Filiala Iași

1,2,3 .............paşi în reabilitarea
copilului care a suferit o traumă
- Ghid pentru terapeuţi -

Material realizat în cadrul proiectului: Servicii comunitare de reabilitare psihologică
pentru copii şi adolescenţi, finanţat de Uniunea Europeană prin programul PHARE
2006 -Suport pentru dezvoltarea serviciilor comunitare de sănătate mintală şi
dezinstituţionalizarea persoanelor cu probleme de sănătate mintală. Componenta B –
Dezvoltarea centrelor comunitare de sănătate mintală
Parteneri în cadrul proiectului: Spitalul Clinic de Psihiatrie Socola Iaşi şi Asociaţia
Română pentru Terapia şi Studiul Traumei

CUPRINS
1. Trauma la copii: caracteristici dependente de dezvoltare, factori de risc vs.
rezilienţă, tipuri de psihopatologie şi criterii diagnostice ............................... 5
2. Semne de recunoaştere a copilului abuzat. Consecinţele abuzului asupra
dezvoltării şi integrării psiho - sociale a copilului ........................................ 23
3. Intervenţii validate ştiinţific asupra traumei la copii; modelul intervenţiei cognitiv­comportamentale focalizate pe traumă (trauma-focused cognitive- behavioral
therapy,TF-CBT) ................................................................................................... 41
4. Trauma prin violenţă. Violenţa familială ca formă specifică ........................ 85
5. Modele de intervenţie. Reguli de lucru în cazurile de abuz sexual din perspectivă
psihosocială ................................................................................................. 107
ANEXE:
ANEXA 1: Activităţi în cadrul Centrelor de Consiliere ........................................ I
ANEXA 2: Model de Contract terapeutic ......................................................... VII
ANEXA 3: Ghid de interviu cu familia copilului ............................................ VIII
ANEXA 4: Fişă de intervenţie psihoterapeutică şi evoluţie a cazului ............... XI
ANEXA 5: Fişă de Evaluare a stării de sănătate mintală ................................. XIII
ANEXA 6: Fişă de închidere a cazului ............................................................. XVI
ANEXA 7: Model de Raport de şedinţă .......................................................... XVII
ANEXA 8: Model de Plan terapeutic............................................................. XVIII
ANEXA 9: Model de Fişă de evaluare psihologică .......................................... XIX

a fost martoră la sau a fost confruntată cu un eveniment/evenimente care au implicat­ moartea. 2006). Iniţial. *Oana Benga este conferenţiar universitar doctor în cadrul Catedrei de Psihologie a Universităţii “Babes-Bolyai” 5 . FACTORI DE RISC VS. diagnosticabilă atât la adulţi. cum ar fi dezastrele ­naturale sau provocate de om. cât şi la copii şi adolescenţi. în SUA. Oana Benga* Problematica traumei este de regulă abordată din perspectivă clinică. În primul rând. DSM-IV-TR. cea a tulburării de stres posttraumatic. 1. 2000 – versiunea în limba română 2003). deşi statistici recente sugerează. diagnosticabil clinic (van der Kolk. se poate vorbi despre expunerea la un eveniment traumatic atunci când o persoană a experienţiat. Dr. chiar dacă analizăm fenomenul din perspectiva copiilor ca victime propriu-zise ale evenimentelor traumatice. tabloul rămâne complex.1 Definiţie Potrivit manualelor de diagnostic (de exemplu. actele teroriste. arousal ridicat. 1 din 8 copii sub 17 ani sunt victime ale abuzului sau neglijării severe (Perry & Szalavitz. ameninţarea cu moartea. oricât de comprehensive . Hansen & Saxe. indiferent de vârstă. 2002. Astfel. (devenite­) cotidiene în viaţa unor adulţi sau copii. că. Univ. Definiţiile recente lărgesc însă aria ­evenimentelor cu potenţial traumatic incluzând experienţe repetate. se considera că au valenţe traumatice acele evenimente stresante ieşite din comun. copiii pot fi mai terifiaţi atunci când sunt martori ai stărilor de panică.mai ales atunci când este în focus trauma la copii. TIPURI DE PSIHOPATOLOGIE ŞI CRITERII DIAGNOSTICE Conf. doar o treime dintre aceştia dezvoltă stres posttraumatic. decât atunci când sunt ei înşişi ameninţaţi. 2009) – foarte probabil ca rezultat al interacţiunii factori de risc – factori de rezilienţă. vătămarea corporală gravă sau periclitarea integrităţii corporale proprii ori a altora. Circumscrierea caracteristicilor evenimentului traumatic şi a răspunsului la acesta depăşeşte însă graniţele unor astfel de definiţii. abuzul fizic sau sexual recurent. declanşate brusc. În al doilea rând. precum expunerea la violenţă familială sau comunitară.TRAUMA LA COPII: CARACTERISTICI DEPENDENTE DE DEZVOLTARE. American Psychiatric Association. războiul. REZILIENŢĂ. şoc ale adulţilor ca răspuns la evenimente traumatice (cu atât mai mult dacă este vorba de persoane semnificative). de exemplu.

2007) oferă o operaţionalizare utilă atât pentru diagnostic cât şi pentru intervenţia individualizată. amplificând numărul şi severitatea simptomelor. ci este supus unor experienţe abuzive repetate. modelul tripartit propus de Webb (2004. fiind astfel privaţi de „pregătirea psihologică” pentru evenimentul stresant. • Măsura expunerii la violenţă/ rănire/ durere (martor/victimă) Riscul de a dezvolta simptome de stres postraumatic creşte atunci când copiii sunt victime ale violenţei.a fi împărtăşit o astfel de experienţă cu ceilalţi duce la reducerea stigmei victimizării. socială. abuz fizic repetat). Proximitatea emoţională poate avea efecte similare. consecinţele experienţierii traumei de către copii sunt mult mai pervazive decât în cazul adulţilor. 1. Există însă şi cazuri în care situaţiile de viaţă devin progresiv critice (boala terminală a unui membru al familiei. Din această perspectivă. Chiar şi pentru cei care au traversat trauma individual (de exemplu. impactul unor astfel de evenimente traumatice cronice. Uneori cele două tipuri de traumă coexistă. ca victime ale incestului). Adesea.. De altfel. complexe. datorată unui ­singur ­eveniment/şoc versus trauma de tip 2. afectând multiple arii de funcţionare: cognitivă. trei categorii de factori aflaţi în interacţiune influenţează răspunsul particular al unui copil la un eveniment sau o serie de evenimente traumatice: • Natura evenimentului traumatic • Factorii individuali • Factorii de mediu Natura evenimentului traumatic (după Webb.2 Factori care afectează răspunsul copiilor la un eveniment traumatic Complexitatea fenomenului traumei la copii impune luarea în considerare­ a unor multipli factori atunci când este analizat răspunsul individual la un eveniment­ traumatic.În al treilea rând. participarea la grupurile de suport constituite din copii cu experienţe de viaţă similare poate fi extrem de benefică. Deşi ambele tipuri pot determina dezvoltarea patologiei. Aceste consecinţe multidimensionale sunt cu atât mai pronunţate cu cât copilul nu este victimă a unor incidente traumatice izolate. mai ales că expunerea prin mass-media la evenimente şocante – auditiv şi vizual – poate duce la traumatizarea vicariantă (McCann & Pearlman. trauma de tip 2 de regulă duce la o severitate mai mare a ­simptomatologiei şi la o durată mai mare a intervenţiei terapeutice. precipitată de o serie de evenimente ­traumatice. răspunsurile senzoriale intense şi sentimentul ameninţării cu moartea contribuie la această accentuare a simptomatologiei. 2005). unele evenimente traumatice (dezastre naturale. în particular. Pentru a surprinde caracteristicile unor astfel de copii . mai ales atunci când ei înşişi nu îşi pot gestiona frica sau anxietatea. în funcţie de perioada de dezvoltare în care se află copilul. protejarea excesivă a copiilor de către adulţi altfel bine intenţionaţi 6 face ca adesea cei mici să fie expuşi doar în ultimul moment la evenimentul critic.victime ale abuzului de durată. Bineînţeles. • Proximitatea evenimentului traumatic Proximitatea fizică a evenimentului traumatic creşte şansele de dezvoltare a tulburării de stres posttraumatic. se constată la copii şi exacerbarea reacţiilor posttraumatice prin expunerea­ la mass-media (Pine. Vulnerabilitatea sistemului nervos. Dar. emoţională. fizică. nici adulţii nu ştiu cum să le vorbească. 2009). afectate major în traumă (Cook et al. moartea subită a unui părinte) sunt prin natura lor impredictbile. 1992) sau tulburarea traumatică de dezvoltare (van der Kolk. 2005). mai ales a regiunilor care susţin mecanismele de autoreglare. care face ca un eveniment altfel minor (o notă proastă) să declanşeze criza copilului. 2007) • Eveniment anticipat versus neaşteptat Predictibilitatea evenimentului stresant face mai uşoară înţelegerea şi asimilarea acestuia. Din păcate. Acest factor este dependent de vârstă. după cum afirmam şi anterior. Costello & Masten. în interiorul mediului familial. se creează o stare de vulnerabilitate. prelungite. fiind violat astfel însuşi sentimentul de securitate necesar dezvoltării sale normale (Hansen & Saxe. pentru a se proteja de impactul negativ al amintirilor despre aceasta. au fost propuse noi categorii nosologice precum tulburarea complexă de stres posttraumatic (Herman. Conform acestui model. • Eveniment singular sau recurent: Tip 1 (acut) versus Tip 2 (cronic) În cazul unui stres acumulat pe o durata mai mare de timp (de exemplu. întrucât importanţa şi influenţa prietenilor se manifestă începând cu vârsta şcolară. 2005). 1990). Terr (1991) a propus distincţia între trauma de tip 1. este diferită la vârste diferite. oferind posibilitatea înţelegerii şi acceptării treptate a pierderii viitoare. este diferit. părăsirea domiciliului de către unul dintre părinţi în urma divorţului). • Experienţa traumatică solitară sau împărtăşită cu alţii Deşi orice eveniment traumatic este experienţiat personal. ipostaza de martor poate să ducă la experienţierea 7 . În al patrulea rând. repetitive. Uneori însă victimele îi evită pe cei care au co-experienţiat trauma. faţă de situaţia în care sunt doar martori ai unor astfel de acte.

întrucât expunerea la traumă nu “întăreşte” persoana . Alte studii sugerează că axa HPA poate fi influenţată de foarte timpuriu­. • Caracteristicile temperamentale Temperamentul dificil. Cu atât mai mult cu cât copiii­ mai mari înţeleg complexitatea comportamentului şi motivaţiei umane. faţă de băieţi. în cele orientale . De aceea este esenţială luarea în considerare a backgroundului cultural în diagnosticul şi intervenţia asupra traumei la copii. Dar şi boala fizică. inclusiv traumatici. Se consideră astfel că un polimorfism genetic­. care determină reducerea eficienţei transcripţiei. cum ar fi variabilele familiale şi tipul de traumă. de persoana de ataşament sunt experienţe de pierdere­ psihologică traumatice prin însăşi natura lor. varianta scurtă a genei transportorului serotoninei 5-HT (SLC6A4 aflată pe cromozomul­17q12). 2009) • Vârsta/nivelul de dezvoltare/nivelul cognitiv al copilului Deşi manifestările tulburării de stres postraumatic sunt diferite în funcţie de vârsta cronologică şi de nivelul de dezvoltare al copilului.karma budistă . este critică vârsta copilului. • Natura pierderii/ morţii/ distrugerii Moartea/separarea de familie.sau considerat drept pedeapsă de la Dumnezeu. iar inteligenţa verbală pare a fi cel mai puternic factor protector împotriva dezvoltării simptomatologiei tulburării de stres posttraumatic (Silva et al. în urma unor dezastre naturale sau a abuzului fizic/ sexual. • Genul Unele studii au arătat că. şi pot ajunge la pierderea încrederii­ în oameni şi la anxietate crescută. pentru a-i asigura pe copii că experienţele lor curente nu sunt tipice pentru toţi oamenii şi că binele este mai puternic decât răul din lume. 2007. pare a fi un factor de risc pentru dezvoltarea psihopatologiei legate de traumă. Factorii individuali (după Webb. ajustarea înainte de traumă – prezenţa unor experienţe anterioare traumatice/de pierdere psihologică. şi acceptat ca atare . Molteni. precursor al neuroticismului ca dimensiune a personalităţii. Răspunsul la un eveniment traumatic curent este complicat dacă sunt activate experienţe anterioare de pierdere şi doliu psihologic.pot apărea mai multe somatizări şi mai puţine simptome psihologice­. semnificaţia specifică atribuită traumei. 2007). Factorii de mediu (după Webb. Fang & Chen (2004) au atras atenţia asupra ignorării de către unii părinţi chinezi din New York a simptomelor postraumatice (coşmaruri. • Atribuirea cauzalităţii: act aleator/ voinţă divină versus act deliberat/ uman Atunci când evenimentele traumatice sunt consecinţele unor acte umane provocate­ deliberat. Alţi factori individuali care par să moduleze impactul evenimentului traumatic ar fi: etnia/rasa/statutul minoritar. agresivitate) şi probleme de relaţionare. inclusiv specifice stresului posttraumatic. prezenţa unor simptome de stres posttraumatic sau a altor tulburări de intensitate clinică. ci creşte şansele de ­dezvoltare ulterioară a simptomatologiei de stres posttraumatic (Silva. 2004). Inclusiv reacţia adulţilor la simptomele copiilor este filtrată prin credinţele lor culturale şi religioase: de exemplu. care poate fi determinată genetic. 2000). ar influenţa vulnerabilitatea amigdalei la stimuli negativi (Hariri et al. Patt-Horenczyk. performanţă şcolară redusă) ale copiilor lor. Aici este critică intervenţia. începând cu vârsta de 27-28 săptămâni. care poate fi receptat ca parte a ciclului vieţii. Racagni & Riva. stilul de ­coping: evitare versus confruntare. impactul lor negativ este mai puternic. 8 9 . Şi în ceea ce priveşte acest factor. Rice & Tucker-Levin. fetele sunt mai afectate decât băieţii.neajutorării şi confuziei. la care se manifestă mai degrabă simptome de externalizare (ADHD.de exemplu­. deci reducerea recuperării serotoninei de la nivel sinaptic. iritabil. nu s-a putut demonstra că ar exista vârste de vulnerabilitate maximă. se pare că este vorba de manifestarea mai multor simptome de internalizare. modificări traduse ulterior în probleme de autoreglare ale copilului (atât ca nivel de activare cât şi emoţional şi cognitiv) (Fumagalli. 2002). a sistemului limbic şi a cortexului prefrontal.. De asemenea. Conform unor modele temperamentale multidimensionale cum este cel al lui Rothbart. venite din partea celor apropiaţi. încă din perioada prenatală. de fapt. ar duce la alterarea axei HPA. Inteligenţa generală de nivel superior reprezintă un factor de rezilienţă. dezvoltate după 11 septembrie. În general vârsta interacţionează cu alţi factori. 2007) • Cultura În culturile care nu încurajează exprimarea deschisă a emoţiilor . poate precipita dezvoltarea psihopato­logiei. nu doar hiperreactivitatea la stimuli negativi ci prezenţa în acelaşi timp a dificultăţilor în autoreglare determină vulnerabilitatea crescută a unui individ la stresori. inclusiv­ caracterul­ răuvoitor al unor astfel de acţiuni. Credinţele şi practicile religioase influenţează la rândul lor impactul evenimentului­ traumatic. în cazul fetelor. după cum susţine ipoteza reprogramării fetale: expunerea prelungită la stres în uter. Rabinowitz. pierderea predictibilităţii mediului (ca urmare a unei catastrofe naturale sau a unui atac terorist) poate fi la fel de stresantă. Hiperreactivitatea la stres este susţinută la nivel neurobiologic de hiperactivarea axei HPA (hipotalamo-pituitaro-adrenală). ce impune restricţii tempo­rare sau permanente asupra vieţii copilului. mai ales dacă este vorba despre acte umane de violenţă.

atenţie la anxietăţile părinţilor .modificări în comportament.regresie comportamentală . scăderea performanţei şcolare Preadolescenţă şi adolescenţă (12-18 ani) .«freezing » . mai ales prin intermediul unor programe extracuriculare. cu marcarea acelor persoane care sunt cele mai importante pentru copil şi îşi pot asuma statutul de persoane de referinţă/ figuri de ataşament. Când însă aceştia sunt la rândul lor traumatizaţi sau copleşiţi.frică generalizată . ori sunt cei care au provocat trauma copilului.frica de emoţiile legate de traumă . Pentru aceasta. preocupări legate de pericole potenţiale . lipsa responsivităţii .3 Caracteristici dependente de dezvoltare ale răspunsului copiilor la evenimente traumatice (Pynoos & Nader. DeWolfe. 1.confuzie.« ingheţare ». 1993). este importantă cunoaşterea şi exploatarea lor în abordarea terapeutică individualizată.reprezintă adesea sursa primară de rezilienţă a copilului.anxietate de separare .neajutorare. în familiile sărace. transmiţând ideea unui adult pe care te poţi baza în momente dificile.incapacitate de concentrare. stare de confuzie .îngrijorare sau grijă excesivă pentru ceilalţi . imobilizare bruscă a întregului corp . De aceea. La rândul său. şcoala/prietenii pot reprezenta un refugiu sau dimpotrivă o sursă de ameninţare pentru copil. pasivitate.tresărire la sunete puternice/neobişnuite . accese de furie .reacţie de evitare. pierderi ale abilităţilor motorii sau lingvistice) . ostracizare) cu aceştia. Probabil impactul acestora este atât de mare deoarece ei induc securitate copilului. pentru a identifica acele persoane care pot oferi suport copilului aflat în criză. coşmaruri . comportamente de “agăţare” în raport cu adulţii de referinţă .explicaţii magice pentru a “umple golurile” în înţelegerea evenimentelor . primii adulţi cu care se întâlneşte copilul­ şi care îl salvează din situaţia critică.refuz şcolar . neobişnuit . desfăşurate sub monitorizarea­ unor adulţi care sunt deopotrivă protectori şi modele pozitive. „îngerii salvatori”. este utilă realizarea genogramei.dificultăţi în identificarea emoţiilor . Atât factorii individuali cât şi cei de mediu pot fi factori de risc sau de rezilienţă. răspunsuri de alarmă la stimuli vizuali sau senzaţii fizice legate de traumă Vârsta şcolară (6-11 ani) . înţelegerea inadecvată a evenimentelor traumatice . dureri de cap) .acuze somatice (dureri de stomac. lipsa verbalizărilor .inabilitatea de a înţelege permanenţa morţii .tulburări de somn.comportamente agresive.dificultăţi în a vorbi despre eveniment.îngrijorare legată de securitatea proprie/ a celorlalţi. statut socioeconomic. vină .arousal ridicat. nivel de educaţie) afectează răspunsul particular la criză sau traumă: de exemplu­. Din păcate asemenea programe extracuriculare sunt rare mai ales în mediile dezavantajate­. distractibilitate.anxietate legată de moarte .pierderea interesului pentru activităţi .simptome somatice (durere) .cel mai evident în joc . personalitate . se apelează la familia extinsă. mediul este adesea departe de a fi suportiv şi securizant­pentru copil. 2001) Copilăria timpurie (0-3 ani) şi vârsta preşcolară (3-6 ani) . plâns excesiv. coşmaruri . Caracteristicile demografice ale membrilor familiei (vârstă. frică generalizată . comunitatea­ poate fi în sine o sursă de insecuritate şi ameninţare pentru copil.responsabilitate.anxietate de separare.nelinişte.emoţii negative la stimuli care amintesc de traumă .anxietate evidentă.inclusiv cognitivă 10 .conştiinţă de sine exacerbată 11 . • Şcoala/prietenii/ suportul comunitar Dincolo de cercul familial. sau dimpotrivă poate fi o sursă de valori alternative.joc traumatic repetitiv . dispoziţie afectivă.durere/doliu psihologic legat de abandonul copilului de către adultul de referinţă .• Familia şi relaţiile de ataşament Familia nucleară – părinţii .regresie (enuresis. în funcţie de cât de confortabil­ se simte el în mijlocul tovarăşilor săi de vârstă. O categorie particulară de persoane care pot deveni figuri de ataşament sunt acei „first responders”. respectiv de preponderenţa relaţiilor pozitive sau negative (de respingere.tulburări de somn.

cortexul prefrontal – atât regiunea­orbitofrontală cât şi cea dorsolaterală. coşmaruri Este importantă cunoaşterea şi exploatarea acestor diferenţe ontogenetice în abordarea­ ­­terapeutică. poate fi acut (sub 3 luni) sau cronic (peste trei luni). care va semnaliza pericolul chiar şi atunci când se confruntă cu stimuli neutri/ambigui. agresivitate: comportament de “agăţare”. 13 . der Kolk. Compromiterea de către stres a structurilor frontale duce la hiperactivarea amigdalei. “Amorţirea” responsivităţii. susţinându-se că viitorul DSM-V probabil va conţine şi diagnosticul de stres traumatic complex/tulburarea complexă de stres posttraumatic (Herman. Creşterea arousal-ului: tulburări de somn. În dezvoltarea normală. Apariţia unor frici noi. Necesitatea unor rafinări la nivelul nosologiei a fost semnalată însă de mai mulţi autori. 2009) au atras atenţia asupra unor multiple structuri cerebrale care par a fi afectate de evenimentele­ traumatice din copilărie. Creierul unui copil care a suferit o traumă este afectat mai ales la nivelul structurilor frontale. Studiile realizate până în prezent (sintetizate de Ford. 2009).dorinţa de răzbunare. aria Broca. dezvoltat ca urmare a unor stresori de natură interpersonală. distres la amorse ale traumei. tulburări alimentare. manualul DC: 0-3 (Zero to Three . hipocampul­. la nivelul căreia este activat circuitul primitiv de “supravieţuire”.4 Impactul evenimentelor traumatice asupra creierului în dezvoltare Evenimentele traumatice experienţiate în copilărie îşi pun amprenta nu doar asupra unui sistem de procesare a informaţiei cognitive şi emoţionale aflat în dezvoltare. 2009). care coordonează autoreglarea cognitivă și emoțională. frica de toaletă şi/sau alte frici care nu sunt normale această perioadă de vârstă. 2005. 2005). răspunsuri la traumă orientate pe acţiune . pierderea abilităţilor/regres în dezvoltare c. cu acţiune prelungită.revoltă.modificări apărute brusc ale relaţiilor cu ceilalţi .efort de a se distanţa de sentimentele de ruşine. DSM-IV-TR) operează distincţia între sindromul acut de stres şi sindromul de stres posttraumatic. episoade de disociere b. funcţii executive). Dereglarea capacităţii de autoreglare se răsfrânge însă nu doar asupra procesării stimulilor emoţionali. 1992.. întrucât diferite regiuni cerebrale prezintă o vulnerabilitate crescută la vârste diferite. autoreglării. comportamente­ de risc .acte de punere în pericol a propriei vieţi .focalizare pe sine accentuată . comportament agresiv. violenţă. procesării de informaţie (atenţie. afect restrictiv.5 Tipuri de psihopatologie şi criterii diagnostice Manualele de diagnostic clinic consacrate (de exemplu. pierderi traumatice. corpul calos. atenţia selectivă şi procesarea preferenţiala a expresiei de furie la copiii care au suferit abuzuri.vulnerabilitate la accidente . Criteriile clinice pe baza cărora se poate pune acest diagnostic precoce sunt următoarele: a. umilire . sau interferenţă cu dezvoltarea: izolare socială. izolare socială . 1. cortexul prefrontal preia controlul asupra amigdalei. Impactul traumei asupra structurilor neurobiologice se poate traduce prin modificări structurale­. modificări funcţionale şi/sau modificări biochimice (dereglarea axei HPA). 2005) propune categoria diagnostică a tulburării de stres traumatic. cortexul cingulat anterior. Modificările produse sunt depedente de vârstă. rebeliune acasă sau la şcoală . van der Kolk & Courtois.tulburări de somn.depresie. în funcţie de durata simptomelor.declin în performanţa şcolară . structură responsabilă de reacţia de alarmă/apărare. rezolvarea de probleme). compulsiv sau distanţarea de ceilalţi pentru a-şi gestiona tensiunea emoţională . Manifestările psihopatologice se pot instala şi la vârste foarte mici. 2005). 1. de aceea pentru intervalul de vârstă 0-3 ani. O formă particulară a acestei tulburări complexe ar fi stresul traumatic apărut în cursul dezvoltării/tulburarea traumatică de dezvoltare (developmental trauma disorder. ci şi asupra unui sistem nervos în curs de maturizare. extremi. Aceste experienţe traumatice produc alterări severe şi de durată în sistemele neurobiologice­ care stau la baza emoţiilor. care se manifestă de timpuriu. Re-experienţierea evenimentului traumatic : joc repetitiv. ca urmare a unor experienţe precoce de abuz sexual sau fizic. Astfel se poate explica. ci afectează şi controlul impulsurilor şi/sau funcţionarea cognitivă (de exemplu. 1994.comportament de tip acting-out determinatdetraumă:acting out sexual. hipervigilenţă d.implicarea în activităţi. Ford & Courtois. memorie. conştiinţei (disociere) şi ataşamentului (Ford & Cloitre. sau alterarea capacităţii lor de discriminare a emoţiilor negative (furie versus tristeţe) şi “lărgirea categoriei” de furie (Pollak. sau a altor disfuncţii/întreruperi în relaţia copilului cu figura de ataşament. 12 de exemplu. vină. câmp atenţional redus. alterările la nivelul acestor structuri corelând cu simptomatologia de tip stres posttraumatic: amigdala. care la rândul său.

.mediu familial consistent .abilitatea de a distinge expresii emoţionale: în jur de 5 luni. Astfel. mânie 3-6 luni. ce te face totuşi să zâmbeşti? Măcar puţin? . Rice & Groves. încredere în sine. Malchiodi.Şanse maxime de a dezvolta tulburarea de stres traumatic în primii trei ani de viaţă există atunci când viaţa/securitatea părintelui sau a persoanei de ataşament este pusă în pericol – a fi martor la un eveniment traumatic fiind mult mai critic decât a fi victimă. se discută din ce în ce mai mult despre importanţa rezilienţei la traumă. . 1. Morin & Linares. rutine . focalizare a atenţiei). verbale. este necesară prezenţa unor abilităţi cognitive şi emoţionale corespunzătoare vârstei de aproximativ 9 luni. Este important de reţinut că apariţia unei tulburări de stres traumatic este constrânsă de prezenţa unor abilităţi cognitive şi emoţionale ale copilului. tulburare de ataşament reactiv. hobby-uri. .6 Rezilienţă şi dezvoltare posttraumatică În contextul în care nu orice experienţiere a unui eveniment traumatic duce la dezvoltarea simptomatologiei tipice stresului posttraumatic. Factorii de rezilienţă pot fi aşadar deopotrivă factori individuali şi de mediu.modelarea reacţiilor pozitive de către părinţi . Ataşamentul părinte-copil oferă resurse care cresc abilităţile de coping: optimism.În ciuda a tot ce s-a întâmplat. probleme atenţionale sau de hiperactivitate. pentru a putea pune un diagnostic de tulburare de stres traumatic. 2004). 2005): . Distincţia dintre cei doi termeni ar fi aceea că. abia la 2-3 ani este posibilă însă verbalizarea unei amintiri explicite a evenimentului traumatic. după cum sugerează Scheeringa & Gaensbauer (2000). 2005. şi chiar despre fenomenul creşterii/dezvoltării posttraumatice. . copiii cu un ataşament securizant au răspunsuri mult mai organizate­ în timpul evenimentului şi pot procesa psihologic materialul ­traumatic. dacă rezilienţa se referă la capacitatea de a reveni la „nivelul de plutire”.exprimarea comportamentală . Steele & Kuban (2008) au propus utilizarea unui set de întrebări care pot avea valoare euristică în evaluarea rezilienţei unui copil: . care se dezvoltă progresiv.sociabilitatea dezvoltată între 2-7 luni. afectată de ataşament la sfârşitul primului an de viaţă.optimism legat de propria persoană şi de viitor . De asemenea. abilităţi speciale . încredere în ceilalţi. din punct de vedere psihologic. îngrijorare 4 luni. explicită . ataşamentul permite reglarea stresului.exprimarea verbală a unei naraţiuni despre traumă .de la naştere. Cohen.de la 9 luni exprimată comportamental (prin imitaţie amânată). dezvoltarea mecanismelor atenţionale (selectivitate. se vor caracteriza­ prin emoţii pozitive şi funcţionare psihologică sănătoasă o dată cu trecerea timpului­(Bonanno. 1996.depinde de competenţa motorie a copilului. atât la adulţi cât şi la copii. 2009). REZILIENŢA Studiile sugerează că. cei mai consistenţi sunt (după Cloitre. tristeţe în jur de 3 luni. este important de realizat diagnosticul diferenţial cu alte probleme clinice: anxietate. orarul dezvoltării acestor abilităţi ar fi următorul: . . somn neliniştit). 2008). este acceptat faptul că rezilienţa există dinaintea traumei. dezvoltarea­ capacităţii de mentalizare (reflecţia în termeni psihologici asupra comportamentului propriu/ al unei alte persoane) (Main.abilităţile perceptuale pentru reprezentarea traumei – prezente de la naştere. ­structurându-l­într-o naraţiune coerentă.capacitatea de a cere ajutor adultului . Identificarea nivelului de rezilienţă nu este o operaţiune facilă. frică 6 luni.părinte sau persoană de îngrijire stabilă. Steele & Kuban. La nivel neurobiologic un ataşament securizant­ permite dezvoltarea unui sistem nervos eficient în reglarea ­arousal-ului datorat­ crizei/traumei. experienţe şcolare pozitive . familie extinsă suportivă. cel mai puternic factor de rezilienţă pare a fi relaţia cu părintele sau un alt adult de referinţă. doar rar exprimată verbal înainte de 18 luni. depresie. tulburare de tip opoziţionist. surpriză 3-4 luni. deşi copiii rezilienţi vor avea unele reacţii tranzitorii în raport cu evenimentul traumatic (preocupare accentuată. când ţi-ai dat seama că lucrurile sunt distractive/caraghioase? Indiferent de vârsta la care se manifestă simptomele de stres posttraumatic­. capacitatea de a dezvolta relaţii cu ceilalţi. identitate culturală Aşadar. .tradiţii. ei nu vor dezvolta patologie de tip stres posttraumatic. ritualuri. 14 15 .talente. Papo & O’Neill.distres de la naştere. de funcţionare anterioară.abilităţi superioare cognitive. ţi s-a întâmplat să râzi. plină de afecţiune. Dintre factorii asociaţi cu rezilienţa la copii.doar la 28-36 luni. În mod unanim. narativă doar în jur de 36 luni. Dintre toţi. cu sens. de rezolvare de probleme . dimpotrivă.În ciuda a tot ce s-a întâmplat.exprimarea afectivă .conexiuni culturale puternice.memoria: implicită . creşterea posttraumatică reflectă îmbunătăţirea funcţionării psihologice într-unul sau mai multe aspecte în urma traumei (Malchiodi.capacitatea de autoreglare a comportamentului .

maturitate psihologică şi emoţională .rezilienţă crescută 16 .familie. cu prietenii. sau chiar în raport cu evenimentul traumatic).Pe o scară de la 1 la 10. 17 . Se pot realiza şi o serie de activităţi prin care copiii conştientizează ce anume au învăţat din traumă.colaj foto al „grupului meu de suport” .crearea unui scut personal . pentru a-l ajuta pe copil să înţeleagă că nu este de vină pentru ce s-a întâmplat .ciclul vieţii unui fluture .Ce apreciezi acum mai mult decât înainte de evenimentul traumatic? . prieteni. categoric? .În urma traumei. Steele & Kuban. alţi supravieţuitori ai traumei. se pot folosi păpuşi şi un sac de hârtie. crearea unui desen sau colaj intitulat „lucrurile bune despre mine” (acasă. unde 10 înseamnă „contează cel mai mult”.înţelegere mai bună a valorilor şi scopurilor personale. 2004).7-12 ani: crearea împreună cu părintele a unui desen sau colaj (din fotografii) care să reprezinte o amintire pozivă. plastilină. îmbunătăţirea relaţiilor interpersonale (Ungerleider. conştientizarea unor noi posibilităţi. şi nu va renunţa. 2003. figurarea echipelor de salvare­sau de ajutor umanitar în desenele copiilor supravieţuitori ai ­tsunami-ului­. crearea unui mediu securizant pentru un personaj .un carton. este ascultat activ.Dezvoltarea unei naraţiuni coerente despre traumă (prin care copilul îşi spune povestea. supravieţuitorii atacurilor teroriste din Israel sunt stimulaţi să îşi imagineze un dispozitiv de neutralizat rachetele. unde 10 înseamnă „cel mai bine”. adaptate vârstei şi nivelului de dezvoltare al copilului: . după tot ce li s-a întâmplat?”. sau ai uraganului Katrina). care să fie decorat cu imagini sau cuvinte care răspund la întrebări precum ”Ce te face să te simţi puternic? Ce ai învăţat din ceea ce s-a întâmplat? De la eveniment încoace.Crezi că îţi vei reveni la „linia de plutire”? Ai început deja să o faci? . inventarea unei soluţii la o problemă sau situaţie problematică (de exemplu.scrierea unui jurnal.Planurile tale de viitor s-au schimbat de când ţi s-a întâmplat acest lucru sau nu? În cazul copiilor de vârste mai mici.Sprijin pentru a înţelege faptul că nu e el de vină pentru ce i s-a întâmplat.valorizare crescută a relaţiilor interpersonale Pentru identificarea dezvoltării posttraumatice au fost de asemenea propuse o serie de întrebări cu valoare euristică (Malchiodi. pictură.Pe o scară de la 1 la 10. siguranţă personală.La 3-6 ani: desen. Oare cum de mai pot face asta. în ciuda experienţei traumei şi pierderii Relaţia părinte-copil poate fi îmbogăţită şi prin activităţi care presupun experienţe senzoriale comune. cu povestea despre supravieţuire De asemenea. sau o ascunzătoare subacvatică) CREŞTEREA/DEZVOLTAREA POSTTRAUMATICĂ Optimizarea funcţionării psihologice ca rezultat al „lecţiei” în­vă­ţate în urma traumei este un domeniu relativ nou de studiu.. copiii pot fi antrenaţi în discuţii pe marginea desenelor proprii (Echterling & Stewart. unde 10 înseamnă „cel mai stresant”. plăcută. Tedeschi & Calhoun.Favorizarea amintirilor pozitive.Ai putea spune despre tine că eşti genul de persoană care nu renunţă niciodată.Susţinerea suportului social de la persoane semnificative . grupuri de suport. a sensului vieţii . în ciuda a tot ce s-a ţi întâmplat? . ce anume nu mai este pentru tine absolut. ce te face să te simţi bucuros?” . la şcoală. Persoanele caracterizate prin creştere sau dezvoltare posttraumatică ajung la o apreciere mai mare a vieţii.metamorfoza din omidă în fluture. accentuarea sentimentului de forţă sau putere personală.Crezi că îi poţi ajuta pe cei care au trecut printr-o situaţie similară? . unde ai plasa acum familia şi prietenii ? . Copiii şi adolescenţii care ajung la o astfel de dezvoltare postratumatică manifestă: . neajutorare.Pe o scară de la 1 la 10. . sau alte reprezentări vizuale) .De când s-a întâmplat acel lucru. La cei mici. cât de mult stres ai trăit? .mai multă compasiune şi empatie pentru ceilalţi . iar experienţa sa personală este validată).crearea unui colaj „puternic versus lipsit de putere” – cu reamintirea situaţiilor care i-au inspirat putere vs. în ce fel aceasta i-a ajutat să devină mai puternici şi să descopere lucruri noi despre ei înşişi şi despre lume: . crezi că faci mai multe sau mai puţine lucruri? Promovarea creşterii posttraumatice se poate face pe trei dimensiuni principale: . 2008): „Văd că în desenul tău mama şi copilul îşi zâmbesc. Promovarea rezilienţei se poate face la nivelul a trei dimensiuni fundamentale: -S  usţinerea relaţiei de ataşament părinte-copil/ părinte-persoană de referinţă . „Oare cum se simte fetiţa când îi ajută pe ceilalţi?”. pentru cocon .viziune mai complexă asupra vieţii . 2008): . cântece . stimă de sine ale copilului .o cutie/un cuib în care să se simtă în siguranţă. cât de bine te simţi după această criză/acest moment dificil din viaţa ta? (eventual termometrul emoţiilor. se sugerează că rezilienţa poate fi identificată şi prin analiza desenelor lor (de exemplu. .Î ntărirea sentimentelor de competenţă.

