerea şi dorinţa devin teme importante în această parte a tratamentului. ei ar putea pur şi simplu să hotărască că nu au despre ce vorbi. şi bineînţeles speranţa. Exemplu: ”Oana. să renunţe la ideea că trecutul poate fi refăcut sau negat şi să accepte faptul că dreptatea deplină nu va putea fi obţinută niciodată. Există riscul ca nu numai copilul. ” O poveste despre secretele bune şi cele rele pot ajuta copilul. Folosirea poveştilor în care anumite animale pot fi simboluri ale binelui şi răului. 68 69 . şi mai ales ruşinea pentru mult timp de acum înainte. Secretele bune sunt tentante. În privinţa agresiunilor sexuale trebuie avută o mare prudenţă. Totul a fost dezvăluit că de fapt el abuza în acelaşi timp şi de surorile ei. dar şi cei din jurul lui să rămână cu ideea că abuzul este cauza tuturor problemelor lor. a situa limite vis a vis de propriul corp. Mulţi vor purta în suflet furia. Nu este sigur faptul că copiii abuzaţi sexual vor fi vreodată capabili să îşi accepte­ soarta. Există posibilitatea ca unii copii să nu simtă ruşine sau vină. Ele trebuie spuse unui adult.Unul din cele mai mari obstacole în a-i determina pe copii să descrie prin ceea ce au trecut este faptul că abuzul a fost în cele mai multe cazuri ţinut secret şi asociat cu ruşinea şi ameninţările. altfel ele vor fi greu de uitat şi teama nu va dispărea. Situarea limitelor Orice persoană căreia i s-a violat teritoriul spaţial. dar şi de ceilalţi. Exprimarea sentimentelor Terapeutul depune mult efort pentru a ajuta copiii să îşi descrie sentimentele asociate abuzului. Ei au nevoie de ajutor în identificarea şi exprimarea emoţiilor care au legătură cu “a vrea” şi “a nu vrea”. Secretele rele însă îţi pot da coşmaruri. să evite să cadă în identitatea de victimă. Exemplu:”Diana a ţinut secret abuzul la care a fost supusă de către tatăl său timp de 12 ani. O parte importantă a acceptării o constituie faptul că în cadrul terapiei îţi este permis să-ţi consumi doliul asupra faptului că lucrurile ar fi putut să fie diferite. Acesta o ameninţa că dacă spune ceva atunci el va abuza şi de surorile­ ei. chiar este bine să-i faci o surpriză mamei sau cuiva drag cumpărându-i un cadou şi ţinându-l secret până la ziua lui. că este altfel şi că îi este ruşine să meargă să se joace cu ele. A duce dorul unui tată sau durerea de a nu fi avut unul niciodată este o temă de terapie. Pentru asta aceşti copii au nevoie de mult sprijin din partea celor din jurul lor pentru a putea să se accepte ca şi normali în ciuda experienţelor neobişnuite şi anormale prin care au trecut. “acceptarea ” şi “infirmarea”. ” Este important ca aceşti copii care au fost molestaţi sexual să poată să îşi reia o parte a activităţilor pe care le fac în mod curent copii de vârsta lor. somatic şi emoţional prin abuz sexual riscă să violeze la rândul său limitele celorlalţi oameni. Acceptarea­ şi reconcilierea sunt la fel de dificile şi necesare şi pentru adulţii care fac parte din viaţa copilului abuzat. Hipnoza ericksoniană Hipnoza este din ce în ce mai mult utilizată pentru tratarea stărilor de stres post traumatic. Când am întrebat-o cum adică este altfel mi-a răspuns că se simte murdară faţă de ele şi că nu poate să se mai joace. să se reconcilieze în ceea ce priveşte ce li s-a întâmplat şi să lase asta în trecut.

dacă este utilizată trebuie să facă apel la ­hipnoza ericksoniană. EMDR – Eye Movement Desensitization and Reprocessing G. cu gândurile aiurea­fără posibilitatea de a se raporta la evenimentul în sine.” Psihoterapiile dinamice Psihanaliza este un tratament psihoterapeutic bazat pe analiza relaţiei care se stabileşte între terapeut şi pacient (transfer). El poate să se simtă ca nou atât în sens propriu cât şi figurat. Această metodă larg experimentată permite anumitor terapeuţi abordarea tratamentului cu un instrument nou bine ancorat în realitatea trăită de victimă. Dar protejându-se astfel victima evită în mod constant ­confrun­tarea cu scena traumatică care păstrează încărcătura sa anxiogenă şi dă naştere la tulbura­rea disociativă. Numim aceste tulburări disociaţii peri-traumatică. impresia că nu a fost cu adevărat acolo. În termenii tratamentului victima pe măsură ce îşi restructurează amintirile traumatice va putea să le tolereze sau mai mult să le abandoneze definitiv şi fără remisii. În timpul manifestării acestui mecanism de ­disociere este imposibil ca persoana să inte­greze acest eveniment în viaţa sa. Ele se traduc prin amintiri de tip falsh-back. Această rela­xare acţionează ca şi cum ar conţine angoase. dar poate fi utilizat dacă terape­ utul acceptă să trateze simptomele actuale în raport cu un eveniment traumatic recent se mulţumeşte dacă victima nu doreşte să treacă dincolo. Fischer (2000) prezintă această metodă ca fiind o interesantă unire între intrevenţii orientate asupra procesului şi cele active. gândurilor. senzaţiilor corporale care însoţesc traumele. Lopez consideră că această tehnică este “foarte eficientă la copiii şi adolescenţii aflaţi în starea care îi urmează unui traumatism psihic. Din acest punct de vedere doar învelişul corporal este atins adică reperele pe care noi le-am construit ca indivizi. coşmarurilor şi evitărilor care tind să le controleze. imaginilor. În acest caz hipnoza este foarte utilă pentru că ea reproduce stadiul de disociere peri traumatic într-un cadru securizant şi într-un stadiu de relaxare profundă care permite disocierea conţinuturilor psihice patogene posttraumatice de reacţiile somatice pe care le provoacă. În agresiunea sexuală corpul este acela care suferă sexuali­tatea brutală impusă de violenţă. De aceea stadiul de conştiinţă modificată are rolul de a proteja angoasa psihică şi fizică care însoţeşte retrăirea anxioasă. Pacientul rejoacă cu terapeutul său scenarii vechi reactualizate în simptome prezente. Gestalt terapia Traversând un cadru călduros. dar şi posibilitatea relaxării. pentru că aceste angoase operează inevitabil în timp ce pacientul începe să acorde atenţie corpului său. Nu are indicaţii în urgenţe. Rememorarea antrenează tulburări intense cu care victima încearcă să le evite cât poate. Aceste tulburări disociative revin des într-o manieră ascunsă în timp ce victima este confruntată cu un gând. hipnoza .În ciuda acestor opinii. o situaţie care îi amintesc de evenimentul traumatic. Este o apropiere verbală care vizează nu numai­ explorarea corpului său. Punctul­ de ancorare a muncii gestaltiste îl reprezintă ascultarea corpu­lui şi emoţiilor. Este 70 e­ vident că această atenţie nu se face prin atingere tactilă. absent. Multe dintre ele spuneau că au fost ca un spectator în faţa unei scene. EMDR este o tehnică care constă în expunerea victimei. Pentru victimele evenimentelor­vechi şi repetate terapeutul trebuie să adapteze o tehnică specifică pentru nevroze adică simptomele se ataşează avatarurilor structurării personalităţii în perioada copilăriei (perioada oedipiană). Cele mai frecvente tulburări prezentate 71 . Disocierea este un mecanism pe care îl regăsim frecvent la persoanele care au suferit traumatisme şi în special agresiuni­sexuale. adică să revină la realitatea sa. Timp pentru stabilirea încrederii între pacient şi terapeut şi timp pentru obţinerea încrederii în explorarea propriilor resurse. Această tehnică permite de asemenea o reconstrucţie cognitivă a gândurilor negative în gânduri pozitive. Se estimează că tulburările psiho-traumatice sunt mai mari şi mai importante cu cât ele sunt mai intense în cursul derulării evenimentului traumatic. vocea şi cuvintele permit pacientului să-şi ­controleze angoasele şi astfel să recurgă mai rar la mecanismul de disociere. În ceea ce priveşte dialogul. Acest stadiu de conştiinţă modificată este de aceeaşi natură cu acela pe care îl trăieşte victima pentru a se sustrage ororii evenimentului survenit. având un comportament de automat. o obişnuinţă a dialogului terapeutul de orientare­gestaltistă poate să aducă un ajutor precis victimelor agresiunii sexuale­. Deja în denumire se exprimă sinteza între terapia comportamentală şi cea psihodinamică. Înainte de a putea integra acest eveni­ment credem că este indispensabil o reapropiere a ­persoanei faţă de corpul său. Se rămâne în câmpul fantast­ic şi non-evenimenţial. emoţiilor. mai ales în cazul în care este dominant un sindrom intrusiv. acea informaţie care este metaforic responsabilă de repetiţia gândurilor. Seamănă cu tehnicile pe care le-am expus mai sus. Concret aceasta se face printr-o atenţie acordată de către pacient şi terapeut senzaţiilor corporale şi emoţiilor declanşate. Este vorba de un proces care ia timp. Descriem­ aici pe scurt în ce măsură această abordare poate să ajute concret în problema­ disocierii peri-traumatice. G. impresia că a privit scena din afara corpului. în cursul căreia pacientul este adus într-un stadiu de conştiinţă lejer modificat (corespondent unei persoane care priveşte un film sau conduce ­autoturis­mul). Mişcările oculare au rolul de a accelera desensibilizarea şi a trata informaţia blocată în creier. o imagine. Apropiindu-se de corpul său ca de un loc de locuit şi de plăcere persoana reconstruieşte puncte de reper care îi permit reluarea contactului cu lumea exterioară.

Căutarea altor “simptome” Modalităţi de a ajuta familiile să înţeleagă stresul post traumatic al copilului care a experienţiat abuzul sexual E posibil ca familia să aibă nevoie de ajutor . De exemplu pentru a ajuta familiile incestuoase să iasă din impasul comunicaţional se poate utiliza tehnica de amplificare a crizei care urmează descoperirii incitând familia să se supună legii penale şi să denunţe vinovatul. Lopez (2000) consideră că toate metodele utilizate au avantajele lor în terapia victimei dacă persoana care le foloseşte le cunoaşte bine şi are experienţă în tratamentul victimelor. Pe de altă parte este întotdeauna foarte util să putem organiza întâlniri familiale pentru a informa familia asupra consecinţelor pe care le antrenează un viol asupra victimei şi anturajului său pentru a evita anumite conflicte distructive adeseori bazate pe neînţelegere şi intenţia de a ajuta victima. Desexualizarea şi resexualizarea relaţiilor 8.Să accepte sentimentele copilului lor ca fiind normale . Implicarea familiei si a societăţii în viaţa copilului 2. şcoala.­ “Scopul întregului tratament în cazul copiilor care au suferit o traumă este acela de a provoca o exteriorizare emoţională traumatică care permite astfel 73 . adică pentru toate intervenţiile care i-au parte în procesul declanşat prin revelaţie. Restabilirea limitelor structurale . . membrii lor sunt incitaţi să se întrebe despre propria lor istorie traumatică. a sorei şi a părinţilor Încurajarea „rezolvării problemelor familiale”.Să facă faţă schimbărilor familiale Ajutarea fratelui. creşterea respectului de sine al tuturor membrilor familiei 7. este de fapt o punere în act în sens literal. comunitatea Terapiile familiale şi în special cele de reţea sunt utile pentru tratamentul familiilor atât cât e posibil în cazul relevării tardive a abuzului sexual în familie. ­evitându­-se­ supravictimizarea acestora cât şi pentru menţinerea unui cadru ­terapeutic securizant. pentru a lupta împotriva confuziei sistemului de comunicare care guvernează aceste familii. Trebuie să fim atenţi la această problematică şi să acceptăm utilizarea adaptărilor tehnice necesare în acest context: empatie. Tehnicile terapeutice sunt utilizate mai puţin pentru recunoaşterea ştiinţifică cât pentru experienţa şi formarea terapeuţilor care pot ajuta victimele în acest mod. Intervenţii folositoare şi practice cu familia.procese de rezolvare a conflictului . Îmbunătăţirea comunicării în familie 6. Interesul familiei şi impactul acesteia asupra copilului 3.procese de rezolvare a problemelor 3.Să-şi exprime sentimentele/ emoţiile lor . Nu sunt indicate dacă violul survine la o persoană fără antecedente traumatice. Obiective terapeutice pentru familii incestuoase 1. borderline). ci în egală măsură pentru sistemul familial şi mai departe social.Să accepte şi să înţeleagă dificultăţile copilului .interpersonale -intrapsihice 72 2. Lopez (2000) insistă asupra necesităţii de avea cunoştinţe de victimologie pentru orientarea corectă a victimei în reţeaua de servicii sociale şi judiciare. discuţii faţă în faţă. Conjunctural.Să  se ocupe de „îndatoririle” pe care familiile trebuie să le îndeplinească în viaţă . chiar dacă raporturile par să fie liber consimţite. Diminuarea sentimentelor de ruşine. Aceasta implică: .societate/ familie .Agresorul nu trebuie sub nici un pretext să ia parte la şedinţe. Corectarea abuzului de putere . De asemenea G. riscul trecerii la actul sexual este important şi aşteptat ca fiind dramatic.r elatarea din experienţa personală a trăirii unei situaţii traumatizante şi consecinţele acesteia.­ Terapia sistemică include următoarele teorii: 1.o rganizarea sistemului familial în care un copil este neputincios în permanenţă sau în care s-a produs moartea unuia din membrii familiei G. Aceasta permite familiei să suplinească sistemul său de ­comunicare confuz prin emoţia împărtăşită.de aceste victime se situează în cu totul alt registru (patologie narcisică.intergeneraţionale . schimburi verbale­.Să clarifice denaturările de gândire şi concepţiile greşite .probleme ale diferenţei de sex . Facilitarea echilibrării controlului extern/intern (în funcţie de vârstă) 4. Terapia familială permite ­modificarea regulilor de funcţionare a familiei.Restaurarea capacităţii de empatie (restructurarea experienţelor anterioare de victimizare) 5. Transferul nu este nevrotic. Ele postulează că trebuie să existe un interes nu numai pentru victimă. În acest tip de transfer traumatic.

pe parcursul interviului să i se explice­copilu­lui de ce este necesară intervievarea sa şi modul în care informaţia obţinută va fi folosită. fapt pentru care nu sunt frecvent utilizate în intervievarea cazurilor­în care există suspiciunea de abuz. Copiii mai mici s-ar putea să recunoască motivul şi să răspundă vag („să spun ­despre lucrurile rele ” sau „să spun ce a făcut tata cu mine”).întrebări orientate asupra circumstanţelor abuzului. numai atunci când întrebările cu un caracter mai deschis nu conduc la răspunsuri lămuritoare. chiar dacă în prealabil au fost pregătiţi de adultul care-i însoţeşte. care se manifestă prin cogniţii repetitive. au tendinţa să spună că nu cunosc motivul interviului. Ele au rolul de a atrage atenţia asupra informaţiilor relevante prin: .. la prietenii­ şi familia sa. introdus şi acompaniat de întrebări. dar nu spune cine. de exemplu: „ţii minte dacă erai în pijama sau în hainele obişnuite?”. având rolul de a orienta discuţia asupra problemelor copilului.­ Tipuri de întrebări folosite în explorare 1. Copilul va da informaţii despre experienţele intime numai dacă între el şi specialistul care conduce interviul se stabileşte o relaţie de încredere. O relaţie bună. stările emoţionale. nivelul său de competenţă socială. deschisă şi de suport .întrebări asupra părţilor corpului. întrebări închise 5. În cazul copiilor mici. Întrebări generale 2. întrebări centrate 3. prin comportamente de evitare.să fie evitată perenizarea urmelor mnezice. Cei care au rezistenţe mai mari. Mai mult ca sigur că ei vor avea nevoie de întrebări direcţionate pentru ca răspunsurile care privesc experienţele lor de abuz să fie mai clare. atunci putem să-l întrebăm: „face parte din prietenii tăi sau e altcineva?”. Ele trebuie astfel formulate încât să includă răspunsul corect. Caracteristica acestor tipuri de întrebări este de a incita la răspunsuri social dezirabile. Dacă afirmaţia copilului era că un alt copil a văzut ce se întâmplă. De exemplu: .„ce fel de lucruri face el în familie?” .„sunt lucruri pe care le face şi ţie nu-ţi plac?” Circumstanţele abuzului pot reieşi din întrebări ca: • „există secrete în familia voastră?” • „se joacă el în vreun fel special cu tine?” • „ce face mama în timp ce vă jucaţi?” • „ce se întâmplă când eşti numai cu tata acasă?” 74 75 Întrebările cu alegere multiplă sunt menite să obţină informaţii atunci când acestea nu sunt obţinute prin întrebările centrate. profesionistul trebuie să petreacă ceva timp cu copilul pentru a se cunoaşte reciproc şi a câştiga încrederea copilului.copilul trebuie într-o manieră caldă. modalităţile acestuia de comunicare. Întrebările centrate sunt considerate a fi cele mai potrivite în cazurile în care se presupune existenţa unui abuz comis asupra copilului.uneori copilul va vorbi cu uşurinţă despre abuz. Iniţial. jocul cu plastilină. etc. Întrebările închise (da/nu) se folosesc în acest tip de interviu destul de rar. Este important ca. întrebări direcţionate Întrebările generale se folosesc adesea ca întrebări introductive. . Tehnicile folosite pe parcursul interviului vor fi variate şi vor fi completate cu jocul cu păpuşi anatomice. prin tulburări cognitive etc. Aceste informaţii i se vor da copilului potrivit nivelului său de înţelegere.„sunt lucruri pe care le face în mod special pentru tine?” . Întrebările introductive se vor referi la viaţa şi la persoana copilului. La începutul interviului se folosesc întrebări generale şi neutre­. apropiată va permite cunoaşterea nivelului de dezvoltare a copilului. continuarea unor poveşti.„unde locuieşte prietenul mamei tale?” . De exemplu putem începe prin a întreba: „poţi să-mi spui care crezi că e motivul pentru care stăm de vorbă astăzi?” sau „ţi-a spus cineva de ce ai venit?”. în general cei aflaţi la vârsta adolescenţei. alteori s-ar putea să se teamă .întrebări orientate asupra oamenilor (în special asupra presupusului abuzator). desene. conştiente sau inconştiente. Întrebările direcţionate sunt cele ale căror răspunsuri sunt cuprinse în ­întrebare. Se recomandă folosirea acestui tip de întrebări pentru a afla circumstanţele abuzului şi nu despre abuzul însuşi. subliniază Lopez­­­(2000). la un moment dat. explorarea se poate realiza printr-un joc. Tehnici de intervievare a copiilor în cazul în care există suspiciunea de abuz sexual Informaţii privind implicarea copilului în relaţii sexuale cu un adult pot fi obţinute ca urmare a unui singur interviu sau a mai multora. întrebări cu alegere multiplă 4. caracteristice sindromului de stres posttraumatic”. Nevoi ale copiilor abuzaţi fizic . . Ele sunt recomandate pentru investigarea abuzului la copii.

