CONFLICTELE INTERPERSONALE SI INTERGRUPALE SI REZOLVAREA LOR

Psiholog Oana-Mirela MORARU*

Cuvinte - cheie:
+ conflict intergrupal
+ conflict interpersonal
+ categorizare
+ atribuire
+ negociere integrativa.
Cele mai multe dintre problemele care ameninta viitorul omenirii provin din faptul ca diferitele grupuri si
urmaresc propriile interese si ironic, acestea sunt n detrimentul colectivului. Astfel, alegerile care sunt
satisfacatoare din punct de vedere individual, devin amenintatoare din punct de vedere colectiv cnd ceilalti
aleg la fel si astfel apare ntrebarea: Cum putem reuni bunastarea individuala, aceasta incluznd si dreptul de
a-ti urmarii propriile interese cu bunastarea colectiva si cum putem evita conflictul atunci cnd interesele
personale sau colective se ciocnesc cu interesele altor persoane sau altor grupuri.
Conflictul este o ciocnire, o lupta ntre motive, tendinte, interese si atitudini opuse greu de conciliat sau
ireconciliabile. Conflictele sunt inevitabile n viata individului, si multe dintre ele pot fi depasite prin optiuni
n favoarea unor tendinte cu semnificatie superioara. Conflictul se refera, deci, la o stare de tensiune creata
ntr-o forma de interrelatii sau n confruntarea de opinii diferite individuale sau de grup. El poate duce la
tensiuni si acuze dezonorante sau poate fi provocat de aceste situatii.
Chiar daca natura conflictelor este mult mai interpersonala si/sau la nivelul unor grupuri si, ca atare, comporta
n geneza lor factori etiologici de natura psihologica si psihosociala analizarea unor asemenea forme ale
relatiilor se face prin intermediul conflictelor sociale fara a ignora celelalte tipuri de relatii, n mod deosebit
cele interindividuale si care stau la baza unor conflicte intergrupale si interpersonale.
Din punct de vedere sociologic, conflictele sociale sunt formele cele mai reprezentative ale conflictelor,
importanta analizei acestei problematici rezidnd att din efectele lor negative, ct si din cele pozitive.
Conflictul, n mod paradoxal, exprima si nevoia de ordine, dar si o stare patologica, pe fondul unei crize
generalizate. Existenta conflictelor sociale este ntemeiata pe un determinism structural-functional: existenta
unor structuri cu interese divergente, distributia inegala a rolurilor si statusurilor n cadrul diviziunii sociale a
muncii, inegalitatea sociala, diferentele doctrinare si ideologice ale unor grupuri sociale, pe fondul unor crize
morale si axiologice. Unele disfunctionalitati n planul interactiunilor sociale dintre structuri si functiile
acestora conduc, n mod inerent, la stari tensionale si conflictuale n societate.
Spre deosebire de alte interpretari acordate conflictului, cel psihosocial se manifesta n exclusivitate n
raporturile interpersonale si reflecta n continutul sau o serie de contradictii ce apar pe fondul relatiilor dintre
doua sau mai multe persoane sau grupuri. El poate fi si interpersonal, si social, si interindividual.
Privit si analizat prin prisma contradictiilor, conflictul interpersonal este acea forma a interactiunii umane prin
care doua sau mai multe persoane intra n dezacord partial sau total asupra unuia sau altuia dintre criteriile
care au condus la aparitia relatiei interpersonale, ncercnd rezolvarea lui fie prin conversia unei parti fata de
cealalta, fie prin anihilare. Conflictul are, n ultima instanta, la origine si cauze de ordin psihologic si n mod
deosebit de natura afectiva (V. Pavelcu).
Factorul cauzal al conflictului interpersonal este regasit n continutul climatului psihosocial determinat, n
primul rnd, de conditiile psihosociale, adica de interactiunea dintre membrii grupului, care pot fi:
- intercognitive
- interafective
- intercomunicationale
Climatul psihosocial pozitiv, caracterizat prin satisfactie, conditii fizice si materiale, sociale si psihosociale
favorabile determina o crestere a coeziunii grupurilor, n miscarea lor spre atingerea scopurilor
organizationale si de grup, iar climatul psihosocial negativ se constituie ntr-o sursa de conflict interpersonali.