Risk. 390-398. Malchiodi (Editor). & van der Kolk. Psychiatric Annals. M. M. D. R. Weinberger. Treating traumatized children. A. & Stewart. & J. D. A.. Children’s resilience in the face of trauma. Blending play therapy with cognitive behavioral therapy. .. G. Treating complex traumatic­ stress disorders... Courtois & J. Ford. F. (2005). Treating complex traumatic stress disorders. Egan. In C. J. Ford (Editors). (2009). 81. Serotonin transporter genetic variation and the response of the human amygdala. L... Olafson. Creative crisis intervention techniques with children and adolescents. Molteni. Best practices in psychotherapy for children and adolescents. 400 – 403. G.L. New York: Guilford Press. A. McCann. B. & J. J. Cohen. Community outreach and education to deal with cultural resistance to mental health services. Overview of the field of attachment. Ford. J. B. M. (2005). (2001). Loss and human resilience.. 193-206. D. A. & Szalavitz... (1996).. C. (2009). DeRosa. O.G. In D. & Riva. K.A.. Ford (Editors). A. Mattay. L. A.. J. Evidence­based and other effective treatments and techniques.. W. Courtois & J. (1990). An evidence-based guide. 237-243. A replication of the model integrating cognitive behavioral play therapy into child and family treatment. A. Tessitore. Rabinowitz. DSM-IV-TR (2003).. 377-392. K.. A. Blaustein. S. A. Applied and Preventive Psychology. Morin. Papa. Kagan. Pegasus. M. & O’Neill. Herman.. New York: Taylor & Francis. (2009). Pat-Horenczyk. Pat-Horenczyk. Brom. Pat-Horenczyk. (2008). Parenting in the throes of traumatic events: risks and protection­. Stress during development­: impact on neuroplasticity and relevance to psychopathology. R. D. (2002). (1992). DeWolfe. An evidence-based guide. Mental Health Response to Mass Violence and Terrorism: A Training Manual for Mental Health Workers and Human Service Workers.. Malchiodi (Editor). Fera. L. In C.­ In D. 297. New York: Guilford Press. Journal of Traumatic Stress. M.D. 3. & Tucker-Levin. Echterling.. I. Kolachana. Fumagalli. Progress­in Neurobiology. New Jersey: John Willey­& Sons. B.. Inc. Vicarious traumatization: A framework for understanding the psychological effects of working with victims.. Creative interventions with traumatized children. Creative interventions with thraumatized children. & Cloitre. Resilience and posttraumatic growth in traumatized children. N. 2. (2009). In A. & Courtois. J. 10. D. (2009). Hariri. & Saxe. A. Science. London. In C. London: The Guilford Press. A. 5. An evidence-based guide. Cloitre. Cloitre.. R. C. D. Malchiodi.S.R. D. 131-149. R. M. C.F. Treating complex traumatic stress disorders. resilience and recovery. Complex PTSD: A syndrome in survivors of prolonged and repeated trauma. G. Hubbard. Ford (Editors). A. Manual de diagnostic şi statistică a tulburărilor mintale.. & Pearlman. B. resilience and recovery. Lanktree. R. Cook.. (2008). Bucureşti: Ed. New York. Treating traumatized children­.. & Kuban. M. In N. Racagni . Spinazzola. 35. (2007). R.. Mallah. The search for risk and protective factors in childhood PTSD: From variables to processes. Rice. (2004). Journal of Consulting and Clinical Psychology. The boy who was raised as a dog. (2006). London: The Guilford Press. Main... Complex trauma in children and adolescents. F. New York: Basic Books.. New York. E.. D.. J. G. 64. T. Goldman. R. 197-217. D. Ford. Introduction to the special section on attachment and psychopathology­: 2. A. Neurobiological and developmental research: clinical implications. New York: New York University Child Study Center.. In C. Hansen. Webb (Editor). Mass trauma and violence: Helping families and children cope. & Chen. L. A. New York : Guilford Press. Ford. R... In C. London.. Brom. 5. Ford (Editors). R. R. J. New York. M. V. Liautaud. Journal of Traumatic Stress. A. & Linares. London: The Guilford Press. Trauma systems therapy. Fang. A. Risk. Steele. Perry. D..Bibliografie Bonanno.. Drewes (Editor). Courtois & J. (2001). (2009). A. New York: Taylor & Francis. C. D. Defining and understanding complex trauma and complex traumatic stress disorders. Ford (Editors).

R. Posttraumatic growth: Conceptual foundations and empirical evidence. M. Developmental trauma disorder. Zero to Three (2005). (2002). J.. Van der Kolk. (2005). & Groves. & Gaensbauer. (1991).Pine. (2004). New York : Guilford Press. Treating Trauma Survivors with PTSD. . Trauma.. A. D. B. (2000). 5.P. Matzner. S. Van der Kolk. B. (2005).A. group and family treatment. 30. Posttraumatic stress disorder. 1-18. 1781-1792. 401-408. Washington: Zero to Three Press. B. 157. 18. Zeanah (Editor). (2000). & Dummit. N. Scheeringa. 35. Hope and healing: A caregivers’s guide to helping­young children affected by trauma.. Development and Psychopathology. The assessment and treatment of complex PTSD. 385-388. second edition. 1-3. A. L.. DC: American Psychiatric Press. Inc. S. G. In R. Ungerleider. In C. Posttraumatic growth: Understanding a new field of research­. R. (2005). C.M. Tedeschi.. 15. K.J. American Journal of Psychiatry. 148. Washington. G. Wilson & R. S. New York-London: Plenum Press. (2004). 1. In J. American Journal Psychiatry. Costello. S. & Masten. 5. DC:0-3R—Diagnosing Infant and Early Childhood Mental Health and Developmental Disorders. International handbook of traumatic stress syndromes.S. B. Van der Kolk. 1229-1235. ­Neuropsychopharmacology.. Play therapy with children in crisis.. M. Early adversity and mechanisms of plasticity: Integrating affective neuroscience with developmental approaches to psychopathology. K. 735-752. Beverly (Editors). Alpert. Psychiatric Annals. New York: Guilford Press. & Nader.. Webb. F. (2007). New York: The Guilford Press. S. 17. L.A. & Calhoun.. Journal of Traumatic Stress. Rice. and developmental­ psychopathology: The effects of war and terrorism on children. T. Childhood traumas: An outline and overview.R. proximity. Individual.. A. Washington: Zero to Three Press. Pynoos.D. D.H. Stress and vulnerability to Posttraumatic Stress Disorder in children and adolescents. Pollak. (2003). 10. Yehuda (Editor). M. Silva. F.. Terr. R.. Webb. Mass trauma and violence: Helping families and children cope. Singh. 10-20. (1993) Issues in the treatment of post-traumatic stress in children and adolescents. & Courtois. Munoz. S. S. Editorial comments: Complex developmental­trauma. The Prevention Researcher. (2005). Psychological Inquiry. N. (2005). Handbook of Infant Mental Health. B. B.

asistenţi sociali. Raportarea unui caz suspectat de abuz al copilului este responsabilitatea fiecărui adult care vine în contact cu un astfel de caz. iar pentru profesionişti (cadre didactice. coordonator de programe în cadrul Asociației Salvați Copiii Iași 23 . Abuzul copiilor include abuzul fizic. implicând comportamente cooperante pentru a creşte siguranţa şi /sau scădea durerea în timpul victimizării 3.SEMNE DE RECUNOAŞTERE A COPILULUI ABUZAT. Asemenea reacţii post-traumatice pot avea cu uşurinţă impact asupra maturizării psihologice­şi sociale ulterioare. cadre medicale. despre alţii şi despre lume. Acomodare la continuarea abuzului. abuzul emoţional/psihologic. etc. neglijarea şi abuzul sexual. intervenţiei şi ­tratamentului unui caz de abuz asupra copilului. ducând la o dezvoltare potenţial atipică şi disfuncţională. schimbări ale dezvoltării normale psihologice. Toţi terapeuţii ar trebui să fie familiarizaţi cu identificarea familiilor cu risc de abuz. când îşi stabilesc relaţiile cu propriile stări şi când sunt dobândite pentru prima dată abilităţile de cooperare­. consecinţele abuzului asupra dezvoltării copilului par să apară în măcar trei stadii: 1. să poată identifica cazurile de maltratare. copiii abuzaţi resimt disfuncţionalităţi psihologice. Spre deosebire de adulţi.) o obligaţie stabilită de Legea 272/2004. precum şi cu resursele ­interdisciplinare şi comunitare disponibile victimelor şi familiilor afectate de abuz al copiilor. implicând stres post-traumatic. Elaborare pe termen lung şi acomodare secundară: (a)consecinţele reacţiilor iniţiale şi acomodările legate de abuz asupra dezvoltării psihologice ulterioare a individului (b) răspunsurile cooperante ale supravieţuitorului la disforia legată de abuz * Mighiu Corina este psihoterapeut principal în terapie de familie. Cunoaşterea acestor semne specifice. Indiferent de tipul specific de maltratare. Un terapeut poate participa în stadii diferite ale prevenirii. Reacţiile iniţiale la victimizare. psihologi.SOCIALE A COPILULUI Psihoterapeut Principal Corina Mighiu* În literatura de specialitate sunt prezentate o serie de semne specifice ale neglijării şi abuzului. Ca şi alte victime. poliţişti. CONSECINŢELE ABUZULUI ASUPRA DEZVOLTĂRII ŞI INTEGRĂRII PSIHO . ei sunt traumatizaţi în timpul perioadei celei mai critice din viaţa lor: când se formează părerile despre sine. afect dureros şi distorsiuni cognitive 2. ajută profesionistul care lucrează cu copii.

• hipo.pare excesiv de docil. escoriaţii (urme de zgârieturi). mai ales când este vorba despre propriul copil. prin repetare­. • neigienizat. din nevoia disperată de a atrage atenţia. . Comunicarea este dificilă. cap. cu reacţii de apărare fizică nemotivate . • care nu-şi cunoaşte ziua naşterii ori primeşte în dar obiecte nepotrivite.dificultăţi de învăţare. SEMNE ALE DIFERITELOR FORME DE ABUZ Abuzul fizic Orice adult crede că-şi poate exercita liber dreptul de a-l pedepsi pe copil. carenţe alimentare. • cu retard şcolar. . pe fata. • care nu are cu cine vorbi despre problemele sale ori nu are un program de viaţă adecvat vârstei sale. . greţuri. • introvert.mânie. diverse cenestopatii). • insuficient de matur ca dezvoltare volitivă.motivează ciudat urmele de pe corp /nu-şi aminteşte cauza lor.comportamente dezordonate. • zgârieturi.vulnerabilitate la situaţii stresante. risc substanţial pentru sănătate/integritate corporală. cât şi asistarea acestuia la scenele de violenţă dintre părinţi. . • insomnie precoce. dureri abdominale. în neconcordanţă cu faptele comise. . • fracturi osoase. Violenţa este trăită ca o modalitate de schimb. . paralizii oculare. trasul de păr sau chiar otrăvirea. prea ridicat de toleranţă a frustrărilor. • bolnăvicios. are tulburări de atenţie. . .evită orice confruntare cu părintele. • incapabil să comunice. absenteism. coma). • enurezis. • rahitism.vigilenţă anxioasă.motivaţie săracă. . . . La fel poate fi considerată exploatarea prin muncă a copilului. • incapabil de a stabili relaţii interpersonale durabile • copil înfometat ori alimentat nepotrivit. În măsura în care lovirea produce vătămare. • hemoragii cerebrale sau retiniene. • slab motivat pentru efort cognitiv. pentru că violenţa a fost percepută de copil ca un semn al interesului părintelui faţă de el. Consecinţe ale abuzului fizic: În plan emoţional: Sentimentele de inferioritate persistă şi la vârsta adultă. are dificultăţi de adaptare şi încearcă să-şi suplinească nevoile nesatisfăcute.sau hiperponderal. par smuls. . fie spre ­instabilitate: .hipervigilent. . . • echimoze. Pedeapsa fizică este folosită pentru­ a provoca durere. rămânând mult timp nesupravegheat.împietrit ori bizar.atitudini provocatoare. nu este dispus să facă efort cognitiv. tulburări de somn. • nanism psihosocial.In plan emoţional. • anorexie mentala.SEMNELE ABUZULUI FIZIC SEMNE ALE NEGLIJĂRII Semnele fizice ale neglijării Semnele afectiv-comportamentale ale neglijării • un comportament variind de la polul inhibiţiei până la agitaţie. tabloul poate fi extrem de diferit. legarea. • deficit al limbajului. • leziuni ale organelor interne.comportament retractil sau instabilitate motorie. să se joace sau cu o “foame de stimuli” (extrem de instabil). uneori prin fapte antisociale (individual sau aderând la grupuri de delicvenţi) cu consum de droguri. un prag prea scăzut sau. dislocări.somnolenţă. însuşire deficitară a normelor etico-morale. coşmar.hiperactivitate generată de frustrările repetate. • Trăiri emoţionale: .dificultăţi de autocontrol. • leziuni la nivelul sistemului nervos central (dizabilităţi motorii. Consecinţe ale neglijării: . Semne afectiv-comportamentale • Manifestări comportamentale. . • pedepsit să nu mănânce sau să nu doarmă. somatizează uşor (cefalee.neîncredere. Se produce o stranie identificare cu acest model. poate conduce la traume­ psihice şi variază de la lovirea cu palma până la utilizarea unor obiecte dure. arsuri. mai ales dacă a fost un model parental de agresivitate­. fuga de acasă.curiozitate scăzută sau absentă. .manifestând teribilism şi violenţă în relaţiile interpersonale. vise.In plan social stabileşte contacte interpersonale fragile. . Copilul neglijat este marcat de o atitudine de indiferenta sau timiditate si de incapacitatea de a-si organiza activitatea liber. atitudini revendicative. tăieturi inexplicabile in zona ­genitala. sau folosită impropriu. . . . . 25 . encomprezis. deficite senzoriale. • cu aspect vestimentar neadecvat. 24 Semne fizice • întârzierea dezvoltării staturo-ponderale şi mentale. Pedeapsa minoră. provocarea de arsuri. . marcată de violenţă. • hematoame în locuri neobişnuite. Nu este curios. • neataşat. dimpotrivă. ca un ataşament interpersonal. dermatoze (pete pe piele). . convulsii.nu vrea să se aşeze. în ciuda unui intelect bun (pseudoretard mental).frica de separare. polarizate fie spre ascultare necondiţionată.dificultăţi de înţelegere. cea care nu periclitează fizic copilul. nu are nivel de aspiraţii pe termen lung (nu se poate proiecta in viitor). teamă.copil “meduzat” (înlemnit) faţă de anturaj. rănirea.dificultăţi de contact interpersonal. • cu vocabular sumar. vărsături. deformări ale membrelor. pedeapsa gravă devine abuz fizic. lipsa de control. hemiplegii.

magice sau pseudoreligioase. dezvoltarea unui nucleu de manifestări nevrotice.comportament antisocial . neîncredere. blamându-l . de creativitate.toate celelalte forme de abuz au o componentă emoţională. nedreptăţeşte sau umileşte verbal copilul. sentimente de vinovăţie.supunerea la practici bizare .coşmaruri.izolare autoimpusă . comportament suicidar . . sau insensibilă . de autonomie.somnambulism. depresive sau obsesive. dificultăţi de adaptare durabile repetate într-un mediu nou (familie adoptivă. Abuzul emoţional reprezintă: .În plan social: Copilul victima (“ţapul ispăşitor”) nu recunoaşte. atitudini masochiste­. acte antisociale. făcându-l să aştepte cu încordare. 27 . tremur nocturn . ambivalentă. alcool) . a maturizării emoţionale şi a capacităţii empatice.verbalizarea fricii şi a mâniei . de un adult lipsit de căldura afectivă. uneori.“călirea” prin reguli stricte.întârzieri în dezvoltarea motorie .loveşte mama. teama de a merge la culcare . lipsa de iniţiativă.furie excesivă .plictiseală. care sufoca independenţa copilului.dezvoltare motorie lentă .lipsa relaţiilor de egalitate pozitive .depresie. Semnele abuzului emoţional Trăiri emoţionale: stima redusă de sine. dezamăgindu-l. minţindu-l.agresivitate . afectându-i.răneşte / omoară animalele .fuga de acasă . tentative suicidare . Ca adult va adopta atitudini masochiste (caută să-şi provoace propria suferinţă). ironizează. ­interiori­zare.poate să înceapă consumul de substanţe (droguri. iritabile.întârzieri în dezvoltarea limbajului .absenteism şcolar . dominatoare. Copilul abuzat emoţional nu ştie să se joace.absenteism şcolar . fraţii . depresie. In plan social: fuga de acasă. şcoala). batjocoreşte. anxietate. să se exprime prin joc. .atitudinea autoritară. nefericire.minciuni 26 . coşmaruri. fie prin ­ignorarea emoţiilor pozitive sau negative . devalorizează.identificare puternică cu rolurile de sex Abuzul emoţional Este un comportament comis intenţionat.balans al capului . care jigneşte.ameninţarea cu abandonul . timiditate.înfricoşarea copilului prin izolare. în momente semnificative sau repetat.implicare în găşti . dificultăţi de adaptare (refuzul grădiniţei sau fobie şcolară) şi dificultăţi de comunicare­.eşecuri .nelinişte excesivă .respingerea copilului ca fiinţă fie prin intruziunea emoţională.îngrijirea şi controlul excesiv sau discontinuu. insomnii. dezvoltarea şi echilibrul emoţional. prea încărcată. tendinţe autoagresive sau heteroagresive.sadic cu animalele 9 – 13 ani . anxietate de separare sau de anticipare inclusiv la vârsta adultă. maltratarea şi nu o denunţă.lipsa abilităţilor limbajului . Comportament social: conduce la eşec permanent (care-i confirmă copilului incapacitatea­ şi sentimentul de nonvaloare). inhibiţie socială. ostilitate. Poate refuza chiar şi separarea de părintele agresor.teama exagerată de separare 4 – 8 ani . Câteva comportamente manifestate de copiii care trăiesc în familii violente Adaptat după Marjorie Cusick. manifestări agresive. sentiment de neputinţă. MFCC Batterd Women’s Alternatives (925) 676-8010 0 – 3 ani . .agresivitate . închizându-l in spatii întunecoase.lipsa motivaţiei . în acest fel. Consecinţe ale abuzului emoţional In plan emoţional: întârzie dezvoltarea sentimentului de sine.abordarea copilului cu atitudini inconsecvente pentru acelaşi tip de greşeli .comunicare intr-o manieră neclară. fără drept de negociere . grădiniţa.

gonoree) .de a pierde afecţiunea adulţilor .tendinţa de confesare (la fete) sau ascunderea cu obstinaţie a secretului dureros .în legătură cu ceva care li s-a luat .tulburările digestive.de gradul de apropiere relaţională faţă de agresor .“numai” vulnerabilitate la bolile cu transmitere sexuala (inclusiv negi genitali. depresie .culpabilitate.de a cauza probleme .deoarece cresc prea repede .pentru că mărturisesc abuzul – dacă spun că au fost abuzaţi .postura corpului exprimând copleşire. .de locul de desfăşurare a evenimentului .frica.“reflexul dilatării” (in cazul ­contac­tului anal) .Abuzul sexual Este dificil de descoperit un copil abuzat sexual prin intermediul testelor psihologice.se pot adăuga simptomele vagi.înroşirea sau lezarea orificiului anal sau vaginal .în legătură că au pierdut o parte din ei .de a fi „diferiţi” • Furie . Semne fizice ale abuzului sexual: . simptomele depinzând: .de forţa agresorului .deoarece se simt singuri în experienţa trăită -deoarece nu pot vorbi despre abuz • Tristeţe .de agresor .de a fi excluşi din familie . .pentru că nu pot opri abuzul . de somn .pentru că au păstrat secretul – dacă spun că nu au fost abuzaţi • Ruşine .pierderea deprinderilor sociale . nespecifice.faţă de agresor .faţă de ei înşişi (se simt vinovaţi) • Izolare . cum sunt cefaleea şi durerile ­abdo­minale Semnele psihologice ale abuzului sexual: Trăiri emoţionale: . efectele sunt particulare.ostilitate.de vârsta copilului . greutate . .în legătură cu faptul că corpul lor a răspuns abuzului • Confuzie (debusolare) . pedeapsa .faţă de adulţii care nu i-au protejat .tipul actului sexual la care a recurs agresorul (gravitatea faptelor fiind mai mare dacă a avut loc penetrarea copilului).tendinţe suicidare 28 Manifestări comportamentale: .agravarea unor boli cu componenta psihică (astmul) .pentru că „ceva este în neregulă cu mine” .teama de deteriorarea sexuală şi a reproducerii .panica .regresie .sentiment de murdărire corporala .deoarece au fost trădaţi de cineva în care au avut încredere • Vinovăţie . responsabilitate tensionată de păstrare a secretului .vârsta copilului (cu cât copilul este mai mic ca vârstă cronologică cu atât faptele sunt considerate mai grave).tulburările de instinct alimentar . Asupra fiecărui copil.gradul forţei aplicate (fapta este mai gravă cu cât forţa utilizată este mai mare).de frecventa situaţiilor abuzive Aprecierea gravităţii faptelor comise în cazurile de abuz sexual asupra copiilor se realizează în funcţie de : .relaţia dintre agresor şi victimă (fapta este mai gravă cu cât relaţia dintre agresor şi victimă este mai strânsă).letargie.degradarea imaginii de sine .ostilitate sau agresiune fata de alte persoane . nepăsare faţă de sine .pentru că ei pot iubi în continuare agresorul .pentru că sentimentele lor se schimbă mereu 29 . furie.atitudine protectoare faţă de părinţi Sentimente identificate la copiii abuzaţi sexual • Frică .în legătură cu implicarea lor într-o astfel de experienţă .deoarece cred că „au consimţit abuzul” .

prostituţie. consum de droguri.poate avea loc imediat după abuz sau la o perioadă mai mare de timp. Scopul acestora este de a testa reacţia ascultătorilor – dacă cel care ascultă este şocat sau are o reacţie de repulsie. Stadiul 4 – Dezvăluirea abuzului sexual . . Dezvăluirea poate lua mai multe forme: . boli venerice sau chiar o sarcină. . frică de rămâne singur acasă cu părintele. dar mă face deosebit. Copilului i se poate spune direct “ acesta este unicul nostru secret” sau acest lucru poate fi lăsat să se înţeleagă. un alt simptom comportamental este când un copil mic încearcă să simuleze un act sexual cu un alt copil. Copilul se simte lipsit de ajutor. . accese de furie.Îmi place să-i fac geloşi pe fraţii mei. Copilul începe să se simtă vinovat de a fi provocat într-un anume fel abuzul.Îmi place. insomnii. Consecinţele abuzului sexual asupra dezvoltării psiho-emoţionale a copilului şi integrării sale sociale În plan emoţional: introversiune. Ca adulţi pot avea un comportament sexual neadecvat. deci copilul se va comporta bine dacă vrea ca abuzul să fie oprit. dacă riscă atâta. dar îl urăsc pentru asta. frica de a merge la culcare.Evitare 31 .Ştiu că nu-mi este bine.Nu – mi place. ambigue care pot fi interpretate ca simptoame comportamentale.Copiii pot face declaraţii largi. . . Consecinţe pe termen lung al abuzului asupra copilului Deşi unele din reacţiile iniţiale ale victimelor abuzului pot scădea în timp. La adolescenţi apare consumul de alcool exagerat.Sunt rău. .Îl iubesc pe tata. acesta trebuie să se supună adultului şi nu poate să spună NU. Stadiul 1 – Păstrarea secretului – nici un copil nu este pregătit să facă faţă abuzului­ sexual.Mama ar pleca dacă nu aş face asta cu tata.Distorsionarea imaginii de sine . copilul este lipsit de ajutor şi prins într-o capcană. . fuga de acasă sau prostituţia. eşec şcolar. agresivă din partea copilului.Stresul post-traumatic .Imposibilitatea de reacţie şi de obişnuinţă – în ciuda sentimentului de vinovăţie pe care îl are. Şantajul. . ceea ce conduce la repetarea abuzului.Referire slabă la sine .Copiii pot face declaraţii adulţilor / prietenilor că au fost abuzaţi sexual. 30 Stadiul 5 – implicarea anumitor servicii de specialitate.De ce se simte un corpul meu bine când fac lucruri rele? . de obişnuire al copilului cu abuzul sexual. .Singurul mod de a supravieţui este să fac asta. . în funcţie de reacţia părinţilor. alcool. toate fiind găsite adesea la adolescenţii si adulţii care au fost abuzaţi în copilărie: . dificultăţi în alegerea partenerului şi în rolul de părinţi (se distanţează faţă de proprii lor copii pentru că asociază afecţiunea cu contactul fizic). Stadiul 3 . . Posibile semnificaţii ale incestului pentru copii: . În plan social: fuga de acasă.Schimbări semnificative în comportament: izbucniri comportamentale. depresie. copilul poate spune că a minţit – dar astfel de reacţii directe arată că ceva s-a întâmplat. . autoestimare deficitară.Distorsiuni /deformări cognitive . Specifice sunt şapte tipuri majore de tulburări psihologice. Copiii folosesc disocierea ca mecanism de apărare pentru a face faţă realităţii dureroase – singura persoană care poate opri abuzul este cel care abuzează.Îmi place. dar mama este foarte supărată pe mine. Stadiul 2 – Sentimentul neajutorării – există un dezechilibru al puterii între un adult şi un copil. este să se generalizeze şi să se complice pe termen lung dacă nu sunt tratate. din cauza mea greşesc părinţii mei. dar nu este bine. . tulburări emoţionale. .Acum îi am cu ceva la mână pe părinţi. mituirea sunt folosite pentru a menţine copilului frica de a dezvălui. tipic pentru aceste tulburări.Nu – mi place şi nu-mi este bine.Îmi place şi este permis. masturbare compulsivă.Apariţia unor boli: enurezis.Tata cred că mă iubeşte foarte mult. . Acest model oferă posibilitatea înţelegerii modului de adaptare. . dar astfel îmi apăr fraţii / surorile.Nu-mi place dar mama vrea să fac asta.Sunt mândru că sunt tratat ca un adult. ceea ce înseamnă că trebuie să accepte solicitările sexuale. împreună cu comportamentele de coping specifice abuzului. agresorul se simte încurajat de faptul că nu există o reacţie promptă.Sindromul acomodării copiilor cu abuzul sexual Acest sindrom a fost descris de către Summit (1983) şi delimitează astfel câteva stadii ale abuzului sexual luând în considerare în principal copilul.Tulburări emoţionale .Disociere . ameninţarea. .

Finkelhor et al. de exemplu. Perturbarea intimităţii Consecinţele pe planul relaţiilor interpersonale ale abuzului pot fi înţelese ca derivând din două surse: . comportament şi amintiri. Gold (1986). se pare ca baza pentru asemenea distorsionări cognitive este abuzul­ emoţional. Asemenea urmări cognitive pot contribui sau acţiona ca mediatori­ ai simptomatologiei negative care este evidentă la supravieţuitorii adulţi ai abuzului sexual în copilărie. mai ales la persoane abuzate­grav în copilărie . Mai ales studiile recente. indiferent dacă este obiectivă sau nu. Atât experienţa clinică.cel puţin în absenţa unor relaţii de durată cu caracter încurajator. precum relaţiile. încrederea şi autoritatea socială. Gândurile negative legate de abuz apar probabil din două surse: • reacţii psihologice la evenimentele specifice abuzului • încercarea victimei de a înţelege abuzul. gânduri. Aceste femei­ sănătoase mental aveau tendinţa de a atribui cauzele evenimentelor pozitive­ factorilor externi. leagă fenomenul disociativ de abuzul sexual în copilărie. acceptarea şi sprijinul. stabili şi globali. Literatura de specialitate subliniază faptul că adulţii abuzaţi sau neglijaţi în copilărie au dificultăţi cu intimitatea. Problemele de intimitate ale persoanelor abuzate par a fi centrate mai ales pe ambivalenţe şi frică privind ataşamentul interpersonal.­ 1990). Distorsiuni /deformări cognitive Studiul consecinţelor cognitive ale violenţei sexuale leagă molestarea în copilărie de vina. 1989).răspunsurile cognitive imediate şi condiţionate faţă de victimizarea pe termen­ lung (de ex. invocate conştient sau inconştient pentru a reduce tulburarea psihologică. un număr de scriitori­ şi cercetători leagă începutul unor asemenea comportamente cu evenimente 32 traumatice­din punct de vedere psihologic. realizate în USA. vor fi luate în considerare şi implicaţiile sechelelor post-abuz de ­“co-dependenţă”­şi tulburarea personalităţii de tip borderline. Probabil unul dintre cele mai dureroase şi tulburătoare aspecte ale abuzului­ copilului­este impactul asupra capacităţii persoanei de a avea încredere. îngrijorare în privinţa abandonului conştientizarea nedreptăţii / tratamentului injust. încrederea este greu de manifestat. se suprapun totuşi peste funcţionarea interpersonală şi astfel. caracter recalcitrant sau depresie cauzată de abuz) Aceste reacţii şi răspunsuri diverse. uşor de înţeles prin prisma experienţei de viaţă restrânse a victimei abuzului. Persoanele abuzate sexual. mânie şi / sau frică de cei mai puternici. tot astfel ca adulţii ce au trăit în copilărie experienţe de violenţă domestică (McCann & Pearlman.De asemenea. neîncrederea în ceilalţi. evitarea celorlalţi. astfel de probleme pot avea consecinţe negative de lungă durată asupra vieţii persoanelor abuzate. Elliott & Gabrielson – Cabush.. Dificultăţi de relaţionare. încredere scăzută în sine şi învinovăţirea. sugerând direct sau indirect că molestarea­ poate motiva dezvoltarea stadiilor disociative ca o apărare împotriva tulburării post-traumatice. 1990. De aceea. Disocierea este definită ca o rupere a legăturilor care apar în mod normal între sentimente. • Interpretare greşită a stimulilor obiectivi neutri sau pozitivi interpersonali ca dovadă a ameninţării sau pericolului. a subliniat că mai ales femeile cu o istorie de abuz sexual în copilărie atribuie evenimentele negative factorilor­ interni. Majoritatea abuzurilor asupra copiilor apar în contextul relaţiilor şi intimităţilor apropiate.răspunsurile de adaptare faţă de continua brutalizare (de ex. au adesea dificultăţi la stabilirea şi menţinerea relaţiilor intime (Courtois. să se ferească sau să manifeste ambivalenţe faţă de apropierea interpersonală. de exemplu. Deoarece acest gen de oameni sunt evitaţi. majoritatea traume importante care au apărut în copilărie. Necesitând o suprimare a activităţii defensive şi un sentiment de siguranţă în relaţia cu celălalt. Anxietatea legată de abuz pare să implice în mod tipic următoarele: • Hipervigilenţa la pericol în mediul înconjurător. atribuite abuzului fizic sau sexual­ se datorează probabil abuzului psihologic care co-existentă sau maltratării psihologice­inerente­în asemenea tip de abuz. • Preocupare pentru control. este firesc ca acei copii abuzaţi să se teamă. împreună cu alte atribuiri disfuncţionale. cât şi cercetarea empirică sugerează că unele­din consecinţele de pe plan cognitiv. 33 . ambivalenţa relaţiilor umane apropiate se poate dezvolta chiar înainte de astfel de tratamente. au acces către elementele sociale importante. 1988. Deşi abuzul sexual este foarte adesea asociat cu disfuncţiile ulterioare în ­raporturile intime. sexualizare. Deşi percepţiile false despre sine sunt legate de toate formele majore de abuz la copil. Deşi etiologia simptomatologiei disociative este complexă. cu credinţa că până şi cea mai mică pierdere a hotărârii şi protecţiei de sine pot duce la pericol sau catastrofă. respect de sine diminuat) . la fel ca şi propriului caracter şi comportament. pasivitate.

dominare sau atacarea altor copii – este o etapă frecventă de tranziţie către diverse tipuri de maltratări: abuz fizic (de ex. Herman. Rokous. Stukas-Davis. la adultul care abuzează este considerată ca derivând din: • probabilitatea ca persoana care comitea abuzul asupra copilului să fi fost tot bărbat. Handy­. abuz sexual (de ex. ei pot. Day. Herman. 1981) Bazându-se pe experienţele de victimizare din copilărie de unul sau mai mulţi tutori. Jehu et al. un mare număr de persoane adulte abuzate par să asocieze relaţiile apropiate­cu maltratarea. 1990. Ca atare. superficiale şi scurte care se încheie odată cu apariţia intimităţii reale (Courtois. 1979. Hook. manifestată atât de bărbaţi cât şi de femei (Courtois. 1989. 1977). 1990). 1978) c) tendinţa. 1988. Widom. Meiselman. Comportamentul agresiv Studii empirice şi experienţa clinică sugerează că agresivitatea copiilor faţă de ceilalţi – exprimată adesea prin bătăi. Langevin. Erickson et al. George & Main.Sexualitatea modificată Experienţa clinică sugerează că adolescenţii şi adulţii care au fost abuzaţi în copilărie vor avea foarte probabil probleme în viaţa sexuală (Maltz. 1979.. 1988. 1985. 1983. McCord. 1989. În general. 1988). în timp ce majoritatea studiilor de abuz la copii şi abuz a adulţilor. victime ale abuzului sexual par a fi înclinaţi mai mult către victimizarea asupra copiilor sau femeilor (de ex. Reidy. Gomes-Schwartz et al. privind maltratarea fizică (de ex. & Ruson. 1979. 1984-1985. Carter & Prentky. efectul clar al acestei agresiuni­ este adesea izolarea socială şi lipsa de popularitate (de ex. 1989). au descoperit legături cu incidente din copilărie. După cum se menţionează de către câţiva autori. Vissing et al.. 1989). în pofida fricii şi suspiciunii. Egeland. Pollock et al.. 1990). Egeland. raportate la teama de vulnerabilitate şi revictimizare b) o neîncredere generală în partenerii sexuali. 1990.. precum şi probabil a efectelor copierii comportamentului părintelui abuziv. şi astfel să fi servit ca model pentru comportamentul agresiv din relaţiile interpersonale ulterioare • susceptibilitatea acestor persoane faţă de mesaje sociale comportând folosirea­violenţei. 1981) d) preocupare spre gânduri sexuale şi tendinţa de a sexualiza relaţii care în mod normal nu s-ar dori sexuale (Courtois.1991). 1988) e) experienţă de relaţii multiple. abuz psihic şi insensibilitate emoţională (de ex. de a depinde de sau de a idealiza pe cei cu care persoana abuzată are relaţii sentimentale (Courtois. se pare că acest comportament reprezintă o exteriorizare generică a traumei copilului cauzată de abuz şi depresie­. Elliott­& Gabrielson-Cabush. Astfel de probleme pot fi: a) disfuncţii sexuale. fie: a) să evite complet intimitatea interpersonală b) să accepte o anumită doză de agresiune în relaţia interpersonală ca fiind normală sau firească Convertirea de la copilul victimă (băiat).­ 34 35 . de către cei tari­ Anumiţi adolescenţi şi adulţi. sau cel puţin dominarea celorlalţi mai slabi.

– 1986. – 57.. Inc.. Violenţele sexuale asupra copiilor. Bucureşti: Ed. Youth and Families National Center on Child Abuse and Neglect This manual was developed and produced by The Circle. M..Child Abuse & Neglect. Münchausen Syndrome by proxy: A survey of professionals knowledge. – 1985. U. New York: Jason Aronson.J. DSM-IV-TR (2003). Anthony J. 251-267. 260-266. Child Abuse & Neglect. – 16. Focus on Family and Chemically dependency.­U. – 17.. Post-traumatic Stress Disorder. J. – P. Lancet. London: Holt./ Child Abuse & Neglect. Child Abuse Review. D. Ş. Inc. (1992).. Craft.. . R. Department­of Health and Human Services Administration for Children and Families Administration on Children.. L. 171-183. – 1989. 557-563. – 1992. Lerner.L. Lopez. – 2. – 1. R. Pediatric intervention in child protection. Meadow.(2001). Reclaiming the child’s spirit. D. Klosinski. – P. K.P.P. – 16. R. L. Pickrel. – 1991.. Children in family treatment.. Child abuse by adolescent caregives. Coing.S. N. Emotional abuse. Editura Dacia. 343-345.. Killén. American Journal of Orthopsychiatry.­Child Abuse & Neglect. K. J..­ – 1984. – 13. Psychological maltreatment.. Recurrent abdominal pain and childhood depression: clinical observations­of 23 children and their families. Lerner.. Horowitz.. – P. – 1992. Pegasus. M. . 215-225. – 1990. 141-147. VA.L. VA. 92-98. A.(2001). G. McLean. Rinehart & Winston. – 3. R... – P. K. Archives of Disease in Childhood. Tratat de psihotraumatologie. – 1992. C..­1986.S. J. Kathleen Coulborn Faller. – P.. 365-374. L.. – 18. – P. Child abuse by mother’s boyfriend. Glaser. Margolin. 5-17. Hughes.. 13. Riedeser. Children and marital violence: A closer look at the unintended victims. Inc. – P. Child Abuse & Neglect. – 1993. G. Cluj. Wolfe. 1976.A. Bucureşti. Meadow. Bucureşti. 3-18. Inc.. Münchausen Syndrome by proxy: the hinterland of child abuse. intervenţie. – 1977. Copilul maltratat.Bibliografie: Briere. P. – P... American Journal of Orthopsychiatry. – P. – 1982. (2001) . 1993­ Kauffman. Child abuse trauma. L. Hobbs..C.. Focus on Family­ and Chemically dependency. – 55.A. D. Urquiza. Youth and Families National Center on Child Abuse and Neglect This manual was developed and produced by The Circle. 1998. Developmental obstacles in the alcoholic family. . – 9. – 1994. Department of Health and Human Services Administration for Children and Families Administration on Children.. Child Sexual Abuse: Intervention and Treatment Issues. Ionescu. R. – 9. Margolin. Timişoara: Editura Eurobit. – 54. Münchausen Syndrome by proxy. Clinical Paediatrics. – P. Child Abuse & Neglect. Marilyn Strachan Peterson.. – 1986. – 1993. London. Are they still forgotten?. Editura Trei. Sexual abuse by grand parents. McLean. K. M. 735-742. 6. 146-155. – P. – P. prevenire.. Hershorn. Fischer. MacFarlane. – 1. Development and Psychopathology. Psychological maltreatment in the context of separation and divorce. – 14. Sexual abuse of young children. E. Manual de diagnostic şi statistică a tulburărilor mintale. 1993­ McGee.. Margolin. 541-552.. McCleergy. Margolin. – P. Copilul maltratat –Evaluare. J. Rosenbaum. Sage Publications. The Role of Mental Health ­Professionals in the Prevention and Treatment of Child Abuse and Neglect. Child sexual abuse by uncles: A risk assessment. Why the overrepresentation?. – P.