copiii mici au nevoie de informaţii clare.dreptul de a spera că terapia este utilă şi dreptul de a fi tratat ca individ unic Relaţia terapeut/consilier-copil Pentru a fi optimă.reprezintă un model pentru crearea unor relaţii adecvate copil/adult . . îl învaţă pe copil să aibă grijă de sine. să se gândească la maniera sa de comportament şi să facă unele alegeri care îi amplifică siguranţa. speranţa şi curiozitatea copilului despre viaţă.respectă dreptul copilului a viaţa privată. la fel ca toţi consumatorii de terapie.) .de eventualele repercursiuni sau nu va dori să cauzeze neplăceri părinţilor .membru de familie.părinţii trebuie să-i informeze pe fraţii/surorile copilului că acestuia i s-a întâmplat ceva.dreptul de a pune întrebări privind terapia şi de a primi răspunsuri pe înţelesul lor . De asemenea. ce cuprinde educarea. de asemenea.dreptul la un mediu lipsit de abuzuri . Ca adult. Copilul poate considera că terapeutul reprezintă un model pentru relaţii sigure şi educative. încurajează creşterea şi dezvol­tarea sa dincolo de rolul de victimă sau identificarea necorespunzătoare cu agresorul şi încurajează individualitatea şi integritatea personală a ­copilului.fie sigură. .fie exclusivă. a raporta şi a dezvolta unele­ relaţii care vor ajuta copilul să relateze gândurile. El/ea înţelege ­legă­tura vitală dintre părinte şi copil şi nu încearcă să ia locul părintelui. dar că este în siguranţă şi că totul va fi bine. a dinamicilor de abuz. .părinţii sau late persoane care îngrijesc copilul trebuie să-l încurajeze să respecte regulile casei (îndatoriri obişnuite. să nu fie presat în acest sens Nevoile copiilor abuzaţi sexual după agresare sau dezvăluire sunt: . .fie autentică.fie confidenţială (în anumite limite). terape­utul ajută părintele şi copilul să se înţeleagă reciproc­. copilul să fie cât mai realist şi mai practic posibil în problemele cu părinţii săi. în urma efectelor cauzate de abuz şi neglijare­. .consultă medicul indicat cu privire la nevoia examenului medical şi/sau a tratamentului . Acestea cuprind: .părinţii trebuie sa-şi facă timp să discute situaţia cu o persoană de încredere­. pentru a-şi ajuta pacientul/pacienta să aibă din nou încredere (să reinvestească) în viitor. preot. ore de culcare. de către copil. dar în acelaşi timp să-şi păstreze speranţa într-o schimbare şi o îmbunătăţire a comportamentului părinţilor săi. credinţa şi investiţia în stabilirea unor relaţii durabile. Terapeutul contribuie la conştientizarea şi înţelegerea.semnificativă.non-intrusivă. 77 . Terapeutul modelează şi păstrează limitele clinice normale.continuă să crezi copilul şi nu-l acuza pentru cele întâmplate . etc. Nu discutaţi detaliile agresiunii cu fraţii şi surorile. Copiii. confidenţialitate şi nu permite chestionarea copilului de către alte persoane care nu sunt implicate direct­ in instrumentarea cazului . În schimb. terapeutul modelează comportamentul corespunzător. consilier (dar nu de faţă cu copilul/ copiii). care să-i ghideze şi să-i ajute să devină mai puţin vulnerabili Rolul terapeutului în lucru cu copilul victimă a abuzului Literatura de specialitate subliniază faptul că terapeutul are un rol ­important în reabilitarea psihologică a copilului. Terapeutul are o mulţime de atribuţii. Terapeutul împărtăşeşte.instruieşte copilul să-ţi spună imediat dacă agresorul încearcă din nou contac­tul sexual sau dacă îl deranjează în vreun fel . în mod corespunzător şi oferă modele alternative de soluţionare a­ problemelor­ privind relaţiile părinte-copil. terapeutul trebuie să ajute copilul să-şi recapete­încrederea­. acceptare. de asemenea.ajută copilul să abordeze subiecte legate de abuz şi neglijare .răspunde calm şi firesc întrebărilor şi sentimentelor pe care copilul le exprimă în legătură cu molestarea. . printre care: . dar nu insista să vorbească despre aceasta . Terapeutul îi oferă ­copilului oportunitatea să studieze subiecte legate de încredere. Terapeutul ajută.fie o legătură între lumea copilului şi consilier. au anumite drepturi care trebuie menţinute pe toată durata terapiei. Tot în cadrul procesului terapeutic. afiliere şi ­intimi­tate emoţională. Asiguraţi-vă că toţi copiii din familie au primit suficientă informaţie pentru a se feri de agresor .încurajează relaţiile pozitive şi productive dintre colegi şi le sprijină Obligaţia iniţială a terapeutului este de a stabili.lucrează în scopul îmbunătăţirii relaţiilor din familie .este bine ca atunci când copilul nu doreşte să dea informaţii în mod voluntar despre abuz. afecţiunea şi exprimarea sentimentelor. Discutaţi şi exprimaţi ceea ce simţiţi . Este o sarcină foarte dificilă să ajuţi un copil să devină realist. relaţia consilier-copil trebuie să: .asigură coiul în mod repetat că este în siguranţă . sentimentele şi ­comporta­mentele 76 cauzate de abuz si neglijare. reguli.

• Senzaţia de nervozitate – e posibil să vă daţi seama că vă comportaţi ca şi cum aţi fi la limită sau foarte nervos. Reguli de bază în camera de consiliere: .detaşare emoţională. Copilul are o percepţie personală asupra sa. • Tendinţa de a evita reamintirea evenimentelor – s-ar putea să observaţi că după un anumit timp de la evenimentul petrecut evitaţi să faceţi unele lucruri sau să mergeţi în anumite locuri. deoarece aceste activităţi vă amintesc de evenimentul­ în cauză. . în special noaptea când apar gânduri care ar putea să-l înspăimânte. chiar de unele mai liniştite sau de unii oameni care intră sau ies. 79 . Consilierul trebuie să stabilească şi să menţină un raport bun (o legătură bună) cu copilul. . De aceea. retrăind sunete şi mirosuri asemănătoare. copilul trebuie să simtă că terapeutul îl acceptă aşa cum se percepe el însuşi.congruent . fotografiile şi conversaţiile pot fi evitate la început. Aceste evitări pot fi protectoare şi de ajutor pentru o anumită perioadă de timp dar vor fi împotriva dvs.copilului nu-i este permis să îl rănească pe consilier. . atunci când nu-i aşteptaţi.Întrebaţi copilul cum ar dori să fie încurajat. sau inutile în viitor. considerând că sentimentele lui sunt problema principală: • Sentimente apărute brusc – e posibil să simţiţi că evenimentul traumatic are loc din nou. Idei care să ajute şi să stimuleze copilul . S-ar putea să vă speriaţi de zgomote. . 78 • Sentimente de vinovăţie – s-ar putea să vă simţiţi vinovat şi să consideraţi că trebuia să muriţi dumneavoastră.accepta . care poate să nu fie aceeaşi cu a părinţilor.Copilul poate vedea mediul în care trăieşte in mod diferit faţă de părinţii săi. dar în ciuda acestui lucru. . sau desenarea împreună cu copilul. dar toate acestea şi alte lucruri pot activa amintirile şi să readucă problemele­. Discutarea în timpul jocului realizarea unui vapor-machetă. • Gânduri şi imagini obsedante despre eveniment – aceste gânduri şi imagini­ ale circumstanţelor vă pot forţa mintea. E posibil să vă doriţi să fi acţionat într-un mod diferit în acel moment. chiar de cei pe care îi iubiţi sau pe care îi cunoaşteţi bine. aceasta având drept consecinţă stabilirea şi consoli­darea relaţiei dintre copil şi consilier. în special dacă aveţi coşmaruri. E posibil să păreţi indiferent.Creaţi oportunităţi (sau subiecte) în timp ce efectuaţi împreună o activitate sau vă jucaţi. cu senzaţiile sale.” Atunci când are loc un anumit tip de reamintire. să pară fără sens. • Dificultate de concentrare şi reamintire – în acest caz dificultăţile pe care le întâlnim ne pot face să ne simţim foarte supărat sau foarte îngrijorat: e posibil să credeţi că „vă pierdeţi minţile”. Rolul consilierului este să se joace.copilului nu-i este permis să strice obiectele din sală. ca şi cum aţi fi anesteziat.: ascultaţi (a se vedea Ward et al.Căutaţi modificări de exprimare şi de comportament care sugerează existenţa unor probleme deosebite (de exemplu: teamă. deşi este extenuant şi înspăimântător. Ca şi consilier. 1993). Ştirile de la televiziune şi din ziare. ele vă pot afecta foarte mult. vină. .Folosiţi cărţi /poveşti/muzică pentru a distrage şi calma copilul.în legătură cu copilul din el . Atributele consilierului pentru copii . E posibil ca imaginile şi gândurile să fie foarte reale şi e posibil să apară sentimentul că evenimentul se petrece din nou. de exemplu lipsa somnului. depresie). să se bucure împreună cu acesta şi să lucreze în interesul copilului. poate fi imposibil să adormiţi din nou. e posibil ca această situaţie să „vină peste dvs.Abordaţi subiectele tabu: întrebaţi cu sinceritate. Acest tip de retrăire este des întâlnit. pentru ca relaţia terapeutică să fie autentică. Memoria şi concentrarea slabă pot dura o perioadă destul de îndelungată după un eveniment traumatic. şi că nu e drept ca alte persoane să fie rănite mai grav. reprezintă modalităţi de apropiere şi de creare a unei anumite stări de confort. • Sentimente şi comportament „agitat” de ceea ce vedem şi auzim – nu ne putem proteja întotdeauna de reamintiri spontane a unui eveniment traumatic.copilului nu-i este permis să se rănească. îi puteţi vorbi copilului.Oferiţi din timpul şi atenţia dvs. chiar când nu vă doriţi ca aceasta să se întâmple. . • Tulburări de somn – veţi observa că este dificil să vă treziţi dimineaţa sau veţi avea insomnii. S-ar putea să vă simţiţi aproape separat sau izolat de ceilalţi. • Senzaţia de detaşare faţă de alte persoane – s-ar putea să vă daţi seama că e dificil să reacţionaţi sau să vă comportaţi normal cu alte persoane. Dacă vă treziţi noaptea. E posibil ca datorită acestui fapt să vă simţiţi foarte ciudat şi neconfortabil. • Când nu mai simţiţi nimic – s-ar putea să vă surprindă sau să-i surprindeţi pe alţii că nu mai simţiţi aproape nimic. S-ar putea ca sentimentele şi gândurile dvs.

T. Christine Stephens. şi D. Bucureşti. Journal of Strategic­and Systemic Therapy. 2. Clinical Child Psychology and Psychiatry. Christine Adams – Tucker. J. Ionescu. .Descurajaţi izolarea socială. Atunci când copiii sunt traumatizaţi e posi­bil să se „comporte urât „ şi/sau să aibă rezultate proaste datorită unei slabe concentrări. Editura Polirom. 1995. 80 .Readuceţi normalitatea în sentimentele familiale. păstraţi legătura cu ei. vol.E. Dafinoiu. . (2001) . Acest capitol a identificat multe dintre simptomele sau temele obişnuite în cazul copiilor abuzaţi sau neglijaţi. Intervenţiile specificate în acest capitol reprezintă doar câteva exemple dintr-o multitudine de intervenţii posibile utile pentru copii­. .K. Copilul maltratat –Evaluare. L. 017511. John B. Douglas Paton. 1986.. .Nu neglijaţi cooperarea cu şcoala. Elemente de psihoterapie integrativă. 2001. Vol. Work – related psychological­ trauma: a social psychological and organizational approach to understanding­ response and recovery.Nu spuneţi că ştiţi cum se simt – nu aveţi cum să ştiţi? . . pp. Myers. Green. Briere. acceptaţi-le. Scopul principal al terapiei constă în modifi­carea acestor simptome până când copilul abuzat sau neglijat poate să-şi stăpânească gândurile. Hendrix.Nu sfătuiţi membrii familiei să nu se îngrijoreze sau să nu fie trişti. Elsevier Science Ltd. . 6(3): 387–402. Leigh M. Riedeser. 1988. vol. 6(2): 271–291. Clinical Child Psychology and Psychiatry SAGE Publications Vol.Fiţi sincer şi deschis în cazul întrebărilor. prevenire. Bibliografie Celia Doyle. (1998). sunteţi în viaţă”. Ce nu trebuie să facă un consilier: .Nu-i sfătuiţi ce trebuie să simtă sau să facă. . Ş. Geldard. explicaţi-le (dacă este necesar). special edition on interviewing. Mordock. American Journal of Psychotherapy.Spuneţi „nu ştiu” atunci când nu ştiţi răspunsul.4. no. Diane H. Child Abuse and Neglect. T. Gary L. Fischer. Bucureşti. . E posibil ca profesorii să nu fie conştienţi în întregime de motivul acestui comportament.. in J. atunci când este necesar. . un loc în care copilul să-şi exprime emoţiile şi să fie singur şi liniştit. ­Responsabilitatea şi provocarea terapeutului constă în alegerea celor mai adecvate­ intervenţii pentru care copil şi evaluarea şi modificarea intervenţiilor. John Briere. oct. Child sexual abuse: a handbook for health care and legal professionals.Fiţi disponibil pentru familie. Schetky. .Întrebaţi părinţii/copiii despre ce fel de ajutor /sprijin ar avea nevoie. The Australian Journal of Disaster and Trauma Studies Volume:­1998-1.(1999).(2001). Early treatment of child incest victims. David Finkelhor. Surviving and Coping with Emotional Abuse in Childhood. I. Children counseilling.Nu spuneţi „Ar trebui să vă simţiţi mai bine acum”. Ce trebuie să facă un consilier: . and Jennifer Dziuba – Leatherman.Permiteţi vizite ale prietenilor deosebiţi ai copulului. The effectiveness­ of victimization prevention instruction: an evaluation of children’s responses to actual threats and assaults. Treating adult survivors of severe childhood abuse and neglect: Further development of an integrative model. . G. Tratat de psihotraumatologie. Nancy Asdigian. .Nu spuneţi „Cel puţin dvs.Nu încurajaţi părinţii să-şi ascundă sentimentele faţă de copil. summer.B. Arthur H. Editura Trei.1984. apatiei sau unei motivări insuficiente (ca parte a depresiei)­.19. Berliner. Sanders. London. sentimentele şi comportamentul într-o manieră pozitivă şi eficientă sau una prosocială. The Interview as Intervention in Sexual Therapy. P. intervenţie. Iaşi. 141 – 153.Oferiţi o oportunitate ocazională de izolare. C.Încurajaţi-i să vorbească despre sentimentele şi preocupările lor. Smith. XXXVIII nr. New York: Brunner – Routledge. Interviewing abused and traumatized children.

Vaxjo. Vol. Laura Palmer. Jenny . Martin A. 10. Academic Press Elsevier. Laura Ann McCloskey and Jennifer A. 2. Sage Publications. Marianne Amir. vol. Newbury Park. Boys –sexual abuse and treatment. 1993. Urquiza. 15. 4. 1993. Smith. Margaret G. 2000. Donna DeGraw. pp. Angelo P. U. VA. Rachel Lev-Wiesel. 1995. B. 2004.1035. Kathryn Bowen. Farrar. G. 365–375 . Department­of Health and Human Services Administration for Children and Families Administration on Children. Inc. Cluj – Napoca. Violenţele sexuale asupra copiilor. Child Maltreatment.The APSAC handbook on child maltreatment. concepţii şi metode. 169 – 175. oct 200. (1999). Tara Ney. McLean. Roth – Szamoskozi. New York: Brunner – Routledge. Marilyn Strachan Peterson. Inc. Paul Mullen . 2001. Ollendick. London: Sage Publication. The children of neglect: when no one cares. Johnson. Fresno. PTSD in Children and Adolescents. Journal of Interpersonal Violence.1. nr. Youth and Families National Center on Child Abuse and Neglect This manual was developed and produced by The Circle. Stevensson.(1995).20. Youth and Families National Center on Child Abuse and Neglect This manual was developed and produced by The Circle. U. Sexual trauma and psychopatology clinical intervention with adult survivors. Counselling Psychology Quarterly. Bailey. 2000 FPI . Giardino.S. Editura Dacia. vol. Department of Health and Human Services Administration for Children and Families. Westminster Publications. Stephanie Rollings & Thomas H. Bruce J. McLean. Child Sexual Abuse: Intervention and Treatment Issues­. .. 2000. Posttraumatic Stress Disorder Symptoms. 2004. American Psychiatric Pubishing. Oldham. Inc. Sexually abused children and posttraumatic stress disorder­. Shapiro. 1019 . David Heyne. The intergenerational transmission­ of risk for child sexual abuse. Cluj. and Quality of Life in Four Groups of Holocaust Child Survivors Family Process. Michelle B. Inc. Nouriman Ghahary. May 2000. Anthony J. Review of Psychiatry. Inc.John M. Therapist’s guide to clinical intervention: the 1-2-3’s of treatment planning. Medical evaluation of child sexual abuse: a practical guide. 4. Riba.. True and false allegations of child sexual abuse: assessment and case management.(2001). Sage Publication.. Personal Resources. Clinical Pediatrics. Editura Presa Universitară Clujeană. no. Inc. Second edition. Child abuse and domestic violence in families of children seen for suspected sexual abuse. An investigation of the clinical use of the house – tree – person projective drawing in the psychological evaluation of child sexual abuse. Protecţia copilului – Dileme. The Role of Mental Health Professionals in the Prevention and Treatment of Child Abuse and Neglect. Vol. A.(1992). no. No. 13.Nicole Myerson. second edition. Kathleen Coulborn Faller. Michael Panella. M. USA. Reid and C. Rowena Fong. Neville King. No.S. New York: Brunner – Routledge. S. Maria Valle. Psychological Distress. Tonge. vol. California. Anne R. Administration on Children. 39. 5. Sharon L. Finkel. Nyman. VA. Lopez.