Pe lnga acesti factori obiectivi ntlnim si o serie de factori subiectivi cum ar fi: atitudinea, competenta
profesionala, incompetenta genernd conflictul de rol si/sau rol-status.
Cauza fundamentala a conflictelor interpersonale este regasita n coeziunea grupurilor. Pivotul coeziunii l
constituie consensul membrilor grupului n raport cu problemele, sarcinile, obiectivele si scopurile grupului.
Consensul este cu att mai ridicat cu ct predomina mai mult n cadrul relatiilor interpersonale din grup,
atractia mutuala mpartasita.
Dependentele strnse care se formeaza intre membrii grupului, precum si raporturile lor cooperante si mai
putin competitive, conduc n mare masura la un grup coeziv si la o sinergie de grup.
Grupurile cu valori coezive scazute si o sinergie slaba (ndeplinirea corelativa si concomitenta a unor acte sau
procese) sunt grupuri:
- cu forte contradictorii;
- cu nceput de dezmembrare;
- cu disensiuni;
- cu relatii tensionate;
- grup divizat, pe fondul unor stari conflictuale.
Pentru a analiza efectele induse de conflict, trebuie evaluate cauzele acestuia, cauze regasite att n factori de
ordin obiectiv, ct si n factori subiectivi ai coeziunii.
Mai relevanti ar fi:
1. Factorii obiectivi:
o contactul spatial, plasarea indivizilor n acelasi spatiu;
o marimea grupului (grupurile mici sunt mai coezive);
o angajarea grupului n actiuni comune;
o rezultatele ce se obtin n ndeplinirea scopurilor pentru care s-a nfiintat grupul si organizatia;
o prestigiul grupului-coletivului;
2. Factorii subiectivi:
o consensul cognitiv si afectiv (formarea unor atitudini si reactii asemanatoare la membrii grupului, exprimate
prin atractie exercitata de actiunile colectivului);
o sentimentul apartenentei la grup;
o atractia exercitata de scopurile comune ale grupului;
o atitudinea fata de norme si valori - acceptarea sau neacceptarea constienta si respectarea sistemului de
norme si valori specifice grupului;
o capacitatea de autoorganizare si autocontrol a grupului;
o conduita grupului si modelul de conducere;
o gradul de ncredere reciproca existenta intre membrii grupului;
o satisfacerea si/sau nesatisfacerea unor trebuinte individuale.
Alte cauze ale conflictului s-ar regasi n convergenta si divergenta opiniilor, convingerilor, atitudinilor,
motivatiilor, conceptiilor membrilor grupului cu privire la scop, obiective, criterii de: notare-evaluare a
muncii, promovare, sanctionare (discriminari), stimulare, tratament diferentiat (protectie etc.).
Pe lnga aceste cauze mai concura:
- caracteristicile socio-profesionale ale membrilor grupului;
- mediul de provenienta;
- apartenenta politica si religioasa;
- nivelul pregatirii profesionale;
- substratul motivational;
- gradul de informare a membrilor referitor la unele situatii care pot afecta grupul si pot determina sentimente
de frustrare, insecuritate, neliniste, tensiuni si conflicte de grup.
Conflictul din si dintre grupuri are mai multe cauze: unii teoreticieni prefera sa insiste asupra dificultatilor de
comunicare sau asupra altor structuri organizationale iar altii asupra unor factori de ordin social sau
psihologic.
Cnd interesele se interpun, apar conflictele, cea mai scurta definitie a conflictului fiind "o incompatibilitate
clara intre actiuni si scopuri". Conflictul rezulta adesea din competitia membrilor grupului n urmarirea unor

scopuri sau resurse. asa cum explica Morton Deutsch, specialist n dinamica grupurilor, cnd o situatie
presupune competitie, succesul oricarui membru al grupului nseamna esecul altuia, iar aceasta forma de
interactiune este numita "interdependenta potrivnica". Dimpotriva, conflictul devine mai putin probabil cnd
succesul oricaruia dintre membrii grupului sporeste sansele de succes ale celorlalti membri. Aceasta forma de
interactiune este numita "cooperare" sau "interdependenta motrice".