R. concepţii şi metode. – P. 811-812. – 1982..­Child Abuse & Neglect. Chaloner. Putnam. Child Abuse & Neglect. Oates. I.K. S.. Hanson. Res. Shapiro. Putnam.... L. 656-660. The traumatized children of violent marriages. – 1974.P.W. – 1985. – P. 683.Meadow. Roth – Szamoskozi. Battered children: A medical and psychological study. – 11. F..P. Kaersvang. American Journal of Psychotherapy. S. Rudyard Kipling’s early life and work.(1992)... Smith. Leichner... 119-124. J. (1999). .M.H. – 17. D.P. – 1986. – P. Web of deceit: A literature review of Münchausen Syndrome by proxy. R. Münchausen Syndrome by proxy and pseudoepilepsy. 357-361. A follow-up study.A. – 1. – 57. Is there a relationship between sexual abuse or incest and eating disorder?. 65-97. Rosenberg. Sexual trauma and psychopatology clinical intervention with adult survivors. 1985. – P... – 68. – 31. Oppenheimer. M. . Shapiro.. Editura Presa Universitară Clujeană. Childhood­ antecedents of multiple personality. D. . An attempt at soul murder. Shengold. 45-54. R. – 1987. – 1977. 421-436. Canadian Journal of Psychiatry. G. 547-563. Cluj – Napoca. – 1989. Dissociation as a reponse to extreme trauma.W. Archives of Disease in Childhood. – 1993. Hufton. – P. British Medical Journal. – 3. – 1975. – P. P. Sloan. L. 39-45. 666-670.P.L.V. – 1987.A. R. S. Self-mutilation and self-blame in incest victims. Adverse sexual experiment­in childhood and clinical eating disorders: A preliminary description­.). Psychiat. The Spectrum of Failure to thrive and Child Abuse. Child Abuse & Neglect.: American Psychiatric­Press. Dissociative disorders in children: Behavioural profiles and problems. Psychoanalytic Study of the Child. Silvern. – P.. Protecţia copilului – Dileme. XXX. Hawells. R.C. Kluft (ed. L..W. R. K. Child Welfare. F. . Palmer. – 19. . – Washington D. – P.. – 41.

Autoreglare cognitivă (atenţie.INTERVENŢII VALIDATE ŞTIINŢIFIC ASUPRA TRAUMEI LA COPII. 3. planul de intervenţie şi monitorizarea rezultatelor sunt întotdeauna­ bazate­pe punctele tari (factorii de rezilienţă) ale copilului. respectiv părintelui. bazat pe literatura clinică şi intervenţiile testate empiric. c. au sens în primul rând pentru aceştia şi nu pentru terapeut!). memorie. 2007). Principii practice care ghidează practica intervenţiilor terapeutice validate ştiinţific (evidence­-based) sau a celor promiţătoare (evidence-informed) în cazul traumei la copii­ (Ford & Cloitre. copil şi părinte/persoană în grija căreia se află copilul. Autoreglare emoţională. şi incluzând consideraţii practice. Un recent set de bune practici. familia sau şcoala. *Oana Benga este conferenţiar universitar doctor în cadrul Catedrei de Psihologie a Universităţii “Babes-Bolyai” 41 . resursele şi scopurile copilului­ şi ale părintelui. 5. Există ajustări în funcţie de vârsta şi nivelul de dezvoltare al persoanei care a suferit trauma­: în cazul copiilor. intervenţiile încorporează frecvent jocul/terapia ludică. d. Autoreglare a conştiinţei şi motivaţiei – eliminarea stărilor disociative. Univ. există un consens din ce în ce mai mare în ceea ce priveşte obiecti­vele terapeutice şi strategiile utilizate pentru atingerea acestora. Este esenţială realizarea unui “pod relaţional” triadic între terapeut. luare de decizii). b. Autoreglare somatică. Indiferent de variabilitatea­ modalităţilor de intervenţie. Prioritatea principală o reprezintă asigurarea securităţii şi stabilităţi ­copilu­lui­ sau a familiei acestuia. în timp ce în cazul adolescenţilor se păstrează formatul intervenţiilor pentru adulţi. Toate fazele intervenţiei au ca scop dezvoltarea abilităţilor de autoreglare. fiind însă introduse elemente care vizează provocările specifice acestei vârste – asumarea ­riscului. Oana Benga* Modalităţile de intervenţie dezvoltate pentru copiii şi adolescenţii expuşi la traumă sunt variate şi pot avea ca ţintă individul. grupul. este prezentat succint în continuare. 2. Dr.TF-CBT) Conf. presiunea­socială (Vickerman­& Margolin. MODELUL INTERVENŢIEI COGNITIV-COMPORTAMENTALEFOCALIZATE PE TRAUMĂ (TRAUMA-FOCUSED COGNITIVE-BEHAVIORAL THERAPY. a. planul de intervenţie şi monitorizarea rezultatelor acesteia sunt relaţionale (sunt organizate în funcţie de nevoile. terapeutice şi etice. 4. 2009): 1. Diagnosticul. Diagnosticul.

continuă pe tot parcursul procesului terapeutic. înţelegerea a ceea ce înseamnă comportament sexual sănătos. Procesarea cogniţiilor legate de traumă 7. în mod tipic. fiind cel mai consis­tent model validat ştiinţific în caz de dezastre naturale. Mannarino & Deblinger. care presupune parcurgerea etapelor terapeutice în următoarea ordine: MODELUL TF-CBT (1): PSIHOEDUCAREA COPILULUI ŞI A PĂRINTELUI Psihoeducarea este o componentă majoră a intervenţiei TB-CBT. deşi introdusă la debutul intervenţiei terapeutice.Care sunt răspunsurile comportamentale şi emoţionale pe care de regulă un copil­le trăieşte ca răspuns la traumă – oferă un feedback care validează trăirile copilului şi ale părintelui . doliu traumatic. Psihoeducarea copilului şi a părintelui 2. De asemenea. o dată ce acestea au fost dobândite. Psihoeducarea presupune mai mulţi paşi: 1. . Mannarino & Deblinger­ (2006) este cea a intervenţiei cognitiv-comportamentale focalizate pe traumă (trauma­ -focused cognitive-behavioral therapy. alături de copil. este utilă folosirea jocului – de exemplu. Necesitatea acestei etape într-o fază incipientă a demersului terapeutic vine din faptul că acei copii care au fost victime ale unor evenimente traumatice nu înţeleg foarte bine ce li s-a întâmplat. şi care nu sunt OK Ca şi tehnică de lucru cu copiii. 42 43 . conştientizarea propriului corp. se face cu informarea părinţilor şi obţinerea acordului acestora . poate fi mai motivant jocul de rol. pentru a participa pas cu pas. în procesul terapeutic. Managementul stresului 3. pentru a diminua şansele de traumatizare ulterioară. Elementele intervenţiei sunt oferite gradual. TF-CBT) Componentele modelului intervenţiei cognitiv-comportamentale focalizate pe traumă sunt oferite. mai ales la vârste mai mici. Oferirea de informaţii generale despre evenimentul traumatic . benzile desenate. Intervenţii terapeutice cu diada copil-părinte 9. sunt confuzi. proceduri medicale dure­roase.Cât de frecvent este evenimentul traumatic specific pe care copilul l-a experienţiat. cu câştigarea de puncte de către copil chiar şi pentru răspunsuri parţial corecte. în ultimii ani.. Copingul cognitiv 5.6. Este necesar să se stabilească cum şi când sunt abordate amintirile cu conţinut traumatic.nu există o amintire specifică. Identificarea şi modularea emoţiilor 4. iar părintele este capabil să îşi controleze propria anxietate. De asemenea. cu scopul de a normaliza răspunsul fiecăruia dintre cei doi la evenimentele traumatice. cine este victimă a unui astfel de eveniment. cu precizarea că expunerea la traumă şi trainingul abilităţilor de relaxare pot fi utilizate dacă sunt adaptate vârstei copilului.sistemul de suport familial/de îngrijire este instabil sau fragmentat (datorită psihopatologiei părintelui sau datorită unor plasamente multiple ale copilului­ în afara familiei). ce cauzează trauma. . clară a incidentelor traumatice care fac obiectul intervenţiei. de exemplu.Conştientizarea propriului corp/educaţie sexuală în caz de abuz fizic sau sexual: numirea corectă a părţilor corpului. 2006) Intervenţia de tip cognitiv comportamental este din ce în ce mai mult recunoscută drept model de terapie preferenţială în stresul posttraumatic la copii. TF-CBT). deoarece fiecare nouă componentă se bazează pe încorporarea unor abilităţi dobândite anterior. 7. în sesiuni ­individu­ale. . Monitorizarea IN VIVO a răspunsului la amorse ale evenimentului traumatic Modelul TF-CBT (Cohen. Elementele modelului intervenţiei cognitiv-comportamentale focalizate pe traumă (trauma-focused cognitive-behavioral therapy.problemele comportamentale sau psihosociale ale copilului sunt acute sau severe. Deşi acest model de intervenţie şi-a demonstrat eficienţa mai ales la copiii de vârstă şcolară şi adolescenţi. Managementul comportamentului copilului de către părinte 8. Formula terapeutică particulară dezvoltată de Cohen. pentru ca abia către sfârşitul demersului terapeutic să se desfăşoare şi sesiuni comune­ părinte-copil. abuz sexual. ce atingeri sunt OK. separat copilului şi părintelui. acest tip de intervenţie focalizată pe traumă nu se recomandă dacă: . Construcţia naraţiunii despre traumă 6. şi de a întări cogniţiile acurate. În cazul copiilor mai mari sau al adolescenţilor. 2007). şi. joc cu întrebări să răspunsuri. Cu eficienţa demonstrată empiric în toate tipurile de situaţii/evenimente tarapeutice enumerate anterior. Este important să poată fi prevenite şi controlate discontinuităţile relaţionale şi episoadele de criză psihosocială. abuz fizic şi violenţă domestică. care. au tendinţa de a se autoînvinovăţi sau au fost în mod deliberat induşi în eroare de agresor. 1. modelul cognitiv-comportamental este prima opţiune în cazul problemelor de stres traumatic complex. există adaptări ale protocolului de lucru TF-CBT şi pentru copiii de 2-6 ani (Scheeringa et al. există şi o secvenţialitate a modelului.Abilităţi de reducere a riscului. pot fi utile şi cărţile cu imagini/desene.­ Această componentă se referă la oferirea de informaţii corecte despre traumă şi efectele acesteia atât copilului cât şi părintelui.

şi să se retragă la expi­rare. se poate spune că iritabilitatea. ceea ce duce la creşterea complianţei faţă de tratament. susţinută în cazul TF-CBT de referirea la suportul empiric al modelului: cu alte cuvinte. La fiecare secvenţă a psihoeducării este importantă conştientizarea şi ­respecta­rea­ de către terapeut a diferenţelor inter şi intraculturale. această etapă este cea în care se oferă răspunsuri la întrebări precum: . de tensiune.Cine este agresorul? . iritabilitate.Cum pot să îmi ajut copilul care a fost victima unui astfel de abuz ? cum ar fi crearea naraţiunii despre traumă. înainte de învăţarea tehnicilor propriu-zise de management al stresului şi relaxare. ale intervenţiei terapeutice –  ODELUL TF-CBT (2): TEHNICI DE MANAGEMENT M AL STRESULUI ŞI RELAXARE Aceste tehnici oferă copiilor un set de instrumente pentru controlul anxietăţii. În ceea ce priveşte intervenţia. poziţia întinsă poate reactiva amintirea traumei. . Cohen. etnice şi religioase. o carte mică sau o jucărie de pluş pe abdomen: dacă obiectul se ridică în timpul inspirului. întreaga familie . hiperventilaţie. şi că în urma exerciţiilor de relaxare care vor fi dobândite. a tradiţiilor şi ritualurilor­ culturale. Mannarino & Deblinger (2006) propun oferirea de informaţii specifice­.Cine este victima abuzului sexual? . experienţa ca martor al violenţei domestice. Poate fi ajutat să înveţe mişcarea corectă. se face referire la faptul că majoritatea copiilor care au fost supuşi acestui tip de intervenţie au ajuns la o reducere a simptomatologiei şi la dezvoltarea unor solide strategii de coping. respectiv­ despre intervenţie Această secvenţă este de ajutor atunci când se evită un limbaj excesiv de clinic. dacă este aşezat pe spate.Ce este abuzul sexual? . aceleaşi exerciţii pot fi executate şi în poziţie şezândă. Informaţie specifică despre simptomatologia şi diagnosticul copilului. Oferirea de strategii atât părintelui cât şi copilului pentru a face faţă simptomelor­curente De exemplu. amplificată suplimentar de orice stimul – eveniment.2. mai specific. ori este foarte iritabil acasă. în acest fel crescând şansele de anga­jare în etapele ulterioare. în special controlul manifestărilor fiziologice ale stresului şi anxietăţii – tahicardie. gând – care aminteşte de traumă. cu ochii închişi. urmând ca în timp expiraţia să devină mai lentă decât inspiraţia.“calm”. mai ales cei care ai avut experienţa abuzului sexual. tulburările de somn sunt modalităţi prin care creierul şi/sau corpul copilului indică faptul că experienţa prin care a trecut acesta este copleşitoare. Apoi. De exemplu. ­Optimi­zarea funcţionării copilului şi a familiei sale duce la întărirea relaţiei terape­utice. respiraţia abdominală este realizată corect. în cazul ABUZULUI SEXUAL. dar în schimb sunt explicate simptomele pe care le trăieşte copilul – de exemplu­. Astfel. Pe de altă parte. Mannarino & Deblinger (2006) sugerează că este important pentru copil. reflex de tresărire accentuat. se oferă o descriere a modelului terapeutic. la încrederea sporită în terapeut. şi ca urmare are dificultăţi de concentrare sau accese­ de agresivitate la şcoală. copiii pot fi învăţaţi să repete în gând un cuvânt . Controlul respiraţiei Copilul este instruit să închidă ochii şi să inspire atât de adânc. şi are aşezat un pahar de plastic. Aceste manifestări pot fi mai problematice atunci când copilul are experienţa unor amorse ale traumei­sau când încearcă să construiască o naraţiune despre traumă. cu faptul că în urma unui eveniment traumatic corpul rămâne într-o stare de alertă. abuz fizic/ violenţă domestică. foarte­ adesea speriaţi că niciodată copilul lor nu îşi va reveni de pe urma traumei – este “alimentată” cu speranţă şi încredere. copilul este învăţat să numere în gând până la cinci când inspiră. Informaţie specifică despre evenimentul traumatic Cohen. oferirea unor strategii­ ­comporta­mentale sau cognitiv-comportamentale pentru rezolvarea acestei­ ­proble­me curente se face spre beneficiul fiecăruia dintre membrii familiei. şi tot până la cinci­când expiră.cuplat cu expiraţia. reacţii de furie/agresivitate. mult mai anxiogene.De ce copiii nu spun că au fost abuzaţi? . încât abdomenul­ inferior să fie proeminent în timpul inspirării aerului. Tehnici 1.Cum se simt copiii atunci când sunt abuzaţi sexual? . tensiunea se poate disipa iar calmul se poate redobândi. 4. hipervigilenţă. atât de exprimare a trăirilor faţă de traumă cât şi de coping în raport cu aceasta. să fie familiarizat cu diferenţa dintre reacţiile normale la stres si reacţiile traumatice la stres. copilul­ trebuie să fie convins că acest proces este reversibil. este important ca dobândirea acestor tehnici să se producă într-o etapă preliminară a intervenţiei terapeutice. Pentru a menţine atenţia focalizată pe actul respiraţiei. 44 45 3. “relaxat” . dificultăţi de somn. distractibilitatea. agitaţie. Deoarece pentru unii copii. De aceea. atunci când un copil cu simptomatologie de tip stres posttraumatic­ are dificultăţi de somn. particularizate pentru tipul de trauma suferită de copil: abuz sexual.în particular părinţii.

Pentru unii copii metafora schimbării canalelor TV. desen. care nu le permite să exprime suficient de nuanţat emoţiile intense pe care le experienţiază.joc de rol. pot fi folosite şi tehnici mai intuitive. lent. ne simţim tensionaţi.În cazul copiilor de vârste mai mici. şi de refocalizare pe gânduri nontraumatice. copiii de vârste mici au un vocabular prea puţin bogat. imaginându-şi că îngrijorarea sau neliniştea sa intră în balon în locul aerului. Hudson & Schniering­(2009) Dansul. în mod intruziv. încheieturile. reale sau doar imaginare­. şi invocarea sa este utilă ulterior. copiii fiind stimulaţi să realizeze ce se întâmplă daca suflă prea tare într-un astfel de balon. în schimb când învăţăm să ne relaxăm musculatura. i se solicită copilului să spună ce emoţii sunt trăite în diferite situaţii (când obţii o notă bună la şcoală. Unii terapeuţi le sugerează copiilor să vizualizeze şi să deseneze un „spaţiu ­secu­rizant”. Această componentă a ­programului vizează şi învăţarea unor strategii de exprimare adecvată a emoţiilor. anxietăţii. poate fi găsit in Rapee.. prin apăsarea cu degetul a unui buton imaginar. Adesea ei se tem că vor fi copleşiţi de forţa acestor trăiri emoţionale. Acest exerciţiu de respiraţie profundă permite externalizarea îngrijorării. Terapeutul poate iniţial să îi ceară copilului să scrie/să spună toate emoţiile la care se poate gândi timp de 3 minute (copiii mai mici de regulă numesc 5-10 emoţii. în timp ce adolescenţii se pot gândi la mai multe emoţii decât cele care pot fi notate în intervalul de timp dat). Cu cât imaginea mentală este mai saturată în detalii senzoriale (vizuale. şi se confruntă cu serioase probleme de autoreglare emoţională. este preferabilă utilizării elasticului. adaptat pentru copii. fie verbal („Stop”. muşchii noştri nu sunt relaxaţi. Tot sub formă de joc. Pentru copiii de vârste mici. 2. şi să se gândească în acelaşi timp la ceva pozitiv. dureroase. auditive. pe parcursul construcţiei naraţiunii despre traumă. 3. este utilă folosirea unui balon. respectiv să identifice acele situaţii în care el însuşi a experienţiat o anumită emoţie (“Spune-mi când te-ai simţit trist/ruşinat/bucuros etc. O altă analogie poate fi între Soldăţelul de Plumb sau Omul de Tinichea­.”). jocuri. Acest loc poate fi real sau doar imaginar. este util ca să existe deja în „repertoriul de gânduri” al copilului un gând pozitiv sau o imagine mentală a unui eveniment fericit. copiii sunt învăţaţi să identifice diferite niveluri de intensitate a unei emoţii (de exemplu. care poate fi folosit şi pentru întreruperea gândurilor şi pentru ­auto-liniştire în general. Copiii sunt învăţaţi să identi­fice în mod corect şi să discute relaxat despre o diversitate de emoţii. gustative. pe care copilul îl umflă. a unui loc preferat sau a unei experienţe plăcute – un „moment perfect”. În cazul acestei tehnici. De aceea.­ Întreruperea sau scurtcircuitarea gândurilor negative se face punând un stop gândurilor­nedorite. terapeutul poate iniţia un joc prin care fiecare dintre cei doi parteneri alege pe rând o emoţie din listă şi descrie când anume a trăit-o ultima oară. respec­tiv o păpuşă de cârpă. ne simţim uşori şi eliberaţi. dar relaxată. Terapeutul trebuie să îi explice copilului că atunci când suntem stresaţi. în felul acesta semnalizând că gândul trebuie să înceteze). câte o grupă musculară. deoarece este mai uşoară tolerarea amorselor evenimentului traumatic. Este util ca această tehnică să fie dobândită şi stăpânită de copil înainte de a începe construcţia naraţiunii terapeutice. etc. Copilul este învăţat să îşi contracte (pentru a localiza corect­ muşchii) şi apoi să îşi relaxeze. se poate utiliza analogia cu un mănunchi de spaghete înainte de a fi fierte (când sunt rigide) şi după fierbere (când sunt moi şi se îndoaie­uşor). când râd copiii de tine). până când fiecare ­regi­une a corpului a fost progresiv relaxată. O dată cu dobândirea tehnicii. copiii pot fi antrenaţi să o folosească de fiecare dată când le sunt activate. Această tehnică de asemenea este exersată cel mai bine în poziţie culcată sau şezândă. Astfel terapeutul poate evalua capacitatea copilului de a identifica emoţiile. Tot o tehnică intuitivă este cea a balonaşelor de săpun. elastic prins în jurul încheieturii. De ­asemenea. „Dispari”). Wignall. Strategii de distragere a atenţiei şi de scurtcircuitare a gândurilor negative Întreruperea gândurilor reprezintă o metodă de distragere a atenţiei copilului de la ruminaţiile pe marginea traumei. Un exemplu de scenariu pentru relaxarea musculară progresivă. dar în formatul unei activităţi plăcute şi motivante pentru copii. pozitive­. pentru ca ulterior să fie încurajaţi să sufle încet. muzica. Relaxarea musculară progresivă. pentru a nu sparge balonaşele. urmând apoi picioarele. pe rând. amintirile despre traumă – la şcoală sau acasă. întrucât permite controlul gândurilor intruzive. cu ajutorul Termometrului Emoţiilor). olfactive) cu atât este mai eficientă în distragerea atenţiei de la gândul intruziv. cu ajutorul unor tehnici variate . jocurile pot fi la rândul lor folosite pentru relaxarea musculară. care este întins şi apoi lăsat să revină. începând cu ­dege­tele de la picioare. În plus. „Pleacă”. Ulterior. a treia componentă a modelului TF-CBT îi ajută pe copii să dobândească abilităţi de exprimare şi management al propriilor emoţii. De exemplu. fie fizic (cu ajutorul unui MODELUL TF-CBT (3): IDENTIFICAREA ŞI MODULAREA EMOŢIILOR Copiii care au trecut prin experienţa unei traume au predominant emoţii negative­. cu utilizarea imageriei Aceasta este de asemenea o tehnică de relaxare eficientă pentru copiii care au dificultăţi de adormire sau care manifestă multe simptome somatice. 46 47 .

care poate fi extrem de utilă apoi pentru focalizarea intervenţiei terapeutice pe obiective­ specifice. . încât nici nu ne mai dăm seama că ele există. presupune ca iniţial copilul să asocieze câte o culoare fiecărei emoţii specifice­ pe care a identificat-o anterior. este important să fie ajutat. pot sau nu să opereze cu emoţii mixte. . croşetează. Pe baza desenului. . furie. Răspunsul care exprimă o adevărată emoţie este de genul: „Aş fi tristă/M-aş simţi furioasă. priveşte sau citeşte ceva distractiv.” În ceea ce priveşte modularea emoţiilor. şi respiră lent şi adânc de 10 ori. sau fotografii ale unor expresii emoţionale. . .Ajută pe altcineva. iar după consolidarea relaţiei terapeutice.Scrie ce simţi într-un jurnal. emoţiile pot fi ­provocate pe parcursul şedinţei terapeutice. vină). etc.Ascultă. . în mod corect. Un alt aspect esenţial din perspectiva modelului cognitiv-comportamental. „Color Your Life” (­Colorează-ţi­­ viaţa).Ieşi şi plimbă-te într-un loc sigur. chiar şi atunci­ când este vorba de frică sau furie) – în acest caz. În ceea ce priveşte emoţiile. aceste gânduri nu sunt corecte.Opreşte-te din ceea ce făceai. etc. să înţeleagă ce emoţii experienţiază de fapt şi ce ­strategii evitative­ foloseşte. .Aleargă pe loc timp de 5 minute. Mannarino & Deblinger. strategiile pe care copilul le poate învăţa pe parcursul intervenţiei terapeutice ar putea fi (după Cohen. copiii pot recunoaşte şi exprima emoţii simple vs. care pot fi realizate chiar de către terapeut. cogniţiile pot fi reprezentate drept modalitatea prin care „creierul nostru vorbeşte cu noi”. . De fapt. închide ochii. Un aspect important îl reprezintă faptul că această secvenţă de identificare a emoţiilor nu trebuie să aibă în obiectiv emoţiile legate de evenimentul traumatic – decât dacă în mod spontan copilul le aduce în discuţie. din obişnuinţă.” O astfel de afirmaţie însă exprimă un gând. este important ca primele şedinţe terapeutice să se încheie într-o notă afectivă pozitivă. o idee. pictează. Pentru a ajuta la identificarea emoţiilor. Există câteva aspecte problematice legate de identificarea şi exprimarea emoţiilor. pot sau nu să aibă în repertoriu emoţii care presupun conştiinţa de sine (ruşine. Acestea­ sunt gânduri automate.în funcţie de acest factor. care condiţionează ulterior paşii intervenţiei. • Detaşarea de emoţii a copilului (vorbeşte despre emoţii “la rece”. o emoţie legată de acea situaţie ipotetică. Pentru consolidarea relaţiei terapeutice şi întărirea sentimentului de siguranţă al copilului. genului. Apoi pot fi date exemple de relaţii între gânduri şi emoţii. • Lipsa conştientizării propriilor emoţii sau dificultăţi în a vorbi despre propriile emoţii . furie Gând alternativ: E o fată timidă.Ascultă muzica ta preferată. pentru a localiza unde anume simte dragoste­. Emoţie: tristeţe.poate să fie o caracteristică individuală anterioară traumei sau poate să apară ca şi consecinţă a acesteia. diferitele emoţii. Cum te-ai simţi dacă o colegă de clasă nu ar vorbi niciodată cu tine? Gând: Mă urăşte/Nu mă poate suferi. 2006): . . adaptate vârstei. copilului i se poate spune: „Mulţi oameni cred că emoţiile vin din noi. şi anume: • Vârsta / Nivelul de dezvoltare . pentru ca apoi să coloreze o siluetă umană în diferitele­ culori corespunzătoare emoţiilor respective. şi nici când anume simţim ceva. şi de aceea ne fac să simţim emoţii care ne fac rău în loc să ne ajute. folosind feţe schematice care reprezintă emoţii. este înţelegerea de către copil a distincţiei dintre gânduri şi emoţii. Adesea­ nici adulţii nu reuşesc să opereze cu această distincţie. Emoţie: Mi-ar părea rău pentru ea (empatie)./Nu aş mai fi atât de tristă. se iniţiază o discuţie cu copilul. gândurile. se pot invoca emoţiile altor copii sau ale unor personaje din poveşti. şi credem că toţi ceilalţi oameni au aceleaşi gânduri ca şi noi.” Înţelegerea relaţiei dintre gânduri şi emoţii este importantă pentru că stă la baza dobândirii unor strategii de management sau modulare a emoţiilor. intereselor copilului. . Pentru copil.Imaginează-ţi că eşti în „locul tău sigur”/spaţiul tău de securitate.Vorbeşte despre ceea ce simţi. pentru că apar fără să ne dăm seama.Cântă cu voce tare. Dar adesea. şi a relaţiei care există între cele două ­compo­nente. 48 49 . tristeţe.Spune-ţi 5 lucruri bune despre tine. şi reuşesc sau nu să eticheteze verbal. . Uneori anumite gânduri ne vin în minte atât de des. . sau nu ne sunt de folos. .Tehnicile mai intuitive de identificare a emoţiilor presupun utilizarea unor cărţi de joc cu emoţii.Dansează. emoţiile noastre­ sunt răspunsuri la gândurile pe care le avem. O altă tehnică.Fă ceva cu mâinile – împleteşte. complexe.Vorbeşte cu unul dintre părinţi sau cu un adult care te ascultă şi te înţelege. La întrebarea „Cum te-ai simţi dacă o colegă de clasă nu ar vorbi niciodată cu tine?” mulţi copii dar şi adulţi răspund: „Aş simţi că mă urăşte. desene animate. pe ­parcursul terapiei. şi nu putem controla nici ce simţim. propusă de O’Connor (1983). şi nu un sentiment.

dintre cogniţii utile.gânduri. şi/sau stigmatizante. În cazul copiilor. îngrijorat. Mama te ceartă pentru un lucru făcut de fratele tău mai mic. am să iau iar o notă mică. pentru a disputa şi corecta­ cogniţiile care sunt inacurate sau nefolositoare (Beck. triunghiul cognitiv presupune recunoaşterea relaţiei dintre gânduri­. gânduri şi comportament­. Această secvenţă poate fi dificilă. există în mod particular riscul ca ei să dezvolte gânduri/ cogniţii disfuncţionale despre evenimentele traumatice. Copingul cognitiv se referă la o varietate de intervenţii prin care copiii şi adulţii sunt încurajaţi să îşi exploreze propriile gânduri. emoţii şi comportamente. Emoţie: Speriat. repetitive. Aceste gânduri le pot influenţa în mod negativ dezvoltarea cognitivă şi emoţională ulterioară. dezadaptative.care există între emoţii. Dată fiind însă baza limitată de cunoştinţe şi experienţe de care dispun copiii. copilul poate fi întrebat: Care este primul lucru pe care ţi-l spui când te trezeşti dimineaţa? Înainte să te dai jos din pat şi să vorbeşti cu voce tare? „Mi-e somn!” „Nu vreau să mă duc la şcoală!” 50 „Oare ce mănânc la micul dejun?” Unii copii nu realizează că toţi oamenii vorbesc CU EI ÎNŞIŞI.MODELUL TF-CBT (4): COPINGUL COGNITIV Gândurile copiilor (şi ale adulţilor de referinţă pentru aceştia) reflectă adesea­ modul în care ei încearcă să dea un sens experienţelor traumatice trăite. 51 . 1976. Scenariile ipotetice sunt folosite cu scopul de a identifica atât gândul cât şi emoţia provocată de acel gând. drept corolar. Cunoştinţele. inacurate (iraţionale). furios. furios pe profesoară.prin întrebări logice utilizate progresiv (metoda socratică) • Discutarea modului în care această abilitate poate fi utilizată în viaţa reală • Încurajarea unui dialog pozitiv cu sine (positive self-talk) (inclusiv prin cântec)­ Primul pas al copingului cognitiv constă în identificarea DIALOGURILOR INTERI­OARE. experienţa de viaţă permit ca evenimentele traumatice să dobândească acest sens. Tehnici: • Triunghiul cognitiv . Gânduri/cogniţii Comportamente Emoţii Aşadar. 1977). şi. înţelegerea şi operarea cu triunghiul cognitiv se poate face utilizând mai multe strategii: . De aceea este util de început cu exerciţii simple.şi relaţiei . Mulţi copii dar şi adulţi nu realizează că pot alege să îşi modifice gândurile. recunoaşterea relaţiei dintre ­comporta­mentele proprii şi răspunsul comportamental al celorlalţi. Gând: Nu sunt bun la matematică. disfuncţionale cu cogniţii funcţionale. este întrebat: „Dar ce ţi-a trecut prin minte când ai simţit asta?” De exemplu.prin discutarea unor scenarii ipotetice . nu sunt utilizate exemple legate de traumă. deci şi a distincţiei . fără legătură cu trauma. Profesoara vă anunţă că veţi da azi o lucrare de verificare. De asemenea. comportamente • Utilizarea unui exemplu ipotetic pentru a explica modul în care gândurile afectează comportamentele • Generarea de scenarii în care copilul să identifice cele 3 componente • Facilitarea generării de către copil a unor cogniţii funcţionale . De exemplu. Emoţie: Rănit. Gând: Mama nu e dreaptă. Tocmai această idee este la baza triunghiului cognitiv – figurat mai jos. astfel încât poate fi o adevărată uşurare să afle că nu sunt singurii care au asemenea conversaţii interioare! Al doilea pas îl constituie înţelegerea triunghiului cognitiv. Ellis & Grieger. mai ales dacă asemenea dialoguri sunt profunde. şi astfel îşi pot schimba emoţiile şi comportamentele. Atunci când copilul identifică mai întâi emoţia. cu excepţia cazului în care sunt generate spontan de către acesta.prin utilizarea unor scenarii din viaţa copilului – dar.prin poveşti . În plus. copingul cognitiv se referă la înlocuirea cogniţiilor incorecte. adaptative şi cogniţii care nu sunt utile. emoţii . această componentă a intervenţiei vizează recunoaşterea şi înţelegerea diferenţei dintre cogniţii corecte. Copingul cognitiv presupune înţelegerea modelului ABC cognitiv.comportamental­. acurate (raţionale) şi cogniţii incorecte­.

situaţia e aceeaşi. nu sunt în stare să învăţ nimic. Indiferent de situaţie.” • Prin folosirea de „thought bubbles”. Am crezut că am învăţat bine toate cursurile. De exemplu. corect.. Rosenberg. TIPURI DE COGNIŢII DISFUNCŢIONALE Multitudinea de gânduri disfuncţionale pe care le experienţiază copiii poate fi redusă la câteva tipuri de bază. util: • Prin analogie cu schimbarea canalelor TV: „Dacă nu îţi place ce vezi pe un canal. anxietate). acurate şi/sau ­folosi­toare. ori paharul e complet plin.. înseamnă că e întotdeauna periculoasă.” CRISTINA CATASTROFĂ Cristina se gândeşte întotdeauna la cel mai rău lucru care se poate întâmpla­ în orice situaţie. Rezultat: Mama îşi cere scuze că te-a acuzat pe nedrept.”­ Scenariu 2 Gând: Mama nu va mai fi furioasă pe mine dacă va afla ce s-a întâmplat în realitate. se poate opera cu scenarii ipotetice cum sunt cele descrise la pasul anterior. cred că a murit!” 53 . chiar înainte de a se fi întâmplat orice. doar pentru că i s-a întâmplat odată ceva rău. Mă vor pune în spital şi nu am să mai ies de acolo niciodată.” Scenariu 1 Gând: Mama nu e dreaptă. Cohen. Emoţie: Calm. Un exemplu de atribuire disfuncţională pentru eşecul la un examen ar fi: „Am căzut la examen pentru că sunt un prost. Manarino. Rosenberg. ori e gol: totul sau nimic. Există mai multe strategii prin care inclusiv copiii de vârste mici pot înţelege cum se poate înlocui un gând disfuncţional.” 52 Întrucât copiii nu reuşesc întotdeauna să înţeleagă şi să recunoască gândurile­ disfuncţionale. Comportament: Îi spui :”te urăsc!” şi fugi la tine în cameră. Jankowski. pentru a ilustra ce îi trece prin minte unui anumit personaj.. şi voi fi ratată cu totul. încrezător.. atunci când încearcă să explice cauzele evenimentelor.” „Am avut o dată un accident de maşină.poate că a fost rănit ca şi fratele meu. dacă a luat o notă proastă.până găseşti un canal care te face să te simţi bine. unii autori (Mueser. dar cred că ar fi trebuit să învăţ mai mult. cu unul funcţional. & Deblinger. 2004. Viaţa mea s-a terminat. apoi pe altul . Emoţie: Furios.” „Tata trebuia sa mă ia de la şcoală şi a întârziat. fie nu. IONUŢ IARĂŞI-ŞI-IARĂŞI Ionuţ vede lumea va fiind compusă din lucruri rele care se repetă unul după altul.” „Dacă am coşmaruri legate de împuşcături... pervazive/globale versus specifice. se gândeşte „Înseamnă că voi avea note proaste tot anul. nu poţi să ai încredere în nici o femeie (bărbat). Oare la ce se gândeşte/ce îşi spune personajul? Nu putem să îl facem să se gândească la altceva. Întotdeauna trage concluzia­că urmează să se întâmple un lucru rău. Uneori­. cum apar în cazul benzilor desenate. ca şi fratelui meu. Ionuţ gândeşte aşa: „Dacă prietenul meu nu vrea să vorbească azi cu mine după ore. Dacă nu ia o notă de 10. dar o vedem „în altă lumină” Odată înţeles procesul generării acestor­cogniţii alternative. Comportament: Îi explici mamei calm că nu tu ai făcut acel lucru. Data viitoare va fi mai bine. Mama te ceartă pentru un lucru făcut de fratele tău mai mic.probabil i s-a întâmplat şi lui ceva rău. înseamnă că o iau razna. Niciodată nu voi fi bun de nimic. În schimb. poţi muta pe altul.” „Dacă nu poţi avea încredere în nici un bărbat (femeie). 2006) au propus următorul format­care facilitează identificarea patternurilor maladaptative de gândire: DANA DA SAU NU Dana vede totul ca fiind fie da. atunci se aşteaptă la 4. pentru ca să se simtă mai bine? • Prin analogie cu folosirea unor ochelari de soare cu lentile de diferite culori . greşit. care au fost corelate cu dezvoltarea ­psihopatolo­giei (depresie.Doamne. înseamnă că mi se va mai întâmpla un accident.Al treilea pas cuprinde generarea de gânduri alternative. atribuirea funcţională pentru acelaşi eşec ar suna în felul următor: „A fost un examen greu. înseamnă că nu doreşte să mai fim prieteni. „Dacă lumea nu e sigură tot timpul. Nu voi fi în stare să îmi iau bacalaureatul. & Hamblen­. s-a constatat astfel că persoanele ­vulnerabile la psiho­ patologie recurg. la atribuiri­ personale/interne versus externe. asta face ca lucrurile rele chiar să se întâmple! De exemplu. permanente versus tranzitorii. ea începe să se gândească „şi dacă?”. ajungând la gânduri despre cel mai rău scenariu posibil. Rezultat: Mama te pedepseşte.