violenţa domestică era considerată o problemă a sferei private. Definiţia de lucru pe care o vom utiliza pe parcurs are conotaţii feministe din raţiuni practic-aplicative. specializat în violenţa domestică. Fiecare dintre aceste abordări definesc conceptul luând în ­considerare anumite criterii. violenţa domestică reprezintă forma de violenţă interpersonală.TRAUMA PRIN VIOLENŢĂ FAMILIALĂ CA FORMĂ SPECIFICĂ Psiholog Diana Muntean* 1. sociologică ori feministă care o supun decantării. În plus. definirea acesteia este conformă cu. factorilor. astfel că. tipurilor şi mediului de producere.1. deoarece. aplicate ­sistematic şi repetitiv. în scopul controlării şi dominării partenerei/partenerului. şi transferul acestui subiect din mediul privat în sfera publică. Ca atare. violenţă în cuplu. justiţiei sociale etc. după două decade de abordare a violenţei de acest tip. Am preferat să decantăm o definiţie care include punctele comune şi de interes practic. Numită ca violenţă în familie. Anii ’70 au adus. preşedinta Asociaţiei Române pentru Terapia şi Studiul Traumei (ARTEST) 85 . odată cu mişcarea feministă. Caracteristici ale violenţei domestice Până nu demult. “în spatele uşilor închise” – sintagmă deseori folosită în domeniile care abordau acest fenomen. vom folosi conceptul de violenţă domestică din mai multe motive: 1) nu limitează atât de mult sfera noţiunii. în cadrul unei relaţii intime. Majoritatea fac apel la incluziunea în sfera noţiunii a cauzelor. apărarea drepturilor omului. cum o fac celelalte­ concepte 2) acest tip de violenţă se regăseşte cu precădere. argumentele fiind aduse redus pe parcursul lucrării. interesul manifestat pentru studiul violenţei interpersonale produsă în cadrul cuplurilor şi familiilor este de dată relativ recentă. în lucrarea de faţă. sau diferită. dar nu exclusiv. Ca atare. în spaţiul privat. ataşate unei inegalităţi a distribuirii ­puterii în cadrul relaţiei. violenţă intimă. a politicilor statelor civilizate. transferul ei din sfera privată în cea publică a reuşit să implice cu mai mult „curaj” autorităţile responsabile cu asigurarea sănătăţii. constituită din paternuri de comportamente de atac si coerciţie. abuzul asupra partenerului/partenerei sau soţiei. în funcţie de abordarea psihologică. violenţă domestică. în cadrul unei relaţii intime 3) se produce cu majoritate statistică asupra femeilor­3) o regăsim şi în cadrul cuplurilor neoficializate sau liber constituite 4) se produce după un tipar (pattern) similar şi în cuplurile de homosexuali de gen feminin ori masculin. * Diana Muntean este psiholog. personale. este de departe cea care a reuşit să aducă rezultate notabile în rezolvarea eficientă a situaţiilor.

prin repetare. în funcţie de ­regiune. violenţa domestică este regăsită în abordări sub numele de maltratarea. un comporta­ment se produce atât timp cît el aduce beneficii celui care îl produce sau. rezultatul fiind reducerea şanselor de stopare a ei. dacă externalizăm cauzalitatea unui fenomen cum este violenţa domestică. majoritatea agresorilor domestici nu îşi bat şefii la serviciu când sunt furioşi (pentru a nu-şi pierde slujba. Ca atare. Definiţia se bazează.” În tot acest discurs. cauza se confundă cu efectul şi factorul. care au drept scop c) menţinerea puterii şi controlului de către cel care le aplică.repetarea sistematică şi repetată a abuzurilor denotă caracterul funcţional-instrumental şi intenţional al comportamentelor abuzive. atunci schimbarea comportamentelor violente nu mai este atribuită individului. Cu alte cuvinte. punerea accentului pe factori “externi­” (de ex. pedeapsa). a cogniţiilor şi emoţiilor asociate. psihologică.) – ducând la confuzie în ceea ce priveşte diferenţa dintre cauzele şi factorii favorizanţi. nu vom aborda agresorul referitor la comportamentul său violent şi rolul acestuia. Cauzele produc în mod direct un efect. stresul. Spre exemplu. afectate deasemenea de acest tip de violenţă. deasemenea. Vom ajunge în cercul: „consum alcool pentru că sunt stresat. ceea ce poate atrage ideea că violenţa domestică nu are un fundament­ genetic. Produsă asupra copiilor. abuzul asupra copiilor. Banca Mondială estimează că. ele nu sunt limitate la atacuri singulare ori incidentale. CPE. persistă atât timp cît costurile plătite sunt mai mici decât beneficiile aduse. efectele violenţei domestice ­asupra copiilor martori nu sunt mai “blânde” decât abuzul fizic. internalizată ca model comportamental de exprimare şi rezolvare a situaţiilor de disconfort şi conflict. sexuală. Deasemenea. ci unor „entităţi” exterioare. 86 87 Victima violenţei domestice şi „patologiile” pericolului Majoritatea covârşitoare a victimelor este reprezentată de către femei.responsabilizarea celui violent referitor la faptele sale. violenţa domestică fiind considerată orientată pe gen. Copiii şi bătrânii reprezintă două categorii de populaţii vulnerabile. 2003). relevă că din punct de vedere al traumei. dar nu prin bătaie. studii referitoare la copiii martori. ci este învăţată. Studii cantitative realizate pe populaţii din 24 de ţări de pe patru continente spun că 20-50% din totalul ­femeilor au fost cel puţin o dată maltratate fizic de către partenerul lor. violenţa domestică afectează sănătatea femeilor de vârstă reproductivă (15-44 ani) comparabil cu scurtarea ratei de viaţă în boli cum ar fi SIDA. O cercetare recentă pe un eşantion reprezentativ al populaţiei României. Violenţa domestică are un impact ­negativ ­asupra tuturor persoanelor implicate. este una dintre cele mai devastatoare experienţe pe care o persoană .Ea include abuzuri de natură fizică. însă doar o parte foarte mică apelează la instituţii cu atribuţii specifice în domeniu (în ­Cercetare naţională privind violenţa domestică şi la locul de muncă.psihopatologizarea violenţei absolvă de responsabilitate agresorul. pe când factorii favorizanţi catalizează producerea unui anumit fenomen. precum şi faptul că e) agresorii domestici nu se comportă identic-agresiv în alte medii (spre exemplu la serviciu ori în alte grupuri sociale). cancerul sau afecţiunile cardio-vasculare (WHO-1996). consumul de alcool. . Cu alte cuvinte. economică şi socială.000 de românce sunt victime ale violenţei ­domestice. violenţa domestică este cea mai extinsă formă de violenţă interpersonală de pe glob asupra femeilor. . Iar ca să dăm un exemplu simplu. juridică şi socială a cazurilor. de exem­plu. aceasta definiţie are şi un grad mai mare de eficienţă în abordarea­ fenomenului. la serviciu. De departe­. reduce violenţa domestică în condiţii de monitorizare strictă a rezultatului.). agresorul îşi atinge scopul de control şi dominare. conform teoriei cost-beneficiu. precum şi “fixaţia” pe victima-partener sau victima-copil. asta deoarece d) doar în jur de 10% dintre agresorii domestici suferă de psihopatologii care ar grefa o violenţă pe care cel afectat nu o poate ţine sub control. intenţional şi învăţat. ci referitor la consumul de alcool şi la stres. Cu alte cuvinte. iar mai mult de jumătate dintre acestea au fost violate (WHO-1996) (apud Bassuk&Donelan. statusul material etc. Trauma produsă în contextul violenţei domestice. îmi bat soţia atunci când consum alcool pentru ca sunt sub influenţa lui şi mă stresează când realizez ce am făcut. modificarea ­comporta­mentelor acestuia. important de reţinut acest lucru în abordarea clinică. b) Comportamentele abuzive se constituie în paternuri repetitive şi aplicate sistematic asupra victimei. întrucât: . debilizate economic) sunt expuse în măsură mai puternică. ­reali­zat de Gallup pentru Centrul Parteneriat pentru Egalitate în anul 2003. În cazul violenţei domestice. efectele asupra acestora sunt similare­ cu cele produse de abuzurile fizice. 2003)­. istoria de viaţă etc. Există în aceste cazuri o istorie­ a violenţei. el va găsi alte moduri de a rezolva conflictele şi înfrâna furia. Un procent de aproximativ 40% dintre băieţii crescuţi în familii cu violenţă nu devin bătăuşi. ca formă de violenţă interpersonală. ca atare sunt considerate intenţionale. comportamentele se produc pentru că beneficiile în termeni psihologici şi sociali sunt mai mari decât costurile (de ex. afectate de boală şi handicap. Concluzionăm că violenţa domestică are un caracter instrumental. estimează că un număr de 800. ceea ce denotă un grad de control şi intenţionalitate. Grupurile cu risc crescut ale acestor categorii (deprivate social şi material. Problema aici ar fi că acest consum de alcool este folosit ca o justificare şi o neasumare a responsabilităţii schimbării. pe statisticile şi studiile relevante în domeniu­ care spun: a) Comportamentele violente pe care un agresor domestic le aplică asupra partenerei se repetă.

supravieţuitor – persoană ieşită de sub incidenţa unor evenimente traumatice care i-au pus în pericol integritatea fizică şi psihică. Copiii şi bătrânii reprezintă două categorii de populaţii ­vulne­rabile. sentimentele de gol. încrederea în sine şi în ceilalţi oameni. ultimele abordări integrează apariţia efectelor negative şi asupra cercetătorilor din domeniul traumatologiei. ­tulburarea de stres post-traumatic. . În cadrul abordărilor psihoterapeutice ale persoanelor afectate facem o distincţie didactică între “victimă” şi “supravieţuitor”. Nu secundară ca importanţă. stresul posttraumatic­şi simptome disociative. violenţa domestică fiind considerată orientată pe gen. De aceea considerăm absolut imperios pregătirea suplimentară a profesioniştilor intervenanţi cu privire la considerarea pentru diagnostic în cadrul factorilor declanşatori sau de menţinere. cum ar fi traiectoria dezvoltării la copil sau somatic. . Majoritatea covârşitoare a victimelor este reprezentată de către femei. Sunt situaţii în care trauma lasă o creştere post-traumatică. neputinţă sau oroare. Exercitarea puterii în mod distructiv. prevalând tulburările de anxietate si depresia. alianţa şi suportul terapeutic sunt princi­pii fundamentale în abordarea clientelor afectate de violenţa domestică. violenţa domestică având o componentă de transmitere intergeneraţională.prin multiple tipuri de comportamente abuzive . • Nu insistăm asupra definirii acestor termeni decât în măsura înţelegerii acestora în contextul de faţă. Astfel. severitatea actelor de violenţă. ce diferenţiază acest tip de violenţă faţă de alte forme ale violenţei produse de om. repetitiv şi aplicarea sistematică a tacticilor de control şi abuzurilor integrate unei traiectorii istorice personale. deasemenea. ori moartea cuiva­ apropiat. scanarea prin întrebări ­directe pentru­ identificarea abuzurilor fizice şi sexuale. cât şi la efectele şi răspunsurile pe care trauma le produce. Însă aceşti termeni sunt uzitaţi în general în sensul: victimă – persoană asupra căreia se produce în prezent un act de agresiune. Ea manifestă reacţii normale pentru situaţiile anormale la care face faţă. frecvenţa. social. ataşamentul ­traumatic. sindromul Stockholm. evitarea situaţiilor ori a stimulilor similari şi hipervigilenţă. Şubrezeşte sensul securităţii. Considerăm că de-psihopatologizarea efectelor şi a adicţiilor.. deşi o victimă este supravieţuitoare după fiecare “scăpare cu viaţă” din actul violent.2. debilizează capacitatea de luare a deciziilor şi rezolvarea­ de probleme.este produsă de către o persoană de încredere sau îngrijire. sprijinul imediat şi necondiţionat. mecanismele de coping­sunt considerate strategii de supravieţuire. deşi o victimă este supravieţuitoare după fiecare “scăpare cu viaţă” din actul violent.1. Preferăm o accepţiune mai largă a termenului de traumă. al ataşamentului şi autonomiei. Persoanele care o experienţiază pot fi afectate. prezentând o multitudine de tulburări de natură emoţională. afectate de boală şi handicap. O serie de pacienţi ai spitalelor de psihiatrie sau cabinete medicale sunt „recrutaţi” din această categorie. Ca răspunsuri tipice la expunerea traumatică regăsim tulburări precum stresul acut. În cadrul abordărilor psihoterapeutice ale persoanelor afectate facem o distincţie didactică între “victimă” şi “supravieţuitor”. însă uneori neglijată clinic. ..]” iar la copii apare „comportament agitat sau dezorganizat” (DSM IV-TR). 88 89 1. Grupurile cu risc crescut ale acestor ­categorii (deprivate social şi material. Abuzurile directe şi indirecte din copilărie sunt factori de risc. unul dintre cele mai frecvente efecte ale expu­nerii la violenţa domestică este stresul post-traumatic (SPT).şi trăită începând din copilărie Efectele depind şi de intensitatea. Efectele traumei interpersonale asupra copiilor în violenţa domestică – martori­si abuzaţi Studiile şi interesul pentru traumă au evoluat oarecum paralel cu cele referitor la violenţă. intenţionale şi internalizate. neputinţă.este produsă în mod repetat şi impredictibil. Implicarea supravieţuitorilor în activităţi prosociale. vinovăţie. dependenţa reciprocă. economic. cum sunt: . Comportamentele­ violente sunt învăţate. Ea manifestă reacţii normale ­pentru situaţiile anormale la care face faţă.mecanismele de coping sunt considerate ­strategii de supravieţuire. răspunsul persoanei se regăseşte în frica intensă. în alte planuri de funcţionare. controlul şi dominarea partenerei. asigurarea securităţii cu ­primordi­alitate. care implică “experienţierea directă a unui eveniment ce comportă ameninţarea cu moartea. acţiuni de advocacy. această formă de violenţă cu corelatele ei. debilizate economic) sunt expuse în măsură mai puternică. şcolar. generată prin expunerea secundară la materialul traumatic. referindu-ne atât la evenimentele traumatice şi experienţa subiectivă (ca impact psihologic şi ­biologic). caracterul intenţional. ruşine pot duce la izolarea socială parţială sau totală – considerată element important de sprijin pentru ieşirea din situaţii de violenţă de nivel mediu. pierdere. dar aceasta nu a fost abordată empiric relativ la victimele violenţei domestice. Efectele psihologice generate de aceasta sunt cu atât mai grave cu cît ea cumulează mai mulţi indicatori. reprezintă elemente definitorii pentru violenţa domestică.o poate trăi. de influenţare a politicilor precum şi acţiuni caritabile pentru sprijinirea victimelor sunt doar câteva exemple de efecte pozitive. profesional. este traumatizarea vicariantă a psihoterapeuţilor şi consilierilor. Dintre reacţiile de stres traumatic amintim tulburarea de stres acut. ­afectate deasemenea de acest tip de violenţă. vătămarea serioasă sau ameninţare a integrităţii corporale proprii [. Elemente asociate sunt retrăirea şi amintirile recurente.

• Acest tip de stres apare într-o mare măsură la femeile care au suferit bătăi repetate şi abuzuri sexuale. schimbării intereselor şi abilităţilor în primii ani de viaţă. Simptome ca depersonalizarea şi derealizarea. ele fiind considerate de către practicieni o categorie grav afectată. ele sunt vivid retrăite de către supravieţuitor. adăposturile fiind văzute ca refugii de ultimă instanţă. fie ca stres posttraumatic. • Implicaţiile clinice ale acestor descoperiri sunt evidente. Cercetările din acest domeniu sunt consistente în concluzia că nivele repetate de expunere­ la traumă. Memoria implicită ­presupune participarea unor părţi ale creierului care sunt maturate încă de la naştere. ­vulnerabilitatea persoanelor în situaţii de reexpunere la traumă cît şi asocierea cu consumul de substanţe. b) disfuncţii ale axei hipotalamo-pituitaro-adrenocorti în mod normal eliberează neurotransmiţători ca dopamina. Memoria explicită. Bevans & all (2005). amnezia. incluzând şi tehnici din hipnoză (văzută ca o disociere controlată şi structurată). deasemenea. Se produce şi o hipotrofiere a ­hipocampusului. 2002). ­MacIntosh & Whiffen (2005) conchid că aceste amintiri tind să fie disociate de sfera conştientului şi stocate ca fragmente senzoriale ce au puţină forţă narativă asociată. în exces. Terr. dramatic şi declanşează emoţii intense. 1994). • Unul dintre rezultatele studiilor referitoare la traumă şi consecinţele sale. Terapia include accesarea şi restructurarea amintirilor disociate. când alte modalităţi de scăpare au eşuat. DeBellis. O întrebare-cheie în determinarea faptului dacă sugarii şi copiii mici îşi reamintesc pe termen lung. ­Contrar credinţelor populare că cei mici nu-şi pot reaminti evenimente. Friedman & Putnam. emoţională. în al doilea rând. incluzând amigdala şi alte arii limbice asociate cu emoţia. efect care joacă un rol important în tulburările mnezice şi comporta­mentale ale persoanelor cu stres post-traumatic apud ­MacIntosh & Whiffe (2005). memoria de lucru. Din perspectivă clinică. motivaţia şi abilitatea de a diferenţia între lumea externă şi cea internă. 1995. este memorabilitatea evenimentului (Nelson. ca ­benefi­ciu pentru lucrul clinic cu supravieţuitorii. Perel. ­presupune atenţie focalizată pentru encodare şi un sens subiectiv asociat reactualizării. Cercetările ilustrează că se pot produce alterări neurobiologice atunci când răspunsul adaptativ al copilului este copleşit de experienţa traumatică. Aceste simptome sunt amendabile prin psihoterapie. în primul rând pentru că validează experienţele supravieţuitorilor şi diagnosticul de SPT. primul dintre ele. 90 91 .” • Simptomele disociative sunt o componentă semnificativă a răspunsului la traumă şi apar fie în perioada imediat următoare evenimentului traumatic. • Dificultăţile narative pe care SPT le induce au o bază neurobiologică. Distorsiuni şi omisiuni­ pot apărea datorită diferiţilor factori. Sunt descrise două tipuri de memorie. aceste amintiri sunt reactivate într-o stare de alertă psihologică sau amorsate de către un stimul senzorial legat de evenimentul original. atunci când sunt bombardaţi de semnalele interne ale pericolului. incluzând o a) hiperactivitate a amigdalei – formaţiune implicată în procesarea mnezică şi a modulării emoţiilor. datorită progresului­ rapid în dezvoltare. un sugar sau copil mic poate interpreta o procedură medicală invazivă ca pe un atac furios asupra sa şi să răspundă prin frică intensă la vederea doctorilor mult timp după ce procedura s-a încheiat. la modul general în literatura de specialitate: implicită (sau nondeclarativă) şi explicită (sau declarativă). 1988). Asta nu înseamnă că tot ceea ce copilul spune sau pune în scenă despre experienţa traumatică este acurat din punct de vedere al faptelor petrecute. 1990). Victimele şi supravieţuitorii din violenţa domestică sunt mărturii vii ale acestor influenţe şi modificări pe care trauma le generează. manifestă simptome de stres posttraumatic (SPT). pentru că se extrage necesitatea de a lucra cu aceştia la toate nivelele­. studiile arată că sunt capa­bili sa encodeze şi reamintească experienţele timpurii. În general. şi că produc puneri în scenă comportamentale chiar în absenţa narativului verbal (Gaensbauer. fiind insuficient numai a vorbi despre traumă. spun autorii citaţi. Continuă ideea că e important ca în lucrul cu supravieţuitorii “să-i ajutăm să transpună ­fragmentele senzoriale în narativ. (Cardena şi Spiegel. • Funcţionarea senzorio-motorie. odată ce achiziţionează limbajul. norepinefrina şi serotonina – implicaţi în planificarea­ comportamentului. inclusiv datorită unor neînţelegeri a scopului acţiunilor. Unele rapoarte arată că un procent de 60% până la 80% dintre femeile care caută adăpost ca refugiu pentru violenţă. copiii sunt capabili să nareze evenimentele traumatice­ pe care le-au trăit în perioada preverbală. să creăm o semantică şi memorie autobiografică ce în ultimă instanţă le poate permite alinarea durerii şi autoreglarea afectelor. Acest concept se referă dacă evenimentele au valoare de reamintire peste timp. La reactualizare însă. este de tip nonverbal şi destul de ­înafara conştiinţei şi a fost demonstrată experimental în studiile pe nounăscuţi şi ­sugari în primele luni de viaţă. Evaluând­ceea ce constituie un eveniment memorabil din perspectiva unui copil mic este un aspect cheie în cercetarea memoriei timpurii. în special când aceasta ia forma maltratării (Cohen­. De exemplu­. sprijin pentru client în gestiona­rea sau managementul afectelor dureroase şi folosirea relaţiei terapeutice pentru suport şi reasigurare. socială şi cognitivă poate fi interpretată în contextul unui model comportamental creier-psihic. ceea ce explică. fără îndoială că un eveniment traumatic poate fi considerat memorabil ­pentru că este unic. • Funcţionarea cognitivă se sprijină pe capacitatea copilului de reamintire. de obicei exprimată verbal. se referă la natura amintirilor traumatice­. având o influenţă neurotoxică). precum şi severitatea simptomelor au la bază modificări pe axa hipotalamo-pituitaro-hipofizară (prin secreţia de cortizol şi catecolamine­. Aceste alterări neurobiologice pot impli­ca schimbări în structura şi funcţionarea creierului. Unele studii clinice relevă ­faptul că. amorţirea afectivă servesc apărării împotriva sentimentelor de.