Teoria conflictului real sustine ideea potrivit careia conflictul intre grupuri este provocat de competitia
pentru resurse limitate. Aceasta teorie arata ca lucrurile care au valoare pentru indivizi, incluznd hrana,
teritoriul, sanatatea, puterea, resursele naturale si energia sunt att de limitate, nct, daca membrii unui grup
reusesc sa acumuleze o oarecare bunastare, membrii celuilalt grup nu o vor mai avea. n mod firesc, grupurile
prefera sa fie "dintre cele care au" dect dintre cele care nu au", asa ca fac demersuri pentru a atinge doua
rezultate: obtinerea resurselor dorite si mpiedicarea celuilalt grup n realizarea scopurilor sale (Campbell,
1965).
Oricum, competitia poate juca un rol mai mare n generarea conflictelor intergrupale dect n cele
interpersonale, deoarece primele sunt mai competitive dect indivizii. S-a observat ca atunci cnd indivizii,
intra n joc cu alti indivizi, obtin o medie mica de raspunsuri n timpul jocului. n mod similar, cnd trei
indivizi independenti, noninteractivi intra n joc avnd ca parteneri alti trei indivizi, competitia ramne
scazuta; dar cnd o triada interactiva lupta mpotriva alteia, creste semnificativ numarul alegerilor lor
competitive; iar cnd pot comunica alegerile lor prin reprezentanti, competitia creste si mai mult. Aceste
rezultate arata ca desi membrii grupului prefera sa coopereze n particular, n momentul n care se alatura
grupului orientarea cooperanta este nlocuita de cea competitiva.
Suntem capabili sa influentam pe ceilalti n diferite moduri: le putem face promisiuni, i putem recompensa,
pedepsi, teroriza, instrui, manipula, le putem intra n gratii sau putem negocia. Unele dintre aceste tactici sunt
mai disputabile dect altele. Amenintarile si sanctionarile sunt astfel de tactici pentru ca sunt directe,
unilaterale si nerationale, iar cnd cineva utilizeaza astfel de strategii interpersonale, probabilitatea
conflictului n grup devine tot mai mare.
Din nefericire, asa cum Deutsch si Robert Krauss (1960) dovedesc prin investigarea clasica a amenintarilor,
asemenea tactici tind sa sporeasca ostilitatea, replicile la amenintari si reticenta fata de compromis.
Cercetarile mai recente arata ca, totusi, oponentii la fel de puternici nvata, dupa un timp, sa evite a-si folosi
puterea si n conditiile n care frica de razbunare este mare, indivizii nu se vor ataca unul pe altul.
Comportamentul nostru unii fata de ceilalti pare sa se manifeste din ce n ce mai destructiv. Dupa parerea
psihologilor sociali, agresiunea este orice comportament fizic sau verbal care are intentia sa raneasca pe
cineva si ca orice alt comportament provine din amestecarea naturii si dezvoltarii personalitatii. Cert este ca
agresivitatea necontrolata duce la conflicte.
Fenomenul de agresiune tinde sa genereze o anumita confuzie, deoarece conceptul persoanei amatoare asupra
agresiunii difera fata de ceea ce studiaza psihologii sociali. Elementul esential este intentia, persoana trebuind
sa intentioneze sa faca rau pentru ca actul sa fie considerat agresiv.
Cnd persoana utilizeaza agresiunea n scopuri de aparare, pentru a se putea proteja pe sine sau pe altii de
lovituri, avem de a face cu agresiunea permisa. Societatea declara ca, n anumite conditii, agresiunea este
chiar acceptata sau poruncita.
Se crede ca daca o persoana a actionat agresiv, motivatia sa ulterioara pentru agresiune se reduce deoarece se
produce un fenomen de eliberare emotionala. Desi agresiunea poate fi reglementata la nivel social, cel mai
bun procedeu este de a combate agresiunea n familie, nainte ca ea sa devina schema de viata.
Reducerea agresiunii printr-o mai buna parentalitate, reprezinta o solutie globala, pe termen lung a problemei.