copilul este invitat să scrie/ să povestească despre sine. în mod gradual dar atent controlat. Încurajarea copilului . Includerea momentului/amintirii/părţii celei mai critice a evenimentului traumatic­. copiii supuşi violenţei comunitare (Pynoos­ & Nader­.de-a lungul mai multor întâlniri. De exemplu. pornind de la o activitate preferată desfăşurată în ultima vreme. Calibrarea intervenţiei este dificilă pentru terapeut.). În acest fel. document­ redactat la computer. furie – experienţiate de victimă.. Nu are rost să mă duc. hiperarousalul psihologic şi fiziologic al copilului se reduce. această parte a terapiei încurajează copilul. etc. terapeutul poate identifica şi corecta cogniţiile disfuncţionale ale acestuia. De aceea. 1998). Recompensarea copilului – pentru efortul depus. pentru că mă voi simţi oribil. 1988). 1993). desen. sau de la detalii despre sine (unde locuieşte. în ciuda repetării naraţiunii ­despre traumă. & Deblinger.prin introducerea unui sfârşit optimist.carte. Experienţa cu adulţii victime ale evenimentelor traumatice a dus însă la conştientizarea faptului că a crea o simplă naraţiune despre traumă nu este ­sufi­cient. Utilizarea unor tehnici de procesare (restructurare) cogntivă . cu coloratură emoţională negativă. dacă Nora e invitată la o petrecere. ea se gândeşte „Nimeni­nu va vorbi cu mine. şi să îşi analizeze gândurile şi emoţiile experienţiate în fiecare din aceste secvenţe. pot fi şi prietenă cu oricine. Decizia asupra formatului naraţiunii . Pentru mulţi copii. discuţiile despre traumă de emoţiile negative copleşitoare . acest exerciţiu este dificil deoarece încărcătura 54 emoţională este prea mare. Manarino. Alegerea modalităţii de a începe construcţia naraţiunii . oroare. sau din ­momen­tul prezent înapoi în timp. 5. ce rost are să mai încerc?” „Violenţa de la mine de acasă m-a făcut să îmi pierd prietenii care erau băieţi buni. 2. copilul va înţelege că trauma este doar o ­dimensi­une­­ (şi nu componenta definitorie) a vieţii sale şi a conceptului său de sine. Principalii paşi în construcţia naraţiunii: 1. 55 . 6. erorile apărute în descrierea evenimentului. pe măsură ce copilul este încurajat să îşi exprime gândurile şi emoţiile. 8. 3. Atunci când este realizată corect. Odată ales formatul. cântec. ci este esenţial ca gândurile şi emoţiile legate de evenimentul­ traumatic­ să fie integrate­ într-o experienţă cu sens (Pennebaker. dezastrelor naturale (Goenjan et al. 1997) şi evenimentelor traumatice­unice (March et ­­al. neajutorare. legată de traumă.de către copilul însuşi sau de către terapeut. găseşte un motiv­ să creadă că lucrurile nu vor merge bine. dincolo­de desensibilizarea copilului relativ la evenimentul traumatic­. poezie. ruşine. 9. MODELUL TF-CBT (5): CONSTRUCŢIA NARAŢIUNII DESPRE TRAUMĂ Crearea unei naraţiuni despre traumă reprezintă o procedură care a fost utilizată în intervenţia cu copiii victime ale unui abuz sexual (Deblinger & Heflin. 1993. rememorând fiecare detaliu ca şi când evenimentul­ s-ar petrece­în prezent. Este cel mai important pas pentru: • c ontrolul imageriei intruzive. „Nimic nu merge bine pentru mine. De asemenea.pentru a corecta distorsiunile.. pe măsură ce aceasta este elaborată de către copil. unde merge la şcoală. în timpul şi după traumă. chiar cu băieţii răi”. din ziua în care s-a produs evenimentul. 4. 7. Terapeutul îl poate încuraja pe copil să se întoarcă în timp şi să se transpună în mintea sa de atunci. De-a lungul întâlnirilor terapeutice copilul este încurajat să descrie din ce în ce mai detaliat ce s-a întâmplat înainte. stimulii-amorse. situaţiilor şi emoţiilor asociate cu trauma. Cohen & Mannarino.frică.din ziua precedentă evenimentului traumatic. copilul continuă să trăiască reacţii emoţionale intense/manifestări de ­reactivi­tate fiziologică accentuate. să se refere la aspecte din ce în ce mai critice/dureroase ale evenimentului. • reducerea evitării stimulilor. 1997).descris în detaliu. • identificarea cogniţiilor disfuncţionale despre evenimentele traumatice. emoţiile din perspectiva prezentă. Utilizarea unor tehnici de relaxare – dacă. scrierea sau elaborarea repetată pe marginea traumei­. crearea­ naraţiunii despre traumă are funcţia de a integra ­evenimentul traumatic­ în ansamblul­ vieţii copilului. În conceptualizarea iniţială propusă de Deblinger. McLeer & Henry (1990). 10. crearea naraţiunii despre traumă a fost considerată drept o procedură de desensibili­zare: prin citirea. Citirea naraţiunii . Descrierea percepţiei copilului asupra evenimentului . şi am să mă simt groaznic. aşa că e totuna de-acuma. şi de aceea se simte rău aproape tot timpul. anticiparea şi pregătirea pentru reîntâlnirea cu amorse ale traumei. 2006). având nevoie de una sau mai multe sesiuni în care să discute­evenimentele. 1996.NORA NICI UN SENS Nora gândeşte întotdeauna negativ: orice s-a întâmpla. chiar şi atunci când lucrurile merg bine. De aceea fiecare pas în construcţia naraţiunii despre traumă este mai dificil decât cel anterior. pozitiv al naraţiunii. Scopul acestei componente din programul terapeutic este de a decupla­gândurile­. deoarece acesta nu ştie de la început care aspect al evenimentului a fost cel mai traumatic pentru copil pînă când construcţia narativă nu ajunge în acel punct (Cohen. • recunoaşterea. Astfel ea nu poate vedea şi faţa bună a lucruril­or. gândurile. Adăugarea unor gânduri şi emoţii la varianta iniţială a poveştii.

” În unele cazuri. Utilizarea ignorării active ca răspuns la comportamente indezirabile . acest demers poate fi utilizat pentru a aborda problema rezilienţei cu copiii.În cazul copiilor care au trecut prin mai multe traume.modificările în percepţia propriului corp sau a securităţii personale. sau a căror viaţă este compusă din evenimente traumatice (de exemplu. Părinţii care se simt vinovaţi în legătură cu disciplinarea propriilor copii au adesea dificultăţi în a controla aceste tipuri de comportament. stickere.ruşinea şi/sau stigmatizarea. utilizarea unui plan de management al contingenţelor. aceste cogniţii disfuncţionale iau forma unor fantezii eroice. mutarea dintr-o familie de plasa­ment în alta). fără ca mesajele să fie ambigue – lauda fiind asociată cu o critică („E foarte bine că ţi-ai terminat temele înainte de cină. victimizarea copiilor are ca şi consecinţă apariţia unor comporta­mente disruptive. pe măsură ce copilul repetă naraţiunea. ­simboluri. . a căror abordare se face în funcţie de maturitatea emoţională şi cognitivă a copilului. O altă formulă pentru cei care au traversat mai multe traume este aceea de construcţie a unei “istorii a propriei vieţi”. . pe lângă numeroasele evenimente traumatice.steluţe. acestea vor fi abordate în mod similar. atrăgându-le atenţia asupra faptului că au devenit din ce în ce mai puternici tocmai prin confruntarea cu dificultăţile vieţii. prin deprivarea copilului de atenţia adultului şi de orice altă sursă de stimulare. • examinarea acurateţii şi utilităţii cogniţiilor părinţilor despre evenimentul ­traumatic. Utilizarea unor strategii de management al contingenţelor . 5. în virtutea puterilor sale magice. ignorarea comportamentului. devine evident faptul că anumite­ probleme ­semnificative rămân nerezolvate pentru copil: . Astfel. e necesară construcţia mai multor episoade narative. Joc de rol cu părinţii . agresive.atribuirile legate de agresor sau de traumă. imediat după ce s-a produs comportamentul. au existat şi momente fericite în existenţa lor. acestea sunt administrate contingent. pot să existe o serie de gânduri eronate legate de traumă. la sfârşitul săptămânii ele pot fi „schimbate” pentru o recompensă (care este aleasă de părinte împreună cu copilul) – o jucărie sau de preferat o activitate.evitarea oricărei forme de comunicare cu copilul.  ODELUL TF-CBT (6): COPINGUL COGNITIV ŞI PROCESAREA M COGNIŢIILOR LEGATE DE TRAUMĂ Naraţiunea despre traumă este un scop în sine (îl ajută pe copil să poată să îşi spună povestea cu un nivel redus de anxietate) dar şi un punct de pornire în ­explo­rarea gândurilor şi emoţiilor copilului despre eveniment şi impactul acestu­ia. învăţarea de către părinte a modalităţilor de restructurare cognitivă. De ce nu poţi face asta mai des?”). Utilizarea timeout-ului .pentru a testa abilităţile de management al ­comporta­mentului dobândite de părinte.pentru comporta­mente specifice. Adesea­. ­copi­lul imaginându-şi cum ar fi putut să se salveze pe sine sau să îi salveze pe ceilalţi.sentimentul de responsabilitate (pentru trauma sau pentru evenimentele care au urmat după descoperirea acesteia – de exemplu. Întrucât părinţii. 57 . Un instrument util în realizarea acestui coping îl reprezintă jocul de rol. Dar cea mai eficientă modalitate este cea directă . Cele mai importante strategii de management al comportamentului includ: lăudarea comportamentului. În alte situaţii.  ODELUL TF-CBT (7): STRATEGII DE MANAGEMENTAL M COMPORTAMENTULUI COPILULUI DECĂTRE PĂRINTE În mod frecvent. De asemenea. 6. Utilizarea laudei ca recompensă pentru comportamente dezirabile . pot avea cogniţii disfuncţionale. la rândul lor. pentru câte un ­comporta­ment specific. nesigur. înainte să moară înjunghiată. în mod consistent. non-compliante. În acest mod. Se poate însă ca asemenea cogniţii să fie acurate dar nefolositoare „Mama mea trebuie să fi fost îngrozită în ultimele clipe. 4. Cogniţiile inacurate pot fi total false „Este vina mea că tata murit în accidentul de maşină. Psihoeducarea părintelui 2. utilizând un ton entuziast. sau convingerea că lumea este un loc primejdios. . Tehnici: 1. Copingul cognitiv legat de traumă vizează: • înţelegerea diferenţei dintre cogniţii acurate versus inacurate legate de traumă. în cazul unui abuz). care îi poate ajuta pe copii să realizeze cum. deoarece mă ducea la şcoală atunci când s-a întâmplat asta” sau pot fi ­nonrea­liste – imposibile „Ar fi trebuit să ştiu că noul meu profesor de sport mă va viola”. verbal sau nonverbal. În acest caz. cogniţiile false vizează autoblamarea pentru evenimente incontrolabile/impredictibile.întreruperea comportamentului indezirabil şi adminis­trarea unei întăriri negative. 56 • corectarea erorilor cognitive ale copilului legate de evenimentul traumatic. copilul este cel care alege ordinea în care să fie prezentate evenimentele traumatice.  ODELUL TF-CBT (8): INTERVENŢII TERAPEUTICE CU DIADA M COPIL-PĂRINTE Această secvenţă este realizabilă doar după ce atât părintele cât şi copilul au parcurs sesiunile individuale de coping/restructurare cognitivă şi sunt pregătiţi emoţional să discute unul cu celălalt despre evenimentul traumatic.de confruntare şi explorare directă prin dialog­. de care trebuie să te fereşti. 3.

Expunerea in vivo este un tip de intervenţie care presupune depăşirea graduală a acestui tip de evitare şi normalizarea funcţionării copilului. este esenţială colaborarea cu părintele. ce simte părintele legat de traumă. Este vorba despre evitarea acelor amorse ale experienţei traumatice trecute care nu ajută la securizarea copilului în prezent şi prin generalizare devin dezadaptative­. Uneori este nevoie de expunerea repetată a părintelui la naraţiunea despre traumă. până când acesta devine pregătit emoţional. pentru a se asigura că răspunsurile părintelui vor fi suportive şi corespunzătoare. refuză să doarmă în dormitorul din noul apartament. Pe parcursul acestor sesiuni comune. să evite vizitarea tatălui care l-a abuzat fizic şi continuă să o facă la fiecare reîntâlnire. pentru a putea să o tolereze din punct de vedere emoţional şi pentru a fi în stare de verbalizări suportive. Este important însă ca. într-un mod similar cu cel utilizat în cazul fobiilor. În schimb. dar se pot dovedi insuficiente în rezolvarea unor comportamente ­generali­zate de evitare – unii copii dezvoltând frici generalizate care interferează cu abilitatea lor de a funcţiona optim. Această nuanţare este esenţială. Intervenţia se face 58 59 . iar părintele să o cunoască prin intermediul terapeutului. deoarece îi reaminteşte de experienţa traumatică.este promovată comunicarea pozitivă între părinte şi copil. Această pregătire prealabilă a ambelor părţi face ca pe parcursul sesiunii comune comunicarea­ directă să fie facilitată. iar părintele şi terapeutul îl vor lăuda pentru curajul de a fi scris şi prezentat această naraţiune. MODELUL TF-CBT (9): MONITORIZAREA IN VIVO A RĂSPUNSULUI LA AMORSE ALE EVENIMENTULUI TRAUMATIC Secvenţele demersului terapeutic descrise până în acest punct. pentru ca în cele 30 minute rămase să se lucreze cu diada copil-părinte. terapeutul apelează la jocul de rol. părintele modelând o formă de coping adaptativ în raport cu trauma. demersul terapeutic poate continua astfel şi acasă. şi în particular construcţia naraţiunii despre traumă. întrucât este adaptativ pentru copil­ să evite acele situaţii legate de traumă care reprezintă un pericol şi în prezent: de exemplu. copilul va citi naraţiunea despre traumă. terapeutul intervenind cât mai puţin posibil. Copilul este asistat de terapeut în formularea unor întrebări cât mai clare. Şi pentru realizarea acestui pas al programului terapeutic. gradual­. permiţând desensibilizarea sistematică a copilului. naraţiunea să fie completă. în următoarele 15 cu părintele. în prealabil. pot fi utile în raport cu amintirile traumatice­ ale copilului. În ceea ce priveşte pregătirea prealabilă a copilului. De asemenea. În plus. pentru un copil care a fost abuzat sexual în dormitorul din vechiul său apartament. acesta este încurajat să se gândească ce întrebări ar dori să îi pună părintelui – de exemplu. este dezadaptativ. de abuzator (în cazul unui abuz). Formatul acestor sesi­uni comune este de o oră: în primele 15 minute terapeutul se întâlneşte cu copilul­.

E. R.K. 585-593.. & Henry. Journal of the American Academy of Child and Adolescent Psychiatry. 42-50. (1997). (1976). R. L. Treating sexually abused children and their nonoffending parents: A cognitive behavioral approach. (1990).. K. Deblinger..M. D.A. 536-542. Cognitive-behavioral therapy for PTSD in adolescents [provider manual].. A. . Journal of the American Academy of Child and Adolescent Psychiatry 35(1). J.. J. J. Ford (Editors). March. Rosenberg. J. Pennebaker. Cognitive therapy and the emotional disorders. Steinberg. 620-628. R. New York: Wiley.. A.. 1(4). Mueser. & Heflin.J. D. Outcome of psychotherapy among early adolescents after trauma. A treatment outcome study for sexually abused preschool children: initial findings. A. M. 31(6). Schaefer & K. 747-752.P. S. M. Tratamentul­ anxietăţii la copii şi adolescenţi.S.T. Jankowski. J. K. J. Murray. Amaya-Jackson. Handbook of play therapy. O’Connor (Editors). Najarian. California:­Sage Publications. O abordare fundamentată ştiinţific. Color Your Life technique.S.. Journal of Traumatic Stress..L. & Margolin. Rapee. & Schniering. New York: Guilford Press. 38. Ellis.K. L. J. 162-166... J. Treatment. Arnberger. Thousand Oaks. Weems. E. S. E.. 20(4). (1993). H. New York: Universities­Press...A. and therapeutic­implications. (2004). Cluj-Napoca: Editura­ASCR. (1993). Writing about emotional experiences as a therapeutic process. A. New York: The Guilford Press. Cohen. Salloum... I. (1988). Minassian. L. D. A. Mannarino. 445-473. & Nader. In C. M. Psychological Science. 29(5). Cognitive behavioral­psychotherapy for children and adolescents with post-traumatic stress disorder following a single incident stressor.M. An evidence-based guide. & Schulte. Courtois & J. NH: Dartmouth Medical School and New Hampshire-Dartmouth Psychiatric Research Center. 539-548. V. G... (1996). Handbook of rational-emotive therapy. L. M. A. C.D. (2007) Feasibility and Effectiveness of Cognitive-Behavioral Therapy for Posttraumatic Stress Disorder in Preschool Children: Two Case Reports­. A.. Hudson. & Grieger. Professional Psychology: Research­and Practice. Best practices in psychotherapy for children and adolescents. Deblinger. Vickerman. Goenjian. Karayan. Pynoss. Scheeringa. Wignall. (1998). O’Connor. Psychological first aid and treatment approach­ to children exposed to community violence: research implications. R. 631-636. Amaya-Jackson. S.A. McLeer.P..F. (1977). K.Bibliografie Beck. Cognitive/behavioral­ treatment­ for sexually abused children suffering post-traumatic stress: Preliminary­ findings. W. & Fairbanks. New York: Springer. Putting stress into words: Health. & Deblinger.. Behavior Research & Therapy. (2009).. 154. J. L.. K.­ A. & Hamblen. Cohen. (1997).. In C. Journal of Traumatic Stress. W. Pennebaker. E.T.. Treating complex traumatic­ stress disorders. Rosenberg. Mannarino. Lebanon. (2009). (2007). J. Pynoos. A. J.A. R. American Journal of Psychiatry. Ford. E (2006) Treating trauma and traumatic­­grief in children and adolescents. D.. A. 37(6). & Cloitre..H. M. Journal of the American Academy of Child and Adolescent Psychiatry. 8(3). A.. A. Postraumatic stress in children and adolescents­exposed to domestic violence: II. C.. linguistic. (1996). Cohen.

Fischer şi P. Pornind de la înţelegerea psihanalitică a conceptului de traumă Laplanche şi Pontalis (1994. Copiii pot fi traumatizaţi de adulţii fără experienţă prin situaţiile în care aceştia uneori îi pun. de exemplu sunt separaţi în mod accidental de mama lor într-un magazin sau pe stradă sau sunt înspăimântaţi de o soră sau un frate mai mare. traumatismul se caracterizează printr-un aflux de excitaţii care este excesiv în raport cu toleranţa subiectului şi capacitatea acestuia de a le controla şi elabora psihic. coordonator de programe în cadrul Asociației Salvați Copiii Iași 63 . astfel “traumatizarea psihică se defineşte ca o trăire vitală de discrepanţă între factori situaţionali ameninţători şi posibilităţile individu­ale de stăpânire.MODELE DE INTERVENŢIE. Astfel: Teoriile dezvoltării se ocupă de următoarele aspecte: . tulburarea şi efectele patogene durabile pe care le provoacă în organizarea­ psihică. Povestirea unor crime de la televizor sau din ziare pot cauza experienţe traumatice. REGULI DE LUCRU ÎN CAZURILE DE ABUZ SEXUAL DIN PERSPECTIVĂ PSIHOSOCIALĂ Psihoterapeut Principal Corina Mighiu* G.efectele ataşamentului şi a pierderilor asupra copiilor . James (1989) defineşte trauma ca o experienţă necontrolată care afectează victima­ în mod psihologic inducând sentimentele de neajutorare.” În lucru cu copiii abuzaţi sunt mai multe orientări teoretice care oferă o viziune utilă. Cuvântul traumă poate desemna o injurie fizică cauzată de agenţi externi sau o injurie psihică cauzată de o experienţă înspăimântătoare. trăire însoţită de sentimente de neajutorare şi de abandonare lipsită de apărare.dezvoltarea normală a copilului . Frica intensă în combinaţie cu pierderea puterii sunt ingredientele de bază ale unei experienţe traumatice în sens psihologic.impactul experienţelor normale şi anormale din viaţă * Mighiu Corina este psihoterapeut principal în terapie de familie. p 444) îl circumscriu ca fiind “evenimentul din viaţa subiectului care se defineşte prin intensitatea sa. Relele tratamente au asupra copilului efectele unui eveniment traumatic. în termeni economici­. incapacitatea în care se găseşte subiectul de a-i răspunde în mod adecvat. Riedesser (2000) în lucrarea Tratat de psihotraumatologie prezintă trauma ca definiţie a experienţei traumatice. care produce astfel o zdruncinare durabilă a înţelegerii de sine şi de lume”. pierdere a siguranţei şi a controlului. vulnerabilitate.

imagini. În general sunt necesare 10 şedinţe de expunere pentru a elimina un simptom. Terapiile cognitiv-comportamentale Terapiile cognitiv . Reconstrucţia cognitivă constă în a ajuta victima să-şi modifice gându­rile negative şi să le reformuleze într-o manieră pozitivă.Dafinoiu. securitatea s-a transformat­ în insecuritate. motivaţia şi afectele influenţează puterea copilului de a-şi reorganiza­ cunoaşterea Teoriile sistemice se ocupă de: • importanţa familiei şi a societăţii în care copilul trăieşte • corelaţiile şi impactul acestora asupra copilului • intervenţiile practice şi utile în familie. Pacientul poate să continue expunerea în afara şedinţelor de psihoterapie dacă acestea au fost înregistrate. Demersul terapeutic necesită o ­coordo­nare bună ­între toţi cei care se ocupă de caz. În cadrul terapiei­i se poate atrage atenţia clientului asupra proceselor gândirii pe care acesta le utilizează 64 65 . O persoană care nu suportă ideea de a vedea un film de groază se va obişnui cu filmul­ dacă acceptă să-l vadă de zece ori. tehnici de control a respiraţiei O metaforă permite înţelegerea interesului pentru tehnica de expunere. Acelaşi lucru se poate realiza şi cu victimele ­traumatismu­lui care evită să fie confruntate cu ceea ce le-ar putea aminti de evenimentul traumatic­. în ceilalţi şi în sine însuşi: lumea care era previzibilă a devenit imprevizibilă. Tendinţa actuală este de a se trece de la lucrul intuitiv şi pragmatic Reconstrucţia cognitivă este fondată pe ideea că trauma a creat o situaţie de ­pierderea controlului antrenând perturbarea credinţei generale în lume. integrarea metodologiei terapeutice.comportamentale au ca scop reperarea factorilor de declanşare şi de menţinere a perturbărilor percepute de subiect.expunerea şi desensibilizarea sistematică . totul pentru a menţine imaginea scenei trăite.inocularea încrederii într-o soluţionare adecvată la elaborarea unor principii care să aibă rol în crearea “unui cadru conceptual care sintetizează cele mai bune elemente ce aparţin la cel puţin două abordări terapeutice­”( I. psihologia personală şi psihologia egoului . Terapeutul trebuie să ajute clientul să se focalizeze pe ­mediul său şi să evalueze nivelul de periculozitate într-o manieră realistă. Răspunsul la aceste întrebări are o mare influenţă asupra nivelului emoţional al clientului şi al comporta­mentului său. credinţele şi interacţiunile sale. cum sunt teoriile privind relaţia cu obiectele.controlul anxietăţii prin: oprirea gândurilor. relaxare. Fiecare şedinţă este repetată până când ea încetează să-i mai provoace angoasă.modalitatea în care relaţiile importante influenţează identitatea copilului.elaborarea mecanismelor de apărare . cum sunt percepţia. cât şi ariile centrale şi temele de terapie permit abordările integra­tive. Dacă clientul este foarte anxios îl ajutăm să suporte angoasa prin exerciţii de relaxare care vor ajuta la scăderea tensiunii.Teoriile interumane cuprind: . cu speranţa de a obţine rezultate superioare celor ale utilizării separate a teoriilor iniţiale. art-terapia. Regulile de urmat în terapia ­copilu­lui traumatizat. Această expunere se desfăşoară într-un cadru terapeutic securizant care este ­nece­sar oricare ar fi tehnica utilizată. Modele de intervenţie terapeutică în cazurile de abuz asupra copilului Tratarea tulburărilor psihotraumatice necesită. situaţii anxiogene. cum ar fi gânduri.restructurarea cognitivă .detaşarea de traumă . şcoală şi comunitate Teoriile privind abuzul şi victimizarea studiază: • efectele abuzului fizic şi sexual asupra copiilor • vulnerabilitate şi rezilienţă • efectele pe termen lung ale abuzului şi neglijării Modalităţi psihoterapeutice de intervenţie: • psihoterapie individuală • psihoterapie de grup • psihoterapie de familie Literatura de specialitate recomandă în mod deosebit ca şi tehnici de lucru ­pentru recuperarea psihologică a copiilor care au suferit o formă de abuz psiho­drama. Tehnicile sunt variate: . ea va fi de durată şi va viza: .subliniind faptul că “în psihoterapie. senzaţii. scopul ultim fiind acela de a găsi posibilităţile de schimbare şi autosugestie a subiectului. Oricare ar fi tehnica de intervenţie. 1999). ­basmele terapeutice. integrarea este o formă de sinteză în care sunt incluse cel puţin două teorii. Dimpotrivă îi va fi frică dacă va continua să evite acest lucru. percepţiile.rolul relaţiei terapeutice şi utilizarea contratransferului afectiv Teoriile cognitiv comportamentale studiază: • relaţia dintre sentimente şi comportament şi modul în care se realizează schimbările • modalitatea în care sentimentele negative se asociază cu percepţiile despre abuz ale copilului • maniera în care succesiunea de dezvoltare a fenomenelor. aşa cum este şi în literatura de speciali­tate.

dar fără agresivitate gândurile şi sentimentele sale. În timp ce expunerea este utilizată pentru ca pacientul să se confrunte cu angoasa­şi să se observe.expression . Modelul “DESA” – modalitate de intervenţie terapeutică Modelul de intervenţie terapeutică DESA reprezintă modalitatea de intervenţie terapeutică în cazurile de abuz asupra copilului utilizată de terapeuţii suedezi din Clinica de Băieţi din Stockholm şi are la bază terapiile cognitiv comportamentale­. analizarea rezultatului obţinut. mai ales copiii mici. Pentru unii copii poate fi imposibil să descrie abuzul la care au fost supuşi indiferent de mijloacele de expresie care îi stau la dispoziţie. Dacă alegerea nu este bună. fie în familie.descrierea abuzului E . echitabil.în situaţii problemă şi îl ajută să repereze procesele de generalizare (totul sau nimic). subliniază G. de inferenţă sau de personalizare. Tehnica de rezolvare de probleme este utilă pentru pacienţii care se angajează din ce în ce mai puţin în activităţile lor obişnuite pentru că le este frică de propria lor agresivi­tate sau a altora. Modelul trebuie înţeles ca dimensiuni diferite ale terapiei. Cele patru etape ale modelului nu sunt strict delimitate­. căutarea soluţiilor posibile. Managementul stresului se compune din strategii compuse asamblate într-un program personal în care fiecare etapă a schemei este detaliată şi utilizată în funcţie de simptom sau de comportamentul de modificat (de ex cu cât evită să-şi amintească de traumatism cu atât se gândeşte mai mult). Adesea problemele sunt formulate atât de vag că nu este uşor să se găsească o soluţie. ci în a controla apariţia lor. Lopez.acceptarea Acest model sintetizează anumite arii centrale şi teme de terapie care pot servi­ drept paşi în demersul terapeutic. În cadrul acestei etape apar ca şi teme de abordat în cadrul terapiei: secretele. Câteodată copilul refuză să vorbească despre abuz pentru că i s-a spus că acesta este un secret care trebuie fie să rămână numai între el şi abuzator. Ea este folosită şi de către psihologii din Centrele de Consiliere ale Salvaţi Copiii România. exprimând astfel în cuvinte actele abuzive la care au fost supuşi. valorizant. identificarea avantajelor şi dezavantajelor fiecărei soluţii. Scopul tehnicii de oprire a gândurilor nu constă în a le ascunde. Mai sunt folosite pentru a completa acţiunea altor tehnici. nu funcţionează este important să redefinim problema integrându-se noi aspecte nerezolvate şi se reia ciclul până în momentul găsirii soluţiei optime. cu precădere la adolescenţi”. “Aceste terapii au o eficienţă evidentă când sunt dominante comportamentele­ evitante caracteristice stresului post traumatic. uitarea şi disocierea. Pentru unii copii limbajul este cea mai bună modalitate. Secretul Secretele devin o temă terapeutică importantă în cazurile de abuz asupra copilu­lui. Managementul stresului constă dintr-un ansamblu de tehnici şi măsuri simple care vizează controlul reacţiei la stres. 66 67 Descrierea abuzului Descrierea abuzului reprezintă modul de a face “realitatea reală”. Tehnicile de afirmare de sine sunt utilizate pentru a învăţa victima să-şi exprime clar şi direct. Terapiile cognitiv-comportamentale sunt foarte utile şi convin clienţilor care vor rezultate obiective pentru diminuarea tulburărilor psiho-traumatice confruntându-se­­­direct cu problema într-un cadru terapeutic securizant. Scopul principal al acestei strategii este de a învăţa clientul să reevalueze situaţia decât să se refere constant la trăirea traumatică: “Cum pot să acţionez ca orice fiinţă umană după acest traumatism?”. Ele sunt utilizate când anxietatea perturbă funcţionarea cotidiană a individului. Se va cere pacientu­lui să clarifice problemele sale una câte una în felul următor: definirea­ problemei. Aceste tehnici de management a stresului necesită să fie utilizate în mod constant pentru a fi eficiente. Clientul trebuie să descopere el însuşi ce tip de procedeu a antrenat într-un moment ­precis: dacă găseşte că gândirea lui este negativă el va învăţa să o contrabalanseze printr-o ipoteză sau o afirmaţie realistă de fiecare dată când se gândeşte la traumă şi să-l substitue unui discurs raţional. tehnicile de management a stresului au ca scop învăţarea controlării anxietăţii. Pentru fiecare gând negativ terapeutul îl încurajează să măsoare probabilitatea sa de supravieţuire şi să controleze autocritica şi autodevalorizarea. procese care au centre de concentrare diferite şi care se pot să intefereze secvenţial sau concurenţial. în multe cazuri pot constitui aspecte diferite ale aceeaşi probleme. . În cadrul acestei etape copii folosesc diferite moduri de expresie în funcţie de vârstă şi dispoziţie. Modelul DESA : D – description . De ­asemenea îl învaţă să remarce dialogul negativ. când anumite simptome psihotraumatice sunt pe primul plan sau pentru ameliora­rea competenţelor sociale şi relaţionale. Alţii preferă în schimb să arate prin joc ce au experimentat. alegerea unei soluţii. Totuşi pentru unii cele mai bune modalităţi de exprimare pe care le folosesc în descrierea abuzului sunt desenele şi/sau folosirea păpuşilor anatomice.exprimarea sentimentelor S – say “NO” . Terapeutul îl învaţă să se concentreze pe ­discursul său intern pentru a observa în ce măsură el se raportează la sine însuşi.situarea limitelor A – acceptance . culpabilizant sau iraţional. De aceea este important să le explicăm copiilor ce înseamnă “secretul bun” şi “secretul rău” .

68 69 . Durerea şi dorinţa devin teme importante în această parte a tratamentului. dar şi cei din jurul lui să rămână cu ideea că abuzul este cauza tuturor problemelor lor. a situa limite vis a vis de propriul corp. “acceptarea ” şi “infirmarea”. Ameninţările cu bătaia şi cu faptul că îi omoară mama au determinat-o să ţină secretul. ” “Irina a ţinut secret abuzul tatălui vitreg trei ani până când bunica sa a observat anumite schimbări în dispoziţia ei. De la 6 ani la 18 ani a ţinut secret ce se întâmpla între ea şi tatăl său. să se reconcilieze în ceea ce priveşte ce li s-a întâmplat şi să lase asta în trecut. să renunţe la ideea că trecutul poate fi refăcut sau negat şi să accepte faptul că dreptatea deplină nu va putea fi obţinută niciodată. În privinţa agresiunilor sexuale trebuie avută o mare prudenţă. Hipnoza clasică este contraindicată pentru că ea poate fi înţeleasă ca o rupere în act al procesului de dominare care este chiar relaţia dintre agresor şi victimă. Aceasta este una din treptele majore ale terapiei. Copiii nu ar trebui să ţină astfel de secrete­. În acest caz nu trebuie să insistăm să ne vorbească. Terapeutul în astfel de cazuri le poate spune ce ştie sau ce i s-a raportat de la investigaţiile poliţiei sau din alte surse. ” Este important ca aceşti copii care au fost molestaţi sexual să poată să îşi reia o parte a activităţilor pe care le fac în mod curent copii de vârsta lor. Când am întrebat-o cum adică este altfel mi-a răspuns că se simte murdară faţă de ele şi că nu poate să se mai joace. Situarea limitelor Orice persoană căreia i s-a violat teritoriul spaţial. Acceptarea­ şi reconcilierea sunt la fel de dificile şi necesare şi pentru adulţii care fac parte din viaţa copilului abuzat. încrederii şi neîncrederii are un rol major în a-i ajuta pe copii să-şi identifice propriile lor sentimente şi trăiri. Există posibilitatea ca unii copii să nu simtă ruşine sau vină. Totul a fost dezvăluit că de fapt el abuza în acelaşi timp şi de surorile ei. Pentru asta aceşti copii au nevoie de mult sprijin din partea celor din jurul lor pentru a putea să se accepte ca şi normali în ciuda experienţelor neobişnuite şi anormale prin care au trecut. Ele trebuie spuse unui adult. Hipnoza ericksoniană Hipnoza este din ce în ce mai mult utilizată pentru tratarea stărilor de stres post traumatic. În această etapă sunt utilizate o gamă variată de materiale pentru a-i ajuta pe copii să-şi exprime sentimentele­. Copiii care au fost abuzaţi de tatăl lor biologic duc dorul unui tată “bun” şi îşi doresc de asemenea ca mama sau altcineva să fi fost în stare să-i înţeleagă şi să fi intervenit pentru ei. chiar este bine să-i faci o surpriză mamei sau cuiva drag cumpărându-i un cadou şi ţinându-l secret până la ziua lui. Mai mult toate tehnicile hipnotice şi sugestive sunt contraindicate în cadrul amintirilor tardive­ a traumatismelor survenite în copilărie care pot fi grefate de terapeut în cursul psihoterapiei sugestive. şi mai ales ruşinea pentru mult timp de acum înainte. Ei au nevoie de ajutor în identificarea şi exprimarea emoţiilor care au legătură cu “a vrea” şi “a nu vrea”. Acceptarea În final aceşti copii trebuie să înveţe să-şi vadă în continuare de viaţă. Acesta o ameninţa că dacă spune ceva atunci el va abuza şi de surorile­ ei. ei ar putea pur şi simplu să hotărască că nu au despre ce vorbi. Exemplu:”Diana a ţinut secret abuzul la care a fost supusă de către tatăl său timp de 12 ani. Exemplu: ”Oana. Există riscul ca nu numai copilul. “a se pune în locul altei persoane”. A duce dorul unui tată sau durerea de a nu fi avut unul niciodată este o temă de terapie. Folosirea poveştilor în care anumite animale pot fi simboluri ale binelui şi răului. să evite să cadă în identitatea de victimă. Secretele bune sunt tentante. că este altfel şi că îi este ruşine să meargă să se joace cu ele. dar şi de ceilalţi. Mulţi vor purta în suflet furia. Exprimarea sentimentelor Terapeutul depune mult efort pentru a ajuta copiii să îşi descrie sentimentele asociate abuzului. somatic şi emoţional prin abuz sexual riscă să violeze la rândul său limitele celorlalţi oameni. ” O poveste despre secretele bune şi cele rele pot ajuta copilul. O parte importantă a acceptării o constituie faptul că în cadrul terapiei îţi este permis să-ţi consumi doliul asupra faptului că lucrurile ar fi putut să fie diferite. fricii şi curajului. chiar dacă a promis că nu îl va spune nimănui. pericolului şi siguranţei. altfel ele vor fi greu de uitat şi teama nu va dispărea. Nu este sigur faptul că copiii abuzaţi sexual vor fi vreodată capabili să îşi accepte­ soarta. o fetiţă care a fost abuzată sexual mi-a spus că ea nu mai este ca celelalte fete. frica. te pot speria şi îngrijora.Unul din cele mai mari obstacole în a-i determina pe copii să descrie prin ceea ce au trecut este faptul că abuzul a fost în cele mai multe cazuri ţinut secret şi asociat cu ruşinea şi ameninţările. şi bineînţeles speranţa. Secretele rele însă îţi pot da coşmaruri. Ideea acceptării şi reconcilierii este o experienţă a credinţei că există o cale de ieşire din neputinţă. abuzul fiind luat ca o scuză.