1997). 1997). În cazurile psihopatologice apare o biasare a ­sistemului de procesare a informaţiei care duce la procesări eronate ale informaţiei evidente la mai multe niveluri în sistem. Mecanismele de declanşare şi menţinere ale acestui tip de violenţă nu sunt pe deplin elucidate. 2000. puternică. Violenţa domestică este o forma extinsă de violenţă. Frica este definită ca „o emoţie adesea neplăcută. or nu este aşa. ­Amigdala deasemenea generează activarea cerebrală via conexiunile sale cu cortexul ­frontal bazal cît şi a centrilor cholinergici şi noradrenergici din trunchiul ­cerebral. copiii mici şi preşcolari această experienţă a violenţei conduce la o perturbare asupra procesului normal de dezvoltare. dar dintr-o paradigmă a fricii am putea explica. La nou-născuţi. cu atât ea produce o mai puternic alterare a sensului siguranţei (van der Kolk. într-un tip de relaţie care se presupune a se baza pe încredere. Gaensbauer. 1996. cu anumite caracteristici­ care o fac particulară. 2003). relaţiile cu ceilalţi şi a semnificaţiilor ataşate. Cînd cineva se teme. 2001. Cercetările recente din neuroştiinţe au o particularitate aparte în integrarea cunoştinţelor despre neuroştiinţele emoţiilor. 1996. 2005). Frica are o influenţă covârşitoare ­asupra memo­riei. studiile imagistice umane pe subiecţi cu leziuni cerebrale şi mai ­recent. 1987). Cu cît este mai timpurie şi mai profundă trauma. agresivitate şi con-complianţă (Eth & Pynoos. suprainclusive şi concrete (Beck.• Aceste schimbări în funcţionarea sistemului nervos central (SNC) pot lăsa unui copil­traumatizat sentimentul de anxietate continuă sau amorţire psihică. 1. el poate identifica acea emoţie ca frică. Aceste tulburări au repercursiuni asupra adultului în rolul său de părinte şi asupra calităţii relaţiei părinte-copil. cercetările avansate în înţelegerea circuitelor neurale ale fricii şi cum este aceasta­ modulată au aplicaţii deosebite. dezadaptative. sau o ameninţare a integrităţii fizice ori psihice a copilului (ZERO TO THREE. cu limitările de rigoare. Studiile pe stări ale fricii normale şi ­pato­logice (ex. ci construim reali­tatea selectând. Problemele comportamentale care apar la copii exprimă atât o traumă sau stresor în mediul de dezvoltare al acestuia cât şi o perturbare a relaţiei părintecopil într-un mediu marcat de stres şi conflicte. Literatura empirică sprijină aceasta prin cercetările care găsesc. tulburările de anxietate) sunt relevante. 1985. stocând şi reactualizând cunoştinţe în funcţie de scopurile curente. McIntyre. Noi nu receptăm pasiv informaţia din mediu.) (LeDoux. 1994 apud Lieberman.2. reglarea afectului. encodând. Stările psihopatologice. diagnosticul de stres traumatic se ataşează la copiii care au experienţiat sau au fost martori la un eveniment ce implică ameninţare cu moartea­sau rănirea personală ori a altora. scheme sunt rigide. neuroimagistica funcţională pe oameni. Adolphs. 2000. Regăsim în cadrul ei dezvoltarea multor patologii care au la bază perturbarea emoţională. În copilăria mică. Chiar dacă nu mereu ea este identificabilă într-o patologie de tip psihiatric. dar toate experienţele emoţionale (conştiente) sunt sentimente” (LeDoux. Astfel. în general. Înţelegerea funcţionării creierului şi a relaţiei cu structurile sale este importantă pentru înţelegerea tulburărilor psihice şi pentru interpretarea rezultatelor din studiile­de neuroimagistică funcţională. când protecţia şi siguranţa sunt precondiţii ale integrităţii personale. Amigdala activează la rândul ei arii importante ale creierului ce ataşează corelate măsurabile neuro-comportamentale ale fricii. incluzând hipotalamusul (deţinător al activării hormonilor de fugă/luptă) şi trunchiul cerebral („îngheţare”. ceea ce atrage după sine un tablou încărcat de elemente la limita reacţiilor „normale” pentru contexte „anormale­”. frică intensă şi plâns necontrolat. De aceea intervenţiile ar putea avea ca scop restaurarea în copil a unui sentiment al predicitibilităţii mediului şi a relaţiilor interumane. restaurarea încrederii în propriile simţuri şi sprijinirea lui în evaluarea realistă a ameninţărilor. cogniţiei şi comportamentului. violenţa domestică poate produce alterări ale percepţiei de sine. cu o încărcătură traumatizantă continuă. probleme­ de somn. un nivel ridicat al problemelor ce include reglarea ­afecte­lor. Sentimentele sunt experienţe conştiente care ajută la identificarea emoţiilor (LeDoux. dificultăţi de stabilire a relaţiilor. Neuroimagistica funcţională permite acum cercetătorilor să demonstreze circuitele proceselor mentale conştiente şi inconştiente care stau la baza fricii şi anxietăţii. Pot produce la copil experienţierea unor frici continue şi generalizate. 1994). Se produce într-un context care se presupune a fi sigur. transformând. Sunt ­deasemenea folosite pentru evaluarea schimbărilor funcţionale în creier ca răspuns în cadrul diferite­lor abordări terapeutice. 92 93 . 1967). Corelate neurobiologice în abuz dintr-o paradigmă a condiţionării fricii Procesarea informaţiei din mediu (extern şi intern) îndeplineşte importante funcţii adaptative. tresărire etc. Violenţa poate fi traumatizantă pentru copii în mod special dacă se produce pe o perioadă îndelungată de timp şi în contextul unei relaţii de ataşament. repetarea în joc a experienţei traumatice. la copiii expuşi violenţelor. Aceste Amigdala – structură primă Starea de activare a amigdalei este esenţială pentru generarea răspunsului de frică. impermeabile. unele comportamente. „Nu toate sentimentele sunt emoţii. Înţelegerea actuală a circuitelor fricii şa oameni au la bază cercetările pe ­animale. 2002). determină o dominanţă a schemelor idiosincratice. regresie în achiziţiile de dezvoltare. cauzată de anticiparea sau conştientizarea unui pericol” (Meriam Webster Dictionary.

­ cti­varea amigdalei este obligatorie pentru achiziţia răspunsurilor învăţate de frică
A
(LeDoux, 2000, 2003; Davidson, 2002; Fanselow, 2003; Maren, 2004). Stările de
frică dobândite pot fi asociate cu excitabilitate sporită în amigdală. Cercetările
pe animale sprijină teoria că amigdala şi hipocampusul acţionează împreună
­pentru formarea memoriei pe termen lung bazată pe informaţii si ­eveni­mente cu
conotaţie afectivă (Pape et all, 2003). Hipocampusul este „suspectat” că leagă
informaţiile despre contextul fizic cu informaţiile afective furnizate de amigdală.
Cercetătorii cred că amigdala întăreşte consolidarea memoriei pentru momentele
de emoţii puternice (Maren, 2001; Quirck, 2003; Pape et all, 2003). Unele amintiri
legate de frică pot fi depozitate chiar în amigdala. Câteva arii sunt interconectate între­
ele, de importanţă majoră în reamintirea/regăsirea memoriei legate de frică, cum ar
fi amigdala, hipocampul si aria cingulată anterioară (Sotres-Bayon, 2004). Controversate dealtfel, sunt studii care sprijină ipoteza că, o dată reactivată, o amintire trebuie să treacă printr-un nou proces de consolidare (reconsolidare) cu scopul de a fi
menţinută în memoria de lungă durată (Nader, 2003; Duvarci, 2004).
Se consideră că amigdala îndeplineşte următoarele roluri:
1. Rol central în formarea condiţionărilor inconştiente;
2. Transferând informaţii despre proximitatea de obiect-scop la sistemul
activării comportamentale (prin proiecţiile la nucleul acumbens) joacă un
rol important în stabilirea şi menţinerea programelor motorii (Gray, Feldon
et al., 1991 apud Gray, 1994);
3. Este centrul limbic cel mai înalt în sistemul de fugă şi luptă, controlând outputul acestui sistem prin proiecţiile descendente la hipotalamusul medial şi la
substanţa cenuşie centrală. Activitatea excesivă în amigdală este implicată în
teroare/panică şi mânie excesivă.
Stimularea electrică a acesteia produce anxietate, iar lezarea la animale elimină
anumite răspunsuri anxioase (Davis, 1991 apud Gray, 1994). Funcţionarea inadecvată
a amigdalei va duce la reactivitate scăzută la stimuli aversivi necondiţionaţi ce
determină panică şi/sau agresivitate defensivă. S-ar putea ca sistemul SH şi amigdala
să răspundă la aspecte diferite ale răspunsului anxios. S-a sugerat că amigdala ar putea
fi importantă pentru detectarea semnalelor ce provoacă frică (ex. prezenţa unui
prădător pentru un animal) precum şi o serie de răspunsuri anxioase înnăscute.
Rolul amigdalei în frica necondiţionată
Leziunile nucleului cortical şi nucleului central reduc drastic emoţionalitatea
la şobolanii sălbatici în termeni de comportamente defensive şi de fugă. ­Leziunile
­nucle­ului central atenuează ulceraţia (Henke, 1980) şi nivelurile crescute de
corticosteron­ din plasmă (Beaulieu et al, 1987). Leziunile amigdalei blochează
­capacitatea nivelului crescut de zgomot (stimul ameninţător necondiţionat) de a pro94

duce hipertensiune.
Amigdala ar putea fi implicată în asocierile stimul-răspuns care nu implică
condiţionări aversive. De aceea deficienţele în condiţionarea aversivă ca urmare a
leziunii amigdalei ar putea fi parte a unui deficit atenţional mai general.
Figura 1. Diagramă schematică a circuitelor fricii şi anxietăţii în creier,
care arată structurile principale implicate în aferentaţia inputului tip stimul
ameninţător către amigdală, cât şi outputurile de la amigdala către diferite
structuri ţintă şi funcţiuni ale acestor conectări (după Pissiota, A., 2003)

STIMUL
AMENINŢĂTOR
Input senzorial

Talamus senzorial

Cortex senzorial

Cortex prefrontal

Hipocampus

Cortex cingulat
AMIGDALA

Periaqueductal gray

Răspuns de fugă sau luptă
„Îngheţare” comportament

Nucleu reticulat pontis
caudal

Reflex de tresărire

Hipotalamus

Răspuns hormonal de stres
Activarea SNA (ex. tahicardie,
transpiraţie, creşterea presiunii
arteriale etc.)

Hipocampul
Ar fi important pentru anxietatea dependentă de context, de aici importanţă
­pentru anxietatea în medii noi (ex. agorafobia, Selden, 1992). S-a sugerat că această
buclă neuronală între amigdala, hipocâmp şi proiecţiile corticale/entorhinale ce
95

aduc informaţia senzorială către hipocampus servesc ca reţele neuronale ce ataşează
semnificaţii cognitive evenimentelor producătoare de frică şi facilitează ­urmele
mnezice­ care permit individului să iniţieze rapid răspunsuri comportamentale
adaptative­(Charney & Deutch, 1996).
Evidenţe din studiile neuroimagistice sugerează că hipocampul poate fi
afectat in mod advers de stresul consecutiv traumei psihologice. ­Rezulta­tele
indică o hipoperfuzie – descreşterea funcţionării – hipocampale în ­timpul
provocării simptomului la pacienţii cu SPT cât şi schimbări în volumul
­acestuia (Bremner, 2002, Hull, 2002). Lezarea hipocampului adăugate unui
arousal emoţional ridicat (excesiva activare amigdaliană) poate împiedica
evaluarea ţi categorizarea adecvată a experienţei, ipoteză bazată pe dificultatea
procesării informaţiei de arousing la pacienţii cu SPT, ceea ce-i face vulnerabili
atunci când apar noi stimuli să-i proceseze ca ameninţători (Van der Kolk, 1997).
Cortexul prefrontal – reglarea emoţională
Cortexul prefrontal este o regiune heterogenă cu diferie subdiviziuni
­anatomice şi funcţionale. Pare a fi implicat în memoria de lucru de tip afectiv
(Davidson­ & Irwin, 2003), evaluarea semnificaţiei stimulilor relevanţi de frică,
alegerea şi implementarea comportamentelor de coping, cât şi în procesul de
stingere a fricii condiţionate (Charnez & Deutch, 1996). Prin proiecţiile sale
­directe şi indirecte către amigdală, regiunea poate modula procesarea emoţională
în amigdală, probabil prin inhibarea activităţii amigdaliene (Hariri, Bookheimer
& Mazziotta, 2000). Deficitele cortexului prefrontal de inhibare a amigdalei au
fost folosite ca ipoteze pentru dezvoltarea tulburărilor de anxietate, cum ar fi
­fobiile specifice şi stresul posttraumatic, cât şi eşecurile de stingere a răspunsului
de frică în aceste tulburări. De exemplu, activitatea neurală redusă în cortexul
prefrontal este evidentă în timpul provocării stimulării fobice la subiecţii cu fobie
de animale (Fredrikson, Annas, 1995), cît şi în timpul provocării simptomului la
pacienţii cu SPT (Fernandex et all, 2001). Mai mult, activitatea neurală în această
arie cerebrală pare să se normalizeze după tratamentul cu inhibitori de serotonină,
probabil reflectând stingerea fricii şi/sau controlul emoţional sporit (Fernandey
et all, 2001). Deasemenea, leziunile în cortexul medial prefrontal par să interfere
cu stingerea fricii condiţionate la animale (LeDoux, 2000).
O altă regiune importantă pentru anxietate este regiunea cenuşie
periaqueductală ce pare a fi importantă în realizarea anumitor aspecte ale
anxietăţii cum ar fi „fuga şi lupta”. Stimularea electrică a acestei regiuni determină
reacţii anxioase intense. Şi amigdala şi regiunea cenuşie periaqueductală sunt
­inervate de sisteme 5-hidroxitriptaminice de unde importanţa acestora în ­controlul
anxietăţii. Cortexul temporal polar are conexiuni directe cu amigdala şi indirecte
96

cu ­hipocampul prin girusul parahipocampal­.
La obsesiv-compulsivi, tehnicile de scanare a creierului au arătat alterări
în srtuctura cortexului frontal şi nucleului caudat, iar pacienţii cu leziuni ale
­ganglionilor bazali por prezenta simptome obsesiv-compulsive (Laplane et al.,
1989). Tulburările obsesiv-compulsive par a fi diferite de alte tulburări anxioase
şi ca terapie medicamentoasă eficienţi fiind inhibitori ai 5-hidroxitriptaminei. Este
posibil ca în OCD să fie afectată funcţionarea unuia dintre circuitele complexe
cortico-striato-palido-talamo-corticale cu rol în controlul comportamentului.
Cortexul cingulat
Cortexul cingulat este văzut ca parte majoră a „sistemului limbic ­anatomic” şi
implicat în emoţii. Cercetări experimentale şi rezultate clinice sugerează că este
o zonă heterogenă funcţională, participând deasemenea în procesările ­senzoriale,
motorii şi cognitive. Unii cercetători sugerează că cortexul ­cingulat anterior
(CCA) e implicat în funcţii evaluative ale orientării organismului şi ­interpretarea
mediului înconjurător, cât şi în memorie, probabil prin conexiunile sale cu
­cortexul parahipocampal (Finch and Olson, 1992).
Regiunea anterioară, executivă, a fost mai apoi atribuită cu împărţirea
­componentelor afectivă şi cognitivă (Luu & Posner, 2000). Diviziunea „afectivă”
a CCA are conexiuni extinse cu amigdala si substanţa cenuşie periaqueductală, iar o
parte­a acesteia proiectează în nuclei brainstem. E implicată în învăţarea emoţională
condiţionată, evaluarea conţinutului emoţional, asignarea valenţei emoţionale a
stimulilor interni şi externi cât şi în reglarea funcţiilor autonome şi endocrine (cf.
Devinsky et al., 1995). Numeroase studii au găsit implicarea CAA în procesarea
afectivă. O meta-analiză a studiilor imagistice ce au descoperit activitate modificată
a CAA în timpul sarcinilor emoţionale şi cognitive; Bush et al., (2000) au raportat
că diviziunea afectivă a CAA a fost activată printr-o serie de sarcini, incluzând
procesare afectivă la persoane sănătoase, provocarea simptomului la pacienţii
suferind de tulburări de anxietate, cît şi inducerea unei stări de tristeţe în ambele­
grupuri, de sănătoşi şi pacienţi. Activarea în CAA s-a raportat pentru fobii simple­,
stres posttraumatic (Raush et al., 1996) şi tulburare obsesiv-compulsivă în timpul
condiţiei de provocare versus condiţia de control, folosind PET.
1.2.1 Condiţionarea clasică a fricii
Modelul original al condiţionării clasice a fost demonstrat de către Ivan Pavlov
la începutul secolului XX. Modelul presupune că anumiţi stimuli necondiţionaţi
(SN) generează un răspuns necondiţionat în mod natural (RN), dar când un ­stimul
neutru este asociat cu SN, el poate declanşa acelaşi tip de răspuns prin procesul
numit condiţionare. În aceste condiţii, stimulul neutru, denumit stimul condiţionat
97