Un individ cu tendinte agresive vede propriile sale sentimente reflectate n lume si este probabil sa faca
atribuiri n legatura cu conduita altora care se concentreaza pe intentii agresive.
n general, indivizii agresivi interpreteaza lumea ca un mediu ostil, aleg agresiunea ca mod de rezolvare a
conflictului si sustin ca acesta este singurul mod posibil de a rezolva conflictele.
ntr-o regula de bun simt, despre grupurile care experimenteaza curbe conflictuale, conflictul ar trebui sa fie

apreciat dupa cum urmeaza: daca membrii grupului si adreseaza reciproc amenintari si cerinte, comunicarea
va accentua mai degraba conflictul dect l va aplana. n general, n situatiile de acest tip, comunicarea este
slaba ntre participanti, deoarece mesajele initiale sunt cel mai adesea inconsistente, ostile si pline de
suspiciune.
O variabila care este n mod constant mai accentuata dect altele, o constituie stilul interpersonal al
membrilor ce interactioneaza. Cercetatorii au conceptualizat si au operat cu stilul interpersonal ntr-o
varietate de moduri, nsa cei mai multi au facut o delimitare clara ntre cooperanti si competitori. Cei
cooperanti tind sa fie flexibili, atenti n relatiile interpersonale si preocupati ca toti cei din grup sa obtina
beneficii. O persoana cooperanta, spre exemplu, va sustine ca "atunci cnd oamenii interactioneaza este de
preferat ca fiecare sa beneficieze n mod egal" si va ncerca sa faca n asa fel nct sa nu fie nimeni nici
nvins dar nici nvingator. Un competitor, din contra, va face fata unei situatii conflictuale si va dori sa se
afirme cu orice pret. O astfel de persoana considera ca nentelegerile dintr-un grup sunt situatii n care
cstigi sau pierzi si gaseste satisfactie n a-si impune ideile n fata altora. Un competitor crede ca "orice
persoana trebuie sa faca toate eforturile posibile" si se nscrie n cursa pentru a cstiga (Brenner si Viacke,
1979).
Cum este de asteptat, cnd indivizii cu orientari interpersonale diferite se ntlnesc n cadrul unui grup,
rezultatul l reprezinta n cele mai multe cazuri conflictul. Stilul competitorului este dur, instignd pe
membrii cooperanti sa reactioneze prin critici si cereri pentru a obtine o atitudine corecta. n orice caz,
competitorii si modifica rareori comportamentul ca raspuns la aceste nemultumiri, deoarece sunt relative
putin interesati de mentinerea unor relatii interpersonale agreabile si din aceasta cauza competitorii i
coplesesc adesea pe cooperanti, care uneori riposteaza, devenind la rndul lor competitori. De asemenea,
atunci cnd se ntlnesc doi competitori, rezultatul este aproape ntotdeauna un conflict intens. Cele mai
multe conflicte contin doar o mica parte de teluri cu adevarat incompatibile; cea mai mare problema este de
fapt perceptia gresita a motivelor si scopurilor celorlalti.
Predispozitiile si prejudecatile personale, conduc indivizii spre recunoasterea actiunilor si faptelor bune si
spre neacceptarea responsabilitatii n cazul faptelor rele, dar neacordnd celorlalti aceeasi libertate. Tendinta
de autojustificare ajuta oamenii sa nu accepte raul din actiunile lor si datorita "erorii fundamentale de
atribuire" fiecare parte vede ostilitatea celuilalt ca reflectnd o dispozitie rautacioasa si astfel individul
interpreteaza informatia ca fiind integrata prejudecatii celuilalt.
Potrivit teoriei atribuirii - o explicatie socio-psihologica asupra deductiilor pe care le fac oamenii despre
cauzele comportamentelor si evenimentelor - indivizii formuleaza n permanenta ipoteze intuitive asupra
cauzei evenimentelor care au loc n grup n timpul conflictului, iar persoanele care interactioneaza atribuie
partenerilor lor anumite motivatii si intentii, aceste deductii contribuind la interpretarea personala a situatiei.
Datorita erorii fundamentale de atribuire, membrii unui grup sunt predispusi sa interpreteze gresit
comportamentul altor membri ai aceluiasi grup si mai mult, distorsionarea este minima atunci cnd
interactiunea din cadrul grupului este placuta sau persoanele sunt atente sa vina n sprijinul celorlalti, nsa
efectul devine mai puternic n cazul unei stari conflictuale.