Această rela­xare acţionează ca şi cum ar conţine angoase. Acest stadiu de conştiinţă modificată este de aceeaşi natură cu acela pe care îl trăieşte victima pentru a se sustrage ororii evenimentului survenit. Înainte de a putea integra acest eveni­ment credem că este indispensabil o reapropiere a ­persoanei faţă de corpul său. Concret aceasta se face printr-o atenţie acordată de către pacient şi terapeut senzaţiilor corporale şi emoţiilor declanşate. acea informaţie care este metaforic responsabilă de repetiţia gândurilor. Această tehnică permite de asemenea o reconstrucţie cognitivă a gândurilor negative în gânduri pozitive. În acest caz hipnoza este foarte utilă pentru că ea reproduce stadiul de disociere peri traumatic într-un cadru securizant şi într-un stadiu de relaxare profundă care permite disocierea conţinuturilor psihice patogene posttraumatice de reacţiile somatice pe care le provoacă. cu gândurile aiurea­fără posibilitatea de a se raporta la evenimentul în sine. Aceste tulburări disociative revin des într-o manieră ascunsă în timp ce victima este confruntată cu un gând. Se estimează că tulburările psiho-traumatice sunt mai mari şi mai importante cu cât ele sunt mai intense în cursul derulării evenimentului traumatic. Pacientul rejoacă cu terapeutul său scenarii vechi reactualizate în simptome prezente. Este 70 e­ vident că această atenţie nu se face prin atingere tactilă. În timpul manifestării acestui mecanism de ­disociere este imposibil ca persoana să inte­greze acest eveniment în viaţa sa. Seamănă cu tehnicile pe care le-am expus mai sus. Fischer (2000) prezintă această metodă ca fiind o interesantă unire între intrevenţii orientate asupra procesului şi cele active. o imagine. având un comportament de automat. dar poate fi utilizat dacă terape­ utul acceptă să trateze simptomele actuale în raport cu un eveniment traumatic recent se mulţumeşte dacă victima nu doreşte să treacă dincolo. Dar protejându-se astfel victima evită în mod constant ­confrun­tarea cu scena traumatică care păstrează încărcătura sa anxiogenă şi dă naştere la tulbura­rea disociativă. impresia că nu a fost cu adevărat acolo. adică să revină la realitatea sa. Cele mai frecvente tulburări prezentate 71 . Punctul­ de ancorare a muncii gestaltiste îl reprezintă ascultarea corpu­lui şi emoţiilor. Este vorba de un proces care ia timp. Numim aceste tulburări disociaţii peri-traumatică. o situaţie care îi amintesc de evenimentul traumatic. G. Apropiindu-se de corpul său ca de un loc de locuit şi de plăcere persoana reconstruieşte puncte de reper care îi permit reluarea contactului cu lumea exterioară. în cursul căreia pacientul este adus într-un stadiu de conştiinţă lejer modificat (corespondent unei persoane care priveşte un film sau conduce ­autoturis­mul). Din acest punct de vedere doar învelişul corporal este atins adică reperele pe care noi le-am construit ca indivizi. dacă este utilizată trebuie să facă apel la ­hipnoza ericksoniană. De aceea stadiul de conştiinţă modificată are rolul de a proteja angoasa psihică şi fizică care însoţeşte retrăirea anxioasă. El poate să se simtă ca nou atât în sens propriu cât şi figurat. Descriem­ aici pe scurt în ce măsură această abordare poate să ajute concret în problema­ disocierii peri-traumatice. Este o apropiere verbală care vizează nu numai­ explorarea corpului său. Pentru victimele evenimentelor­vechi şi repetate terapeutul trebuie să adapteze o tehnică specifică pentru nevroze adică simptomele se ataşează avatarurilor structurării personalităţii în perioada copilăriei (perioada oedipiană). În agresiunea sexuală corpul este acela care suferă sexuali­tatea brutală impusă de violenţă. Nu are indicaţii în urgenţe. În ceea ce priveşte dialogul. Se rămâne în câmpul fantast­ic şi non-evenimenţial. gândurilor. hipnoza .” Psihoterapiile dinamice Psihanaliza este un tratament psihoterapeutic bazat pe analiza relaţiei care se stabileşte între terapeut şi pacient (transfer). Rememorarea antrenează tulburări intense cu care victima încearcă să le evite cât poate. EMDR – Eye Movement Desensitization and Reprocessing G. impresia că a privit scena din afara corpului. o obişnuinţă a dialogului terapeutul de orientare­gestaltistă poate să aducă un ajutor precis victimelor agresiunii sexuale­. Această metodă larg experimentată permite anumitor terapeuţi abordarea tratamentului cu un instrument nou bine ancorat în realitatea trăită de victimă.În ciuda acestor opinii. Deja în denumire se exprimă sinteza între terapia comportamentală şi cea psihodinamică. Gestalt terapia Traversând un cadru călduros. În termenii tratamentului victima pe măsură ce îşi restructurează amintirile traumatice va putea să le tolereze sau mai mult să le abandoneze definitiv şi fără remisii. vocea şi cuvintele permit pacientului să-şi ­controleze angoasele şi astfel să recurgă mai rar la mecanismul de disociere. Timp pentru stabilirea încrederii între pacient şi terapeut şi timp pentru obţinerea încrederii în explorarea propriilor resurse. Ele se traduc prin amintiri de tip falsh-back. Lopez consideră că această tehnică este “foarte eficientă la copiii şi adolescenţii aflaţi în starea care îi urmează unui traumatism psihic. dar şi posibilitatea relaxării. Multe dintre ele spuneau că au fost ca un spectator în faţa unei scene. imaginilor. Mişcările oculare au rolul de a accelera desensibilizarea şi a trata informaţia blocată în creier. coşmarurilor şi evitărilor care tind să le controleze. mai ales în cazul în care este dominant un sindrom intrusiv. emoţiilor. pentru că aceste angoase operează inevitabil în timp ce pacientul începe să acorde atenţie corpului său. senzaţiilor corporale care însoţesc traumele. absent. EMDR este o tehnică care constă în expunerea victimei. Disocierea este un mecanism pe care îl regăsim frecvent la persoanele care au suferit traumatisme şi în special agresiuni­sexuale.

. Pe de altă parte este întotdeauna foarte util să putem organiza întâlniri familiale pentru a informa familia asupra consecinţelor pe care le antrenează un viol asupra victimei şi anturajului său pentru a evita anumite conflicte distructive adeseori bazate pe neînţelegere şi intenţia de a ajuta victima.Agresorul nu trebuie sub nici un pretext să ia parte la şedinţe. Restabilirea limitelor structurale . Desexualizarea şi resexualizarea relaţiilor 8.r elatarea din experienţa personală a trăirii unei situaţii traumatizante şi consecinţele acesteia. creşterea respectului de sine al tuturor membrilor familiei 7. a sorei şi a părinţilor Încurajarea „rezolvării problemelor familiale”.probleme ale diferenţei de sex . Lopez (2000) insistă asupra necesităţii de avea cunoştinţe de victimologie pentru orientarea corectă a victimei în reţeaua de servicii sociale şi judiciare. ci în egală măsură pentru sistemul familial şi mai departe social. Transferul nu este nevrotic.o rganizarea sistemului familial în care un copil este neputincios în permanenţă sau în care s-a produs moartea unuia din membrii familiei G.Restaurarea capacităţii de empatie (restructurarea experienţelor anterioare de victimizare) 5.­ Terapia sistemică include următoarele teorii: 1. chiar dacă raporturile par să fie liber consimţite. Interesul familiei şi impactul acesteia asupra copilului 3.Să clarifice denaturările de gândire şi concepţiile greşite .interpersonale -intrapsihice 72 2. schimburi verbale­.Să-şi exprime sentimentele/ emoţiile lor . În acest tip de transfer traumatic. Terapia familială permite ­modificarea regulilor de funcţionare a familiei.­ “Scopul întregului tratament în cazul copiilor care au suferit o traumă este acela de a provoca o exteriorizare emoţională traumatică care permite astfel 73 . borderline). Intervenţii folositoare şi practice cu familia. Lopez (2000) consideră că toate metodele utilizate au avantajele lor în terapia victimei dacă persoana care le foloseşte le cunoaşte bine şi are experienţă în tratamentul victimelor. comunitatea Terapiile familiale şi în special cele de reţea sunt utile pentru tratamentul familiilor atât cât e posibil în cazul relevării tardive a abuzului sexual în familie. Trebuie să fim atenţi la această problematică şi să acceptăm utilizarea adaptărilor tehnice necesare în acest context: empatie.intergeneraţionale .societate/ familie . Căutarea altor “simptome” Modalităţi de a ajuta familiile să înţeleagă stresul post traumatic al copilului care a experienţiat abuzul sexual E posibil ca familia să aibă nevoie de ajutor . Implicarea familiei si a societăţii în viaţa copilului 2. Obiective terapeutice pentru familii incestuoase 1. pentru a lupta împotriva confuziei sistemului de comunicare care guvernează aceste familii.de aceste victime se situează în cu totul alt registru (patologie narcisică. discuţii faţă în faţă.procese de rezolvare a problemelor 3. este de fapt o punere în act în sens literal. ­evitându­-se­ supravictimizarea acestora cât şi pentru menţinerea unui cadru ­terapeutic securizant. membrii lor sunt incitaţi să se întrebe despre propria lor istorie traumatică. Îmbunătăţirea comunicării în familie 6.Să  se ocupe de „îndatoririle” pe care familiile trebuie să le îndeplinească în viaţă .procese de rezolvare a conflictului . Ele postulează că trebuie să existe un interes nu numai pentru victimă.Să accepte şi să înţeleagă dificultăţile copilului . Diminuarea sentimentelor de ruşine. riscul trecerii la actul sexual este important şi aşteptat ca fiind dramatic. De asemenea G. Conjunctural. adică pentru toate intervenţiile care i-au parte în procesul declanşat prin revelaţie. şcoala.Să accepte sentimentele copilului lor ca fiind normale . Aceasta implică: . Facilitarea echilibrării controlului extern/intern (în funcţie de vârstă) 4. De exemplu pentru a ajuta familiile incestuoase să iasă din impasul comunicaţional se poate utiliza tehnica de amplificare a crizei care urmează descoperirii incitând familia să se supună legii penale şi să denunţe vinovatul. Nu sunt indicate dacă violul survine la o persoană fără antecedente traumatice. Aceasta permite familiei să suplinească sistemul său de ­comunicare confuz prin emoţia împărtăşită. Tehnicile terapeutice sunt utilizate mai puţin pentru recunoaşterea ştiinţifică cât pentru experienţa şi formarea terapeuţilor care pot ajuta victimele în acest mod. Corectarea abuzului de putere .Să facă faţă schimbărilor familiale Ajutarea fratelui.

Ele trebuie astfel formulate încât să includă răspunsul corect. fapt pentru care nu sunt frecvent utilizate în intervievarea cazurilor­în care există suspiciunea de abuz. Întrebările direcţionate sunt cele ale căror răspunsuri sunt cuprinse în ­întrebare. profesionistul trebuie să petreacă ceva timp cu copilul pentru a se cunoaşte reciproc şi a câştiga încrederea copilului. subliniază Lopez­­­(2000). Ele sunt recomandate pentru investigarea abuzului la copii.întrebări orientate asupra oamenilor (în special asupra presupusului abuzator). atunci putem să-l întrebăm: „face parte din prietenii tăi sau e altcineva?”. La începutul interviului se folosesc întrebări generale şi neutre­. pe parcursul interviului să i se explice­copilu­lui de ce este necesară intervievarea sa şi modul în care informaţia obţinută va fi folosită.. jocul cu plastilină.să fie evitată perenizarea urmelor mnezice. Se recomandă folosirea acestui tip de întrebări pentru a afla circumstanţele abuzului şi nu despre abuzul însuşi. nivelul său de competenţă socială. la un moment dat.uneori copilul va vorbi cu uşurinţă despre abuz. Iniţial. Copilul va da informaţii despre experienţele intime numai dacă între el şi specialistul care conduce interviul se stabileşte o relaţie de încredere. dar nu spune cine. Copiii mai mici s-ar putea să recunoască motivul şi să răspundă vag („să spun ­despre lucrurile rele ” sau „să spun ce a făcut tata cu mine”).„unde locuieşte prietenul mamei tale?” . Este important ca. caracteristice sindromului de stres posttraumatic”. explorarea se poate realiza printr-un joc. introdus şi acompaniat de întrebări. numai atunci când întrebările cu un caracter mai deschis nu conduc la răspunsuri lămuritoare. în general cei aflaţi la vârsta adolescenţei. De exemplu: . Întrebările închise (da/nu) se folosesc în acest tip de interviu destul de rar. Aceste informaţii i se vor da copilului potrivit nivelului său de înţelegere.„sunt lucruri pe care le face în mod special pentru tine?” . etc. stările emoţionale. Ele au rolul de a atrage atenţia asupra informaţiilor relevante prin: . Dacă afirmaţia copilului era că un alt copil a văzut ce se întâmplă. întrebări direcţionate Întrebările generale se folosesc adesea ca întrebări introductive.„sunt lucruri pe care le face şi ţie nu-ţi plac?” Circumstanţele abuzului pot reieşi din întrebări ca: • „există secrete în familia voastră?” • „se joacă el în vreun fel special cu tine?” • „ce face mama în timp ce vă jucaţi?” • „ce se întâmplă când eşti numai cu tata acasă?” 74 75 Întrebările cu alegere multiplă sunt menite să obţină informaţii atunci când acestea nu sunt obţinute prin întrebările centrate. Întrebări generale 2. au tendinţa să spună că nu cunosc motivul interviului. prin comportamente de evitare. Tehnicile folosite pe parcursul interviului vor fi variate şi vor fi completate cu jocul cu păpuşi anatomice. O relaţie bună. care se manifestă prin cogniţii repetitive.întrebări orientate asupra circumstanţelor abuzului. Caracteristica acestor tipuri de întrebări este de a incita la răspunsuri social dezirabile. la prietenii­ şi familia sa. întrebări centrate 3. alteori s-ar putea să se teamă . . conştiente sau inconştiente. Întrebările introductive se vor referi la viaţa şi la persoana copilului. prin tulburări cognitive etc. întrebări cu alegere multiplă 4. având rolul de a orienta discuţia asupra problemelor copilului. Cei care au rezistenţe mai mari. De exemplu putem începe prin a întreba: „poţi să-mi spui care crezi că e motivul pentru care stăm de vorbă astăzi?” sau „ţi-a spus cineva de ce ai venit?”. desene. Tehnici de intervievare a copiilor în cazul în care există suspiciunea de abuz sexual Informaţii privind implicarea copilului în relaţii sexuale cu un adult pot fi obţinute ca urmare a unui singur interviu sau a mai multora.„ce fel de lucruri face el în familie?” . întrebări închise 5. . deschisă şi de suport . Întrebările centrate sunt considerate a fi cele mai potrivite în cazurile în care se presupune existenţa unui abuz comis asupra copilului. continuarea unor poveşti.întrebări asupra părţilor corpului. apropiată va permite cunoaşterea nivelului de dezvoltare a copilului. chiar dacă în prealabil au fost pregătiţi de adultul care-i însoţeşte. de exemplu: „ţii minte dacă erai în pijama sau în hainele obişnuite?”. Nevoi ale copiilor abuzaţi fizic . modalităţile acestuia de comunicare.copilul trebuie într-o manieră caldă. În cazul copiilor mici. Mai mult ca sigur că ei vor avea nevoie de întrebări direcţionate pentru ca răspunsurile care privesc experienţele lor de abuz să fie mai clare.­ Tipuri de întrebări folosite în explorare 1.

la fel ca toţi consumatorii de terapie. preot. Terapeutul contribuie la conştientizarea şi înţelegerea.membru de familie.părinţii trebuie să-i informeze pe fraţii/surorile copilului că acestuia i s-a întâmplat ceva. dar în acelaşi timp să-şi păstreze speranţa într-o schimbare şi o îmbunătăţire a comportamentului părinţilor săi.) . îl învaţă pe copil să aibă grijă de sine. . terape­utul ajută părintele şi copilul să se înţeleagă reciproc­. să se gândească la maniera sa de comportament şi să facă unele alegeri care îi amplifică siguranţa. Nu discutaţi detaliile agresiunii cu fraţii şi surorile.fie o legătură între lumea copilului şi consilier. De asemenea. de asemenea. Acestea cuprind: .lucrează în scopul îmbunătăţirii relaţiilor din familie . Terapeutul îi oferă ­copilului oportunitatea să studieze subiecte legate de încredere. reguli.încurajează relaţiile pozitive şi productive dintre colegi şi le sprijină Obligaţia iniţială a terapeutului este de a stabili. confidenţialitate şi nu permite chestionarea copilului de către alte persoane care nu sunt implicate direct­ in instrumentarea cazului . Discutaţi şi exprimaţi ceea ce simţiţi .părinţii trebuie sa-şi facă timp să discute situaţia cu o persoană de încredere­. . în mod corespunzător şi oferă modele alternative de soluţionare a­ problemelor­ privind relaţiile părinte-copil. . ore de culcare. Terapeutul are o mulţime de atribuţii.ajută copilul să abordeze subiecte legate de abuz şi neglijare . Copilul poate considera că terapeutul reprezintă un model pentru relaţii sigure şi educative. de către copil.părinţii sau late persoane care îngrijesc copilul trebuie să-l încurajeze să respecte regulile casei (îndatoriri obişnuite. sentimentele şi ­comporta­mentele 76 cauzate de abuz si neglijare.respectă dreptul copilului a viaţa privată.copiii mici au nevoie de informaţii clare. etc. Ca adult.dreptul de a pune întrebări privind terapia şi de a primi răspunsuri pe înţelesul lor . relaţia consilier-copil trebuie să: . încurajează creşterea şi dezvol­tarea sa dincolo de rolul de victimă sau identificarea necorespunzătoare cu agresorul şi încurajează individualitatea şi integritatea personală a ­copilului. Asiguraţi-vă că toţi copiii din familie au primit suficientă informaţie pentru a se feri de agresor . pentru a-şi ajuta pacientul/pacienta să aibă din nou încredere (să reinvestească) în viitor. . consilier (dar nu de faţă cu copilul/ copiii).dreptul la un mediu lipsit de abuzuri . Tot în cadrul procesului terapeutic.reprezintă un model pentru crearea unor relaţii adecvate copil/adult .instruieşte copilul să-ţi spună imediat dacă agresorul încearcă din nou contac­tul sexual sau dacă îl deranjează în vreun fel . speranţa şi curiozitatea copilului despre viaţă. El/ea înţelege ­legă­tura vitală dintre părinte şi copil şi nu încearcă să ia locul părintelui.este bine ca atunci când copilul nu doreşte să dea informaţii în mod voluntar despre abuz. a raporta şi a dezvolta unele­ relaţii care vor ajuta copilul să relateze gândurile. În schimb.semnificativă. Copiii. printre care: . afiliere şi ­intimi­tate emoţională. 77 .continuă să crezi copilul şi nu-l acuza pentru cele întâmplate . terapeutul modelează comportamentul corespunzător.consultă medicul indicat cu privire la nevoia examenului medical şi/sau a tratamentului . dar că este în siguranţă şi că totul va fi bine. afecţiunea şi exprimarea sentimentelor.răspunde calm şi firesc întrebărilor şi sentimentelor pe care copilul le exprimă în legătură cu molestarea. Terapeutul împărtăşeşte.fie exclusivă. .non-intrusivă. acceptare. ce cuprinde educarea. credinţa şi investiţia în stabilirea unor relaţii durabile. în urma efectelor cauzate de abuz şi neglijare­. copilul să fie cât mai realist şi mai practic posibil în problemele cu părinţii săi. Terapeutul ajută.fie sigură.fie confidenţială (în anumite limite).asigură coiul în mod repetat că este în siguranţă . terapeutul trebuie să ajute copilul să-şi recapete­încrederea­. a dinamicilor de abuz. au anumite drepturi care trebuie menţinute pe toată durata terapiei. .dreptul de a spera că terapia este utilă şi dreptul de a fi tratat ca individ unic Relaţia terapeut/consilier-copil Pentru a fi optimă. care să-i ghideze şi să-i ajute să devină mai puţin vulnerabili Rolul terapeutului în lucru cu copilul victimă a abuzului Literatura de specialitate subliniază faptul că terapeutul are un rol ­important în reabilitarea psihologică a copilului. dar nu insista să vorbească despre aceasta .de eventualele repercursiuni sau nu va dori să cauzeze neplăceri părinţilor . Este o sarcină foarte dificilă să ajuţi un copil să devină realist. Terapeutul modelează şi păstrează limitele clinice normale. să nu fie presat în acest sens Nevoile copiilor abuzaţi sexual după agresare sau dezvăluire sunt: .fie autentică. de asemenea.

Consilierul trebuie să stabilească şi să menţină un raport bun (o legătură bună) cu copilul. deoarece aceste activităţi vă amintesc de evenimentul­ în cauză. • Sentimente şi comportament „agitat” de ceea ce vedem şi auzim – nu ne putem proteja întotdeauna de reamintiri spontane a unui eveniment traumatic.copilului nu-i este permis să se rănească. considerând că sentimentele lui sunt problema principală: • Sentimente apărute brusc – e posibil să simţiţi că evenimentul traumatic are loc din nou.copilului nu-i este permis să strice obiectele din sală. ca şi cum aţi fi anesteziat. E posibil ca datorită acestui fapt să vă simţiţi foarte ciudat şi neconfortabil. să pară fără sens. • Tulburări de somn – veţi observa că este dificil să vă treziţi dimineaţa sau veţi avea insomnii. • Dificultate de concentrare şi reamintire – în acest caz dificultăţile pe care le întâlnim ne pot face să ne simţim foarte supărat sau foarte îngrijorat: e posibil să credeţi că „vă pierdeţi minţile”. • Senzaţia de detaşare faţă de alte persoane – s-ar putea să vă daţi seama că e dificil să reacţionaţi sau să vă comportaţi normal cu alte persoane. sau inutile în viitor. S-ar putea să vă speriaţi de zgomote. Copilul are o percepţie personală asupra sa. Memoria şi concentrarea slabă pot dura o perioadă destul de îndelungată după un eveniment traumatic. Discutarea în timpul jocului realizarea unui vapor-machetă. vină. 1993). Aceste evitări pot fi protectoare şi de ajutor pentru o anumită perioadă de timp dar vor fi împotriva dvs. deşi este extenuant şi înspăimântător. depresie).în legătură cu copilul din el . Acest tip de retrăire este des întâlnit.congruent .Întrebaţi copilul cum ar dori să fie încurajat. Ştirile de la televiziune şi din ziare. • Gânduri şi imagini obsedante despre eveniment – aceste gânduri şi imagini­ ale circumstanţelor vă pot forţa mintea.detaşare emoţională. copilul trebuie să simtă că terapeutul îl acceptă aşa cum se percepe el însuşi. . fotografiile şi conversaţiile pot fi evitate la început. S-ar putea ca sentimentele şi gândurile dvs. . E posibil să vă doriţi să fi acţionat într-un mod diferit în acel moment. chiar când nu vă doriţi ca aceasta să se întâmple. Dacă vă treziţi noaptea. . dar toate acestea şi alte lucruri pot activa amintirile şi să readucă problemele­. poate fi imposibil să adormiţi din nou. E posibil ca imaginile şi gândurile să fie foarte reale şi e posibil să apară sentimentul că evenimentul se petrece din nou. cu senzaţiile sale. E posibil să păreţi indiferent. De aceea.Creaţi oportunităţi (sau subiecte) în timp ce efectuaţi împreună o activitate sau vă jucaţi. Rolul consilierului este să se joace.” Atunci când are loc un anumit tip de reamintire.Folosiţi cărţi /poveşti/muzică pentru a distrage şi calma copilul. S-ar putea să vă simţiţi aproape separat sau izolat de ceilalţi. • Când nu mai simţiţi nimic – s-ar putea să vă surprindă sau să-i surprindeţi pe alţii că nu mai simţiţi aproape nimic. în special noaptea când apar gânduri care ar putea să-l înspăimânte. dar în ciuda acestui lucru. de exemplu lipsa somnului. 79 . Reguli de bază în camera de consiliere: . şi că nu e drept ca alte persoane să fie rănite mai grav.Copilul poate vedea mediul în care trăieşte in mod diferit faţă de părinţii săi. . pentru ca relaţia terapeutică să fie autentică. care poate să nu fie aceeaşi cu a părinţilor. . în special dacă aveţi coşmaruri.accepta . atunci când nu-i aşteptaţi. • Tendinţa de a evita reamintirea evenimentelor – s-ar putea să observaţi că după un anumit timp de la evenimentul petrecut evitaţi să faceţi unele lucruri sau să mergeţi în anumite locuri.Căutaţi modificări de exprimare şi de comportament care sugerează existenţa unor probleme deosebite (de exemplu: teamă. chiar de cei pe care îi iubiţi sau pe care îi cunoaşteţi bine. 78 • Sentimente de vinovăţie – s-ar putea să vă simţiţi vinovat şi să consideraţi că trebuia să muriţi dumneavoastră. îi puteţi vorbi copilului. Idei care să ajute şi să stimuleze copilul . . retrăind sunete şi mirosuri asemănătoare. reprezintă modalităţi de apropiere şi de creare a unei anumite stări de confort. Ca şi consilier. .Oferiţi din timpul şi atenţia dvs. Atributele consilierului pentru copii . • Senzaţia de nervozitate – e posibil să vă daţi seama că vă comportaţi ca şi cum aţi fi la limită sau foarte nervos.Abordaţi subiectele tabu: întrebaţi cu sinceritate. aceasta având drept consecinţă stabilirea şi consoli­darea relaţiei dintre copil şi consilier. chiar de unele mai liniştite sau de unii oameni care intră sau ies.copilului nu-i este permis să îl rănească pe consilier. sau desenarea împreună cu copilul. e posibil ca această situaţie să „vină peste dvs. să se bucure împreună cu acesta şi să lucreze în interesul copilului. ele vă pot afecta foarte mult.: ascultaţi (a se vedea Ward et al.

Myers. un loc în care copilul să-şi exprime emoţiile şi să fie singur şi liniştit. 017511. Journal of Strategic­and Systemic Therapy. Smith. T. Editura Polirom. Berliner. Leigh M.Spuneţi „nu ştiu” atunci când nu ştiţi răspunsul. The effectiveness­ of victimization prevention instruction: an evaluation of children’s responses to actual threats and assaults.Nu spuneţi „Cel puţin dvs.Descurajaţi izolarea socială. Clinical Child Psychology and Psychiatry.19. Interviewing abused and traumatized children. Ce trebuie să facă un consilier: .Oferiţi o oportunitate ocazională de izolare. vol. Bucureşti. summer. G. Ce nu trebuie să facă un consilier: . J. 2001. Schetky. Fischer. . New York: Brunner – Routledge. apatiei sau unei motivări insuficiente (ca parte a depresiei)­. Geldard. oct. David Finkelhor.Nu încurajaţi părinţii să-şi ascundă sentimentele faţă de copil. John B. prevenire. T. 1986. Briere.(1999).Readuceţi normalitatea în sentimentele familiale. şi D. păstraţi legătura cu ei. acceptaţi-le. and Jennifer Dziuba – Leatherman. Dafinoiu. . Editura Trei. Atunci când copiii sunt traumatizaţi e posi­bil să se „comporte urât „ şi/sau să aibă rezultate proaste datorită unei slabe concentrări. sentimentele şi comportamentul într-o manieră pozitivă şi eficientă sau una prosocială. Nancy Asdigian. John Briere. vol. . E posibil ca profesorii să nu fie conştienţi în întregime de motivul acestui comportament. 141 – 153. C. . pp. special edition on interviewing. 80 . Bibliografie Celia Doyle.Fiţi sincer şi deschis în cazul întrebărilor. Child sexual abuse: a handbook for health care and legal professionals. Work – related psychological­ trauma: a social psychological and organizational approach to understanding­ response and recovery. 2. (2001) . Douglas Paton.E. . Elemente de psihoterapie integrativă. . London. intervenţie.Nu sfătuiţi membrii familiei să nu se îngrijoreze sau să nu fie trişti. . sunteţi în viaţă”.Permiteţi vizite ale prietenilor deosebiţi ai copulului.K. P.Nu spuneţi că ştiţi cum se simt – nu aveţi cum să ştiţi? . Tratat de psihotraumatologie. explicaţi-le (dacă este necesar). . Intervenţiile specificate în acest capitol reprezintă doar câteva exemple dintr-o multitudine de intervenţii posibile utile pentru copii­. Early treatment of child incest victims. Hendrix. Christine Stephens. (1998). 1988. atunci când este necesar. Ionescu.Fiţi disponibil pentru familie. Arthur H. .(2001).4.Întrebaţi părinţii/copiii despre ce fel de ajutor /sprijin ar avea nevoie.Nu neglijaţi cooperarea cu şcoala.Nu-i sfătuiţi ce trebuie să simtă sau să facă.Nu spuneţi „Ar trebui să vă simţiţi mai bine acum”. Copilul maltratat –Evaluare. L. Clinical Child Psychology and Psychiatry SAGE Publications Vol. Surviving and Coping with Emotional Abuse in Childhood. Bucureşti. I.. Iaşi. Gary L. 6(2): 271–291. . ­Responsabilitatea şi provocarea terapeutului constă în alegerea celor mai adecvate­ intervenţii pentru care copil şi evaluarea şi modificarea intervenţiilor.B. . 6(3): 387–402. Elsevier Science Ltd. Christine Adams – Tucker. Acest capitol a identificat multe dintre simptomele sau temele obişnuite în cazul copiilor abuzaţi sau neglijaţi. The Interview as Intervention in Sexual Therapy.. XXXVIII nr. no. Child Abuse and Neglect. Scopul principal al terapiei constă în modifi­carea acestor simptome până când copilul abuzat sau neglijat poate să-şi stăpânească gândurile. Vol. American Journal of Psychotherapy. Treating adult survivors of severe childhood abuse and neglect: Further development of an integrative model. Green.Încurajaţi-i să vorbească despre sentimentele şi preocupările lor. Sanders.1984. The Australian Journal of Disaster and Trauma Studies Volume:­1998-1. Riedeser. in J. 1995. Ş. Diane H. Children counseilling. Mordock. .

2004. Tara Ney..John M. Laura Ann McCloskey and Jennifer A. U. Anthony J. Reid and C. no. 169 – 175. Stevensson. Bruce J. Sexually abused children and posttraumatic stress disorder­. Maria Valle. USA. 1993. Editura Presa Universitară Clujeană. Angelo P. Urquiza. 2000. Shapiro. 2000 FPI . Michelle B. 1995. Laura Palmer. Martin A. vol. VA. Nouriman Ghahary. California. M. Tonge. The Role of Mental Health Professionals in the Prevention and Treatment of Child Abuse and Neglect. (1999). 13. Journal of Interpersonal Violence. Giardino. Inc. B. Stephanie Rollings & Thomas H. An investigation of the clinical use of the house – tree – person projective drawing in the psychological evaluation of child sexual abuse. Editura Dacia. Kathleen Coulborn Faller. American Psychiatric Pubishing. Inc.1. S. A. Roth – Szamoskozi. Department­of Health and Human Services Administration for Children and Families Administration on Children. Nyman. Protecţia copilului – Dileme.S. Boys –sexual abuse and treatment.(1995). 1019 . Lopez. New York: Brunner – Routledge. Posttraumatic Stress Disorder Symptoms. 2. U.1035. 15. PTSD in Children and Adolescents. Kathryn Bowen. Johnson. Jenny . 4. Paul Mullen . Youth and Families National Center on Child Abuse and Neglect This manual was developed and produced by The Circle. Child abuse and domestic violence in families of children seen for suspected sexual abuse.(2001). Vol. Farrar. Riba. 2004. . 2001..Nicole Myerson. Cluj. 1993. second edition. Sharon L. Youth and Families National Center on Child Abuse and Neglect This manual was developed and produced by The Circle. and Quality of Life in Four Groups of Holocaust Child Survivors Family Process. Donna DeGraw. Violenţele sexuale asupra copiilor. David Heyne. 4. Westminster Publications. Administration on Children. May 2000. Marianne Amir. Bailey. VA. The children of neglect: when no one cares. London: Sage Publication. McLean. Inc. Michael Panella. Review of Psychiatry. Cluj – Napoca. Child Maltreatment. Neville King. The intergenerational transmission­ of risk for child sexual abuse. G. Marilyn Strachan Peterson. Ollendick.S. pp. nr. 365–375 . No. Therapist’s guide to clinical intervention: the 1-2-3’s of treatment planning. No. Fresno.20. McLean. Inc. Sexual trauma and psychopatology clinical intervention with adult survivors. Psychological Distress. Clinical Pediatrics. vol. Sage Publications.The APSAC handbook on child maltreatment. concepţii şi metode.. True and false allegations of child sexual abuse: assessment and case management. Department of Health and Human Services Administration for Children and Families. 2000. Vol. Rowena Fong. Counselling Psychology Quarterly. Second edition. 10. Smith. Finkel. Newbury Park. Academic Press Elsevier. Sage Publication. Anne R. Medical evaluation of child sexual abuse: a practical guide. vol. Inc. Oldham. 5.(1992). New York: Brunner – Routledge. no. Inc. Rachel Lev-Wiesel.Vaxjo. Margaret G. oct 200. Personal Resources. Child Sexual Abuse: Intervention and Treatment Issues­. 39.

ataşate unei inegalităţi a distribuirii ­puterii în cadrul relaţiei. interesul manifestat pentru studiul violenţei interpersonale produsă în cadrul cuplurilor şi familiilor este de dată relativ recentă. în cadrul unei relaţii intime 3) se produce cu majoritate statistică asupra femeilor­3) o regăsim şi în cadrul cuplurilor neoficializate sau liber constituite 4) se produce după un tipar (pattern) similar şi în cuplurile de homosexuali de gen feminin ori masculin. Ca atare. în funcţie de abordarea psihologică. cum o fac celelalte­ concepte 2) acest tip de violenţă se regăseşte cu precădere. Fiecare dintre aceste abordări definesc conceptul luând în ­considerare anumite criterii. şi transferul acestui subiect din mediul privat în sfera publică. violenţă intimă. vom folosi conceptul de violenţă domestică din mai multe motive: 1) nu limitează atât de mult sfera noţiunii. Numită ca violenţă în familie. după două decade de abordare a violenţei de acest tip. personale. deoarece. a politicilor statelor civilizate.TRAUMA PRIN VIOLENŢĂ FAMILIALĂ CA FORMĂ SPECIFICĂ Psiholog Diana Muntean* 1. Am preferat să decantăm o definiţie care include punctele comune şi de interes practic. “în spatele uşilor închise” – sintagmă deseori folosită în domeniile care abordau acest fenomen. violenţă în cuplu.1. în spaţiul privat. argumentele fiind aduse redus pe parcursul lucrării. constituită din paternuri de comportamente de atac si coerciţie. factorilor. sociologică ori feministă care o supun decantării. aplicate ­sistematic şi repetitiv. sau diferită. dar nu exclusiv. apărarea drepturilor omului. în cadrul unei relaţii intime. justiţiei sociale etc. preşedinta Asociaţiei Române pentru Terapia şi Studiul Traumei (ARTEST) 85 . transferul ei din sfera privată în cea publică a reuşit să implice cu mai mult „curaj” autorităţile responsabile cu asigurarea sănătăţii. violenţa domestică era considerată o problemă a sferei private. Anii ’70 au adus. odată cu mişcarea feministă. definirea acesteia este conformă cu. Majoritatea fac apel la incluziunea în sfera noţiunii a cauzelor. tipurilor şi mediului de producere. * Diana Muntean este psiholog. În plus. specializat în violenţa domestică. Definiţia de lucru pe care o vom utiliza pe parcurs are conotaţii feministe din raţiuni practic-aplicative. în lucrarea de faţă. violenţa domestică reprezintă forma de violenţă interpersonală. Caracteristici ale violenţei domestice Până nu demult. violenţă domestică. astfel că. Ca atare. este de departe cea care a reuşit să aducă rezultate notabile în rezolvarea eficientă a situaţiilor. abuzul asupra partenerului/partenerei sau soţiei. în scopul controlării şi dominării partenerei/partenerului.