(SC) devine condiţie pentru apariţia răspunsului (RC). Exemplul clasic este cel din
­experimentele de început ale lui Pavlov cu câinele căruia i se prezintă mâncare (SN) şi
acesta salivează (RN). Apoi i se prezintă mâncarea în timp ce sună un clopoţel (stimul
neutru), repetând de câteva ori această asociere mâncare-sunet. Apoi ­mâncarea este
„scoasă” din context, dar experimentatorul continuă să sune clopoţelul (SC) care
­produce salivaţia câinelui (RC).
Condiţionarea clasică pavloviană a fricii se produce atunci când un stimul
neutru este asociat cu un stimul aversiv.
Experimentul „Micuţul Albert” din anul 1920 demonstrează acest lucru.
Unui bebeluş de 11 luni, John Watson îi prezintă un şoricel alb (SC) cu care
acesta s-a jucat fără să fi manifestat răspunsuri de frică. Ulterioara prezentare a
şoricelului a fost asociată cu un zgomot puternic (SN) iar micuţul Albert a început
să plângă (RN). După asocierea repetată a şoricelului cu zgomotul ­puternic, lui
Albert i se prezenta doar şoricelul (SC) şi el începea să plângă (RC). Chiar şi
stimulii similari cu un şoricel (orice obiect mic, cu blană sau alb) vor declanşa
un răspuns de frică la băieţel. Deşi răspunsurile de frică au o valoare adaptativă
deosebită pe scară evolutivă, funcţionând ca protecţie pentru potenţiale pericole,
pot ­deveni dezadaptative în sensul că orice stimul din context poate fi asociat cu
frică recurentă şi anxietate (de ex. prin generalizare). În condiţionarea clasică a
fricii la rozătoare, un stimul necondiţionat ca de exemplu un şoc electric ­mediu
este ­folosit să declanşeze un răspuns condiţionat, cum ar fi „îngheţarea” sau
­modificarea presiunii sângelui ori rata cardiacă.
Corelatele neurofiziologice ale fricii condiţionate
Aria din creier responsabilă de achiziţia şi exprimarea fricii condiţionate este
amigdala. Localizată în lobul medial temporal, amigdala este compusă din 13
nuclei, dintre care trei (amigdala bazală - AB, amigdala laterală - AL şi nucleii
centrali AC) sunt implicţi în căile de răspuns la frică. Stimulii ajunşi în talamusul
senzorial sunt transmişi către AL şi apoi transferaţi la AC („bucla scurtă”). AB
serveşte ca şi conexi­une între AL şi AC. „Bucla lungă” trimite semnale către AL
din cortexul senzorial, insula şi cortexul prefrontal (LeDoux, 2000). De acolo,
informaţia este proiectată către siturile efectoare în brain stem şi ­hipotalamus,
care produc manifestările autonome şi comportamentale la răspunsul acut de frică.
S-a demonstrat că nucleul lateral amigdalian este responsabil de consolidarea
memoriei şi plasticitatea în condiţionarea fricii (Blair et al., 2001, Shumayatsky­
et al., 2002).
Leziunile în acest nucleu ori în nucleul central amigdalian disrup achiziţionarea
fricii condiţionate şi memoria de lungă durată a fricii contextuale (Wallace, 2001,
98

Goosens et al., 2001). Există evidenţe care sprijină ideea că leziunile în nucleul
bazal amigdalian pot afecta răspunsurile de frică. Mecanismul molecular prin
care achiziţia fricii se produce în AL este potenţarea pe termen lung (LTP –
­long-term­potentiation).
Consolidarea memoriei se produce printr-un proces în care calciul intră în
celulă via receptorii NMDA (N-methyl-D-aspartane) şi prin canalele ­port-voltaice­
ale calciului (VGCCs) (Bauer, LeDoux, Schafe, 2002). Blocarea VGCCs ­întrerupe
memoria pe termen scurt dar nu şi cea de termen lung, arătând că această cale
necesită numai receptori NMDA activi. Unele studii pe animale au arătat că
blocarea receptorilor NMDA prin antagonişti D,L-2-amino-5-phosphonovaleric
acid (APV, AP5) va bloca achiziţia fricii, dar nu şi exprimarea ei (Fendt, 2001). Deşi
studii mai recente au arătat că ambele procese sunt inhibate (Jasnow et al., 2004,
Lee, Choi, Kim, 2001). Studiile geneti­ce au indicat o acumulare mare de receptori
ai NMDA in hipocamp de asemenea indi­când importanţa acestei structuri cerebrale
în condiţionarea Pavloviană. Ca şi în cazul­ amigdalei, blocarea acestor receptori va
inhiba răspunsurile condiţionate de frică (Zhao, Toyoda, Lee, 2005 – apud Garakani,
Charney, 2006)
Consolidarea, Reconsolidarea şi Stingerea
Conversia memoriei de scurtă durată în memorie de lungă durată se numeşte
consolidare şi este un proces dependent de sinteza proteinelor (McGaugh, 2000,
Davis & Squire, 1984). Urma mnezică, după regăsirea amintirii, este instabilă
şi necesită reconsolidare înainte de a fi stocată. În mod tipic, amintirile nu sunt
stocate individual, dar sunt asociate în „blocuri”, în care diferite componente
sunt stocate împreună. Recent, Debiec et al. au folosit paradigma condiţionării
de ordi­nul doi a fricii (second-order fear conditioning – SOFC), însemnând că un
SC legat cu alt SC pentru a cauza un SN, pentru testarea dacă blocarea sintezei
unei proteine împiedică o amintire sau întreaga reţea asociativă. Ei au arătat că
numai reactivarea directă a amintirii o face labilă, însă reactivarea indirectă a
amintirii în cadrul blocului asociativ nu este afectată (Kida, Josselyn, de Ortiz et
al., 2002). Aceste rezultate pot ajuta la înţelegerea felului în care evenimentele
stresante pot fi „dezînvăţate”, fără a cauza amnezie pentru amintirile temporar
asociate cu stimulul ce condiţionează frica.
Reconsolidarea oferă un model pentru anxietate ca răspuns de frică în absenţa
unui stimul necondiţionat. Se produce via activarea repetată a unei amintiri care
întăreşte retenţia sa. Este clar că un stimul încărcat emoţional, comparat cu un
stimul neutru, este mai degrabă regăsit şi cauzează uitarea cuvintelor ce îl preced
(Kern, Libkuman, Otani, 2005). Reconsolidarea necesită implicarea receptorilor
99

factori. Stingerea (extinction). dar nici nu stinge răspunsul de frică la un SC asociat cu un altul. alături de cortexul prefrontal medial şi hipocamp. Scurtă analiză funcţională a semnalelor de pericol şi siguranţă Cercetările din psihopatologia experimentală indică cum că ­predictibilitatea şi controlabilitatea unor evenimente ameninţătoare mediază dezvoltarea menţinerea şi modificarea tulburărilor de anxietate. Al doilea princi­piu include şi ultimele rezultate pe animale cu privire la folosirea yohimbinei­ (un antagonist alpha-2-adrenoreceptor) pentru îmbunătăţirea stingerii. situaţie) fie răspunsul individual la acel stimul”. după 6 ore de la expunerea traumatică până la 10 zile. Similar cu achiziţia. Garakani. dar mai debgrabă este produsă de integrarea unor noi elemente mnezice. aşa cum sugerează numele. agorafobia. Sawchuk. „Dar ce anume controlăm sau prezicem?” (Zvolensky et al. Cortexul prefrontal medial inhibă „bombardamentul” neuronilor amigdalieni. 2. Studille experimentale sugerează că participanţi care sunt capabili să prezică stimuli aversivi manifestă o rată semnificativ scăzută a reactivităţii cardiace faţă de cei din condiţii de impredictibilitate. antagonist a p ­beta-adrenergici. şi au determinat că DCS nu doar ajută în stingerea SC iniţial. 2008). Integrând. 2006). Nu ne aşteptăm că predictibilitatea unui eveniment aversiv va reduce aversivitatea evenimentului în sine. pe baza studiilor de ­neurofizio­logie în contextul condiţionării: a) disruperea consolidării ­memoriei traumatice sau emoţionale şi b) facilitarea stingerii stimulilor de natură aversivă. Pitman et al. măsurată prin răspunsul de tresărire (startle response). stresul traumatic. ştergerea informaţiei vechi. Această ipoteză este sprijinită de studii care arată că stingerea este blocată în leziuni ale CpFM sau prin blocarea sintezei proteinice în aceasta­ zonă. prin retracţia dendritică. Acestea sunt deasemenea implicate în menţinerea sau evitarea comportamentelor ce interferă cu anxiet­atea clinică (apud Lohr. pentru a identifica acele procese. că sunt mediate de dimensiunea predictibilităţii sau controlului redus. respectiv placebo. păstrând însă aceste proprietăţi pentru cuvinte neutre. capacitând individul cu abilitatea de a identifica perioadele de safety în absenţa semnalului de pericol . Autorii consideră că ceea ce este predictibil şi controlabil sunt de fapt funcţiile psihologice ale pericolului si siguranţei şi acele evenimente care semnalează ocurenţa ­pericolului sau a siguranţei. o componentă importantă în stingere este activarea­receptorilor de NMDA în amigdala. ca ­D-cycloserine­­facilitează stingerea. Ledgerwood (2005) au ­confirmat aceste rezultate.. Agoniştii NMDAr. Aceasta poate sugera că DSC poate avea un efect de stingere pentru generalizarea stimulilor de frică – cum ar fi în cazul micului Albert referitor la toate obiectele cu blană ce-i produceau plânsul. Sanjay and Charney (2006) propun un model de ­tratament ce include două căi de terapie a anxietăţii. DSC se arată un tratament adjuvant promiţător la pacienţii cu tulburări de anxietate prin întărirea învăţării asociate cu tratamentul. Acest fenomen este cunoscut sub numele de stingere.NMDA şi a receptorilor beta-adrenergici prin inducţie de către CREB (cyclic adenosine monophosphate). Relaţia dintre predicţie şi controlul stimulilor aversivi în achiziţia şi menţinerea anxietăţii a fost în atenţia multor studii din ultimele două decade. Inabilitatea unei persoane de a stinge răspunsul de frică maladaptativ la un SC. Walker et al. Medicamentul deasemenea acţionează restaurând amnezia cauzată de stimuli emoţionali. Deşi cercetări se bazează în special pe detectarea semnalelor ce prezic pericol. VGCC agonişti. fobia socială. sub modularea hipocampului. Nu implică. Evenimentele aversive care sunt impredictibile şi necontrolabile au un efect puternic negativ în funcţionare decât aceleaşi evenimente care sunt predictibile şi controlabile (Mineka & Oehlberg. atacuri de panică. Aceste descoperiri au permis cercetătorilor să testeze beta-blocanţii pe persoane cu experienţe traumatice. Din mai multe motive. 100 101 1. Expunerea la stres cronic poate afecta capacitatea CpFM de a modula stinger­ea. 2000) „se referă fie la un stimul declanşator specific (­eveniment. foarte puţine s-au centrat pe detectarea semnalelor ce prezic siguranţa (safety). datorită unei deficienţe în procesul de stingere duce la anxietate persistentă. Considerăm oportună realizarea unei comparaţii între literatura de ­specialitate ce se ocupă de aceste aspecte cu experienţa clinică în lucrul cu victime ale violenţei domestice. printre care: 1. agonişti ai receptorilor 1 canabioizi şi blocanţi ai receptorilor opioizi. au administrat ­propranolol ­victi­melor traumelor acute. S-au constatat scăderea în severitate a ­simptomatologiei de SPT la interval de 1 şi 3 luni faţă de cei din lotul placebo. s-a dovedit a bloca recunoaşterea şi reactualizarea amintirilor şi cuvintelor încărcate emoţional. În experimentele lui Pavlov câinele încetează să saliveze (SC) când sună clopoţelul însă nu mai era asociat cu mâncarea (SN). În experimente pe animale. Propranololul. Olatunji. mecanisme ce pot fi utilizate în abordarea acestor tipuri de situaţii. CpFM reglează stingerea memoriei pe termen lung. acţionează doar blocând reconsolidarea şi nu interferă cu integrarea de noi amintiri. Mai mult.2. Amigdala joacă un rol în stingerea fricii. „Totuşi. (2002) au folosit administrarea sistematică şi infuzia directă în amigdală pe rozătoare găsind un startle potentia­ted la SC scăzut în comparaţie cu lotul de control. Astfel de cercetări au condus teoreticienii la explicarea problemelor de sănătate cum ar fi GAD. S-a demonstrat că antagoniştii receptorilor NMDA cum este AP5 poate cauza blocarea ­stingerii.

Staats (1968 apud Lohr. Descoperirile sunt similare cu cele din depresie (latenţă scăzută a REM. agorafobia). Predicţia este deasemenea posibilă în situaţii care în mod cert preced ­onset al unui eveniment aversiv. Învăţarea şi funcţia pericolului 2. procentaj crescut al somnului REM). cu alte cuvinte „pericolul are prioritate”. definiţia operaţională a semnalelor de pericol şi siguranţă poate fi mai importantă.. Rezultatele experimentului lui Bradley sugerează că alterarea rapidă a funcţiilor semnalului de pericol are o mai mare semnificaţie adaptativă din perspectivă evoluţionistă decât alterarea funcţiei semnalului de siguranţă.3. 2. 2007) extinde analiza învăţării prin contiguitate şi contingenţă astfel încât să incorporeze procesele limbajului care asigură achiziţia funcţiilor de semnalizare la oameni. Învăţarea despre terminarea unui eveniment aversiv (eliberare/uşurare . După învăţarea iniţială a pericolului prin contiguitate. Corelate ale stresului posttraumatic Trăsătura esenţială a stresului posttraumatic (PTSD) este prezenţa unor simptome­ ce se dezvoltă ca urmare a expunerii la o traumă care depăşeşte experienţa umană normală. poate deasemenea reduce valenţa negativă declanşată de către stimul. în cealaltă direcţie sunetul de avertizare nu apărea. apud Lohr. 1979. 2005). Când o semnificaţie evaluativă este transferată. Predicţia este posibilă în situaţii care preced în mod cert offset al unui eveniment aversiv şi care apoi semnalizează terminarea acelui eveniment. apud Lohr). decelerarea cardiacă şi activitatea muşchiului corugator sub anticiparea şocului sau siguranţei – Bradley pud Lohr).a. Alte studii au găsit însă latenţă crescută a REM şi perioade scurte şi rare de REM (Ross et al. Încercările de a identifica stimulii­ periculoşi. învăţarea despre siguranţă este învăţarea despre cum ­evenimetele aversive­nu vor apărea. Ceea ce este transferat prin limbaj referitor la semnale. (Criteriile de diagnostic apud DSM IV. Simptomele pot fi categorizate în trei tipuri: reexperienţierea evenimentului traumatic. indivizii asociază evenimentele aversive necondiţionate cu evenimente anterioare care pot furniza informaţii ­predictive despre când (şi unde) va începe evenimentul aversiv (onset). Răspunsul afectiv de frică acompaniator şi trăsăturile regăsite în informaţii pot fi apoi transferate către stimulii predictivi care îl cataloghează ca „semnal de pericol” (învăţarea prin contiguitate). dezastre naturale. 2. Diferenţele se pot datora heterogenităţii populaţiei de subiecţi sau 102 103 .­ propun în modelul lor funcţional de analiză că expectanţele referitoare la predictibilitate şi control sunt cu directă ­referire la semnalele de pericol şi siguranţă. Un stimul poate dobândi aceleaşi funcţii de semnalizare a pericolului chiar şi cînd este apetitiv­ în natura sa. Analiza dimensională a anxietăţii Borkovec (1976) apud Lohr (2007) sugerează trei procese ­paralele care pot surveni în timpul învăţării fricii: 1) activarea fiziologică/­arousalul emoţional 2) evitare sau scăparea motrică 3) expectaţiile referitoare la ­predictibilitate şi control. în Learning Theory and the Szmbolic Processes a construit un design experimental în care şiroceii au învăţat să termine un şoc electric apărut la intervale neregulate prin îndepărtare. Lohr et al­. 1989). Zvolensky apud Lohr defineşte operţional predicţia şi controlul ce ar putea asigura consistenţă demersurilor experimentale. Semnalele de pericol pot servi unor funcţii discriminative­ ­pentru comportamente instrumentale în termeni de evitare sau apropiere. regăsite in anexe) Cercetările s-au centrat pe tulburări ale somnului şi coşmaruri care sunt tipice pentru PTSD. Terminarea evenimentului aversiv furnizează control prin scăpare (escape). stimulul poate deasemenea­ funcţiona ca un indicator pentru un comportament instrumental de evitare. locaţia şi apariţia acestor stimuli. Se remarcă deci că funcţia de semnalizare a pericolului potenţează reacţiile fiziologice defensive (în experimentele de măsurare a fiziologiei – clipirea. 1. considerând faptul că semnalele sunt inconsistente şi variabile ­relative la situaţii (Miller. Exemple de semnale externe pentru pericol includ obiecte (păianjeni – fobiile simple) sau situaţii (vorbitul în public – fobia socială) au locuri nefamiliare (ex. Comparativ cu celelalte tipuri de tulburări anxioase a fost puţin studiat cu tehnici de scanare a creierului. 2007).relief) şi despre absenţa onsetului acestor evenimente (răgaz – respite) este importantă funcţional.b. cum ar fi arousalul fiziologic. Dacă comportamentul evitant elimină semnalul de pericol. ­Semnalele de pericol dobândesc ceea ce Mowrer numea reîntărire secundară de ordin 1 când comportamentele sunt învăţate ca funcţie ce determină terminarea acestor semnale­. Dacă predicţia şi controlul pot fi operaţionalizate consis­tent. prin condiţionare. ­Secundar cu învăţarea pericolului. dar ca proces secundar şi subsecvent. război. este semnificaţia (valenţa negativă) (Bradley. La animale cât şi la oameni apare învăţarea bazată pe contiguitate şi contingenţă sau ceea ce Mowrer numea învăţarea semnalului şi a soluţiei. evitarea răspunsului la acesta şi creşterea arousalului. Dacă se îndepărta către o anumită direcţie era semnalizat printr-un sunet. atac fizic. locaţia şi onsetul siguranţei şi strategiile de a controla ocurenţa pericolului si siguranţei şi acele semnale care prezic că apare subsecvent cu învăţarea fricii.este benefică deşi nu este o opţiune pentru evenimente aversive impredictibile” (Seligman. Semnalele de pericol pot fi şi interne. – Demonstraţii timpurii ale funcţiilor pericolului Mowrer (1960). – Ce reprezintă pericol şi ce siguranţă? Semnalele de pericol pot fi definite generic ca stimuli care indică onset (apariţia) unui eveniment ameninţător. Stimulii care pot determina PTSD sunt foarte heterogeni­: viol.