Toate cercetarile au aratat ca oamenii tind sa presupuna ce e mai rau despre alti membri ai grupului si deci nu
trebuie sa ne mire faptul ca oamenii n conflict si formeaza imagini distorsionate unii despre ceilalti si chiar
si tipurile de perceptii eronate sunt predictibile. Cnd celalalt grup ne ataca, ne razbunam. Cnd refuzam sa
cedam amenintarilor pe care ceilalti le numesc cereri, noi suntem curajosi desi ei ne considera ncapatnati.
ncrederea n propriul grup, este o forma de nationalism, desi ei o iau ca pe o dovada de egocentrism; noi le
facem concesii pe care ei le considera batjocuri. Oamenii judeca actiunile propriului grup pozitiv, dar le
evalueaza negativ atunci cnd acestea sunt comise de alt grup.
Daca perceptiile gresite acompaniaza conflictele, atunci ele ar trebui sa apara si sa dispara atunci cnd
conflictele se sting. Acelasi proces care creeaza imaginea inamicului se poate transforma ntr-o imagine n
care inamicul devine aliat. Prelungirea perceptiilor gresite n timpul conflictului, ofera un semnal de alarma
conform caruia oamenii nu trebuie sa fie nebuni ca sa formeze aceste imagini distorsionate ale opusilor lor.
Desi prejudecatile si predispozitiile sunt alimentate de catre situatiile sociale, factorii emotionali pun adesea
gaz pe foc: frustrarea poate hrani prejudecata asa cum o fac si anumiti factori ai personalitatii, ajungndu-se
n final la conflict.
Oricare doi oameni, cu motive egale de a se simti frustrati sau amenintati nu sunt de obicei prejudiciati n

aceeasi masura si acest lucru sugereaza faptul ca prejudiciul serveste si altor functii dect avansarii
competitiei pentru propriul interes.
Statutul este relativ: pentru a ne vedea pe noi cu un anumit statut, avem nevoie si de alti oameni lnga noi.
Astfel, un beneficiu psihologic al prejudecatii sau al oricarui sistem de statute este sentimentul superioritatii.
Alti factori, asociati cu un statut scazut pot contribui de asemenea la formarea prejudecatilor care stau si ele la
baza conflictelor. Se pare ca, declansarea identitatii sociale a cuiva prin lauda propriului grup de apartenenta
si denigrarea grupurilor adverse, ajuta la cresterea aprecierii fata de Eul propriu.
O metoda prin care simplificam ceea ce ne nconjoara este categorizarea - organizarea lumii si introducerea
obiectelor n grupuri. Asa cum biologii clasifica, tot asa si noi avem tendinta sa clasificam oamenii, iar acest
lucru ne ajuta sa-i privim mai usor: daca persoanele dintr-un grup se aseamana, cunoscnd grupul putem
obtine informatii mai utile cu minimum de efort (Macrae, 1994).
Prin ea nsasi, categorizarea nu este o prejudecata, dar ofera o fundatie pentru prejudecati si implicit pentru
conflicte. Atribuim comportamentul celorlalti, dispozitiilor lor interioare si nu tinem cont de fortele
situationale importante. Eroarea apare deoarece atentia noastra este canalizata pe persoana si nu pe situatie.
ntr-un fel sau altul, conflictele se rezolva. Impunerea si retragerea sunt doar doua astfel de moduri de a
aduce rezolvarea. Sunt persoane care ramn inactive asteptnd ca respectivul conflict sa treaca sau sa se
rezolve de la sine, nsa se poate ajunge si la compromisuri, ambele parti facnd concesii reciproce.
Sociopsihologii au aratat patru strategii pentru a ajuta "dusmanii" sa se transforme n camarazi si acestea
sunt: contactul, cooperarea, comunicarea si concilierea. ncrederea sta la baza rezolvarii cu succes a
problemelor. n timp ce cooperarea constanta ntre indivizi pe o perioada ndelungata adnceste ncrederea
reciproca, pentru un grup dezbinat de nentelegeri si conflicte sporite, ncrederea reciproca devine mult mai
instabila (Haas si Deseran, 1981).