el va găsi alte moduri de a rezolva conflictele şi înfrâna furia. asta deoarece d) doar în jur de 10% dintre agresorii domestici suferă de psihopatologii care ar grefa o violenţă pe care cel afectat nu o poate ţine sub control. Un procent de aproximativ 40% dintre băieţii crescuţi în familii cu violenţă nu devin bătăuşi. un comporta­ment se produce atât timp cît el aduce beneficii celui care îl produce sau. De departe­. persistă atât timp cît costurile plătite sunt mai mici decât beneficiile aduse. 86 87 Victima violenţei domestice şi „patologiile” pericolului Majoritatea covârşitoare a victimelor este reprezentată de către femei. însă doar o parte foarte mică apelează la instituţii cu atribuţii specifice în domeniu (în ­Cercetare naţională privind violenţa domestică şi la locul de muncă. pedeapsa). la serviciu. ­reali­zat de Gallup pentru Centrul Parteneriat pentru Egalitate în anul 2003. conform teoriei cost-beneficiu. punerea accentului pe factori “externi­” (de ex. abuzul asupra copiilor. dacă externalizăm cauzalitatea unui fenomen cum este violenţa domestică. efectele violenţei domestice ­asupra copiilor martori nu sunt mai “blânde” decât abuzul fizic. a cogniţiilor şi emoţiilor asociate. ceea ce denotă un grad de control şi intenţionalitate. întrucât: . precum şi faptul că e) agresorii domestici nu se comportă identic-agresiv în alte medii (spre exemplu la serviciu ori în alte grupuri sociale). Cu alte cuvinte. violenţa domestică afectează sănătatea femeilor de vârstă reproductivă (15-44 ani) comparabil cu scurtarea ratei de viaţă în boli cum ar fi SIDA. ele nu sunt limitate la atacuri singulare ori incidentale. violenţa domestică este regăsită în abordări sub numele de maltratarea. juridică şi socială a cazurilor. pe când factorii favorizanţi catalizează producerea unui anumit fenomen. ca atare sunt considerate intenţionale. precum şi “fixaţia” pe victima-partener sau victima-copil. internalizată ca model comportamental de exprimare şi rezolvare a situaţiilor de disconfort şi conflict. b) Comportamentele abuzive se constituie în paternuri repetitive şi aplicate sistematic asupra victimei. agresorul îşi atinge scopul de control şi dominare. studii referitoare la copiii martori. modificarea ­comporta­mentelor acestuia. Deasemenea. stresul. cancerul sau afecţiunile cardio-vasculare (WHO-1996). 2003). ca formă de violenţă interpersonală. violenţa domestică este cea mai extinsă formă de violenţă interpersonală de pe glob asupra femeilor. afectate de boală şi handicap. care au drept scop c) menţinerea puterii şi controlului de către cel care le aplică. Copiii şi bătrânii reprezintă două categorii de populaţii vulnerabile. aceasta definiţie are şi un grad mai mare de eficienţă în abordarea­ fenomenului. relevă că din punct de vedere al traumei. Ca atare. reduce violenţa domestică în condiţii de monitorizare strictă a rezultatului. cauza se confundă cu efectul şi factorul. Vom ajunge în cercul: „consum alcool pentru că sunt stresat. iar mai mult de jumătate dintre acestea au fost violate (WHO-1996) (apud Bassuk&Donelan. ceea ce poate atrage ideea că violenţa domestică nu are un fundament­ genetic.responsabilizarea celui violent referitor la faptele sale.Ea include abuzuri de natură fizică. Există în aceste cazuri o istorie­ a violenţei. Grupurile cu risc crescut ale acestor categorii (deprivate social şi material.psihopatologizarea violenţei absolvă de responsabilitate agresorul. ci este învăţată.). Cu alte cuvinte. rezultatul fiind reducerea şanselor de stopare a ei. afectate deasemenea de acest tip de violenţă. . în funcţie de ­regiune. Cu alte cuvinte. Cauzele produc în mod direct un efect. comportamentele se produc pentru că beneficiile în termeni psihologici şi sociali sunt mai mari decât costurile (de ex.000 de românce sunt victime ale violenţei ­domestice. Iar ca să dăm un exemplu simplu. Produsă asupra copiilor. violenţa domestică fiind considerată orientată pe gen. economică şi socială. important de reţinut acest lucru în abordarea clinică. Problema aici ar fi că acest consum de alcool este folosit ca o justificare şi o neasumare a responsabilităţii schimbării.” În tot acest discurs. Trauma produsă în contextul violenţei domestice. Banca Mondială estimează că. dar nu prin bătaie. este una dintre cele mai devastatoare experienţe pe care o persoană . Spre exemplu. Studii cantitative realizate pe populaţii din 24 de ţări de pe patru continente spun că 20-50% din totalul ­femeilor au fost cel puţin o dată maltratate fizic de către partenerul lor. de exem­plu. În cazul violenţei domestice. CPE. ci referitor la consumul de alcool şi la stres. deasemenea. estimează că un număr de 800. ci unor „entităţi” exterioare. pe statisticile şi studiile relevante în domeniu­ care spun: a) Comportamentele violente pe care un agresor domestic le aplică asupra partenerei se repetă. îmi bat soţia atunci când consum alcool pentru ca sunt sub influenţa lui şi mă stresează când realizez ce am făcut. atunci schimbarea comportamentelor violente nu mai este atribuită individului. Definiţia se bazează. sexuală. psihologică. consumul de alcool. prin repetare. . Violenţa domestică are un impact ­negativ ­asupra tuturor persoanelor implicate. intenţional şi învăţat. statusul material etc. majoritatea agresorilor domestici nu îşi bat şefii la serviciu când sunt furioşi (pentru a nu-şi pierde slujba. istoria de viaţă etc. Concluzionăm că violenţa domestică are un caracter instrumental. efectele asupra acestora sunt similare­ cu cele produse de abuzurile fizice. nu vom aborda agresorul referitor la comportamentul său violent şi rolul acestuia. 2003)­.repetarea sistematică şi repetată a abuzurilor denotă caracterul funcţional-instrumental şi intenţional al comportamentelor abuzive.) – ducând la confuzie în ceea ce priveşte diferenţa dintre cauzele şi factorii favorizanţi. debilizate economic) sunt expuse în măsură mai puternică. O cercetare recentă pe un eşantion reprezentativ al populaţiei României.

• Nu insistăm asupra definirii acestor termeni decât în măsura înţelegerii acestora în contextul de faţă. cum sunt: . Dintre reacţiile de stres traumatic amintim tulburarea de stres acut. frecvenţa. În cadrul abordărilor psihoterapeutice ale persoanelor afectate facem o distincţie didactică între “victimă” şi “supravieţuitor”. asigurarea securităţii cu ­primordi­alitate. vătămarea serioasă sau ameninţare a integrităţii corporale proprii [. dependenţa reciprocă. mecanismele de coping­sunt considerate strategii de supravieţuire. Elemente asociate sunt retrăirea şi amintirile recurente. alianţa şi suportul terapeutic sunt princi­pii fundamentale în abordarea clientelor afectate de violenţa domestică.este produsă în mod repetat şi impredictibil. ruşine pot duce la izolarea socială parţială sau totală – considerată element important de sprijin pentru ieşirea din situaţii de violenţă de nivel mediu. . intenţionale şi internalizate. şcolar. social. Ea manifestă reacţii normale pentru situaţiile anormale la care face faţă.o poate trăi. profesional. O serie de pacienţi ai spitalelor de psihiatrie sau cabinete medicale sunt „recrutaţi” din această categorie. ce diferenţiază acest tip de violenţă faţă de alte forme ale violenţei produse de om. Preferăm o accepţiune mai largă a termenului de traumă. Ea manifestă reacţii normale ­pentru situaţiile anormale la care face faţă. Persoanele care o experienţiază pot fi afectate. răspunsul persoanei se regăseşte în frica intensă. stresul posttraumatic­şi simptome disociative. Însă aceşti termeni sunt uzitaţi în general în sensul: victimă – persoană asupra căreia se produce în prezent un act de agresiune. cât şi la efectele şi răspunsurile pe care trauma le produce. sentimentele de gol. repetitiv şi aplicarea sistematică a tacticilor de control şi abuzurilor integrate unei traiectorii istorice personale. însă uneori neglijată clinic. de influenţare a politicilor precum şi acţiuni caritabile pentru sprijinirea victimelor sunt doar câteva exemple de efecte pozitive.mecanismele de coping sunt considerate ­strategii de supravieţuire. . această formă de violenţă cu corelatele ei. Copiii şi bătrânii reprezintă două categorii de populaţii ­vulne­rabile. ­afectate deasemenea de acest tip de violenţă. referindu-ne atât la evenimentele traumatice şi experienţa subiectivă (ca impact psihologic şi ­biologic). generată prin expunerea secundară la materialul traumatic. încrederea în sine şi în ceilalţi oameni. controlul şi dominarea partenerei. Efectele psihologice generate de aceasta sunt cu atât mai grave cu cît ea cumulează mai mulţi indicatori. cum ar fi traiectoria dezvoltării la copil sau somatic. neputinţă sau oroare. sindromul Stockholm. violenţa domestică fiind considerată orientată pe gen. evitarea situaţiilor ori a stimulilor similari şi hipervigilenţă. Sunt situaţii în care trauma lasă o creştere post-traumatică. deasemenea. deşi o victimă este supravieţuitoare după fiecare “scăpare cu viaţă” din actul violent. ultimele abordări integrează apariţia efectelor negative şi asupra cercetătorilor din domeniul traumatologiei. afectate de boală şi handicap.]” iar la copii apare „comportament agitat sau dezorganizat” (DSM IV-TR). deşi o victimă este supravieţuitoare după fiecare “scăpare cu viaţă” din actul violent. . violenţa domestică având o componentă de transmitere intergeneraţională. dar aceasta nu a fost abordată empiric relativ la victimele violenţei domestice. sprijinul imediat şi necondiţionat. economic. caracterul intenţional.. severitatea actelor de violenţă.. prevalând tulburările de anxietate si depresia.1. 88 89 1. ­tulburarea de stres post-traumatic. supravieţuitor – persoană ieşită de sub incidenţa unor evenimente traumatice care i-au pus în pericol integritatea fizică şi psihică.este produsă de către o persoană de încredere sau îngrijire. Ca răspunsuri tipice la expunerea traumatică regăsim tulburări precum stresul acut. în alte planuri de funcţionare. pierdere. Astfel.2. Majoritatea covârşitoare a victimelor este reprezentată de către femei. Abuzurile directe şi indirecte din copilărie sunt factori de risc. vinovăţie. ataşamentul ­traumatic. Grupurile cu risc crescut ale acestor ­categorii (deprivate social şi material. neputinţă. este traumatizarea vicariantă a psihoterapeuţilor şi consilierilor. Comportamentele­ violente sunt învăţate. Considerăm că de-psihopatologizarea efectelor şi a adicţiilor. Şubrezeşte sensul securităţii. Implicarea supravieţuitorilor în activităţi prosociale. reprezintă elemente definitorii pentru violenţa domestică. care implică “experienţierea directă a unui eveniment ce comportă ameninţarea cu moartea. unul dintre cele mai frecvente efecte ale expu­nerii la violenţa domestică este stresul post-traumatic (SPT). scanarea prin întrebări ­directe pentru­ identificarea abuzurilor fizice şi sexuale. prezentând o multitudine de tulburări de natură emoţională. ori moartea cuiva­ apropiat.şi trăită începând din copilărie Efectele depind şi de intensitatea. debilizate economic) sunt expuse în măsură mai puternică. În cadrul abordărilor psihoterapeutice ale persoanelor afectate facem o distincţie didactică între “victimă” şi “supravieţuitor”. Efectele traumei interpersonale asupra copiilor în violenţa domestică – martori­si abuzaţi Studiile şi interesul pentru traumă au evoluat oarecum paralel cu cele referitor la violenţă. De aceea considerăm absolut imperios pregătirea suplimentară a profesioniştilor intervenanţi cu privire la considerarea pentru diagnostic în cadrul factorilor declanşatori sau de menţinere. debilizează capacitatea de luare a deciziilor şi rezolvarea­ de probleme.prin multiple tipuri de comportamente abuzive . Exercitarea puterii în mod distructiv. al ataşamentului şi autonomiei. Nu secundară ca importanţă. acţiuni de advocacy.

amorţirea afectivă servesc apărării împotriva sentimentelor de. Friedman & Putnam. DeBellis. incluzând şi tehnici din hipnoză (văzută ca o disociere controlată şi structurată). Cercetările din acest domeniu sunt consistente în concluzia că nivele repetate de expunere­ la traumă. Terr. În general. în al doilea rând. datorită progresului­ rapid în dezvoltare. pentru că se extrage necesitatea de a lucra cu aceştia la toate nivelele­. schimbării intereselor şi abilităţilor în primii ani de viaţă. emoţională. Sunt descrise două tipuri de memorie. O întrebare-cheie în determinarea faptului dacă sugarii şi copiii mici îşi reamintesc pe termen lung. • Funcţionarea senzorio-motorie. în primul rând pentru că validează experienţele supravieţuitorilor şi diagnosticul de SPT. Continuă ideea că e important ca în lucrul cu supravieţuitorii “să-i ajutăm să transpună ­fragmentele senzoriale în narativ. studiile arată că sunt capa­bili sa encodeze şi reamintească experienţele timpurii. Aceste alterări neurobiologice pot impli­ca schimbări în structura şi funcţionarea creierului.• Acest tip de stres apare într-o mare măsură la femeile care au suferit bătăi repetate şi abuzuri sexuale. incluzând amigdala şi alte arii limbice asociate cu emoţia. • Implicaţiile clinice ale acestor descoperiri sunt evidente. este de tip nonverbal şi destul de ­înafara conştiinţei şi a fost demonstrată experimental în studiile pe nounăscuţi şi ­sugari în primele luni de viaţă. ele sunt vivid retrăite de către supravieţuitor. să creăm o semantică şi memorie autobiografică ce în ultimă instanţă le poate permite alinarea durerii şi autoreglarea afectelor. Memoria explicită. Acest concept se referă dacă evenimentele au valoare de reamintire peste timp. Memoria implicită ­presupune participarea unor părţi ale creierului care sunt maturate încă de la naştere. • Unul dintre rezultatele studiilor referitoare la traumă şi consecinţele sale. fie ca stres posttraumatic. manifestă simptome de stres posttraumatic (SPT).” • Simptomele disociative sunt o componentă semnificativă a răspunsului la traumă şi apar fie în perioada imediat următoare evenimentului traumatic. fiind insuficient numai a vorbi despre traumă. Terapia include accesarea şi restructurarea amintirilor disociate. odată ce achiziţionează limbajul. b) disfuncţii ale axei hipotalamo-pituitaro-adrenocorti în mod normal eliberează neurotransmiţători ca dopamina. 1994). în special când aceasta ia forma maltratării (Cohen­. amnezia. sprijin pentru client în gestiona­rea sau managementul afectelor dureroase şi folosirea relaţiei terapeutice pentru suport şi reasigurare. norepinefrina şi serotonina – implicaţi în planificarea­ comportamentului. precum şi severitatea simptomelor au la bază modificări pe axa hipotalamo-pituitaro-hipofizară (prin secreţia de cortizol şi catecolamine­. memoria de lucru. copiii sunt capabili să nareze evenimentele traumatice­ pe care le-au trăit în perioada preverbală. şi că produc puneri în scenă comportamentale chiar în absenţa narativului verbal (Gaensbauer. Simptome ca depersonalizarea şi derealizarea. • Funcţionarea cognitivă se sprijină pe capacitatea copilului de reamintire. Cercetările ilustrează că se pot produce alterări neurobiologice atunci când răspunsul adaptativ al copilului este copleşit de experienţa traumatică. La reactualizare însă. fără îndoială că un eveniment traumatic poate fi considerat memorabil ­pentru că este unic. Perel. atunci când sunt bombardaţi de semnalele interne ale pericolului. De exemplu­. primul dintre ele. Aceste simptome sunt amendabile prin psihoterapie. ­vulnerabilitatea persoanelor în situaţii de reexpunere la traumă cît şi asocierea cu consumul de substanţe. ­Contrar credinţelor populare că cei mici nu-şi pot reaminti evenimente. ele fiind considerate de către practicieni o categorie grav afectată. Bevans & all (2005). se referă la natura amintirilor traumatice­. (Cardena şi Spiegel. socială şi cognitivă poate fi interpretată în contextul unui model comportamental creier-psihic. inclusiv datorită unor neînţelegeri a scopului acţiunilor. ca ­benefi­ciu pentru lucrul clinic cu supravieţuitorii. • Dificultăţile narative pe care SPT le induce au o bază neurobiologică. deasemenea. de obicei exprimată verbal. Se produce şi o hipotrofiere a ­hipocampusului. 90 91 . 1990). Distorsiuni şi omisiuni­ pot apărea datorită diferiţilor factori. având o influenţă neurotoxică). 1995. 1988). la modul general în literatura de specialitate: implicită (sau nondeclarativă) şi explicită (sau declarativă). spun autorii citaţi. Victimele şi supravieţuitorii din violenţa domestică sunt mărturii vii ale acestor influenţe şi modificări pe care trauma le generează. dramatic şi declanşează emoţii intense. când alte modalităţi de scăpare au eşuat. Evaluând­ceea ce constituie un eveniment memorabil din perspectiva unui copil mic este un aspect cheie în cercetarea memoriei timpurii. ­presupune atenţie focalizată pentru encodare şi un sens subiectiv asociat reactualizării. în exces. incluzând o a) hiperactivitate a amigdalei – formaţiune implicată în procesarea mnezică şi a modulării emoţiilor. adăposturile fiind văzute ca refugii de ultimă instanţă. 2002). motivaţia şi abilitatea de a diferenţia între lumea externă şi cea internă. Unele studii clinice relevă ­faptul că. aceste amintiri sunt reactivate într-o stare de alertă psihologică sau amorsate de către un stimul senzorial legat de evenimentul original. Unele rapoarte arată că un procent de 60% până la 80% dintre femeile care caută adăpost ca refugiu pentru violenţă. ceea ce explică. Din perspectivă clinică. ­MacIntosh & Whiffen (2005) conchid că aceste amintiri tind să fie disociate de sfera conştientului şi stocate ca fragmente senzoriale ce au puţină forţă narativă asociată. este memorabilitatea evenimentului (Nelson. Asta nu înseamnă că tot ceea ce copilul spune sau pune în scenă despre experienţa traumatică este acurat din punct de vedere al faptelor petrecute. efect care joacă un rol important în tulburările mnezice şi comporta­mentale ale persoanelor cu stres post-traumatic apud ­MacIntosh & Whiffe (2005). un sugar sau copil mic poate interpreta o procedură medicală invazivă ca pe un atac furios asupra sa şi să răspundă prin frică intensă la vederea doctorilor mult timp după ce procedura s-a încheiat.

la copiii expuşi violenţelor. Adolphs. stocând şi reactualizând cunoştinţe în funcţie de scopurile curente. encodând. cercetările avansate în înţelegerea circuitelor neurale ale fricii şi cum este aceasta­ modulată au aplicaţii deosebite. el poate identifica acea emoţie ca frică. Aceste Amigdala – structură primă Starea de activare a amigdalei este esenţială pentru generarea răspunsului de frică. cu anumite caracteristici­ care o fac particulară. tresărire etc. repetarea în joc a experienţei traumatice. regresie în achiziţiile de dezvoltare. Frica este definită ca „o emoţie adesea neplăcută. 1996. Literatura empirică sprijină aceasta prin cercetările care găsesc. copiii mici şi preşcolari această experienţă a violenţei conduce la o perturbare asupra procesului normal de dezvoltare. 2005). scheme sunt rigide. Gaensbauer. 1994). ­Amigdala deasemenea generează activarea cerebrală via conexiunile sale cu cortexul ­frontal bazal cît şi a centrilor cholinergici şi noradrenergici din trunchiul ­cerebral. tulburările de anxietate) sunt relevante. Înţelegerea actuală a circuitelor fricii şa oameni au la bază cercetările pe ­animale. frică intensă şi plâns necontrolat. 1997). Stările psihopatologice. 1985. În copilăria mică. 92 93 . unele comportamente. puternică.2. Aceste tulburări au repercursiuni asupra adultului în rolul său de părinte şi asupra calităţii relaţiei părinte-copil. 1997). Regăsim în cadrul ei dezvoltarea multor patologii care au la bază perturbarea emoţională. Amigdala activează la rândul ei arii importante ale creierului ce ataşează corelate măsurabile neuro-comportamentale ale fricii. Problemele comportamentale care apar la copii exprimă atât o traumă sau stresor în mediul de dezvoltare al acestuia cât şi o perturbare a relaţiei părintecopil într-un mediu marcat de stres şi conflicte. Studiile pe stări ale fricii normale şi ­pato­logice (ex. determină o dominanţă a schemelor idiosincratice. Astfel. relaţiile cu ceilalţi şi a semnificaţiilor ataşate. Chiar dacă nu mereu ea este identificabilă într-o patologie de tip psihiatric. cu limitările de rigoare. neuroimagistica funcţională pe oameni. McIntyre. Cînd cineva se teme. cu o încărcătură traumatizantă continuă. 2000. un nivel ridicat al problemelor ce include reglarea ­afecte­lor. Se produce într-un context care se presupune a fi sigur. Sunt ­deasemenea folosite pentru evaluarea schimbărilor funcţionale în creier ca răspuns în cadrul diferite­lor abordări terapeutice. violenţa domestică poate produce alterări ale percepţiei de sine. incluzând hipotalamusul (deţinător al activării hormonilor de fugă/luptă) şi trunchiul cerebral („îngheţare”.• Aceste schimbări în funcţionarea sistemului nervos central (SNC) pot lăsa unui copil­traumatizat sentimentul de anxietate continuă sau amorţire psihică. agresivitate şi con-complianţă (Eth & Pynoos. 1. 1987). suprainclusive şi concrete (Beck. impermeabile. 2002). Corelate neurobiologice în abuz dintr-o paradigmă a condiţionării fricii Procesarea informaţiei din mediu (extern şi intern) îndeplineşte importante funcţii adaptative. Neuroimagistica funcţională permite acum cercetătorilor să demonstreze circuitele proceselor mentale conştiente şi inconştiente care stau la baza fricii şi anxietăţii. 2000. 2001. dezadaptative. transformând. diagnosticul de stres traumatic se ataşează la copiii care au experienţiat sau au fost martori la un eveniment ce implică ameninţare cu moartea­sau rănirea personală ori a altora. studiile imagistice umane pe subiecţi cu leziuni cerebrale şi mai ­recent. cauzată de anticiparea sau conştientizarea unui pericol” (Meriam Webster Dictionary. 1967). dar toate experienţele emoţionale (conştiente) sunt sentimente” (LeDoux. Cercetările recente din neuroştiinţe au o particularitate aparte în integrarea cunoştinţelor despre neuroştiinţele emoţiilor. sau o ameninţare a integrităţii fizice ori psihice a copilului (ZERO TO THREE. Sentimentele sunt experienţe conştiente care ajută la identificarea emoţiilor (LeDoux. dar dintr-o paradigmă a fricii am putea explica. Violenţa domestică este o forma extinsă de violenţă. cu atât ea produce o mai puternic alterare a sensului siguranţei (van der Kolk. reglarea afectului. În cazurile psihopatologice apare o biasare a ­sistemului de procesare a informaţiei care duce la procesări eronate ale informaţiei evidente la mai multe niveluri în sistem. restaurarea încrederii în propriile simţuri şi sprijinirea lui în evaluarea realistă a ameninţărilor. dificultăţi de stabilire a relaţiilor. Noi nu receptăm pasiv informaţia din mediu. Frica are o influenţă covârşitoare ­asupra memo­riei. Cu cît este mai timpurie şi mai profundă trauma. De aceea intervenţiile ar putea avea ca scop restaurarea în copil a unui sentiment al predicitibilităţii mediului şi a relaţiilor interumane. probleme­ de somn. ceea ce atrage după sine un tablou încărcat de elemente la limita reacţiilor „normale” pentru contexte „anormale­”. în general.) (LeDoux. Violenţa poate fi traumatizantă pentru copii în mod special dacă se produce pe o perioadă îndelungată de timp şi în contextul unei relaţii de ataşament. La nou-născuţi. „Nu toate sentimentele sunt emoţii. 1994 apud Lieberman. 2003). ci construim reali­tatea selectând. într-un tip de relaţie care se presupune a se baza pe încredere. Pot produce la copil experienţierea unor frici continue şi generalizate. cogniţiei şi comportamentului. când protecţia şi siguranţa sunt precondiţii ale integrităţii personale. 1996. or nu este aşa. Înţelegerea funcţionării creierului şi a relaţiei cu structurile sale este importantă pentru înţelegerea tulburărilor psihice şi pentru interpretarea rezultatelor din studiile­de neuroimagistică funcţională. Mecanismele de declanşare şi menţinere ale acestui tip de violenţă nu sunt pe deplin elucidate.

­ cti­varea amigdalei este obligatorie pentru achiziţia răspunsurilor învăţate de frică
A
(LeDoux, 2000, 2003; Davidson, 2002; Fanselow, 2003; Maren, 2004). Stările de
frică dobândite pot fi asociate cu excitabilitate sporită în amigdală. Cercetările
pe animale sprijină teoria că amigdala şi hipocampusul acţionează împreună
­pentru formarea memoriei pe termen lung bazată pe informaţii si ­eveni­mente cu
conotaţie afectivă (Pape et all, 2003). Hipocampusul este „suspectat” că leagă
informaţiile despre contextul fizic cu informaţiile afective furnizate de amigdală.
Cercetătorii cred că amigdala întăreşte consolidarea memoriei pentru momentele
de emoţii puternice (Maren, 2001; Quirck, 2003; Pape et all, 2003). Unele amintiri
legate de frică pot fi depozitate chiar în amigdala. Câteva arii sunt interconectate între­
ele, de importanţă majoră în reamintirea/regăsirea memoriei legate de frică, cum ar
fi amigdala, hipocampul si aria cingulată anterioară (Sotres-Bayon, 2004). Controversate dealtfel, sunt studii care sprijină ipoteza că, o dată reactivată, o amintire trebuie să treacă printr-un nou proces de consolidare (reconsolidare) cu scopul de a fi
menţinută în memoria de lungă durată (Nader, 2003; Duvarci, 2004).
Se consideră că amigdala îndeplineşte următoarele roluri:
1. Rol central în formarea condiţionărilor inconştiente;
2. Transferând informaţii despre proximitatea de obiect-scop la sistemul
activării comportamentale (prin proiecţiile la nucleul acumbens) joacă un
rol important în stabilirea şi menţinerea programelor motorii (Gray, Feldon
et al., 1991 apud Gray, 1994);
3. Este centrul limbic cel mai înalt în sistemul de fugă şi luptă, controlând outputul acestui sistem prin proiecţiile descendente la hipotalamusul medial şi la
substanţa cenuşie centrală. Activitatea excesivă în amigdală este implicată în
teroare/panică şi mânie excesivă.
Stimularea electrică a acesteia produce anxietate, iar lezarea la animale elimină
anumite răspunsuri anxioase (Davis, 1991 apud Gray, 1994). Funcţionarea inadecvată
a amigdalei va duce la reactivitate scăzută la stimuli aversivi necondiţionaţi ce
determină panică şi/sau agresivitate defensivă. S-ar putea ca sistemul SH şi amigdala
să răspundă la aspecte diferite ale răspunsului anxios. S-a sugerat că amigdala ar putea
fi importantă pentru detectarea semnalelor ce provoacă frică (ex. prezenţa unui
prădător pentru un animal) precum şi o serie de răspunsuri anxioase înnăscute.
Rolul amigdalei în frica necondiţionată
Leziunile nucleului cortical şi nucleului central reduc drastic emoţionalitatea
la şobolanii sălbatici în termeni de comportamente defensive şi de fugă. ­Leziunile
­nucle­ului central atenuează ulceraţia (Henke, 1980) şi nivelurile crescute de
corticosteron­ din plasmă (Beaulieu et al, 1987). Leziunile amigdalei blochează
­capacitatea nivelului crescut de zgomot (stimul ameninţător necondiţionat) de a pro94

duce hipertensiune.
Amigdala ar putea fi implicată în asocierile stimul-răspuns care nu implică
condiţionări aversive. De aceea deficienţele în condiţionarea aversivă ca urmare a
leziunii amigdalei ar putea fi parte a unui deficit atenţional mai general.
Figura 1. Diagramă schematică a circuitelor fricii şi anxietăţii în creier,
care arată structurile principale implicate în aferentaţia inputului tip stimul
ameninţător către amigdală, cât şi outputurile de la amigdala către diferite
structuri ţintă şi funcţiuni ale acestor conectări (după Pissiota, A., 2003)

STIMUL
AMENINŢĂTOR
Input senzorial

Talamus senzorial

Cortex senzorial

Cortex prefrontal

Hipocampus

Cortex cingulat
AMIGDALA

Periaqueductal gray

Răspuns de fugă sau luptă
„Îngheţare” comportament

Nucleu reticulat pontis
caudal

Reflex de tresărire

Hipotalamus

Răspuns hormonal de stres
Activarea SNA (ex. tahicardie,
transpiraţie, creşterea presiunii
arteriale etc.)

Hipocampul
Ar fi important pentru anxietatea dependentă de context, de aici importanţă
­pentru anxietatea în medii noi (ex. agorafobia, Selden, 1992). S-a sugerat că această
buclă neuronală între amigdala, hipocâmp şi proiecţiile corticale/entorhinale ce
95

aduc informaţia senzorială către hipocampus servesc ca reţele neuronale ce ataşează
semnificaţii cognitive evenimentelor producătoare de frică şi facilitează ­urmele
mnezice­ care permit individului să iniţieze rapid răspunsuri comportamentale
adaptative­(Charney & Deutch, 1996).
Evidenţe din studiile neuroimagistice sugerează că hipocampul poate fi
afectat in mod advers de stresul consecutiv traumei psihologice. ­Rezulta­tele
indică o hipoperfuzie – descreşterea funcţionării – hipocampale în ­timpul
provocării simptomului la pacienţii cu SPT cât şi schimbări în volumul
­acestuia (Bremner, 2002, Hull, 2002). Lezarea hipocampului adăugate unui
arousal emoţional ridicat (excesiva activare amigdaliană) poate împiedica
evaluarea ţi categorizarea adecvată a experienţei, ipoteză bazată pe dificultatea
procesării informaţiei de arousing la pacienţii cu SPT, ceea ce-i face vulnerabili
atunci când apar noi stimuli să-i proceseze ca ameninţători (Van der Kolk, 1997).
Cortexul prefrontal – reglarea emoţională
Cortexul prefrontal este o regiune heterogenă cu diferie subdiviziuni
­anatomice şi funcţionale. Pare a fi implicat în memoria de lucru de tip afectiv
(Davidson­ & Irwin, 2003), evaluarea semnificaţiei stimulilor relevanţi de frică,
alegerea şi implementarea comportamentelor de coping, cât şi în procesul de
stingere a fricii condiţionate (Charnez & Deutch, 1996). Prin proiecţiile sale
­directe şi indirecte către amigdală, regiunea poate modula procesarea emoţională
în amigdală, probabil prin inhibarea activităţii amigdaliene (Hariri, Bookheimer
& Mazziotta, 2000). Deficitele cortexului prefrontal de inhibare a amigdalei au
fost folosite ca ipoteze pentru dezvoltarea tulburărilor de anxietate, cum ar fi
­fobiile specifice şi stresul posttraumatic, cât şi eşecurile de stingere a răspunsului
de frică în aceste tulburări. De exemplu, activitatea neurală redusă în cortexul
prefrontal este evidentă în timpul provocării stimulării fobice la subiecţii cu fobie
de animale (Fredrikson, Annas, 1995), cît şi în timpul provocării simptomului la
pacienţii cu SPT (Fernandex et all, 2001). Mai mult, activitatea neurală în această
arie cerebrală pare să se normalizeze după tratamentul cu inhibitori de serotonină,
probabil reflectând stingerea fricii şi/sau controlul emoţional sporit (Fernandey
et all, 2001). Deasemenea, leziunile în cortexul medial prefrontal par să interfere
cu stingerea fricii condiţionate la animale (LeDoux, 2000).
O altă regiune importantă pentru anxietate este regiunea cenuşie
periaqueductală ce pare a fi importantă în realizarea anumitor aspecte ale
anxietăţii cum ar fi „fuga şi lupta”. Stimularea electrică a acestei regiuni determină
reacţii anxioase intense. Şi amigdala şi regiunea cenuşie periaqueductală sunt
­inervate de sisteme 5-hidroxitriptaminice de unde importanţa acestora în ­controlul
anxietăţii. Cortexul temporal polar are conexiuni directe cu amigdala şi indirecte
96

cu ­hipocampul prin girusul parahipocampal­.
La obsesiv-compulsivi, tehnicile de scanare a creierului au arătat alterări
în srtuctura cortexului frontal şi nucleului caudat, iar pacienţii cu leziuni ale
­ganglionilor bazali por prezenta simptome obsesiv-compulsive (Laplane et al.,
1989). Tulburările obsesiv-compulsive par a fi diferite de alte tulburări anxioase
şi ca terapie medicamentoasă eficienţi fiind inhibitori ai 5-hidroxitriptaminei. Este
posibil ca în OCD să fie afectată funcţionarea unuia dintre circuitele complexe
cortico-striato-palido-talamo-corticale cu rol în controlul comportamentului.
Cortexul cingulat
Cortexul cingulat este văzut ca parte majoră a „sistemului limbic ­anatomic” şi
implicat în emoţii. Cercetări experimentale şi rezultate clinice sugerează că este
o zonă heterogenă funcţională, participând deasemenea în procesările ­senzoriale,
motorii şi cognitive. Unii cercetători sugerează că cortexul ­cingulat anterior
(CCA) e implicat în funcţii evaluative ale orientării organismului şi ­interpretarea
mediului înconjurător, cât şi în memorie, probabil prin conexiunile sale cu
­cortexul parahipocampal (Finch and Olson, 1992).
Regiunea anterioară, executivă, a fost mai apoi atribuită cu împărţirea
­componentelor afectivă şi cognitivă (Luu & Posner, 2000). Diviziunea „afectivă”
a CCA are conexiuni extinse cu amigdala si substanţa cenuşie periaqueductală, iar o
parte­a acesteia proiectează în nuclei brainstem. E implicată în învăţarea emoţională
condiţionată, evaluarea conţinutului emoţional, asignarea valenţei emoţionale a
stimulilor interni şi externi cât şi în reglarea funcţiilor autonome şi endocrine (cf.
Devinsky et al., 1995). Numeroase studii au găsit implicarea CAA în procesarea
afectivă. O meta-analiză a studiilor imagistice ce au descoperit activitate modificată
a CAA în timpul sarcinilor emoţionale şi cognitive; Bush et al., (2000) au raportat
că diviziunea afectivă a CAA a fost activată printr-o serie de sarcini, incluzând
procesare afectivă la persoane sănătoase, provocarea simptomului la pacienţii
suferind de tulburări de anxietate, cît şi inducerea unei stări de tristeţe în ambele­
grupuri, de sănătoşi şi pacienţi. Activarea în CAA s-a raportat pentru fobii simple­,
stres posttraumatic (Raush et al., 1996) şi tulburare obsesiv-compulsivă în timpul
condiţiei de provocare versus condiţia de control, folosind PET.
1.2.1 Condiţionarea clasică a fricii
Modelul original al condiţionării clasice a fost demonstrat de către Ivan Pavlov
la începutul secolului XX. Modelul presupune că anumiţi stimuli necondiţionaţi
(SN) generează un răspuns necondiţionat în mod natural (RN), dar când un ­stimul
neutru este asociat cu SN, el poate declanşa acelaşi tip de răspuns prin procesul
numit condiţionare. În aceste condiţii, stimulul neutru, denumit stimul condiţionat
97