Stresul cauzează supraactivarea axei HPA. Aceste animale prezintă apoi simptome de evitare similare cu cele după abandonarea opiaceelor­ când sunt trataţi cu naloxonă (antagonist opiaceu) sau când sunt expuşi la stimuli stresanţi discontinuu.. Faţă de alţi subiecţi cu alte tulburări psihiatrice.. Pitman et al. În PTSD se presupune că are loc un kindling la nivelul sistemului limbic ce duce la activitate vegetativă care se manifestă ca o reexperienţiere intruzivă a traumei prin „flash-uri” sau coşmaruri (van der Kolk & Saporta. răspund la stres într-o manieră „totul sau nimic” şi au hiperarousal vegetativ (van der Kolk & Saporta. Toţi pacienţii cu PTSD indiferent de tipul sau severitatea traumei sunt mai susceptibili la amintiri intruzive ale traumei. Activitatea hipocampului este suprimată funcţional după un stres sever sau prelungit. 105 . Rolul sistemului limbic in PTSD se poate datora implicării acestuia în emoţii legate de comportamentul orientat spre supravieţuire.. Câteva studii au sugerat că creşterea norepinefrinei mediază simptomele PTSD de hiperpolarizare şi amintiri intruzive. ceea ce duce la o creştere a glucocorticoizilor­. Teoriile neurobiologice s-au centrat pe anormalităţi în sistemul limbic. 1990). Axa hipotalamo-pituitar-adrenală (HPA) ce coordonează activităţile de ­producere a hormonilor de organe endocrine se presupune că are un rol în PTSD. Un punct tare al modelului este ca prezice că pacienţii cu PTSD s-ar putea să se pună voluntar în situaţii care le evocă traumele pentru a induce secreţia de opioizi endogeni. dopaminei şi serotoninei. axa HPA e activ implicată în stimularea secreţiei adrenale de cortizol şi alţi glucocorticoizi.. serotonina sau receptorii opiacei. 1991). Un alt studiu a arătat că flash-uri apar şi la administrare de yombină care stimulează eliberarea norepinefrinei din locus coeruleus. Studierea unor veterani de război prin CT a arătat că 4 din 10 aveau raportul ventricole/creier crescut şi 5 din 10 aveau o lărgire globală a sulcusurilor (Peters et al. 1985). 1991). 1991). cooperarea. îngrijirea puilor). iar altele creşterea cantităţii stadiilor 3 şi 4 (Dagan et al. Sistemul limbic este şi un major procesor al amintirilor care apar recurent în PTSD. metabolice. Aceasta duce la scăderea nivelului catecolaminelor­. Această scădere în activitate se presupune că facilitează formarea de asociaţii anxiogene libere de context. Antagoniştii serotoninei cauzează agresivitate crescută ca răspuns la stres şi hiperreactivitate la stimuli. Animale expuse la un stresor inevitabil dezvoltă analgezie la expu­nerea la un stresor ulterior pentru o perioadă scurtă de timp. Mecanismul prin care arousalul vegetativ determină flash-uri/coşmaruri ar putea implica hiperpotenţarea căilor multiple cu SNC inclusiv cu hipotalamusul care se pare că are rol în pregătirea pentru reacţii defensive şi sistemele septohipocampale care ajută la evaluarea stimulilor senzoriali. Activitatea serotoninergică scăzută ar putea explica parţial reacţia de „urgenţă” la stimuli minori după dispariţia traumei. Scăderea nivelului de catecolamine se crede că distruge motivaţia pentru inevitabil sunt comparabile cu PTSD la oameni. Prin feed-back negativ suprimă şi eliberarea de noi hormoni (Yehuda et al. axa hipotalamo-pituitară şi disfuncţiile neurotransmiţătorilor afectând norepinefrina. 1991).. suferă de „tocire” emoţională. Rainez (1987) a determinat “flash-uri” la pacienţii cu PTSD prin injectare de lactat. Distrugerea (la animale) a diferitelor părţi din sistemul limbic determină dispariţia unor comportamente sociale (jocul. La răspunsul normal la stres. Modelul animal „şoc inevitabil” Se referă la o condiţie produsă de expunerea repetată a animalului la un stresor împiedicându-se evitarea acestuia. slab localizate pentru anumite detalii ale traumei în timp ce asociaţiile afective se păstrează. Simptomele de hiperarousal sugerează hiperactivitate norepinefrinică acesta fiind posibil următorul pas după scădere. reducând astfel disforia şi producând „tocirea” emoţională (van der Kolk et al. Studiile au mai găsit şi absenţa stadiului 4 al somnului (Peters et al. O altă teorie implică receptorii opioizi în determinarea simptomelor de hiper­ arousal şi „tocire emoţională”.. nivelele de opiacee endogene sunt crescute ca urmare a stresului chirurgical sau alergării la maraton. nu e clar nici dacă aceste modificări ale somnului REM reflectă o modificare adaptativă sau patologică în PTSD.metodologiei­. Serotonina se pare că joacă un rol în modularea arousalului. pacienţii cu PTSD prezintă nivele crescute de norepinefrină în curs de 104 24 de ore. Este posibil ca pacienţii cu PTSD să dezvolte reacţii neregulate ale HPA. La oameni. Aceşti hormoni suprimă apoi reacţiile defensive­ neurale. Simptomele PTSD ar apărea ca urmare a ­analgeziei induse de stres. 1990). dar în final. 1991). (1990) au arătat că în PTSD apare hiperactivitatea SNV. comportamentul sexual. Un alt rol posibil al sistemului limbic în PTSD implică “kindling-ul” (­dezvol­tarea unui prag scăzut de activitate neuronală după stimulare sub prag repetată). dar apare habituarea (Yehuda et al. imune necesare pentru a răspunde la stres.

președinta Asociației Române pentru Terapia și Studiul Traumei (ARTEST)­ 107 .) pentru a face faţă reacţiilor copilului similare de răspuns ­aversiv (opoziţie. ­loviri.COPIL. Cicchetti. atunci părintele poate repeta aceste comportamente printr-un mecanism de reîntărire. 1999 apud Urquiza. ­Argumentul pentru introducerea copiilor maltrataţi în terapie a fost găsit în ­perspectiva abordărilor de terapie familială sistemică. Deasemenea.INTERVENŢII SPECIFICE PENTRU RECUPERAREA COPIILOR DIN VIOLENŢĂ DOMESTICĂ. Urquiza. Timmer. Astfel. specializat în violența domestică. Paterson (1982) propune o ipoteză a coerciţiei pentru explicarea dezvoltării şi menţinerii comportamentelor deviante la copil în contextul unei relaţii ­părinte-copil perturbate. devenind un “stil” de interacţiune negativă. şuşoteli. agresivitate. De aceea. 2005). Gravitatea tulburărilor ­comportamentale apărute la copii în acest context l-a determinat pe Kolko (1996) să propună ­introducerea ­copiilor ca participanţi în tratamentul ce ţinteşte ­problemele apărute după abuz în ­familii. acolo unde părinţii sunt abuzivi. Timmer. copilul şi părinţii menţin o interacţiune în care strategiile disciplinare­folosite de adult escaladează cu timpul în acţiuni dure şi abuzive (ţipete. în care tulburările apărute la copil sunt văzute ca un simptom al unor interacţiuni familiale disfuncţionale (Cerezo­& D’Ocon. Psiholog Diana Muntean* Literatura de specialitate indică faptul că în familiile cu violenţă. Dacă aceasta are efect şi copilul se supune. prin training parental e posibil să îmbunătăţim “funcţionarea” părintelui. pentru a explica de ce interacţiunile ostile şi coercitive cu copilul pot duce părintele la folosirea agresiunii fizice pentru a determina copilul să se supună comenzilor. De aceea obiectivul­ *Diana Muntean este psiholog. 1998). 1996). răspunde înapoi etc. De asemenea este un context de educare a părintelui referitor la expectaţiile ­despre ­dezvoltarea copilului. În timp acest tip de interacţiune se poate stabiliza. să reducem parentarea negativă şi să creştem numărul de interacţiuni pozitive (Millner. Ulterior Urquiga şi McNeil (1996) extind această ipoteză şi asupra abuzurilor de natură fizică. pălmuiri. deoarece copiii maltrataţi indică o rată crescută de noncomplianţă. 2000.). 2005). TERAPIA DE INTERACŢIUNE PĂRINTE. precum şi abordarările de terapie centrată familial­ în care copiii au fost introduşi au arătat ­reducerea problemelor ­copiilor şi părinţilor. agresiune fizică şi ­comportamente antisociale (Shields. partea abuzatoare se implică în mai multe interacţiuni negative şi mai puţine pozitive comparativ cu familiile unde părinţii nu sunt abuzivi. rezultate din terapia cognitivă şi comportamentală individuală pentru părinte şi copil (Kolko. strategiile de mamagement şi conştientizarea părintelui. ­Copiii şi ei pot contribui la interacţiunile abuzive în această diadă. ameninţări etc.

108 confuzia­ pot interfera cu stingerea spontană a condiţionării la frică. ­încrederea în ceilalţi şi restaurarea unui sens al securităţii. 5. 8. 2. Reînvăţarea atingerilor­ bune se poate face în context de joc sau alte activităţi. Părinţii să fie conştienţi de impactul pe care îl are violenţa asupra copiilor. complicat uneori prin sentimentele ambivalente pe care ei le pot avea despre părintele agresor. Unii copii care au fost agresaţi evită atingerile sau reacţioneză negativ la atingeri “bune”. Copiii în mod special sunt expuşi la tulburări de somn. Restabilirea încrederii în senzaţiile corporale. Se centrează pe menţinerea activităţilor zilnice şi adaptarea unor modalităţi noi de funcţionare cotidiană. Restaurarea reciprocităţii în relaţiile apropiate. Copilul la rândul lui poate declanşa simptome externalizate sau internalizate care perpetuează răspunsurile maladaptative ale mamei. sentimentele din trecut legate de traumă şi conexiune cu prezentul. Adeseori cei traumatizaţi se tem că înnebunesc sau ca ceva nu e în regulă cu ei. Principii de terapie posttraumatică prin prisma unor mecanisme de recuperare Ca prerechizită în toate terapiile de recuperare o constituie asigurarea unui ­mediu de securitate atât în cadrul terapeutic cît şi în viaţa clienţilor (apud Lieberman­& van Horn. ceea ce-i poate duce la r­ eactivitate crescută şi agresivitate. Corpul menţine în el o “memorie a traumei” (van der Kolk). Este adaptată copiilor cu vârste cuprinse între 2 şi 7 ani care prezintă tulburări externalizate comportamentale (Eyberg & Robinson­. Încurajarea reîntoarcerii la dezvoltarea normală. apoi standardizată. Folosită pentru copii cu probleme de comportament de vârstă surprinsă între 2-7 ani. 1987. Terapia ajută clienţii să facă diferenţa între evenimentele. Evenimentele traumatice afectează abilitatea de reglare emoţională. Terapia ajută clienţii să găsească un cadrul de semnificaţii şi să valideze răspunsurile universale la traumă. 6. de aceea terapeutul este nevoie să cunoască cum anume să capaciteze victimele pentru asigurarea protecţiei. hiperarousalul­. Terapia ajută clienţii să regăsească controlul asupra propriilor emoţii care evocă trauma trecută. Femeile bătute pot să piardă această abilitate de a răspunde adecvat nevoilor copiilor ca o consecinţă a traumei. Când violenţa este copleşitoare. Hembree-Kigin & McNeil. Asistarea în creşterea capacităţii de a răspunde în mod realist la ameninţări. lăsându-i pe aceştia într-o stare de vulnerabilitate. uneori prin ignorare alteori prin exagerare a reacţiei. astfel terapeutul asigurând un mediu permisiv exprimării. se bazează pe principiile învăţării sociale şi urmăreşte schimbarea modului disfuncţional de interacţiune în această diadă. Recunoaşterea impactului pe care violenţa o are asupra copiilor este deasemenea­ pre-rechizită în procesul de recuperare. Evitarea. Ataşamentul securizant este construit pe abilitatea adultului de a răspunde adecvat semnalelor şi nevoilor copilului. Terapia părinte-copil (TPC) permite depăşirea tabuurilor în a vorbi despre violenţă. aşa cum a fost propusă şi dezvoltată de Eyberg & Robinson. Diferite abordări de terapie a traumei pentru copii şi adulţi abordează comune unele principii: 1. ­angajarea în activităţi prezente şi scopuri de viitor. copingul adaptativ. 1995). Terapia de interacţiune părinte-copil (Parent-Child Interaction Therapy) îşi are originile în principiile învăţării sociale. ea a cunoscut diverse adaptări pentru situaţii particulare. 2005).terapiilor focusate pe interacţiunea părinte-copil presupune schimbarea interacţiunii negative în una pozitivă. nu doar în atacurile directe cît şi în condiţia de martori la violenţă. Normalizarea răspunsului traumatic. 1983. Scopul ei este să sporească în fiecare dintre ei capacitatea empatică de a înţelege nevoile şi emoţiile celuilalt şi de a schimba patternul de interacţiune disfunţional. Femeile agresate pot să nu identifice acurat semnalele de pericol la care sunt expuse ele sau copiii. prin abordarea acelor aspecte de interacţiune care cauzează disfuncţia în relaţia părinte-copil. Alţi copii pot avea dorinţe de răzbunare. impactul este covârşitor la toate nivelele şi uneori impredictibil. unde fiecare dintre aceştia are o percepţie asupra celuilalt. numai după asigurarea unui cadru liber de violenţă fizică pentru cel puţin câteva luni. Astfel Lieberman­& van Horn propun o adaptare a acesteia pentru copiii aflaţi la confluenţa violenţei domestice cu trauma. detectarea semnalelor de securitate în mediu. 3. Terapia trebuie sa se centreze asupra acelor erori în fluxul reciprocităţii. Pierderea sensului securităţii este unul dintre cele mai dramatice efecte psihologice ale traumei. Încurajarea discriminării dintre retrăire şi reamintire. Presupune schimbarea modului de interacţiune şi a comportamentelor părintelui pentru modificarea comportamentelor­ copilului. Un alt model a fost dezvoltat în Australia pentru copii cu vârste cuprinse între 109 . 7. că sunt răi ori că nu merită să fie iubiţi. De aceea se consideră că terapia de recuperare traumatică poate avea efecte pozitive. Terapia părinte-copil este o formă de intervenţie bazată pe relaţia dintre copil­ şi părinte. nelinişte motorie. 4. Descrierea TIPC Terapia de interacţiune părinte copil. Menţinerea unor nivele de arousal afectiv. la adult şi copii. Plasarea experienţei traumatice în perspectivă.

Acestea pot fi codate manual în formatul propus de autori şi înregistrate video.. Triple P Positive Parenting la Universitatea Queensland de către Sanders­­­M­...Bună treabă.. .. Exemple: ... CIDPC este condus în trei situaţii standardizate (copilul conduce jocul.Grăbeşte-te. . a familiei şi feedback (1-2 sesiuni) 7) coaching si monitorizare Nu sunt încă dovezi referitoare la eficacitatea lungimii terapiei.Bună idee ai avut să repari maşinuţa. părintele conduce jocul şi strângerea jucăriilor) în care sunt codate verbalizarea (ex. Lauda fără etichetă nu întăreşte în mod necesar comportamentul.Vrei să închizi televizorul?. Lauda.Desenează un pătrat şi colorează-l roşu. . faţă de alegerile şi opiniile sale..Pune cubul mare la bază..Ai făcut totul aiurea.Mulţumesc că mi-ai dat cutia... ..Taci din gură... 4. . .. adaptată pentru copii mai mari..Bine..Ai făcut o treabă grozavă construind turnul astfel. . . Lauda cu etichetă spune precis copilului ce poate face pentru a primi aprobarea parentală...Eşti neglijent. -Ţi-am spus să-ţi ţii picioarele la locul lor. Exemple: . adaptat pentru identificarea zonelor de disfuncţie. Exprimarea verbală a dezaprobării faţă de copil sau ceea ce face. .. folosirea etichetării). Sunt aserţiuni ce conţin un ordin direct pentru un comporta­ment motor sau vocal ce părintele doreşte să fie executat de către copil. Autorii au dezvoltat un manual de Codare a Interacţiunii Diadice Părinte-Copil (2004) care este un sistem de observare comportamentală menit să evalueze calitatea interacţiunii dintre părinte şi copil. Este verbalizarea ce exprimă o judecată favorabilă a unui atribut. . ok?.6-12 ani. . Vorbirea negativă. Poate fi generală sau cu etichetă asociată.Îmi place cum ai aşezat cercurile.. .. . . cu dizabilităţii sau în condiţii de trai foarte dificile.Eşti drăguţ că ai împărţit ciocolata cu mine.Eşti neatent..Copiii ar trebui să vorbească încet.... TPC cuprinde următoarele componente: 1) evaluarea preterapeutică a funcţionării copilului şi familiei (1-2 sesiuni) 2) învăţarea de abilităţi de terapie comportamentală ludică (1 sesiune) 3) antrenarea abilităţilor de terapie a comportamentului prin joc (1-4 sesiuni) 4) învăţare de abilităţi de disciplinare pozitivă (4-6 sesiuni) 5) antrenarea abilităţilor de disciplinare (4-6 sesiuni) 6) evaluarea postterapeutică a funcţionării copilului...Ascultă.. ..Adună astea de pe jos.Eşti un răsfăţat.. . Comenzile indirecte...Ai numărat excelent. Sistemul permite împărţirea pe categorii şi care pot fi utilizate pentru operaţionalizare în studiile de determinare a eficacităţii asupra rezultatelor în cursul şi post intervenţie..Nu ai folosit corect culorile pentru steag. însă poate ajuta la creşterea stimei de sine..De ce nu desenezi o casă?. atingeri ­pozitive) atât pentru părinte cît şi pentru copil – recomandat a fi utilizat pentru perioade de vârstă 3-6 ani.Am să-ţi iau jucăria. . În mod tradiţional terapia este condusă atât timp cât e necesară din punct de vedere clinic.... ... 110 111 ..... şi echipa. ok?. vocalizarea (ex... pentru părinţi: .. Exemple: . 2.... la autorii care propun manualul în următoarele categorii cu titlu de exemplificate.. Comenzile directe.. plângeri) şi comportamentul fizic (ex..uită-te... . Este o sugestie pentru un comportament motor sau ­vocal care se regăseşte sau e cuprins în formularea de întrebări. Exemple de laudă cu etichetă: ..Desenul tău este foarte frumos.Pune-o jos . ..Îmi place.Încetează să te văicăreşti... .. 1.Eşti amabil. cu precauţie celor mai mici datorită difererenţelor în dezvoltarea ­limba­jului... ... .. Exemple de laudă nespecifică/fără etichetă: . produs sau comportament al copilului .. ..Aminteşte-ţi ce ţi-am spus acasă. 3. Zonele care pot fi observate şi cuantificate se regăsesc... .Stai jos şi taci..