Cnd oamenii nu mai pot avea ncredere unii n altii, concureaza pur si simplu pentru a-si apara propriile
interese, iar o astfel de competitie este autodistrugatoare pe termen lung pentru ca genereaza nencrederi si
rivalitati.
Comunicarea, consecventa si initiativele cooperante sunt esentiale, mai nti pentru ca membrii grupului
trebuie sa si comunice intentiile n termeni clari si sa faca trimiteri explicite la ncredere, cooperare si
corectitudine la momentul potrivit si, mai apoi, pentru a fi un obiectiv credibil, ei trebuie sa fie siguri ca
purtarea lor se potriveste cu intentiile anuntate. Daca ei sustin ca renunta la pretentiile asupra unor resurse, ei
trebuie sa si tina promisiunea. n al treilea rnd, membrii grupului ar trebui sa fie cooperanti cu ceilalti
parteneri care dovedesc competitivitate, chiar daca ei stiu dinainte ca cei necooperanti planuiesc sa concureze.
Daca acesti indivizi continua sa aiba o atitudine generatoare de conflict, replica ar trebui sa fie pe masura, iar
aceasta strategie, cunoscuta sub numele "dinte pentru dinte" este eficienta deoarece chiar si indivizii care
actioneaza pentru a-si promova propriile interese vor coopera atunci cnd vor constientiza ca o continuare a
conflictului este autodistrugatoare (Axelrod si Hamilton, 1981). Acest tip de indivizi vor exploata persoana cu
care coopereaza ntotdeauna, dar vor nvata sa coopereze n cazul n care ceilalti demonstreaza capacitatea
de a concura daca este necesar.
Negocierea este un proces de comunicare reciproca folosit pentru a determina o baza de ntelegere ntre
doua parti aflate n conflict. Prin discutii, cele doua parti examineaza aspectele specifice, si expun
atitudinile si fac oferte si contraoferte. Deseori, negocierea implica o serie de pasi sistematici n care partea A
face o propunere, iar partea B raspunde cu o alternativa. Aceasta succesiune de oferta/contraoferta, se
deruleaza pna cnd se ajunge la o solutie reciproc avantajoasa.
Negocierea cunoaste mai multe forme. n unele cazuri, reprezinta ceva mai mult dect o tocmeala sau un
compromis reciproc. Ambele parti si mentin orientarea competitiva si fac, pe rnd, mici concesii pna cnd
se ajunge la o cale de mijloc. n schimb, negocierea integrativa sau negocierea de principiu apare n
momentul cnd partile conlucreaza pentru a gasi o solutie profitabila pentru ambele. Negocierea integrativa
ncepe cu imaginea grupului ncercnd sa defineasca problema cu claritate. Colocutorii acumuleaza
informatii despre situatie si propun ct mai multe solutii alternative la problema, apoi, grupul opteaza pentru
o solutie mai degraba prin consens dect prin concesii reciproce. Cnd este folosita metoda integrativa,
negocierea combina mai multe elemente reciproc avantajoase:

- Cooperarea deschisa ntre colocutori (Deutsch, 1973)

- Cooperarea n gasirea unei solutii (Worchel, 1979)
- Fractionarea conflictului - mpartirea conflictului general n probleme mai mici, specifice, care pot fi
tratate una cte una (Fisher, 1964).
A intra n contradictie reprezinta o consecinta naturala a aderarii la grup. Observatorii tuturor tipurilor de
grupuri au consemnat confruntarile ntre membrii grupului si au ajuns la concluzia ca, ntr-un grup conflictul
este la fel de normal ca si armonia.
Dupa cum sugereaza teoria sociologica a conflictului, natura dinamica a grupului asigura o schimbare
continua, dar, mpreuna cu schimbarea respectiva apar si limitarile care sunt inerente conflictului. Desi n
putine cazuri membrii grupului pot evita toate conflictele datorita faptului ca actiunile lor sunt perfect
coordonate, n majoritatea grupurilor interactiune a fortelor interpersonale si exercita inevitabil influenta.