(SC) devine condiţie pentru apariţia răspunsului (RC). Exemplul clasic este cel din
­experimentele de început ale lui Pavlov cu câinele căruia i se prezintă mâncare (SN) şi
acesta salivează (RN). Apoi i se prezintă mâncarea în timp ce sună un clopoţel (stimul
neutru), repetând de câteva ori această asociere mâncare-sunet. Apoi ­mâncarea este
„scoasă” din context, dar experimentatorul continuă să sune clopoţelul (SC) care
­produce salivaţia câinelui (RC).
Condiţionarea clasică pavloviană a fricii se produce atunci când un stimul
neutru este asociat cu un stimul aversiv.
Experimentul „Micuţul Albert” din anul 1920 demonstrează acest lucru.
Unui bebeluş de 11 luni, John Watson îi prezintă un şoricel alb (SC) cu care
acesta s-a jucat fără să fi manifestat răspunsuri de frică. Ulterioara prezentare a
şoricelului a fost asociată cu un zgomot puternic (SN) iar micuţul Albert a început
să plângă (RN). După asocierea repetată a şoricelului cu zgomotul ­puternic, lui
Albert i se prezenta doar şoricelul (SC) şi el începea să plângă (RC). Chiar şi
stimulii similari cu un şoricel (orice obiect mic, cu blană sau alb) vor declanşa
un răspuns de frică la băieţel. Deşi răspunsurile de frică au o valoare adaptativă
deosebită pe scară evolutivă, funcţionând ca protecţie pentru potenţiale pericole,
pot ­deveni dezadaptative în sensul că orice stimul din context poate fi asociat cu
frică recurentă şi anxietate (de ex. prin generalizare). În condiţionarea clasică a
fricii la rozătoare, un stimul necondiţionat ca de exemplu un şoc electric ­mediu
este ­folosit să declanşeze un răspuns condiţionat, cum ar fi „îngheţarea” sau
­modificarea presiunii sângelui ori rata cardiacă.
Corelatele neurofiziologice ale fricii condiţionate
Aria din creier responsabilă de achiziţia şi exprimarea fricii condiţionate este
amigdala. Localizată în lobul medial temporal, amigdala este compusă din 13
nuclei, dintre care trei (amigdala bazală - AB, amigdala laterală - AL şi nucleii
centrali AC) sunt implicţi în căile de răspuns la frică. Stimulii ajunşi în talamusul
senzorial sunt transmişi către AL şi apoi transferaţi la AC („bucla scurtă”). AB
serveşte ca şi conexi­une între AL şi AC. „Bucla lungă” trimite semnale către AL
din cortexul senzorial, insula şi cortexul prefrontal (LeDoux, 2000). De acolo,
informaţia este proiectată către siturile efectoare în brain stem şi ­hipotalamus,
care produc manifestările autonome şi comportamentale la răspunsul acut de frică.
S-a demonstrat că nucleul lateral amigdalian este responsabil de consolidarea
memoriei şi plasticitatea în condiţionarea fricii (Blair et al., 2001, Shumayatsky­
et al., 2002).
Leziunile în acest nucleu ori în nucleul central amigdalian disrup achiziţionarea
fricii condiţionate şi memoria de lungă durată a fricii contextuale (Wallace, 2001,
98

Goosens et al., 2001). Există evidenţe care sprijină ideea că leziunile în nucleul
bazal amigdalian pot afecta răspunsurile de frică. Mecanismul molecular prin
care achiziţia fricii se produce în AL este potenţarea pe termen lung (LTP –
­long-term­potentiation).
Consolidarea memoriei se produce printr-un proces în care calciul intră în
celulă via receptorii NMDA (N-methyl-D-aspartane) şi prin canalele ­port-voltaice­
ale calciului (VGCCs) (Bauer, LeDoux, Schafe, 2002). Blocarea VGCCs ­întrerupe
memoria pe termen scurt dar nu şi cea de termen lung, arătând că această cale
necesită numai receptori NMDA activi. Unele studii pe animale au arătat că
blocarea receptorilor NMDA prin antagonişti D,L-2-amino-5-phosphonovaleric
acid (APV, AP5) va bloca achiziţia fricii, dar nu şi exprimarea ei (Fendt, 2001). Deşi
studii mai recente au arătat că ambele procese sunt inhibate (Jasnow et al., 2004,
Lee, Choi, Kim, 2001). Studiile geneti­ce au indicat o acumulare mare de receptori
ai NMDA in hipocamp de asemenea indi­când importanţa acestei structuri cerebrale
în condiţionarea Pavloviană. Ca şi în cazul­ amigdalei, blocarea acestor receptori va
inhiba răspunsurile condiţionate de frică (Zhao, Toyoda, Lee, 2005 – apud Garakani,
Charney, 2006)
Consolidarea, Reconsolidarea şi Stingerea
Conversia memoriei de scurtă durată în memorie de lungă durată se numeşte
consolidare şi este un proces dependent de sinteza proteinelor (McGaugh, 2000,
Davis & Squire, 1984). Urma mnezică, după regăsirea amintirii, este instabilă
şi necesită reconsolidare înainte de a fi stocată. În mod tipic, amintirile nu sunt
stocate individual, dar sunt asociate în „blocuri”, în care diferite componente
sunt stocate împreună. Recent, Debiec et al. au folosit paradigma condiţionării
de ordi­nul doi a fricii (second-order fear conditioning – SOFC), însemnând că un
SC legat cu alt SC pentru a cauza un SN, pentru testarea dacă blocarea sintezei
unei proteine împiedică o amintire sau întreaga reţea asociativă. Ei au arătat că
numai reactivarea directă a amintirii o face labilă, însă reactivarea indirectă a
amintirii în cadrul blocului asociativ nu este afectată (Kida, Josselyn, de Ortiz et
al., 2002). Aceste rezultate pot ajuta la înţelegerea felului în care evenimentele
stresante pot fi „dezînvăţate”, fără a cauza amnezie pentru amintirile temporar
asociate cu stimulul ce condiţionează frica.
Reconsolidarea oferă un model pentru anxietate ca răspuns de frică în absenţa
unui stimul necondiţionat. Se produce via activarea repetată a unei amintiri care
întăreşte retenţia sa. Este clar că un stimul încărcat emoţional, comparat cu un
stimul neutru, este mai degrabă regăsit şi cauzează uitarea cuvintelor ce îl preced
(Kern, Libkuman, Otani, 2005). Reconsolidarea necesită implicarea receptorilor
99

şi au determinat că DCS nu doar ajută în stingerea SC iniţial. Expunerea la stres cronic poate afecta capacitatea CpFM de a modula stinger­ea. În experimente pe animale. atacuri de panică. Stingerea (extinction). Evenimentele aversive care sunt impredictibile şi necontrolabile au un efect puternic negativ în funcţionare decât aceleaşi evenimente care sunt predictibile şi controlabile (Mineka & Oehlberg. Nu ne aşteptăm că predictibilitatea unui eveniment aversiv va reduce aversivitatea evenimentului în sine. printre care: 1. (2002) au folosit administrarea sistematică şi infuzia directă în amigdală pe rozătoare găsind un startle potentia­ted la SC scăzut în comparaţie cu lotul de control. 2008). 2006). 2. capacitând individul cu abilitatea de a identifica perioadele de safety în absenţa semnalului de pericol . Aceasta poate sugera că DSC poate avea un efect de stingere pentru generalizarea stimulilor de frică – cum ar fi în cazul micului Albert referitor la toate obiectele cu blană ce-i produceau plânsul. stresul traumatic. factori. Ledgerwood (2005) au ­confirmat aceste rezultate. Astfel de cercetări au condus teoreticienii la explicarea problemelor de sănătate cum ar fi GAD. S-au constatat scăderea în severitate a ­simptomatologiei de SPT la interval de 1 şi 3 luni faţă de cei din lotul placebo. măsurată prin răspunsul de tresărire (startle response). Nu implică.2. Medicamentul deasemenea acţionează restaurând amnezia cauzată de stimuli emoţionali. respectiv placebo. Al doilea princi­piu include şi ultimele rezultate pe animale cu privire la folosirea yohimbinei­ (un antagonist alpha-2-adrenoreceptor) pentru îmbunătăţirea stingerii. că sunt mediate de dimensiunea predictibilităţii sau controlului redus. 2000) „se referă fie la un stimul declanşator specific (­eveniment. pe baza studiilor de ­neurofizio­logie în contextul condiţionării: a) disruperea consolidării ­memoriei traumatice sau emoţionale şi b) facilitarea stingerii stimulilor de natură aversivă. alături de cortexul prefrontal medial şi hipocamp. au administrat ­propranolol ­victi­melor traumelor acute. „Dar ce anume controlăm sau prezicem?” (Zvolensky et al. Deşi cercetări se bazează în special pe detectarea semnalelor ce prezic pericol. Relaţia dintre predicţie şi controlul stimulilor aversivi în achiziţia şi menţinerea anxietăţii a fost în atenţia multor studii din ultimele două decade. Olatunji. Propranololul. situaţie) fie răspunsul individual la acel stimul”. 100 101 1. păstrând însă aceste proprietăţi pentru cuvinte neutre. Aceste descoperiri au permis cercetătorilor să testeze beta-blocanţii pe persoane cu experienţe traumatice.NMDA şi a receptorilor beta-adrenergici prin inducţie de către CREB (cyclic adenosine monophosphate). prin retracţia dendritică. S-a demonstrat că antagoniştii receptorilor NMDA cum este AP5 poate cauza blocarea ­stingerii. CpFM reglează stingerea memoriei pe termen lung. acţionează doar blocând reconsolidarea şi nu interferă cu integrarea de noi amintiri. Considerăm oportună realizarea unei comparaţii între literatura de ­specialitate ce se ocupă de aceste aspecte cu experienţa clinică în lucrul cu victime ale violenţei domestice. Autorii consideră că ceea ce este predictibil şi controlabil sunt de fapt funcţiile psihologice ale pericolului si siguranţei şi acele evenimente care semnalează ocurenţa ­pericolului sau a siguranţei. Cortexul prefrontal medial inhibă „bombardamentul” neuronilor amigdalieni. Sanjay and Charney (2006) propun un model de ­tratament ce include două căi de terapie a anxietăţii. Studille experimentale sugerează că participanţi care sunt capabili să prezică stimuli aversivi manifestă o rată semnificativ scăzută a reactivităţii cardiace faţă de cei din condiţii de impredictibilitate. Din mai multe motive. ca ­D-cycloserine­­facilitează stingerea. mecanisme ce pot fi utilizate în abordarea acestor tipuri de situaţii.. s-a dovedit a bloca recunoaşterea şi reactualizarea amintirilor şi cuvintelor încărcate emoţional. Inabilitatea unei persoane de a stinge răspunsul de frică maladaptativ la un SC. Acest fenomen este cunoscut sub numele de stingere. ştergerea informaţiei vechi. Pitman et al. fobia socială. aşa cum sugerează numele. foarte puţine s-au centrat pe detectarea semnalelor ce prezic siguranţa (safety). dar nici nu stinge răspunsul de frică la un SC asociat cu un altul. o componentă importantă în stingere este activarea­receptorilor de NMDA în amigdala. antagonist a p ­beta-adrenergici. Agoniştii NMDAr. Garakani. „Totuşi. Mai mult. Scurtă analiză funcţională a semnalelor de pericol şi siguranţă Cercetările din psihopatologia experimentală indică cum că ­predictibilitatea şi controlabilitatea unor evenimente ameninţătoare mediază dezvoltarea menţinerea şi modificarea tulburărilor de anxietate. Amigdala joacă un rol în stingerea fricii. Similar cu achiziţia. dar mai debgrabă este produsă de integrarea unor noi elemente mnezice. sub modularea hipocampului. datorită unei deficienţe în procesul de stingere duce la anxietate persistentă. agorafobia. VGCC agonişti. Această ipoteză este sprijinită de studii care arată că stingerea este blocată în leziuni ale CpFM sau prin blocarea sintezei proteinice în aceasta­ zonă. Sawchuk. pentru a identifica acele procese. Integrând. agonişti ai receptorilor 1 canabioizi şi blocanţi ai receptorilor opioizi. după 6 ore de la expunerea traumatică până la 10 zile. DSC se arată un tratament adjuvant promiţător la pacienţii cu tulburări de anxietate prin întărirea învăţării asociate cu tratamentul. Walker et al. Acestea sunt deasemenea implicate în menţinerea sau evitarea comportamentelor ce interferă cu anxiet­atea clinică (apud Lohr. În experimentele lui Pavlov câinele încetează să saliveze (SC) când sună clopoţelul însă nu mai era asociat cu mâncarea (SN).

– Ce reprezintă pericol şi ce siguranţă? Semnalele de pericol pot fi definite generic ca stimuli care indică onset (apariţia) unui eveniment ameninţător. 1. apud Lohr). Dacă se îndepărta către o anumită direcţie era semnalizat printr-un sunet. – Demonstraţii timpurii ale funcţiilor pericolului Mowrer (1960). Se remarcă deci că funcţia de semnalizare a pericolului potenţează reacţiile fiziologice defensive (în experimentele de măsurare a fiziologiei – clipirea. Dacă comportamentul evitant elimină semnalul de pericol. Zvolensky apud Lohr defineşte operţional predicţia şi controlul ce ar putea asigura consistenţă demersurilor experimentale. agorafobia). Dacă predicţia şi controlul pot fi operaţionalizate consis­tent.. în cealaltă direcţie sunetul de avertizare nu apărea. apud Lohr. evitarea răspunsului la acesta şi creşterea arousalului. Exemple de semnale externe pentru pericol includ obiecte (păianjeni – fobiile simple) sau situaţii (vorbitul în public – fobia socială) au locuri nefamiliare (ex. stimulul poate deasemenea­ funcţiona ca un indicator pentru un comportament instrumental de evitare. 2007) extinde analiza învăţării prin contiguitate şi contingenţă astfel încât să incorporeze procesele limbajului care asigură achiziţia funcţiilor de semnalizare la oameni.­ propun în modelul lor funcţional de analiză că expectanţele referitoare la predictibilitate şi control sunt cu directă ­referire la semnalele de pericol şi siguranţă. poate deasemenea reduce valenţa negativă declanşată de către stimul. regăsite in anexe) Cercetările s-au centrat pe tulburări ale somnului şi coşmaruri care sunt tipice pentru PTSD.3. Lohr et al­. Alte studii au găsit însă latenţă crescută a REM şi perioade scurte şi rare de REM (Ross et al. Ceea ce este transferat prin limbaj referitor la semnale. Semnalele de pericol pot fi şi interne. indivizii asociază evenimentele aversive necondiţionate cu evenimente anterioare care pot furniza informaţii ­predictive despre când (şi unde) va începe evenimentul aversiv (onset).este benefică deşi nu este o opţiune pentru evenimente aversive impredictibile” (Seligman. 2. considerând faptul că semnalele sunt inconsistente şi variabile ­relative la situaţii (Miller. Terminarea evenimentului aversiv furnizează control prin scăpare (escape). 1979. Învăţarea despre terminarea unui eveniment aversiv (eliberare/uşurare . în Learning Theory and the Szmbolic Processes a construit un design experimental în care şiroceii au învăţat să termine un şoc electric apărut la intervale neregulate prin îndepărtare. dezastre naturale. procentaj crescut al somnului REM). Stimulii care pot determina PTSD sunt foarte heterogeni­: viol. ­Semnalele de pericol dobândesc ceea ce Mowrer numea reîntărire secundară de ordin 1 când comportamentele sunt învăţate ca funcţie ce determină terminarea acestor semnale­. locaţia şi onsetul siguranţei şi strategiile de a controla ocurenţa pericolului si siguranţei şi acele semnale care prezic că apare subsecvent cu învăţarea fricii.a. Simptomele pot fi categorizate în trei tipuri: reexperienţierea evenimentului traumatic. Semnalele de pericol pot servi unor funcţii discriminative­ ­pentru comportamente instrumentale în termeni de evitare sau apropiere. 2005). Învăţarea şi funcţia pericolului 2. Predicţia este deasemenea posibilă în situaţii care în mod cert preced ­onset al unui eveniment aversiv. Răspunsul afectiv de frică acompaniator şi trăsăturile regăsite în informaţii pot fi apoi transferate către stimulii predictivi care îl cataloghează ca „semnal de pericol” (învăţarea prin contiguitate). (Criteriile de diagnostic apud DSM IV. Analiza dimensională a anxietăţii Borkovec (1976) apud Lohr (2007) sugerează trei procese ­paralele care pot surveni în timpul învăţării fricii: 1) activarea fiziologică/­arousalul emoţional 2) evitare sau scăparea motrică 3) expectaţiile referitoare la ­predictibilitate şi control. Comparativ cu celelalte tipuri de tulburări anxioase a fost puţin studiat cu tehnici de scanare a creierului. ­Secundar cu învăţarea pericolului. Când o semnificaţie evaluativă este transferată.relief) şi despre absenţa onsetului acestor evenimente (răgaz – respite) este importantă funcţional. atac fizic. Corelate ale stresului posttraumatic Trăsătura esenţială a stresului posttraumatic (PTSD) este prezenţa unor simptome­ ce se dezvoltă ca urmare a expunerii la o traumă care depăşeşte experienţa umană normală. 2007). decelerarea cardiacă şi activitatea muşchiului corugator sub anticiparea şocului sau siguranţei – Bradley pud Lohr). 1989). dar ca proces secundar şi subsecvent. Rezultatele experimentului lui Bradley sugerează că alterarea rapidă a funcţiilor semnalului de pericol are o mai mare semnificaţie adaptativă din perspectivă evoluţionistă decât alterarea funcţiei semnalului de siguranţă. Un stimul poate dobândi aceleaşi funcţii de semnalizare a pericolului chiar şi cînd este apetitiv­ în natura sa. prin condiţionare. este semnificaţia (valenţa negativă) (Bradley. Predicţia este posibilă în situaţii care preced în mod cert offset al unui eveniment aversiv şi care apoi semnalizează terminarea acelui eveniment. Diferenţele se pot datora heterogenităţii populaţiei de subiecţi sau 102 103 . Descoperirile sunt similare cu cele din depresie (latenţă scăzută a REM. cu alte cuvinte „pericolul are prioritate”. 2. cum ar fi arousalul fiziologic. Încercările de a identifica stimulii­ periculoşi.b. război. locaţia şi apariţia acestor stimuli. învăţarea despre siguranţă este învăţarea despre cum ­evenimetele aversive­nu vor apărea. După învăţarea iniţială a pericolului prin contiguitate. definiţia operaţională a semnalelor de pericol şi siguranţă poate fi mai importantă. Staats (1968 apud Lohr. La animale cât şi la oameni apare învăţarea bazată pe contiguitate şi contingenţă sau ceea ce Mowrer numea învăţarea semnalului şi a soluţiei.

Câteva studii au sugerat că creşterea norepinefrinei mediază simptomele PTSD de hiperpolarizare şi amintiri intruzive. Aceste animale prezintă apoi simptome de evitare similare cu cele după abandonarea opiaceelor­ când sunt trataţi cu naloxonă (antagonist opiaceu) sau când sunt expuşi la stimuli stresanţi discontinuu. iar altele creşterea cantităţii stadiilor 3 şi 4 (Dagan et al. Simptomele de hiperarousal sugerează hiperactivitate norepinefrinică acesta fiind posibil următorul pas după scădere. comportamentul sexual. O altă teorie implică receptorii opioizi în determinarea simptomelor de hiper­ arousal şi „tocire emoţională”. Un alt studiu a arătat că flash-uri apar şi la administrare de yombină care stimulează eliberarea norepinefrinei din locus coeruleus. Studiile au mai găsit şi absenţa stadiului 4 al somnului (Peters et al. Mecanismul prin care arousalul vegetativ determină flash-uri/coşmaruri ar putea implica hiperpotenţarea căilor multiple cu SNC inclusiv cu hipotalamusul care se pare că are rol în pregătirea pentru reacţii defensive şi sistemele septohipocampale care ajută la evaluarea stimulilor senzoriali.metodologiei­. 1991). 1991). 1991). cooperarea. pacienţii cu PTSD prezintă nivele crescute de norepinefrină în curs de 104 24 de ore. În PTSD se presupune că are loc un kindling la nivelul sistemului limbic ce duce la activitate vegetativă care se manifestă ca o reexperienţiere intruzivă a traumei prin „flash-uri” sau coşmaruri (van der Kolk & Saporta. 1985). Pitman et al.. Activitatea hipocampului este suprimată funcţional după un stres sever sau prelungit. Un alt rol posibil al sistemului limbic în PTSD implică “kindling-ul” (­dezvol­tarea unui prag scăzut de activitate neuronală după stimulare sub prag repetată). reducând astfel disforia şi producând „tocirea” emoţională (van der Kolk et al. La oameni. îngrijirea puilor). Serotonina se pare că joacă un rol în modularea arousalului. ceea ce duce la o creştere a glucocorticoizilor­. Teoriile neurobiologice s-au centrat pe anormalităţi în sistemul limbic... Modelul animal „şoc inevitabil” Se referă la o condiţie produsă de expunerea repetată a animalului la un stresor împiedicându-se evitarea acestuia. Un punct tare al modelului este ca prezice că pacienţii cu PTSD s-ar putea să se pună voluntar în situaţii care le evocă traumele pentru a induce secreţia de opioizi endogeni. 1991). răspund la stres într-o manieră „totul sau nimic” şi au hiperarousal vegetativ (van der Kolk & Saporta. Activitatea serotoninergică scăzută ar putea explica parţial reacţia de „urgenţă” la stimuli minori după dispariţia traumei. Studierea unor veterani de război prin CT a arătat că 4 din 10 aveau raportul ventricole/creier crescut şi 5 din 10 aveau o lărgire globală a sulcusurilor (Peters et al. Axa hipotalamo-pituitar-adrenală (HPA) ce coordonează activităţile de ­producere a hormonilor de organe endocrine se presupune că are un rol în PTSD. slab localizate pentru anumite detalii ale traumei în timp ce asociaţiile afective se păstrează. 1990). Stresul cauzează supraactivarea axei HPA. 1990). (1990) au arătat că în PTSD apare hiperactivitatea SNV.. Scăderea nivelului de catecolamine se crede că distruge motivaţia pentru inevitabil sunt comparabile cu PTSD la oameni. nivelele de opiacee endogene sunt crescute ca urmare a stresului chirurgical sau alergării la maraton. Toţi pacienţii cu PTSD indiferent de tipul sau severitatea traumei sunt mai susceptibili la amintiri intruzive ale traumei. Este posibil ca pacienţii cu PTSD să dezvolte reacţii neregulate ale HPA. Această scădere în activitate se presupune că facilitează formarea de asociaţii anxiogene libere de context. axa HPA e activ implicată în stimularea secreţiei adrenale de cortizol şi alţi glucocorticoizi. imune necesare pentru a răspunde la stres. Aceşti hormoni suprimă apoi reacţiile defensive­ neurale. Animale expuse la un stresor inevitabil dezvoltă analgezie la expu­nerea la un stresor ulterior pentru o perioadă scurtă de timp.. Sistemul limbic este şi un major procesor al amintirilor care apar recurent în PTSD. suferă de „tocire” emoţională. axa hipotalamo-pituitară şi disfuncţiile neurotransmiţătorilor afectând norepinefrina. serotonina sau receptorii opiacei. Antagoniştii serotoninei cauzează agresivitate crescută ca răspuns la stres şi hiperreactivitate la stimuli. metabolice. Simptomele PTSD ar apărea ca urmare a ­analgeziei induse de stres. Rolul sistemului limbic in PTSD se poate datora implicării acestuia în emoţii legate de comportamentul orientat spre supravieţuire. Prin feed-back negativ suprimă şi eliberarea de noi hormoni (Yehuda et al. 1991). nu e clar nici dacă aceste modificări ale somnului REM reflectă o modificare adaptativă sau patologică în PTSD. La răspunsul normal la stres. Distrugerea (la animale) a diferitelor părţi din sistemul limbic determină dispariţia unor comportamente sociale (jocul. dopaminei şi serotoninei. Faţă de alţi subiecţi cu alte tulburări psihiatrice. dar în final. Rainez (1987) a determinat “flash-uri” la pacienţii cu PTSD prin injectare de lactat.. dar apare habituarea (Yehuda et al. Aceasta duce la scăderea nivelului catecolaminelor­. 105 .

Gravitatea tulburărilor ­comportamentale apărute la copii în acest context l-a determinat pe Kolko (1996) să propună ­introducerea ­copiilor ca participanţi în tratamentul ce ţinteşte ­problemele apărute după abuz în ­familii. De asemenea este un context de educare a părintelui referitor la expectaţiile ­despre ­dezvoltarea copilului. 1998). acolo unde părinţii sunt abuzivi. pentru a explica de ce interacţiunile ostile şi coercitive cu copilul pot duce părintele la folosirea agresiunii fizice pentru a determina copilul să se supună comenzilor. strategiile de mamagement şi conştientizarea părintelui. 1996). Timmer.) pentru a face faţă reacţiilor copilului similare de răspuns ­aversiv (opoziţie. Urquiza. Astfel. rezultate din terapia cognitivă şi comportamentală individuală pentru părinte şi copil (Kolko. ­Argumentul pentru introducerea copiilor maltrataţi în terapie a fost găsit în ­perspectiva abordărilor de terapie familială sistemică. În timp acest tip de interacţiune se poate stabiliza. pălmuiri. 1999 apud Urquiza.COPIL. specializat în violența domestică. Dacă aceasta are efect şi copilul se supune. să reducem parentarea negativă şi să creştem numărul de interacţiuni pozitive (Millner. şuşoteli. în care tulburările apărute la copil sunt văzute ca un simptom al unor interacţiuni familiale disfuncţionale (Cerezo­& D’Ocon. ameninţări etc. partea abuzatoare se implică în mai multe interacţiuni negative şi mai puţine pozitive comparativ cu familiile unde părinţii nu sunt abuzivi. devenind un “stil” de interacţiune negativă. agresiune fizică şi ­comportamente antisociale (Shields.). ­Copiii şi ei pot contribui la interacţiunile abuzive în această diadă. agresivitate. De aceea obiectivul­ *Diana Muntean este psiholog. prin training parental e posibil să îmbunătăţim “funcţionarea” părintelui. ­loviri. Ulterior Urquiga şi McNeil (1996) extind această ipoteză şi asupra abuzurilor de natură fizică. Cicchetti. 2005). deoarece copiii maltrataţi indică o rată crescută de noncomplianţă. 2005). De aceea. Psiholog Diana Muntean* Literatura de specialitate indică faptul că în familiile cu violenţă. Timmer. 2000. răspunde înapoi etc. Deasemenea. atunci părintele poate repeta aceste comportamente printr-un mecanism de reîntărire. copilul şi părinţii menţin o interacţiune în care strategiile disciplinare­folosite de adult escaladează cu timpul în acţiuni dure şi abuzive (ţipete. TERAPIA DE INTERACŢIUNE PĂRINTE.INTERVENŢII SPECIFICE PENTRU RECUPERAREA COPIILOR DIN VIOLENŢĂ DOMESTICĂ. Paterson (1982) propune o ipoteză a coerciţiei pentru explicarea dezvoltării şi menţinerii comportamentelor deviante la copil în contextul unei relaţii ­părinte-copil perturbate. precum şi abordarările de terapie centrată familial­ în care copiii au fost introduşi au arătat ­reducerea problemelor ­copiilor şi părinţilor. președinta Asociației Române pentru Terapia și Studiul Traumei (ARTEST)­ 107 .

Unii copii care au fost agresaţi evită atingerile sau reacţioneză negativ la atingeri “bune”. complicat uneori prin sentimentele ambivalente pe care ei le pot avea despre părintele agresor. Astfel Lieberman­& van Horn propun o adaptare a acesteia pentru copiii aflaţi la confluenţa violenţei domestice cu trauma. ceea ce-i poate duce la r­ eactivitate crescută şi agresivitate. Terapia părinte-copil (TPC) permite depăşirea tabuurilor în a vorbi despre violenţă. impactul este covârşitor la toate nivelele şi uneori impredictibil. 4. Normalizarea răspunsului traumatic. la adult şi copii. astfel terapeutul asigurând un mediu permisiv exprimării. Corpul menţine în el o “memorie a traumei” (van der Kolk). 7. Adeseori cei traumatizaţi se tem că înnebunesc sau ca ceva nu e în regulă cu ei. Când violenţa este copleşitoare. nelinişte motorie. prin abordarea acelor aspecte de interacţiune care cauzează disfuncţia în relaţia părinte-copil. ­angajarea în activităţi prezente şi scopuri de viitor. Se centrează pe menţinerea activităţilor zilnice şi adaptarea unor modalităţi noi de funcţionare cotidiană. Folosită pentru copii cu probleme de comportament de vârstă surprinsă între 2-7 ani. Hembree-Kigin & McNeil. Restabilirea încrederii în senzaţiile corporale. Menţinerea unor nivele de arousal afectiv. Ataşamentul securizant este construit pe abilitatea adultului de a răspunde adecvat semnalelor şi nevoilor copilului. Terapia ajută clienţii să găsească un cadrul de semnificaţii şi să valideze răspunsurile universale la traumă. nu doar în atacurile directe cît şi în condiţia de martori la violenţă. Presupune schimbarea modului de interacţiune şi a comportamentelor părintelui pentru modificarea comportamentelor­ copilului. Este adaptată copiilor cu vârste cuprinse între 2 şi 7 ani care prezintă tulburări externalizate comportamentale (Eyberg & Robinson­. Încurajarea discriminării dintre retrăire şi reamintire. 5. hiperarousalul­. Plasarea experienţei traumatice în perspectivă. 1987. de aceea terapeutul este nevoie să cunoască cum anume să capaciteze victimele pentru asigurarea protecţiei. Evenimentele traumatice afectează abilitatea de reglare emoţională. Părinţii să fie conştienţi de impactul pe care îl are violenţa asupra copiilor. Recunoaşterea impactului pe care violenţa o are asupra copiilor este deasemenea­ pre-rechizită în procesul de recuperare. 6. Terapia ajută clienţii să facă diferenţa între evenimentele. Alţi copii pot avea dorinţe de răzbunare. Terapia părinte-copil este o formă de intervenţie bazată pe relaţia dintre copil­ şi părinte. Încurajarea reîntoarcerii la dezvoltarea normală. Terapia de interacţiune părinte-copil (Parent-Child Interaction Therapy) îşi are originile în principiile învăţării sociale. Terapia ajută clienţii să regăsească controlul asupra propriilor emoţii care evocă trauma trecută. 108 confuzia­ pot interfera cu stingerea spontană a condiţionării la frică. numai după asigurarea unui cadru liber de violenţă fizică pentru cel puţin câteva luni. Copiii în mod special sunt expuşi la tulburări de somn. unde fiecare dintre aceştia are o percepţie asupra celuilalt. Reînvăţarea atingerilor­ bune se poate face în context de joc sau alte activităţi. 3. Restaurarea reciprocităţii în relaţiile apropiate. copingul adaptativ. Evitarea. ea a cunoscut diverse adaptări pentru situaţii particulare. 1983. se bazează pe principiile învăţării sociale şi urmăreşte schimbarea modului disfuncţional de interacţiune în această diadă. aşa cum a fost propusă şi dezvoltată de Eyberg & Robinson. ­încrederea în ceilalţi şi restaurarea unui sens al securităţii. uneori prin ignorare alteori prin exagerare a reacţiei. Scopul ei este să sporească în fiecare dintre ei capacitatea empatică de a înţelege nevoile şi emoţiile celuilalt şi de a schimba patternul de interacţiune disfunţional. Femeile bătute pot să piardă această abilitate de a răspunde adecvat nevoilor copiilor ca o consecinţă a traumei. De aceea se consideră că terapia de recuperare traumatică poate avea efecte pozitive. Diferite abordări de terapie a traumei pentru copii şi adulţi abordează comune unele principii: 1. apoi standardizată. 1995). 2. detectarea semnalelor de securitate în mediu. 8. Descrierea TIPC Terapia de interacţiune părinte copil. Femeile agresate pot să nu identifice acurat semnalele de pericol la care sunt expuse ele sau copiii. Un alt model a fost dezvoltat în Australia pentru copii cu vârste cuprinse între 109 . Copilul la rândul lui poate declanşa simptome externalizate sau internalizate care perpetuează răspunsurile maladaptative ale mamei. Principii de terapie posttraumatică prin prisma unor mecanisme de recuperare Ca prerechizită în toate terapiile de recuperare o constituie asigurarea unui ­mediu de securitate atât în cadrul terapeutic cît şi în viaţa clienţilor (apud Lieberman­& van Horn. lăsându-i pe aceştia într-o stare de vulnerabilitate. Pierderea sensului securităţii este unul dintre cele mai dramatice efecte psihologice ale traumei. sentimentele din trecut legate de traumă şi conexiune cu prezentul.terapiilor focusate pe interacţiunea părinte-copil presupune schimbarea interacţiunii negative în una pozitivă. Asistarea în creşterea capacităţii de a răspunde în mod realist la ameninţări. că sunt răi ori că nu merită să fie iubiţi. Terapia trebuie sa se centreze asupra acelor erori în fluxul reciprocităţii. 2005).

.De ce nu desenezi o casă?.Îmi place.Am să-ţi iau jucăria.. ok?.Încetează să te văicăreşti..Grăbeşte-te. Exemple de laudă nespecifică/fără etichetă: . Lauda. 4. cu precauţie celor mai mici datorită difererenţelor în dezvoltarea ­limba­jului. Poate fi generală sau cu etichetă asociată.... Exemple: . adaptat pentru identificarea zonelor de disfuncţie. În mod tradiţional terapia este condusă atât timp cât e necesară din punct de vedere clinic.. ... faţă de alegerile şi opiniile sale. . .... Zonele care pot fi observate şi cuantificate se regăsesc. .. adaptată pentru copii mai mari.Eşti drăguţ că ai împărţit ciocolata cu mine. .. CIDPC este condus în trei situaţii standardizate (copilul conduce jocul.... Acestea pot fi codate manual în formatul propus de autori şi înregistrate video.Eşti neatent. Exemple: .. . Vorbirea negativă. . Sistemul permite împărţirea pe categorii şi care pot fi utilizate pentru operaţionalizare în studiile de determinare a eficacităţii asupra rezultatelor în cursul şi post intervenţie..Pune-o jos . .. .Aminteşte-ţi ce ţi-am spus acasă.Desenează un pătrat şi colorează-l roşu..... Este o sugestie pentru un comportament motor sau ­vocal care se regăseşte sau e cuprins în formularea de întrebări. . Exprimarea verbală a dezaprobării faţă de copil sau ceea ce face.. folosirea etichetării). cu dizabilităţii sau în condiţii de trai foarte dificile. Exemple de laudă cu etichetă: ...Îmi place cum ai aşezat cercurile..Ai făcut o treabă grozavă construind turnul astfel. . 2... ok?..Nu ai folosit corect culorile pentru steag..Mulţumesc că mi-ai dat cutia.. şi echipa.....Copiii ar trebui să vorbească încet..Desenul tău este foarte frumos. . .. ... Autorii au dezvoltat un manual de Codare a Interacţiunii Diadice Părinte-Copil (2004) care este un sistem de observare comportamentală menit să evalueze calitatea interacţiunii dintre părinte şi copil. . a familiei şi feedback (1-2 sesiuni) 7) coaching si monitorizare Nu sunt încă dovezi referitoare la eficacitatea lungimii terapiei.. Triple P Positive Parenting la Universitatea Queensland de către Sanders­­­M­... .... Sunt aserţiuni ce conţin un ordin direct pentru un comporta­ment motor sau vocal ce părintele doreşte să fie executat de către copil.Bine..Ai făcut totul aiurea..... . la autorii care propun manualul în următoarele categorii cu titlu de exemplificate..Taci din gură.. TPC cuprinde următoarele componente: 1) evaluarea preterapeutică a funcţionării copilului şi familiei (1-2 sesiuni) 2) învăţarea de abilităţi de terapie comportamentală ludică (1 sesiune) 3) antrenarea abilităţilor de terapie a comportamentului prin joc (1-4 sesiuni) 4) învăţare de abilităţi de disciplinare pozitivă (4-6 sesiuni) 5) antrenarea abilităţilor de disciplinare (4-6 sesiuni) 6) evaluarea postterapeutică a funcţionării copilului.Eşti un răsfăţat. Comenzile directe.6-12 ani..uită-te. atingeri ­pozitive) atât pentru părinte cît şi pentru copil – recomandat a fi utilizat pentru perioade de vârstă 3-6 ani. Lauda fără etichetă nu întăreşte în mod necesar comportamentul. Comenzile indirecte. . vocalizarea (ex.. . 110 111 .Ai numărat excelent. .Eşti amabil. Exemple: ....Bună idee ai avut să repari maşinuţa.Pune cubul mare la bază.... pentru părinţi: . plângeri) şi comportamentul fizic (ex. Este verbalizarea ce exprimă o judecată favorabilă a unui atribut.Bună treabă. 3. produs sau comportament al copilului ..Stai jos şi taci.. -Ţi-am spus să-ţi ţii picioarele la locul lor.. părintele conduce jocul şi strângerea jucăriilor) în care sunt codate verbalizarea (ex. 1. . .Vrei să închizi televizorul?.Ascultă. . însă poate ajuta la creşterea stimei de sine.... ..Adună astea de pe jos.Eşti neglijent. Lauda cu etichetă spune precis copilului ce poate face pentru a primi aprobarea parentală.. .