indisponiblitatea de a răspunde. atingerea fizică (negativă şi pozitivă). .De ce nu mă laşi în pace?. aşa cum sunt ele enumerate de către Lieberman & van Horn (2005): Această terapie se utilizează în condiţii de securitate fizică şi psihologică pentru copil în viaţa reală (ca fiind primordială).. ..... a) Întrebările care solicită informaţii specifice de la un copil mai degrabă decât răspunsuri scurte (da. ... Ca regulă. vocalizările (ţipete. Exemple: Copil: Porcul ăsta e gras..... 5. Pentru copii: 1. nu-i aşa?.... nu ştiu). învăţare de abilităţi de disciplinare pozitivă.. nu. . . Programul se continuă cu următoarele etape ale terapiei învăţarea de abilităţi de terapie comportamentală ludică.Ai făcut o treabă bună. Comenzile. întrebările.Ştii ceva?. coaching si monitorizare.Nu-i aşa că e drăguţă păpuşa asta?. sunt Întrebări Informative. Alte categorii standardizate sunt: descrierile comportamentale..Eşti o scumpică.. discuţia prosocială...... poate fi o propoziţie declarativă care are acelaşi sens declarat într-o afirmaţie a copilului.Vezi.Dacă nu termini cu ţipatul. .? 6. 112 Părinte: Nu ai voie să mesteci gumă aici.. te pocnesc.Cât e ceasul?. răspunsurile la întrebări sau nonrăspunsurile.. noncomplianţa. plângerile).. o bună cunoaştere de către terapeut a ­n euro-psihologiei dezvoltării precum şi unele consideraţii de natură contraindicativă pentru situaţiile cu abuz la copil. . Făcute de către părinte. Copil: dacă nu-mi dai guma.. am să arunc totul.De ce trebuie mereu să îţi spun?. porcul e gras. Copil: E un mincinos. Copil: Jocul ăsta e amuzant.. Întrebările. .. . discuţiile neutre­. indisponiblitatea la complianţă.Unde-ţi este mintea?. evaluarea postterapeutică a funcţionării copilului. Părinte: Mhm. complianţa. Atingerea negativă şi pozitivă. noncomplianţa la solicitările copilului. aşa-i?. Copil: am să ies pe furiş. indisponiblitatea­pentru complianţă... ­antrenarea abilităţilor de disci­plinare . a familiei şi feedback. vocalizările. Categorii suplimentare considerate pentru părinte: răspunsurile la întrebările copilu­lui. . Părinte: Îţi place jocul asta. etc. b) Întrebări Descriptive/Reflective sunt comentarii sau aserţiuni reflectate în între­bare.. complianţa... Exemple: ....Ai să mergi către uşă?. indisponiblitatea de a răspunde sun alte categorii destinate a fi evaluate la copil ţi pentru interacţiunea diadică. albastru..TIPC necesită training specializat de bază în psihoterapie. .Felul cum te joci şi îl ajuţi e super. care nu necesită un răspuns propriu-zis mai mult de un da sau nu chiar dacă copilul poate da informaţii sau nu răspunde deloc.Asta e culoarea verde. antrenarea abilităţilor de ­terapie a ­comporta­mentului prin joc. nonrăspunsul... răspunsurile la comenzi. . . nu se recomandă pshihoterapia părinte-copil când violenţa domestică este în desfăşurare care pot pune copilul în situaţii de pericol. Exemple: ... Discuţia negativă Exemple: Părinte: Adu cutia Copil: Ia-ţi-o singur. Părinte: Profesorul mi-a zis că te-ai certat...Vrei să construieşti un castel?.... 113 . Afirmaţii declarative.. Se pot face excepţii doar în cazurile în care părintele abuziv este foarte motivat să înceteze abuzurile sub strictă monitorizare a comportamentelor.Asta era piesa pe care o voiai?.Ce ţi-a adus Moş Crăciun?.. Părinte: nu am să te las să te duci la picnic.. Copil: Unde-i piesa albastră? Părinte: Oh..

Goodman. Vol. (1998): Affective Style and Affective Disorders: Perspectives from Affective Neuroscience... (2001): Synaptic Plasticity in the Lateral Amygdala: A Cellular Hypothesis of Fear Conditioning­. S. Campbell. Gavan P. Child Study Laboratory. 26 (2004). University of Florida.. Dutton. R (2006). Bauer. Journal of Interpersonal Violence. 12 (3). D. Lngstrom B. 1099-1113 Cohen. 6.. Calzada. A.. Springer Publishing Company. M. Psychosocial Interventions for Maltreated and Violence-Exposed Children. B. 307. Cortina.­ Trends Cogn. New York. Jounal of Abnormal Psychology­. Journal of Family Psychology. . T. K. Cognition and Emotion. S. Foy. Stress and Trauma. D. E. 311-336. M. LeDoux. (2007): Neurocognitive mechanisms of anxiety: an integrative account. Borkovec. Manual for the Dyadic ParentChild Interaction Coding System. Children and Youth Services review... The Journal of Neuroscience.. Mannarino. Sanjay J. The Mount Sinai Journal Of Medicine. P. CPE. L. (2006): Neurobiology of Anxiety Disorders­and Implications for Treatment. Appel L. Journal of Social Issues. (2008).. S. Murray. Mechanisms. (2000): Trauma Exposure and Alcohol Use in Battered Women. consequences.745-756. Vankos.. Mem.. Eyberg. J..008.A. Chaffin. (2004): Evidence-based treatments in child abuse and neglect. Thayer. 2002. 73 No. McNally.A.. (1999). 1. M. 11. Kubiak. C. October 19. Roseman..1016/j. Kirschbaum C.. D (2000): Explicit Memory Bias for Threat Words in Generalized Anxiety Disorder. Overstreet. A. Levels in Subjects With Social Anxiety Disorder Psychosomatic Medicine 68:000–000 . Davidson. C. Blair. Frederick Westbrook (2006): Predicting danger: The nature­.. (1992): Empowering and Healing the Battered Women: a Model for Assessment and Intervention. (2005): Intimate Partner Violence: Implications­ for Women’s Physical and Mental Health. Bremner J. S. doi:10. Bucureşti. Cerbone. Clark. Schafe. Friedman. M (2008): Intimate partner abuse and PTSD synptomatology: examining mediators and moderators of the abuse-trauma link. 418-425. Violence­Against Women. L. 4.. 7: 941-949.G. (1998): Review : The Neurobiological­ Basis of Anxiety and Fear: Circuits. Brunner-Routledge. A. E. L. Quirk G. (2006): Gender and posttraumatic stress: sexual­ violence as an explanation for women’s increased risk.. 20. (2006): Hypothalamic Blood Flow Correlates Positively With Stress-Induced Cortisol. 115. Neuroscientist.13: 245-253. J. (2005): Lesions of the Basal Amygdala Block Expression of Conditioned Fear But Not Extinction. Ross. Weinfurt.. 9.J. S.. 16-27. J. Centrul Parteneriat pentru Egalitate (2003): Cercetare naţională privind violenţa în familie şi la locul de muncă.. 25(42):9680 –9685. 4: 753-759. Kendall-Tackett (ed) Handbook of Women. A. K. Learn. L.tics. 37-48.B. Hershell. M. S. Garakani A. and Neurochemical Interactions­.. 22. (2002): Clinical Issues in Parent-Child Interaction Therapy. Boggs. University of Florida.. 1998.. Babcock. Sci. Eyberg. 737-766. 4.2007. N. Dutton. Eyberg. 35. F. J. R. M. Integrity Checklist and Session Materials. S. J. în K. Charney D.. H. 64.. McNeil.. C. 4. A...(2005): Women’s Resources­ and Use of Strategies as Risk and Protective Factors for Reabuse Over Time.. Inc.C. Fredrikson M.. E. Bevans. S. Green. Kendall-Tackett.05. .P.A. 6: 809-818. Learning & Memory 8:229–242.Bibliografie: Anglada-Figueroa D. H. Behavior Therapy 31. 2006. S.H. M. S... E. Friederich. J. T.. and neural mechanisms of predictive fear learning. R. M. T. M. B. Wolf O. Violence against Women.T.3. M..330. Charney D. Cognitive and Behavioural Practice. J. M. Furmark. A.. Igelman. Grillon Ch. Nelson. New York. Rodrigues. Parent-Child Interaction Therapy. K. J. J. (2005): Advances and Future Directions­ in the Study of Children’s Neurobiological Responses to Trauma and Violence Exposure. Bishop. B. P. G.

J. Dissociation and Trauma. Freyd. M. ParentChild Interaction Therapy: Application to maltreating parent-child dyads.E. Musser. A (2005): Neural Underpinnings­ of Fear and Its Modulation: Implications for Anxiety Disorders.... Sage Publ. G. P. Biol Psychiatry C.. K. Dezden.C: ZERO TO THREE Press. Olatunji. and Expression of Pavlovian Fear Conditioning. (2004): The Effects of Child Maltreatment on the Hypothalamic-Pituitary-Adrenal Axis. (2005). Lieberman. C. C. M.. M. MacIntosh. Miller. G. 114. Pence. H. Taft. (2006): Rethinking­ the Fear Circuit: The Central Nucleus of the Amygdala Is Required for the Acquisition­. P. H. O¨hman. G. P. Miller. 27(9):2151– 2152 . G. 16-21. I. Sawchuk. West Sussex. Lang.. DePrince). Zebell. A (2000): Fear and anxiety: animal models and human­cognitive psychophysiology. S. M. C.. (2007): A functional analysis of danger and safety signals in anxiety disorders. (2000): Emotion circuits in the brain. King. C.. N. Personality and Individual Differences 36: 1879–1891 Pare.. Whiffer. Scarpa A. Kristensen. Muntean. Oehlberg. Murphy. Schafe. Nemeroff. (2001): Hypnosis. Journal of Abnormal Psychology. (2000): Phasic heart period reactions to cued threat and nonthreat stimuli in generalized anxiety disorder. Timmer. P. B. Consolidation. Coordinating Community Response to Domestic­ Violence. 207-233. Clinical Psychology Review 27: 114–126. Ioannou. E. Davis. F. 4.. (2004): New Vistas on Amygdala Networks in Conditioned Fear. J. S. Urcelay. Mineka. Journal of Interpersonal Violence. B. Affective. K. Van Voorhees E. H.. Cambridge University Press. John Wiley & Sons. (2005). G.26(48):12387–12396 . 2. 3 (3). P. 127. van Horn. (1999). (2005): Intimate Partner Violence and Post-Traumatic Stress Disorder­­Symptoms in Women.): International Handbook of Clinical Hypnosis.Heim. I... D. Thayer. J. în G. S. Psychophysiology. Haworth Press. A.. L. Journal of Interpersonal Violence. Inc. Spiegel. (2004): Vigilance for threat: effects of anxiety­and defensiveness. J. Posttraumatic stress disorder synptomatology among partner of men in treatment­for relationship abuse. Taber. J. M.. Quirk. A.. Osterman. Hurley. A.. G. Lawrence. O. 37: 361–368. 567-580. D. (2001): The Role of Childhood Trauma in the Neurobiology­of Mood and Anxiety Disorders: Preclinical and Clinical Studies. Journal of Affective Disorders 61: 137–159. D. Bloom (eds.. 2: 259-258. Washington. 4.49:1023–1039. Neurosci.. T. Friedman. Cognitive. (2001): Exploring the Nature of Traumatic­memory: Combining Clinical Knowledge with laboratory Methods . (2007): The Central Amygdala Joins the Lateral Amygdala in the Fear Memory Part. Acta Psycologica. Van der Kolk. (2000): Exploring the Counselor’s Experience of Working with Perpetrators and Survivors of Domestic Violence. Urquiza. . B. E. P. Johnsen.. Steed. Anne P. Hopper. 393-412. J Neurophysiol 92: 1–9. S.B. B.. (2005): Don’t hit my mommy! A Manual for ChildParent Psychotherapy with Young witnesses of Family Violence.. M. J. The Journal of Neuroscience. A. J. J. LeDoux J. L. J Neuropsychiatry­Clin Neurosci 17:1. Rev.. Molina. Gabbard.. 15. (2003): Functional neuroanatomy of emotions: A meta-analysis. B.G. 29 (2005). McGrath. E. Th. Bradley. LTD. 488-492. C. Revista de Securitate Comunitară. November 29. Ledoux. C. C. 20. L.. Murphz. A. F... Inc.. & Behavioral Neuroscience 2003. 4. 23:155–184.. M. A. E. 2001. D. The Journal of Neuroscience. Mogg. Burrows. Trauma and Cognitive­Science (ed. Iliffe. Nimmo-Smith. T. D. Jennifer J. C. Woods. The relevance of recent developments in classical­conditioning to understanding the etiology and maintainance of anxiety disorders... O. B. February 28.psychiatryonline. 20. R. Annu.. V... K. Shepard. LeDoux J. (2005): Twenty Years of Progress in the Study of Trauma. M. (2008).. R. 852-842. J.. Lohr. J. Stanley­.. Journal of Interperssonal Violence. W. D. Trauma Violence Abuse 5. E. S.. Borkovec.. (2001): Faţa nevăzută a violenţei domestice – consideraţii etologice şi efecte psihologice.org Wilensky. 394-402. 333.. M. Child Abuse & Neglect. Winter 2005 http://neuro.

Studii şi cercetări asupra fenomenului de abuz şi neglijare. În desfaşurarea intervenţiei specifice activităţii sale. lucrători ai Centrului. În afara activităţilor desfăşurate în cadrul Centrelor. încadrarea lor in nomenclatorul ­servicii­lor ­fiind la categoria “ servicii sociale fără cazare” Limite privind beneficiarii Persoanele care beneficiaza direct şi fără discriminare de serviciile oferite de Centrele de Consiliere sunt în general definite în urmatoarele limite: Statut: persoană afectată direct sau indirect de abuz sau neglijare. Limite juridice Centrele nu au personalitate juridică proprie. Activităţi de lobby şi advocacy 4.Timpul şi spaţiul alocat fiecărui caz trebuie să fie ­suficiente pentru o abordare de calitate. echipa nu este abilitată să ia măsuri administrative în afara perimetrului Centrului. 4.desemnaţi de conducerea organizaţiei sau filialei – pot compărea în ­calitate de martori în diversele acţiuni legale. 2. De aceea Centrele de Consiliere trebuie să fie ­deschise către majoritatea dintre aceste direcţii. altele decât cele terapeutice. Să împărtăşească celorlalte centre centre experienţa dobândită astfel. Campanii de prevenire a abuzului şi neglijării 3. Activităţile curente care se desfăşoara în Centrele de Consiliere sunt: 1. trebuie avute în vedere şi o serie de cheltuieli caracteristice activităţilor sociale. echipa se situează în inferioritate faţă de autorităţile abilitate ale statului şi faţă de îngrijitorul legal al copilului. Din acest punct de vedere. Să nu fie încălcate drepturile şi interesele copiilor aflaţi în evidenţa 2. Limite în investigarea cazului Echipele Centrului nu sunt abilitate să stabilească adevarul cu privire la cazul de abuz sau neglijare pe cale juridică. echipele lucrează şi la nivelul comunităţii. să soluţioneze în întregime problematica abuzului şi neglijării copilului. Centrele nu sunt înca acreditate ca şi cabinete medicale . cum ar fi cele pentru acte medico-legale. etc. 3. Lucrătorii Centrelor nu se pot angaja în a oferi sprijin material către beneficiari. Cursuri de pregătire a membrilor echipelor de lucru şi a voluntarilor. Tipuri de activităţi desfăşurate de echipa centrelor în comunitate. 2.ANEXE: ANEXA 1 Activităţi ale Centrelor de Consiliere pentru Copil şi Familie – Salvaţi Copiii România Vârsta: copiii afectaţi de abuz sau neglijare sunt consideraţi a fi între varstele de 0-18 ani.Atunci când se elaborează un buget sau o cerere de finanţare. Mediatizarea fenomenului de abuz şi neglijare 5. metodologice. Celelete persoane implicate sau interesate în abuz sau neglijare nu au limită de vârstă în a fi acceptaţi ca şi beneficiari ai serviciilor. Întalniri ale echipelor de lucru pentru evaluarea cazurilor şi stabilirea ­planurilor de intervenţie. Activităţi de educare şi informare a altor categorii profesionale şi sociale implicate sau interesate în domeniul abuzului şi neglijării. comunicaţii. Accesul beneficiarilor în Centrele de Consiliere Abuzul şi neglijarea sunt două fenomene care pot fi întâlnite pretutindeni ­acolo unde se desfaşoară viaţa copiilor. Limite administrative. Menţionăm procedurile recomandate pentru facilitarea accesului din cele mai importante medii în care trăiesc copiii: II . Limite ale activităţii Centrelor de Consiliere Organizaţia Salvaţi Copiii nu-şi propune ca. Şedinţe de terapie şi consiliere individuală şi familială. prin activitatea Centrelor. Limite privind metodologiile locale Centrele vor putea adopta variante locale ale prezentei metodologii cu următoarele condiţii: 1. Să nu fie diminuată calitatea serviciilor oferite 3. I Limite privind resursele Membrii echipelor vor planifica activitatea lor astfel încât să se încadreze în ­bugetele aflate la dispoziţie. Acolo unde este cerut sau acceptat de instanţă. Enumerăm câteva limite prevăzute de echipele de lucru în stadiul în care se aflau Centrele de atunci când a fost elaborată prezenta metodologie de lucru. ele sunt înfiinţate sub răspunderea juridică a Organizaţiei Salvaţi Copiii sau a filialelor acesteia.transport. ci mai degrabă din perspectiva psiho-socială. Elaborarea materialelor informative. educative. lucrătorii din cadrul echipei vor pune accentul în primul rând pe perspectiva copilului (conform Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului). Astfel. în activităţi precum: 1. Tipuri de activităţi care se desfaşoară în Centrele de Consiliere. apoi pe cea a familiei şi în cele din urmă pe perspectiva juridică. persoane ­implicate direct sau indirect în abuz sau neglijare (inclusiv persoana care exercită neglijarea sau abuzul). decât atunci când acesta este prevăzut în activitatea de asistenţă socială.