Deci, conflictul este un proces valoros pentru grup pentru ca, pna la urma conflictul este rezolvat cu succes
si devine o componenta integratoare a relatiilor.
Interdependenta dintre membrii si stabilitatea grupului nu se pot adnci nainte ca ostilitatea n interiorul
grupului sa fi iesit la suprafata, nainte de a se lupta mpotriva ei si de a o nlatura.
Nivelurile joase ale conflictului n grup pot fi un indicator al relatiilor pozitive interpersonale, dar exista mai
mult tendinta ca membrii grupului sa nabuse conflictul sau sunt prea putin implicate n grup ca sa le pese.
Conflictul mentine deci grupul, asigurnd metodele de eliberare a conflictelor interpersonale.
Grupul trebuie sa faca fata conflictului n loc sa ncerce sa elimine sursele de diviziune. Cnd membrii
grupului intra n contradictie, ar trebui sa se confrunte cu problema si sa conlucreze pentru a rezolva.
Cnd conflictul atinge un nivel ridicat, membrii grupului ar trebui sa si controleze animozitatile, sa rupa
spirala conflictului si sa coopereze din nou.
Prin negocierea integrativa, membrii grupului ar trebui sa genereze solutii noi si creatoare la problemele lor.
Cnd este tratat corect si rezolvat, conflictul reprezinta mai degraba o resursa valoroasa dect o problema
care trebuie eliminata.
A pune doi indivizi aflati n conflict sau doua grupuri n contact direct i determina sa afle cte ceva unii
despre altii?
Esecul comunicarii n aplanarea conflictului nu este surprinzator desi presupusele efecte curative ale
comunicarii reprezinta baza politicilor sociale, ea lasa de dorit ca mijloc de reducere a conflictului ntre
grupuri. Cnd simplul contact ntre membrii grupurilor esueaza n aplanarea animozitatilor, grupurile pot fi
fortate sa conlucreze pentru scopuri superioare, deoarece acestea pot fi atinse doar daca grupurile coopereaza.
Un studiu amanuntit demonstreaza ca ingredientul cheie care lipseste n situatiile de contact este cooperarea.
Fara cooperare, grupurile continua sa se perceapa reciproc ca adversari care trebuie respinsi si nvinsi. Fara
cooperare, continua agresiunea si atacurile verbale.
Scopurile superioare nu sunt singura modalitate de a determina colaborarea ntre grupuri. Cercetatorii au
identificat un numar de modalitati de obtinere a conlucrarii, care merg mai departe de dezvoltarea unor
scopuri superioare:
1. Inamicul comun si arbitrarea - aceasta abordare a dusmanului comun a fost partial ncununata de succes.
Prin introducerea unei a treia parti, abordarea inamicului comun forteaza grupurile sa coopereze ntre ele n
cadrul unor competitii. n timpul competitiei, grupurile se ncurajeaza reciproc, iar cnd un grup cstiga, ei
se felicita fara a se mai tine seama de loialitatea pentru grupul propriu. Astfel, competitia ofera si un "cal de
bataie" pentru frustrarile si animozitatile membrilor grupului. Folosirea unui inamic comun pentru a crea
cooperare, largeste conflictul, iar tensiunea care diviza o singura tabara duce la mpartirea ambelor tabere.
2. Concilierea - tinnd cont de nentelegeri, de perceptiile gresite, de ostilitati si de nencrederea reciproca,
grupurile considera uneori ncercarile de cooperare ale celorlalte grupuri drept atacuri. Lindskold considera
ca ncrederea reciproca poate fi recstigata daca membrii grupului comunica dorinta lor de a coopera,

angajarea n comportamente care sunt consecvente dorintei lor de a coopera si daca au raspunsuri cooperante
chiar n cazul competitiei. Aceste directii asigura bazele modelului "initiativei reciproce si graduale n
reducerea tensiunilor". Acest model a fost conceput initial de Osgood (1979) ca ghid de negociere pentru
dezarmare. Primele trei etape se refera la comunicarea ntre grupuri, n speranta stabilirii "regulilor jocului".