Părinte: nu am să te las să te duci la picnic. aşa-i?... discuţia prosocială.Ştii ceva?. . Comenzile. albastru. . a familiei şi feedback... . Copil: am să ies pe furiş..? 6..Dacă nu termini cu ţipatul.. răspunsurile la comenzi... Afirmaţii declarative. .. sunt Întrebări Informative. Categorii suplimentare considerate pentru părinte: răspunsurile la întrebările copilu­lui. Atingerea negativă şi pozitivă... Exemple: . răspunsurile la întrebări sau nonrăspunsurile. Exemple: ... Copil: E un mincinos. care nu necesită un răspuns propriu-zis mai mult de un da sau nu chiar dacă copilul poate da informaţii sau nu răspunde deloc. Copil: Unde-i piesa albastră? Părinte: Oh. poate fi o propoziţie declarativă care are acelaşi sens declarat într-o afirmaţie a copilului.Ai făcut o treabă bună. antrenarea abilităţilor de ­terapie a ­comporta­mentului prin joc..... .Vezi. nonrăspunsul. b) Întrebări Descriptive/Reflective sunt comentarii sau aserţiuni reflectate în între­bare.Ai să mergi către uşă?. . .Ce ţi-a adus Moş Crăciun?. noncomplianţa. nu se recomandă pshihoterapia părinte-copil când violenţa domestică este în desfăşurare care pot pune copilul în situaţii de pericol.Asta e culoarea verde..... Întrebările.. . indisponiblitatea de a răspunde sun alte categorii destinate a fi evaluate la copil ţi pentru interacţiunea diadică. discuţiile neutre­.TIPC necesită training specializat de bază în psihoterapie. te pocnesc. 112 Părinte: Nu ai voie să mesteci gumă aici. 5.Unde-ţi este mintea?. evaluarea postterapeutică a funcţionării copilului.... Exemple: Copil: Porcul ăsta e gras. ­antrenarea abilităţilor de disci­plinare . aşa cum sunt ele enumerate de către Lieberman & van Horn (2005): Această terapie se utilizează în condiţii de securitate fizică şi psihologică pentru copil în viaţa reală (ca fiind primordială). . Părinte: Îţi place jocul asta. vocalizările. a) Întrebările care solicită informaţii specifice de la un copil mai degrabă decât răspunsuri scurte (da. .. noncomplianţa la solicitările copilului. Pentru copii: 1.Nu-i aşa că e drăguţă păpuşa asta?. indisponiblitatea la complianţă.. Făcute de către părinte. atingerea fizică (negativă şi pozitivă).. nu-i aşa?. Părinte: Profesorul mi-a zis că te-ai certat. o bună cunoaştere de către terapeut a ­n euro-psihologiei dezvoltării precum şi unele consideraţii de natură contraindicativă pentru situaţiile cu abuz la copil. .De ce trebuie mereu să îţi spun?. Programul se continuă cu următoarele etape ale terapiei învăţarea de abilităţi de terapie comportamentală ludică..... Se pot face excepţii doar în cazurile în care părintele abuziv este foarte motivat să înceteze abuzurile sub strictă monitorizare a comportamentelor. nu ştiu). . vocalizările (ţipete.Eşti o scumpică.. etc. porcul e gras. întrebările... .Felul cum te joci şi îl ajuţi e super.. indisponiblitatea­pentru complianţă. Discuţia negativă Exemple: Părinte: Adu cutia Copil: Ia-ţi-o singur. Copil: dacă nu-mi dai guma.. coaching si monitorizare. plângerile). nu. 113 .... complianţa. Copil: Jocul ăsta e amuzant.Asta era piesa pe care o voiai?... complianţa. am să arunc totul.... indisponiblitatea de a răspunde..Cât e ceasul?. Părinte: Mhm. Alte categorii standardizate sunt: descrierile comportamentale.De ce nu mă laşi în pace?..Vrei să construieşti un castel?... învăţare de abilităţi de disciplinare pozitivă. Ca regulă.

L. J.. Inc. Chaffin.. Cortina. Kubiak. Vankos. T. Murray. Goodman. 2006. H. 4: 753-759. Borkovec. S. 6: 809-818. J.G. Green. P. Journal of Interpersonal Violence. October 19. 418-425. A. New York.H. University of Florida. 737-766. (2008). C... A.. 6. E.. Campbell.Bibliografie: Anglada-Figueroa D. Child Study Laboratory. McNeil. Integrity Checklist and Session Materials.. Fredrikson M. Davidson. D.. Bucureşti. Eyberg. B. Bremner J.­ Trends Cogn. 25(42):9680 –9685. în K. E. Garakani A. (2006): Hypothalamic Blood Flow Correlates Positively With Stress-Induced Cortisol.A. G. S. Kendall-Tackett. Boggs. Sanjay J. R. Springer Publishing Company. LeDoux. Weinfurt. 22. Dutton.. 37-48.. K. L. L. Gavan P. M. Brunner-Routledge. T. 2002. Cognitive and Behavioural Practice. Learn. Mem. Manual for the Dyadic ParentChild Interaction Coding System. (2002): Clinical Issues in Parent-Child Interaction Therapy.. 1. 12 (3).A. Children and Youth Services review. 9. (2004): Evidence-based treatments in child abuse and neglect. Levels in Subjects With Social Anxiety Disorder Psychosomatic Medicine 68:000–000 . CPE. Mannarino. S. 307. Stress and Trauma. (2000): Trauma Exposure and Alcohol Use in Battered Women.. Sci. Hershell. M (2008): Intimate partner abuse and PTSD synptomatology: examining mediators and moderators of the abuse-trauma link. J. K. 16-27.. B. A... (2005): Intimate Partner Violence: Implications­ for Women’s Physical and Mental Health. 311-336.. J. J. M.3. Roseman.. J. University of Florida. Dutton. Charney D. 35. Eyberg. (2005): Lesions of the Basal Amygdala Block Expression of Conditioned Fear But Not Extinction.C. Journal of Social Issues. Behavior Therapy 31. . 73 No.745-756. M. Nelson. 115. M. Mechanisms. S. Eyberg. M. 11.(2005): Women’s Resources­ and Use of Strategies as Risk and Protective Factors for Reabuse Over Time. Wolf O. R (2006). D. T.. (2001): Synaptic Plasticity in the Lateral Amygdala: A Cellular Hypothesis of Fear Conditioning­. K. Furmark. S. 20.P. (1992): Empowering and Healing the Battered Women: a Model for Assessment and Intervention. (1998): Affective Style and Affective Disorders: Perspectives from Affective Neuroscience. Friederich.. Cognition and Emotion. S. Babcock. E. F. M. C. The Mount Sinai Journal Of Medicine. 1099-1113 Cohen. R. Frederick Westbrook (2006): Predicting danger: The nature­.tics. D (2000): Explicit Memory Bias for Threat Words in Generalized Anxiety Disorder. Kendall-Tackett (ed) Handbook of Women. (2006): Gender and posttraumatic stress: sexual­ violence as an explanation for women’s increased risk. Journal of Family Psychology. Clark. Schafe. 4. Centrul Parteneriat pentru Egalitate (2003): Cercetare naţională privind violenţa în familie şi la locul de muncă. 4. Jounal of Abnormal Psychology­.. M. S..330. S. (2007): Neurocognitive mechanisms of anxiety: an integrative account. Cerbone.. M. Learning & Memory 8:229–242.. Psychosocial Interventions for Maltreated and Violence-Exposed Children.. P..T. and Neurochemical Interactions­.. McNally.. Foy. S. Lngstrom B. Friedman.. E. B. 64. doi:10. (2005): Advances and Future Directions­ in the Study of Children’s Neurobiological Responses to Trauma and Violence Exposure. . M. Bauer. A. Quirk G.2007. New York.. consequences. Igelman. N.J.. A. (1999). Violence against Women. C. H.. Calzada. 1998. J. The Journal of Neuroscience. L..05. (1998): Review : The Neurobiological­ Basis of Anxiety and Fear: Circuits.. Blair. Parent-Child Interaction Therapy.. Vol. Charney D. (2006): Neurobiology of Anxiety Disorders­and Implications for Treatment. Appel L. Thayer. Violence­Against Women.008.B. 26 (2004). Kirschbaum C. Bevans. S. J.13: 245-253. Neuroscientist. Grillon Ch. Ross. Rodrigues. 7: 941-949. A.1016/j.. and neural mechanisms of predictive fear learning. Overstreet. M.A. J. 4. Bishop..

Cambridge University Press. S. S. Biol Psychiatry C. C. P. Murphy. Shepard. Schafe.. Inc. Lieberman... 488-492. (2008). 333.. G. B. J.. Ledoux. Lohr. M. Burrows. 207-233. C. Journal of Affective Disorders 61: 137–159. Personality and Individual Differences 36: 1879–1891 Pare. Revista de Securitate Comunitară. 393-412. Trauma and Cognitive­Science (ed. Hopper. A. D. T. Journal of Abnormal Psychology. Jennifer J..G. 15. K. 4. Gabbard. Iliffe. A. R. LTD. Bloom (eds.. J. (2000): Exploring the Counselor’s Experience of Working with Perpetrators and Survivors of Domestic Violence. Friedman.. Urquiza. Davis. M. E. E. Psychophysiology. E. E. Borkovec. J Neuropsychiatry­Clin Neurosci 17:1. Rev. Lawrence. Consolidation. F. Trauma Violence Abuse 5. (2005): Intimate Partner Violence and Post-Traumatic Stress Disorder­­Symptoms in Women. Molina. McGrath. . A. L.. G. 4. Inc. 16-21.. Miller. I... D. Annu. C. N. (2001): Faţa nevăzută a violenţei domestice – consideraţii etologice şi efecte psihologice. (2004): Vigilance for threat: effects of anxiety­and defensiveness. J. The relevance of recent developments in classical­conditioning to understanding the etiology and maintainance of anxiety disorders. A. Murphz. Van der Kolk. Timmer. Stanley­. Dezden. 27(9):2151– 2152 . J. John Wiley & Sons. The Journal of Neuroscience.26(48):12387–12396 . L. J. Sawchuk. Journal of Interpersonal Violence. Hurley. 127. Muntean. Mineka. D. A (2000): Fear and anxiety: animal models and human­cognitive psychophysiology. 2001.org Wilensky. D. P.. van Horn. Taber. O. Ioannou.49:1023–1039.. Quirk. L. West Sussex. (2004): New Vistas on Amygdala Networks in Conditioned Fear. Bradley.. 2. Lang. P.. O. C. (2001): The Role of Childhood Trauma in the Neurobiology­of Mood and Anxiety Disorders: Preclinical and Clinical Studies.. February 28. B.. Thayer. F.. Kristensen. MacIntosh. Acta Psycologica. M... P. Winter 2005 http://neuro. D. Whiffer.. (2007): A functional analysis of danger and safety signals in anxiety disorders. W. C. (2001): Hypnosis.. Taft. G... Spiegel. (2006): Rethinking­ the Fear Circuit: The Central Nucleus of the Amygdala Is Required for the Acquisition­..psychiatryonline. J. H.. 37: 361–368. S. M. T. Journal of Interperssonal Violence. Olatunji. Th. Haworth Press. Steed.E. Pence. P.Heim. G. Mogg. Sage Publ. and Expression of Pavlovian Fear Conditioning.. J Neurophysiol 92: 1–9. C. B. M. Woods. K.. (2005). D. M. King. November 29.): International Handbook of Clinical Hypnosis.C: ZERO TO THREE Press. C. Zebell. 3 (3). (2001): Exploring the Nature of Traumatic­memory: Combining Clinical Knowledge with laboratory Methods .. 567-580.. (2005).. Child Abuse & Neglect. 114. (2005): Twenty Years of Progress in the Study of Trauma. M. Freyd. (2000): Emotion circuits in the brain. (2007): The Central Amygdala Joins the Lateral Amygdala in the Fear Memory Part. M. Oehlberg. Coordinating Community Response to Domestic­ Violence. LeDoux J.... H. J. 394-402.. Musser. 23:155–184. G. Nimmo-Smith. R. E.. H. 29 (2005).. Dissociation and Trauma. I. (2004): The Effects of Child Maltreatment on the Hypothalamic-Pituitary-Adrenal Axis. A.B. 20. C. A. S. Osterman. 20. J. (2005): Don’t hit my mommy! A Manual for ChildParent Psychotherapy with Young witnesses of Family Violence. & Behavioral Neuroscience 2003. O¨hman. A (2005): Neural Underpinnings­ of Fear and Its Modulation: Implications for Anxiety Disorders. în G. J. Scarpa A. V. Johnsen. M. Nemeroff. (1999). DePrince). G. B. 4. Anne P. ParentChild Interaction Therapy: Application to maltreating parent-child dyads. Journal of Interpersonal Violence. Cognitive. J.. S. P. LeDoux J. Van Voorhees E. Urcelay. B. Posttraumatic stress disorder synptomatology among partner of men in treatment­for relationship abuse. 852-842. The Journal of Neuroscience. Washington. Neurosci.. K. Clinical Psychology Review 27: 114–126. (2000): Phasic heart period reactions to cued threat and nonthreat stimuli in generalized anxiety disorder. 2: 259-258. (2003): Functional neuroanatomy of emotions: A meta-analysis. Affective. Miller. B.

De aceea Centrele de Consiliere trebuie să fie ­deschise către majoritatea dintre aceste direcţii. prin activitatea Centrelor. Din acest punct de vedere.Timpul şi spaţiul alocat fiecărui caz trebuie să fie ­suficiente pentru o abordare de calitate. În desfaşurarea intervenţiei specifice activităţii sale. Elaborarea materialelor informative. În afara activităţilor desfăşurate în cadrul Centrelor. Limite administrative. echipa nu este abilitată să ia măsuri administrative în afara perimetrului Centrului.ANEXE: ANEXA 1 Activităţi ale Centrelor de Consiliere pentru Copil şi Familie – Salvaţi Copiii România Vârsta: copiii afectaţi de abuz sau neglijare sunt consideraţi a fi între varstele de 0-18 ani. Activităţi de lobby şi advocacy 4. educative. Acolo unde este cerut sau acceptat de instanţă. Limite în investigarea cazului Echipele Centrului nu sunt abilitate să stabilească adevarul cu privire la cazul de abuz sau neglijare pe cale juridică. I Limite privind resursele Membrii echipelor vor planifica activitatea lor astfel încât să se încadreze în ­bugetele aflate la dispoziţie. ci mai degrabă din perspectiva psiho-socială. metodologice. Mediatizarea fenomenului de abuz şi neglijare 5. Campanii de prevenire a abuzului şi neglijării 3. Activităţi de educare şi informare a altor categorii profesionale şi sociale implicate sau interesate în domeniul abuzului şi neglijării. Cursuri de pregătire a membrilor echipelor de lucru şi a voluntarilor. Limite ale activităţii Centrelor de Consiliere Organizaţia Salvaţi Copiii nu-şi propune ca. Să nu fie diminuată calitatea serviciilor oferite 3.desemnaţi de conducerea organizaţiei sau filialei – pot compărea în ­calitate de martori în diversele acţiuni legale. apoi pe cea a familiei şi în cele din urmă pe perspectiva juridică. Tipuri de activităţi desfăşurate de echipa centrelor în comunitate. Studii şi cercetări asupra fenomenului de abuz şi neglijare. echipa se situează în inferioritate faţă de autorităţile abilitate ale statului şi faţă de îngrijitorul legal al copilului. cum ar fi cele pentru acte medico-legale. comunicaţii. ele sunt înfiinţate sub răspunderea juridică a Organizaţiei Salvaţi Copiii sau a filialelor acesteia. Menţionăm procedurile recomandate pentru facilitarea accesului din cele mai importante medii în care trăiesc copiii: II . Limite juridice Centrele nu au personalitate juridică proprie. să soluţioneze în întregime problematica abuzului şi neglijării copilului. Celelete persoane implicate sau interesate în abuz sau neglijare nu au limită de vârstă în a fi acceptaţi ca şi beneficiari ai serviciilor. persoane ­implicate direct sau indirect în abuz sau neglijare (inclusiv persoana care exercită neglijarea sau abuzul). Accesul beneficiarilor în Centrele de Consiliere Abuzul şi neglijarea sunt două fenomene care pot fi întâlnite pretutindeni ­acolo unde se desfaşoară viaţa copiilor. în activităţi precum: 1. Să împărtăşească celorlalte centre centre experienţa dobândită astfel. echipele lucrează şi la nivelul comunităţii. Să nu fie încălcate drepturile şi interesele copiilor aflaţi în evidenţa 2. altele decât cele terapeutice. Centrele nu sunt înca acreditate ca şi cabinete medicale .Atunci când se elaborează un buget sau o cerere de finanţare. Limite privind metodologiile locale Centrele vor putea adopta variante locale ale prezentei metodologii cu următoarele condiţii: 1. 4. lucrători ai Centrului. Activităţile curente care se desfăşoara în Centrele de Consiliere sunt: 1.transport. 2. Tipuri de activităţi care se desfaşoară în Centrele de Consiliere. etc. încadrarea lor in nomenclatorul ­servicii­lor ­fiind la categoria “ servicii sociale fără cazare” Limite privind beneficiarii Persoanele care beneficiaza direct şi fără discriminare de serviciile oferite de Centrele de Consiliere sunt în general definite în urmatoarele limite: Statut: persoană afectată direct sau indirect de abuz sau neglijare. Lucrătorii Centrelor nu se pot angaja în a oferi sprijin material către beneficiari. lucrătorii din cadrul echipei vor pune accentul în primul rând pe perspectiva copilului (conform Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului). Întalniri ale echipelor de lucru pentru evaluarea cazurilor şi stabilirea ­planurilor de intervenţie. Şedinţe de terapie şi consiliere individuală şi familială. Astfel. 3. 2. Enumerăm câteva limite prevăzute de echipele de lucru în stadiul în care se aflau Centrele de atunci când a fost elaborată prezenta metodologie de lucru. decât atunci când acesta este prevăzut în activitatea de asistenţă socială. trebuie avute în vedere şi o serie de cheltuieli caracteristice activităţilor sociale.

etc. artterapie. Tehnici de psihoterapie recomandate Din experienţa Centrelor de Consiliere ale Organizaţiei Salvaţi Copiii reiese că tehnicile de psihoterapie cele mai indicate pentru abordarea copilului abuzat sau neglijat ar putea fi următoarele: Grupul psihoterapiilor individuale: cognitiv-comportamentală . Riscul de afectare acută a personalităţii – se evalueaza prin evaluare psihologică şi psihiatrică în sitauţie de criză 3. -Viaţa cotidiană oficială se desfaşoară după un program comun rigid.­Familia este adesea afectată profound în capacităţile ei de protejare şi îngrijire a copilului . ea trebuie verificată. Riscul de afectare pe termen lung a dezvoltării. dar o vor accepta dacă sunt scoşi de la o activitate neplacută. Se recomandă ca.Abordarea copiilor aflaţi în instituţii de îngrijire Pentru abordarea cazurilor de abuz şi neglijare din instituţiile de îngrijire cu cazare.Consiliere familială .Terapiile de grup (familială sistemică.Clarificarea rolurilor profesionale în echipă (cine. Acest fapt recomandă implicarea ­grupuluişi mai ales a leaderului natural al acestuia. Riscul de recădere în situaţia de abuz sau neglijare se estimează prin evaluarea mediului în care trăieşte copilul . urmează ( Goffman ) : -Identitatea copilului este minimalizată. Evaluarea riscurilor Categoriile de risc pe care trebuie să le evalueze echipa centrului sunt: 1. abuzul şi neglijarea prezintă riscuri majore de repetare. copiii vor refuza o discuţie care interferează . prin ancheta socială 5.Prin natura lor. date fiind următoarele considerente: . de exemplu. Cazul trebuie urmărit prin: .în cazul adolescenţilor. odată sugerată identitatea unui copil abuzat .Consiliere organizaţională III Urmărirea cazului Cazurile de abuz şi neglijare asupra copilului trebuie să beneficieze de o urmărire insistentă a evoluţiei.Menţinerea contactului cu cât mai multe persoane din anturajul copilului.Susţinerea contractului terapeutic . i se acordă mai degrabă un număr şi o localizare după aşezarea patului în salon.Logopedie .Individuală . ceea ce modifică în scurt timp datele problemei . ludoterapie. care să fie menţionate în fişa de evidenţă completă. terapie existenţială.în identificarea cazurilor şi a ­evenimentelor sugestive­pentru abuz şi neglijare. precum şi cu lucrătorul social sau alt profesionist aflat în contact cu acesta. cu accent pe persoana incriminată Managementul cazului Activitatea de management al cazului include: . când şi unde va aborda un anume aspect al cazului) IV .Programarea întâlnirilor şi accentuarea punctualităţii . Riscul direct asupra sănătăţii somatice.Copilul nu este abilitat să-şi apere interesele în situaţii defavorizante ca acestea . Fiecare întâlnire cu copilul sau familia sa trebuie să aducă date noi.Stabilirea unui plan general de intervenţie în sitauţie de criză . în abordarea copiilor din instituţii.Managementul stresului .se evaluează prin urmărirea şi examinarea psihologică periodică a cazului cel puţin odată la şase luni 4.Stimularea ariilor de deszvoltare . -Cele mai importante evenimente se desfaşoară după legile grupului. Cu puţină atenţie poate fi identificat totuşi un loc preferat de copilul respectiv pentru a purta o discuţie securizantă. după cum. ­adesea fără cunoştinţa personalului de îngrijire. De aceea.se evaluează prin examen clinic pediatric­ 2. Riscul de repetare a situaţiilor de abuz sau neglijare – se evaluează prin tehnica menţionată la punctul 4. psihodramă). după diagnosticul acordat.Copilul se află în proces rapid de dezvoltare.Stabilirea unui plan de intervenţie pentru fiecare caz în parte . Tehnici recuperatorii speciale . -Copilul nu dispune de spaţiu intim şi nici de suficiente obiecte personale. ce. trebuie ţinut cont de caracteristicile unei instituţii totale. De aceea. lucrătorul Centrului să adopte o atitudine care să fie percepută ca fiind suportivă pentru echipa de lucru din instituţia respectivă.Este contraindicată constrângerea sau şantajarea beneficiarului pentru a participa la programul de intervenţie în cazul său­.Program educaţional individualizat Tehnici de consiliere . cu ora fixă de masă.

Pregătirea continuă a membrilor echipei .  cestor momente li se pot adăuga situaţiile speciale ivite pe parcursul evoluţiei A cazului­:­ 2.. când se stabileşte planul de intervenţie .Consilier familial V VI .Abordarea specifică şi individualizată pentru copil abuzat.Recunoşterea competenţelor şi a limitelor profesionale .la încheierea fişei de evidenţă completă .Asistent social .Prevenirea vicitimizării şi revictimizării. Lucrătorul individual este supervizat de către echipa iî cel puţin două momente ale evoluţiei : . aggressor şi familie­ .Jurist .Regulament de activitate a voluntarilor Componenţa echipei Echipa Centrului de Consiliere are următoarea componenţă recomandată: . Echipa este supervizată managerial de către persoana desemnată de Organizaţie Funcţionarea curentă a Centrului Condiţii de lucru Centrul de Consiliere funcţionează în baza următoarelor condiţii: .Psiholog . Lucrătorul individual este secondat de un coleg de echipă calificat într-o tehnică de intervenţie care necesită atestare 3.Participarea la iniţiativele echipei .Medic specialist în psihiatria copilului şi adolescentului . Principii de lucru Principiile care guvernează activitatea echipei sunt: .Monitorizarea şi evaluarea evoluţiei cazului Supervizarea interna a activităţii Lucrul concret cu cazul face obiectul următoarelor trepte de supervizare: 1.Regulament de ordine interioară .Program de lucru afişat .Dotare minimă menţionată în anexă .după colectarea informaţiei preliminare.Descrierea postului fiecărui lucrător angajat în cadrul Centrului .Respectarea deontologiei profesionale. prin strategii de coping (sporirea capacităţii de confruntare cu dificultăţi acute) .Împărtăşirea informaţiei asupra cazului .Respectul faţa de persoană şi munca celorlalţi membrii . Voluntarii sunt supervizaţi în grup şi individual de căte un membru al echipei 4.

. b. Cum v-aţi descrie locuinţa – în câteva atribute? 4..... În cadrul acestui contract se stipulează următoarele : 1...... Dacă aveţi probleme cui vă adresaţi prima dată.. fără declinarea identităţii subiectului .. Cine face curăţenie în casă? VIII .......................uri sau alte instituţii) sunteţi în legătură? Cât de des? Cu ce anume vă ajută? 8.. când însuşi clientul a pus sau pune sau poate pune în pericol viaţa altor ­persoane.... În prezent datoraţi cuiva bani sau aveţi urgent de plătit cheltuieli? 7............. Există electricitate............. specificaţi ­problemele........ ca reprezentant al clientului ... în calitate de tutore al copilului ..... Credeţi că spaţiul este adecvat nevoilor familiei? Dacă nu..... în calitate de consilier psihologic şi . 2.......... Semnătura clientului Semnătura consilierului psihologic VII Întrebări privind situaţia financiară 1..... Care sunt sursele d – voastră de venit? 2... Luaţi parte la activităţi în comun cu vecinii? 10... 2..... Cine hotărăşte pe ce se cheltuiesc banii? 4.... încălzire. De câtă vreme locuiţi în această casă? Unde şi cât aţi stat înainte? De câte ori v-aţi mutat în ultimii ani? Aveţi acte? 2. Frecvenţa şedinţelor de consiliere: ........... dar a doua sau a treia ? 7..... excepţii făcând următoarele situaţii : 1. Cât de des mergeţi la biserică? Tutorele ............. reprezentat de …………….... beneficiar al şedinţelor de consiliere din cadrul Centrului de Consiliere pentru Copil şi Familie din cadrul Organizaţiei “Salvaţi Copiii” Iaşi.................. Cu care din membrii familiei te vezi sau vorbeşti mai des? Cât de des? 2.. baie.. în calitate de tutore.....ANEXA 2 CONTRACT TERAPEUTIC ANEXA 3 GHID DE INTERVIU – FAMILIE Încheiat între .... Cu ce agenţii profesionale (ONG... Cum afectează problemele d –voastră financiare viaţa de familie? Întrebări privind condiţiile fizice 1... Există o persoană importantă pentru d ..... Cine sunt prietenii d – voastră? Descrierea naturii acestor relaţii.......... unele informaţii primite în cadrul şedinţelor de consiliere/terapie pot ­constitui ­subiectul unor lucrări cu caracter ştiinţific sau sesiuni de comunicare între profesionişti .. unele informaţii primite în cadrul şedinţelor de consiliere/terapie trebuiesc ­transmise membrilor echipei multidisciplinare pentru bunăstarea clientului............ Care este motivul sau natura contactelor? 3. Cât de des cumpăraţi mâncare? Unde faceţi cumpărăturile? Unde se păstrează mâncarea? 8. .... canalizare......... din cele relatate de client reiese că viaţa sa a fost........ Aveţi datorii? 6. 5... Întrebări privind reţeaua familială 1...... Durata şedinţei de consiliere/terapie este: ....... este sau poate fi pusă în pericol . Pe ce anume se cheltuiesc banii la d – voastră în familie? 5...... 3.....voastră cu care aţi pierdut contactul sau care a murit? 6..... Cum vă înţelegeţi cu vecinii? 5.. Cine se ocupă de cheltuiala banilor? 3.. 4... se angajează să respecte­acest contract....... Data : .. 4... mă angajez să respect confidenţialitatea şedinţelor... WC? 7..... Există cineva (profesionist) cu care aţi dori să aveţi mai multe / mai puţine contacte? Care ar fi motivul? 9.. Cum sunt dormitoarele? Cine cu cine doarme? Sunt adecvate nevoile copiilor? 6.. În calitate de consilier psihologic al clientului ………………....... c.......... 3.... Scopurile consilierii/terapiei sunt: a... Vă place sau nu această casă? De ce? 3.......

Mai doriţi alţi copiii? Folosiţi contraceptive? 10. să ajungă / sau să facă în viaţă? 4. mâncare etc.? 8. Cum îl determine pe copil să facă ce îi spui tu? 13. cu copiii? 2. Ce v-a atras la el? 6. sau ale partenerului. A existat o schimbare recentă în comportamentul lui? 12. nu este necesar să fie adresate în mod direct clientului. fuge. Când au început aceste probleme? 7. Ce face foarte bine? 4. Sunteţi căsătorit? Dacă da. Cum v-aţi descrie copilul – în trăsături fizice şi de personalitate? 2. Care sunt principalele preocupări ale familiei dv. somnul )? 6. Întrebări privind relaţia de cuplu şi interacţiunea socială 1. pentru cât timp? Cum s-a terminat şi ce simţiţi acum pentru acea căsnicie? 4. Care a fost părerea familiei d – voastră despre această relaţie? 7. felul în care mănâncă. În general se poartă bine. S-a întâmplat să distrugă obiecte sau pereţii din cauza furiei? XIX X . Cine este mai apropiat de cine în familie? (alianţele) 13. Care sunt regulile casei? Cine face aceste reguli? Cine le încalcă? 12. felul în care răspunde surorii. Ce credeţi că vrea copilul dv. cu cine şi de câtă vreme? 2. ? 11. Ce vă place cel mai mult / cel mai puţin la partenerul dv. Cum v-aţi întâlnit partenerul? 5. Care a fost motivul pentru care ei au probleme? 3. Este câteodată agresiv cu ceilalţi copii sau cu tine? 10. activităţi. Vă deranjează ceva în mod special la acest copil (un comportament anume. problemele dv. Cu cine locuiţi în prezent? De cât timp durează această relaţie? 3. Ce îi place cel mai mult? (ex. jucării.) 3. plânge sau cheamă pe cineva ? 14. Despre ce discutaţi de obicei cu partenerul – despre copii. Cum aţi descrie relaţia dv. Aţi avut probleme cât timp a frecventat şcoala? Care au fost? Percepţiile părinţilor asupra problemelor copilului 1. Vă place ceva în mod special la acest copil? 5. Credeţi că şcoala l-ar putea ajuta? 5. cum aţi descrie comportamentul lui? 8. Îl pedepseşti dacă nu te ascultă? Dacă da. Are uneori accese de furie (sau mai des)? 9. cum? Întrebări privind atitudinea faţă de copil 1.Aceste întrebări se pot transforma în obiective de urmărit când se fac vizite în familie sau când se realizează ancheta socială. despre familia dv. Cum răspunde copilul? Se supune sau se opune? Te ignoră. ? 11. Aţi mai fost căsătorit? Dacă da. relaţia d-voastră. Care sunt punctele în care cădeţi / sau nu de acord cu partenerul? 9.

....... Tratament psihiatric(ce) ................................................. Starea de sănătate a familiei............................. ..........................................................................................................................................................gradul de instruire............ ................... ......... Concluzii: .........................................................................................................................................................................................................................................................................................................gradul de instruire............................................................................................... Psihoterapie (tipul) ............................................... Venitul lunar ......... Starea de sănătate a copilului......................................................................................................................................................................................................................................... Bunici /persoana care îngrijeşte copilul.....................................................................................luna............................................. ................................................................................................................... ...... Dacă a urmat un tratament (ce fel) ........................................................................................................................................................................................................................................................... .................................ocupaţia.................................................................................................................. .... ................................................................................................................................... ........................ ................................... ....................................................................................................................................................................... ............................................................................................................ XI Dacă a întrerupt tratamentul sau programul de recuperare(de ce ) .............................................................................. Date despre structura familiei: nr .......................................................................................... Dacă s-a adresat pentru consultaţie unui alt serviciu(care) .................................................................................. ...................... ................................................................................................................... Tata...................................................................................................................................................................Prenume........................................ Instituţia/persoana care trimite cazul......................vârsta..................................................................................................membri....................................................................................................................................................................... .......... ...................... ................................................ ............................................ Evoluţia tulburărilor ................................................................................................ ................................................................. Consliere .............................. ............................................................................................ocupaţia..................... Problema pentru care se adresează Centrului............................................................................vârsta.................................................................................Sex..................................................................................................................................................................................................................................................................... Ameliorat .............................................................................................................................................................Pregătire.................................................................................. Durata terapiei ........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Mama..................................................................... Diagnostic: .................................... ................................ Alt tratament medical ............................................................................................................................................................................ ......................................................................................................... ............................................................................................................................................................................................................ Întrerupt tratament .................................... Evoluţia................................. Date anamnestice: Simptome ............. Data naşterii: ziua..................................................................................................................................................... Vindecat ....................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Adresa.. .................................................................................................................................................................................ANEXA 4 FIŞĂ DE INTERVENŢIE PSIHOTERAPEUTICĂ ŞI EVOLUŢIE A CAZULUI Date demografice: Nume........ ..........................................................................................................anul.................................................................................................................. . Data apariţiei acestora şi contextul ................................................................................................................. Ocupaţia....... ..................................................................................................................................................................................................................................... .......................... XII ............................................................................................................................................................................................................................................................................ ................................................................................................................................................... ................................................................................................ Profilul psihologic: .........................

DATE ANAMNESTICE : Nume si prenume: Vârsta şi data naşterii: Sexul: Adresa: Caz referit de: Motivul : Pregătire: II.Modificări ale somnului.PROBLEMA IDENTIFICATĂ VIII.Comunicare verbală: VII.Gândire: 6.Motivaţie şi controlul impulsurilor: .ANEXA 5 EVALUAREA STĂRII DE SĂNĂTATE MENTALĂ I.Atitudine generală: . ANTECEDENTE PERSONALE FAMILIALE Traume: Separări/mutări:- 2. somn întrerupt:.Sexualitate: .Atenţie: 4. Fidelitatea relatării: a) Teste psihologice aplicate : b) concluzii asupra profilului psihologic: Pierderi nerezolvate (doliu prelungit): Stresori recenţi: VI. Memorie: 5. PERCEPŢIA SITUAŢIEI a) de copil: Probleme cu legea: b) de familie: IV.Apetit: .Afectivitate: 7.Percepţie: 3.Aspect general: .Probleme/arii de conflict/ strategii de rezolvare a problemelor: V. EXAMEN PSIHIC 1.Prezentare generală: .Rezistenţa la frustrare ..Agresivitate: .ANTECEDENTE PERSONALE PATOLOGICE Psihiatrice: Medicale: Toxicomanii: III. pavor nocturn. coşmaruri.Comunicare nonverbală: . OBIECTIVE TERAPEUTICE IX OBSERVAŢII ŞI RECOMANDĂRI Data evaluării XIII XIV Examinator . Activitate: 8.

Data Psiholog Nume Prenume Vârsta Adresa Nume client Prezent Absent Obiectivul şedinţei: Problema: Număr şedinţe: Perioada: Motivul închiderii cazului: • Atingerea obiectivelor. Informaţii noi: Subiecte abordate: Intervenţia: Scurtă motivare: Răspuns: Programarea şedinţei viitoare/Obiectivul şedinţei: XV XVI . • Preluarea cazului de către alte instituţii cu profil similar. • Mutarea/decesul clientului.ANEXA 7 RAPORT ȘEDINȚĂ ANEXA 6 FIŞĂ DE ÎNCHIDERE A CAZULUI Nr. • Schimbarea oiectivelor sau nevoilor clientului. • Rezultate nesemnificative în consiliere/terapie. • Renunţarea clientului.

.................. Instituţia/persoana care se adresează Centrului.................. Caracterul educației... ................................................................. Date despre activitatea preșcolară/școlară a copilului (randamentul............................... .......................................Prenume.................................................. ................................................................................... gradul de instruire..................... DATE DESPRE STRUCTURA FAMILIEI (numărul membrilor familiei.. numărul de şedinţe.......... vârsta.... resurse) • Evoluţie • Modificări ale planului terapeutic (dacă este cazul) • Recomandări şi concluzii Responsabil de caz................................................................................................. .............. Data naşterii............................................................ Relații extrafamiliale........................................................................................................................................Telefon.............................................................. Factori de risc în familie.......................................................................................................................Ocupaţia................................. adaptarea la eșecuri și evenimente deosebite............................................................................................... ocupaţia) .................................................... ..........Domiciliul.Sex........................................................................................................................... • Obiective • Mijloace de obţinere a schimbării (tehnici şi metode utilzate.............................ANEXA 8 PLANUL TERAPEUTIC ANEXA 9 FIŞĂ DE EVALUARE PSIHOLOGICĂ Data întocmirii: Clientul : Problema: DATE PERSONALE Nume.............................................. Tipul de caz • NEGLIJARE • ABUZ FIZIC • ABUZ EMOȚIONAL • ABUZ SEXUAL • EXPLOATARE SEXUALĂ • EXPLOATARE ECONOMICĂ • ALTELE XVII XVIII ............................................................................................................................................. ANTECEDENTE FAMILIALE SI SOCIALE Relații intrafamiliale........... Atitudinea părinților față de copil................................................................................................................................................................................................................... Evenimente și situații traumatizante............

................................................... Psiholog RELAȚIA AGRESORULUI CU VICTIMA • Părinte • În relație de concubinaj cu unul din părinți • Rudă • Persoana căreia i-a fost incredințat • Persoana care îl îngrijește • Personal al școlii • Altele EVALUAREA PSIHOLOGICĂ A COPILULUI Modul de relaționare a) comunicare nonverbală.................................................................... ...........................Adresă..... Antecedente.............................................................................................STAREA PREZENTĂ Istoricul cazului.................... EXAMENE: MEDICAL........ Dezvoltare intelectuală...................................................................................................................................................................... DATE DESPRE AGRESOR Numele................... .................................................................................................................................................................................................................................................emoțională................................... PSIHIATRIC.......... Caracteristicile adultului.......................................................................................................................................................................................................................................................................................................... .............................................................. Stare afectiv ..................................................... Acuze............................................. CONCLUZII ASUPRA PROFILULUI PSIHOLOGIC ............................... PROGRAMARE PENTRU CONSILIERE SI PSIHOTERAPIE.Prenumele............................................ .. XIX XX .......... .....................................................................................Sex.................................................................. OBSERVAȚII ȘI RECOMANDĂRI................................................................................................................................................................................................................... ........................................................................................................................................................... ................................................................................................................ ........................................................................................................................................................................................................................ b) comunicare verbală....................... Vârstă..................................................................................................................................... PSIHOLOGIC (efectuate înainte de a se adresa Centrului).....................................................Ocupația....... Starea generală............................................ Împrejurări în care au apărut acuzele....................................