Riscul de repetare a situaţiilor de abuz sau neglijare – se evaluează prin tehnica menţionată la punctul 4. terapie existenţială. psihodramă).Terapiile de grup (familială sistemică.Stabilirea unui plan general de intervenţie în sitauţie de criză . Acest fapt recomandă implicarea ­grupuluişi mai ales a leaderului natural al acestuia. ludoterapie. Tehnici de psihoterapie recomandate Din experienţa Centrelor de Consiliere ale Organizaţiei Salvaţi Copiii reiese că tehnicile de psihoterapie cele mai indicate pentru abordarea copilului abuzat sau neglijat ar putea fi următoarele: Grupul psihoterapiilor individuale: cognitiv-comportamentală . după cum. ­adesea fără cunoştinţa personalului de îngrijire. -Viaţa cotidiană oficială se desfaşoară după un program comun rigid.Program educaţional individualizat Tehnici de consiliere . Riscul direct asupra sănătăţii somatice. dar o vor accepta dacă sunt scoşi de la o activitate neplacută. Riscul de afectare acută a personalităţii – se evalueaza prin evaluare psihologică şi psihiatrică în sitauţie de criză 3. ea trebuie verificată. lucrătorul Centrului să adopte o atitudine care să fie percepută ca fiind suportivă pentru echipa de lucru din instituţia respectivă. ceea ce modifică în scurt timp datele problemei . cu accent pe persoana incriminată Managementul cazului Activitatea de management al cazului include: .în identificarea cazurilor şi a ­evenimentelor sugestive­pentru abuz şi neglijare. Cazul trebuie urmărit prin: . ce. Riscul de afectare pe termen lung a dezvoltării.Logopedie . i se acordă mai degrabă un număr şi o localizare după aşezarea patului în salon. -Copilul nu dispune de spaţiu intim şi nici de suficiente obiecte personale. în abordarea copiilor din instituţii. care să fie menţionate în fişa de evidenţă completă.­Familia este adesea afectată profound în capacităţile ei de protejare şi îngrijire a copilului .Copilul nu este abilitat să-şi apere interesele în situaţii defavorizante ca acestea . cu ora fixă de masă. Riscul de recădere în situaţia de abuz sau neglijare se estimează prin evaluarea mediului în care trăieşte copilul .Prin natura lor. etc. date fiind următoarele considerente: . Tehnici recuperatorii speciale . după diagnosticul acordat. De aceea. abuzul şi neglijarea prezintă riscuri majore de repetare. odată sugerată identitatea unui copil abuzat .Managementul stresului . Se recomandă ca. artterapie.Programarea întâlnirilor şi accentuarea punctualităţii . De aceea. urmează ( Goffman ) : -Identitatea copilului este minimalizată.Individuală . când şi unde va aborda un anume aspect al cazului) IV .Stabilirea unui plan de intervenţie pentru fiecare caz în parte . trebuie ţinut cont de caracteristicile unei instituţii totale. Cu puţină atenţie poate fi identificat totuşi un loc preferat de copilul respectiv pentru a purta o discuţie securizantă.se evaluează prin examen clinic pediatric­ 2.Abordarea copiilor aflaţi în instituţii de îngrijire Pentru abordarea cazurilor de abuz şi neglijare din instituţiile de îngrijire cu cazare. prin ancheta socială 5.Menţinerea contactului cu cât mai multe persoane din anturajul copilului.se evaluează prin urmărirea şi examinarea psihologică periodică a cazului cel puţin odată la şase luni 4.Copilul se află în proces rapid de dezvoltare.Susţinerea contractului terapeutic . Fiecare întâlnire cu copilul sau familia sa trebuie să aducă date noi.în cazul adolescenţilor.Consiliere organizaţională III Urmărirea cazului Cazurile de abuz şi neglijare asupra copilului trebuie să beneficieze de o urmărire insistentă a evoluţiei. precum şi cu lucrătorul social sau alt profesionist aflat în contact cu acesta. -Cele mai importante evenimente se desfaşoară după legile grupului.Stimularea ariilor de deszvoltare . de exemplu. Evaluarea riscurilor Categoriile de risc pe care trebuie să le evalueze echipa centrului sunt: 1. copiii vor refuza o discuţie care interferează .Clarificarea rolurilor profesionale în echipă (cine.Consiliere familială .Este contraindicată constrângerea sau şantajarea beneficiarului pentru a participa la programul de intervenţie în cazul său­.

Echipa este supervizată managerial de către persoana desemnată de Organizaţie Funcţionarea curentă a Centrului Condiţii de lucru Centrul de Consiliere funcţionează în baza următoarelor condiţii: . Voluntarii sunt supervizaţi în grup şi individual de căte un membru al echipei 4.Recunoşterea competenţelor şi a limitelor profesionale . când se stabileşte planul de intervenţie .Monitorizarea şi evaluarea evoluţiei cazului Supervizarea interna a activităţii Lucrul concret cu cazul face obiectul următoarelor trepte de supervizare: 1.  cestor momente li se pot adăuga situaţiile speciale ivite pe parcursul evoluţiei A cazului­:­ 2. prin strategii de coping (sporirea capacităţii de confruntare cu dificultăţi acute) .Jurist .după colectarea informaţiei preliminare.Asistent social . Lucrătorul individual este supervizat de către echipa iî cel puţin două momente ale evoluţiei : .Consilier familial V VI .Regulament de ordine interioară . Lucrătorul individual este secondat de un coleg de echipă calificat într-o tehnică de intervenţie care necesită atestare 3.Program de lucru afişat .Medic specialist în psihiatria copilului şi adolescentului .Pregătirea continuă a membrilor echipei .Regulament de activitate a voluntarilor Componenţa echipei Echipa Centrului de Consiliere are următoarea componenţă recomandată: .Împărtăşirea informaţiei asupra cazului .Respectul faţa de persoană şi munca celorlalţi membrii . Principii de lucru Principiile care guvernează activitatea echipei sunt: .Prevenirea vicitimizării şi revictimizării.Psiholog ..Abordarea specifică şi individualizată pentru copil abuzat.Dotare minimă menţionată în anexă .Descrierea postului fiecărui lucrător angajat în cadrul Centrului .Participarea la iniţiativele echipei .la încheierea fişei de evidenţă completă .Respectarea deontologiei profesionale. aggressor şi familie­ .

3........... Frecvenţa şedinţelor de consiliere: . specificaţi ­problemele...... Pe ce anume se cheltuiesc banii la d – voastră în familie? 5................. Cât de des cumpăraţi mâncare? Unde faceţi cumpărăturile? Unde se păstrează mâncarea? 8... Aveţi datorii? 6. 4. Cum afectează problemele d –voastră financiare viaţa de familie? Întrebări privind condiţiile fizice 1. Luaţi parte la activităţi în comun cu vecinii? 10.... . Credeţi că spaţiul este adecvat nevoilor familiei? Dacă nu.............. 4... în calitate de tutore al copilului . Cine face curăţenie în casă? VIII .. Cum vă înţelegeţi cu vecinii? 5... dar a doua sau a treia ? 7... se angajează să respecte­acest contract... unele informaţii primite în cadrul şedinţelor de consiliere/terapie trebuiesc ­transmise membrilor echipei multidisciplinare pentru bunăstarea clientului. Întrebări privind reţeaua familială 1.............. Cum sunt dormitoarele? Cine cu cine doarme? Sunt adecvate nevoile copiilor? 6....... 2.... Care sunt sursele d – voastră de venit? 2... 3. 2.... 5....... când însuşi clientul a pus sau pune sau poate pune în pericol viaţa altor ­persoane.. Cu care din membrii familiei te vezi sau vorbeşti mai des? Cât de des? 2. Există cineva (profesionist) cu care aţi dori să aveţi mai multe / mai puţine contacte? Care ar fi motivul? 9.. Există electricitate. Dacă aveţi probleme cui vă adresaţi prima dată. baie....... Cât de des mergeţi la biserică? Tutorele ...... excepţii făcând următoarele situaţii : 1.. încălzire. în calitate de consilier psihologic şi ..................... WC? 7...uri sau alte instituţii) sunteţi în legătură? Cât de des? Cu ce anume vă ajută? 8. De câtă vreme locuiţi în această casă? Unde şi cât aţi stat înainte? De câte ori v-aţi mutat în ultimii ani? Aveţi acte? 2.. În prezent datoraţi cuiva bani sau aveţi urgent de plătit cheltuieli? 7........ Scopurile consilierii/terapiei sunt: a... În cadrul acestui contract se stipulează următoarele : 1... Vă place sau nu această casă? De ce? 3..............ANEXA 2 CONTRACT TERAPEUTIC ANEXA 3 GHID DE INTERVIU – FAMILIE Încheiat între ......... beneficiar al şedinţelor de consiliere din cadrul Centrului de Consiliere pentru Copil şi Familie din cadrul Organizaţiei “Salvaţi Copiii” Iaşi.. mă angajez să respect confidenţialitatea şedinţelor....voastră cu care aţi pierdut contactul sau care a murit? 6. este sau poate fi pusă în pericol .... canalizare... fără declinarea identităţii subiectului . din cele relatate de client reiese că viaţa sa a fost.. Care este motivul sau natura contactelor? 3........ Cine se ocupă de cheltuiala banilor? 3...... reprezentat de ……………. unele informaţii primite în cadrul şedinţelor de consiliere/terapie pot ­constitui ­subiectul unor lucrări cu caracter ştiinţific sau sesiuni de comunicare între profesionişti ......... Cu ce agenţii profesionale (ONG....................... b......... în calitate de tutore........ Data : ................... În calitate de consilier psihologic al clientului ………………....... Cine sunt prietenii d – voastră? Descrierea naturii acestor relaţii.. Cine hotărăşte pe ce se cheltuiesc banii? 4.. Cum v-aţi descrie locuinţa – în câteva atribute? 4........... ca reprezentant al clientului .... c..... Durata şedinţei de consiliere/terapie este: ... Există o persoană importantă pentru d ..... Semnătura clientului Semnătura consilierului psihologic VII Întrebări privind situaţia financiară 1...

felul în care mănâncă. jucării. ? 11. Care sunt punctele în care cădeţi / sau nu de acord cu partenerul? 9. Credeţi că şcoala l-ar putea ajuta? 5. plânge sau cheamă pe cineva ? 14. Ce îi place cel mai mult? (ex. cum? Întrebări privind atitudinea faţă de copil 1. să ajungă / sau să facă în viaţă? 4. activităţi. Vă place ceva în mod special la acest copil? 5. Ce credeţi că vrea copilul dv. Care a fost motivul pentru care ei au probleme? 3. fuge. pentru cât timp? Cum s-a terminat şi ce simţiţi acum pentru acea căsnicie? 4. ? 11. Ce v-a atras la el? 6. Cum aţi descrie relaţia dv. Are uneori accese de furie (sau mai des)? 9. Cine este mai apropiat de cine în familie? (alianţele) 13. sau ale partenerului. problemele dv. felul în care răspunde surorii. Aţi mai fost căsătorit? Dacă da.) 3. Cum v-aţi întâlnit partenerul? 5. relaţia d-voastră. cu copiii? 2. Întrebări privind relaţia de cuplu şi interacţiunea socială 1. mâncare etc. Care sunt principalele preocupări ale familiei dv. Cu cine locuiţi în prezent? De cât timp durează această relaţie? 3. Îl pedepseşti dacă nu te ascultă? Dacă da. Cum răspunde copilul? Se supune sau se opune? Te ignoră. Ce vă place cel mai mult / cel mai puţin la partenerul dv. Aţi avut probleme cât timp a frecventat şcoala? Care au fost? Percepţiile părinţilor asupra problemelor copilului 1.? 8. nu este necesar să fie adresate în mod direct clientului. cu cine şi de câtă vreme? 2.Aceste întrebări se pot transforma în obiective de urmărit când se fac vizite în familie sau când se realizează ancheta socială. În general se poartă bine. Este câteodată agresiv cu ceilalţi copii sau cu tine? 10. Despre ce discutaţi de obicei cu partenerul – despre copii. Ce face foarte bine? 4. Vă deranjează ceva în mod special la acest copil (un comportament anume. Cum îl determine pe copil să facă ce îi spui tu? 13. somnul )? 6. S-a întâmplat să distrugă obiecte sau pereţii din cauza furiei? XIX X . Când au început aceste probleme? 7. cum aţi descrie comportamentul lui? 8. Sunteţi căsătorit? Dacă da. Cum v-aţi descrie copilul – în trăsături fizice şi de personalitate? 2. A existat o schimbare recentă în comportamentul lui? 12. Care sunt regulile casei? Cine face aceste reguli? Cine le încalcă? 12. Mai doriţi alţi copiii? Folosiţi contraceptive? 10. Care a fost părerea familiei d – voastră despre această relaţie? 7. despre familia dv.

.......................... XII ........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... ................................................ .......................................................................................................................................................................................................................................gradul de instruire.................................................................................................................................................anul...............................vârsta......................... Bunici /persoana care îngrijeşte copilul............................................ Durata terapiei .............................. Date despre structura familiei: nr ............................................................. Consliere ......................................................................... .............................................luna......................................................................................................................................................... .................................................................................................................................................................................. Evoluţia.................................. .................. Profilul psihologic: ...................................................................................................................... Ocupaţia....................................................................................membri............................................................................................................................................................................................. .................................................................................................................................................. Adresa........................................................................ Ameliorat ............. XI Dacă a întrerupt tratamentul sau programul de recuperare(de ce ) ................................................................................................................................................................................................................... ............................................................... Starea de sănătate a copilului........................................................................... Data apariţiei acestora şi contextul .............................................................................................................................................................................................................................................................. Date anamnestice: Simptome ...... Tata............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................ .......................................................................................................................................................................................................... Evoluţia tulburărilor ........................................................................................ Tratament psihiatric(ce) ............................................................................................................................. Alt tratament medical ......................................... Venitul lunar ...................................................................................................................................................................................................... ............................................................................................................................vârsta..................................... Dacă a urmat un tratament (ce fel) ....Prenume.................................................................................................................. ............................................................. Problema pentru care se adresează Centrului.....................................ocupaţia...................................... .....................ANEXA 4 FIŞĂ DE INTERVENŢIE PSIHOTERAPEUTICĂ ŞI EVOLUŢIE A CAZULUI Date demografice: Nume................................................................................................................................ .................... Starea de sănătate a familiei..................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Concluzii: .............. .......................................................... ................................................................................ .............................. Vindecat ...................................................................... ........................................................................................ ......................................... ........................ .................gradul de instruire....... ............................................................. Dacă s-a adresat pentru consultaţie unui alt serviciu(care) ........................... Data naşterii: ziua........... ....................................................................................................................................................................................................................... Psihoterapie (tipul) ... Mama................................................... ...............................................................ocupaţia................................................................................................................................................................................ .......................................................................................................................... .............................. .................................................................... .......................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... ................................Pregătire......................................................................................................................................................... ................... Întrerupt tratament ...................................... Instituţia/persoana care trimite cazul........................................................................................ Diagnostic: ........................................ ... ............................Sex........................................

Gândire: 6.Motivaţie şi controlul impulsurilor: .Probleme/arii de conflict/ strategii de rezolvare a problemelor: V.Aspect general: . coşmaruri. Fidelitatea relatării: a) Teste psihologice aplicate : b) concluzii asupra profilului psihologic: Pierderi nerezolvate (doliu prelungit): Stresori recenţi: VI.Apetit: .Comunicare verbală: VII. somn întrerupt:.Percepţie: 3.ANEXA 5 EVALUAREA STĂRII DE SĂNĂTATE MENTALĂ I. ANTECEDENTE PERSONALE FAMILIALE Traume: Separări/mutări:- 2. Activitate: 8. EXAMEN PSIHIC 1.PROBLEMA IDENTIFICATĂ VIII.DATE ANAMNESTICE : Nume si prenume: Vârsta şi data naşterii: Sexul: Adresa: Caz referit de: Motivul : Pregătire: II. pavor nocturn. OBIECTIVE TERAPEUTICE IX OBSERVAŢII ŞI RECOMANDĂRI Data evaluării XIII XIV Examinator . Memorie: 5. PERCEPŢIA SITUAŢIEI a) de copil: Probleme cu legea: b) de familie: IV.Modificări ale somnului.Atenţie: 4.Sexualitate: .Rezistenţa la frustrare .Comunicare nonverbală: .ANTECEDENTE PERSONALE PATOLOGICE Psihiatrice: Medicale: Toxicomanii: III.Afectivitate: 7.Atitudine generală: .Agresivitate: .Prezentare generală: ..

• Renunţarea clientului. Data Psiholog Nume Prenume Vârsta Adresa Nume client Prezent Absent Obiectivul şedinţei: Problema: Număr şedinţe: Perioada: Motivul închiderii cazului: • Atingerea obiectivelor. • Schimbarea oiectivelor sau nevoilor clientului. Informaţii noi: Subiecte abordate: Intervenţia: Scurtă motivare: Răspuns: Programarea şedinţei viitoare/Obiectivul şedinţei: XV XVI . • Rezultate nesemnificative în consiliere/terapie. • Mutarea/decesul clientului.ANEXA 7 RAPORT ȘEDINȚĂ ANEXA 6 FIŞĂ DE ÎNCHIDERE A CAZULUI Nr. • Preluarea cazului de către alte instituţii cu profil similar.

............................................ Caracterul educației........................... Evenimente și situații traumatizante.....................................Prenume.............................. numărul de şedinţe. Tipul de caz • NEGLIJARE • ABUZ FIZIC • ABUZ EMOȚIONAL • ABUZ SEXUAL • EXPLOATARE SEXUALĂ • EXPLOATARE ECONOMICĂ • ALTELE XVII XVIII ....................................................................................ANEXA 8 PLANUL TERAPEUTIC ANEXA 9 FIŞĂ DE EVALUARE PSIHOLOGICĂ Data întocmirii: Clientul : Problema: DATE PERSONALE Nume........................................ adaptarea la eșecuri și evenimente deosebite.......................................................................................Telefon......................................................................Domiciliul................................................................................................ ............................Sex......................................................................... DATE DESPRE STRUCTURA FAMILIEI (numărul membrilor familiei......................................... ANTECEDENTE FAMILIALE SI SOCIALE Relații intrafamiliale................................. Relații extrafamiliale........... Date despre activitatea preșcolară/școlară a copilului (randamentul........................Ocupaţia......................................................................... • Obiective • Mijloace de obţinere a schimbării (tehnici şi metode utilzate............................................................................................................................... .............................................................. Data naşterii............................................................................... gradul de instruire................................. Instituţia/persoana care se adresează Centrului............................................................................................................................... Factori de risc în familie............................... ocupaţia) ............. ........................................ ....... resurse) • Evoluţie • Modificări ale planului terapeutic (dacă este cazul) • Recomandări şi concluzii Responsabil de caz.................................. Atitudinea părinților față de copil............................................................................................ ................................................................................................................................... vârsta.....................

.................................... DATE DESPRE AGRESOR Numele............................................. CONCLUZII ASUPRA PROFILULUI PSIHOLOGIC ................................................... .........................................................................................................................................................Ocupația....................................... ................................................................................................... Dezvoltare intelectuală...Prenumele...........................................................................Adresă................................. EXAMENE: MEDICAL................................................................................................................................................................ PSIHIATRIC................................................................... ......... OBSERVAȚII ȘI RECOMANDĂRI................................................. ......................... Stare afectiv ...STAREA PREZENTĂ Istoricul cazului.......................................................................................... Psiholog RELAȚIA AGRESORULUI CU VICTIMA • Părinte • În relație de concubinaj cu unul din părinți • Rudă • Persoana căreia i-a fost incredințat • Persoana care îl îngrijește • Personal al școlii • Altele EVALUAREA PSIHOLOGICĂ A COPILULUI Modul de relaționare a) comunicare nonverbală.. b) comunicare verbală....................................................... Acuze........ PROGRAMARE PENTRU CONSILIERE SI PSIHOTERAPIE........................emoțională............................................... Antecedente................................................. ...................................................................................................................................................................................... Vârstă..................................... Împrejurări în care au apărut acuzele.. ................................................................................................................... .................................................. Caracteristicile adultului....................................................................................................... PSIHOLOGIC (efectuate înainte de a se adresa Centrului).......................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... XIX XX ......................... ................................................................................................................................... Starea generală.......................................................................................................................................................................................................................................................................................................Sex......................................................