Urmatoarele trei etape ajuta la cresterea ncrederii ntre grupuri, iar ultimele trei etape sunt necesare doar n
cazul unui conflict profund n care ntreruperea relatiilor dintre grupuri implica pericolul pentru membrii
grupului. Oricum, fiecare grup trebuie sa nvete sa faca concesii pna la un punct, mentinndu-si n acelasi
timp capacitatea de a raspunde provocarilor.
3. Minimalizarea tendintelor de categorizare sociala - Miller si Brewer au dovedit ca functionarea
cooperarii se datora n parte faptului ca eliminarea competitiei reduce frustrarea ntre membrii grupului si
promoveaza o interactiune de grup pozitiva. Ei spun ca aceste schimbari sunt, totusi, doar rezultate secundare
ale cooperarii ntre grupuri. Acestia au demonstrat reducerea conflictului prin cooperare prin schimbarea
unor consecinte ale gndirii "noi" contra "lor", inclusiv favoritismul n cadrul grupului, respingerea grupului
exterior si stereotipia.
Desi ideea de contact din pozitii egale ajuta, ea nu este tot timpul eficienta pentru ca, ce se mai poate face n
cazul n care ostilitatea este foarte puternica?
Poate cu totii am fost victimizati devreme sau hartuiti n momentul intrarii ntr-un grup nou. Daca acest
lucru s-a ntmplat, atunci ne putem aminti ca ncercam sa ne situam mai aproape de cei aflati n aceeasi
situatie care ne mpartaseau durerea. Probabil ca barierele sociale anterioare au cazut n dorinta de a ne ajuta
unii pe altii n lupta contra inamicului comun.
Partile n conflict au si alte cai de a-si rezolva diferentele. Se poate folosi negocierea sau pot ruga o a treia
persoana sa i medieze, facnd sugestii si facilitndu-le negocierea sau se pot lasa arbitrate, prezentnd
nentelegerile lor unei persoane care le va studia problema si le va impune o ntelegere.
Un mediator poate oferi sugestii care pot ajuta partile n conflict sa faca concesii si totusi sa iasa "cu fata
curata" (Pruitt, 1998). Mediatorii pot ajuta la rezolvarea conflictelor si prin facilitarea unei comunicari
constructive, prima lor sarcina de ndeplinit fiind aceea de a-i ajuta pe cei n conflict sa revizualizeze si sa
regndeasca conflictul si sa obtina informatii despre interesele partilor (Thompson, 1998).
De obicei, partile n conflict au o orientare competitiva de genul "cstig-pierdere": ei cred ca reusesc atunci
cnd partea opusa este nemultumita de rezultatul ei sau cred ca au esec atunci cnd partea opusa este
multumita de rezultate. Mediatorii au ca scop nlocuirea acestei orientari ntr-una de tipul "cstig-cstig".
Astfel de conflicte depind adesea de felul n care oamenii si comunica ceea ce simt unii fata de altii. Daca
tu crezi ca cealalta persoana este bine intentionata, atunci este probabil ca tu sa-i mpartasesti nevoile si
temerile tale. Daca acea ncredere nu exista, te poti teme sa te deschizi n fata celuilalt pentru a nu-i oferi
informatii pe care ea sa le poata folosi mpotriva ta.
Cnd cele doua parti nu au ncredere una n cealalta si comunica neproductiv, atunci este bine sa apelam la
un mediator. Cnd partile cad de acord pentru a comunica direct, fara intermediar, ele si propun sa nu
piarda.
Mediatorul face mai multe propuneri de rezolvare a conflictului, iar ultima oferta de arbitrare i motiveaza pe
cei n conflict sa accepte cea mai buna propunere facuta. Totusi, ultima oferta nu poate fi tot asa de
rezonabila ca atunci cnd fiecare parte, eliberata de propriile interese, ar vedea propunerea facuta de ea prin
ochii celeilalte.
Progresul si devenirea sociala au n ultima instanta, natura contradictorie a intereselor si luptei dintre indivizi,
grupuri, comunitati, state cu interese economice, politice, religioase divergente si implica efecte distructive
asupra ordinii si interactiunii sociale. Deducem de aici ca acest concept este n antiteza cu cel de consens,
sociabilitate si unitate sociala, de unde rezida mai multe teorii asupra conflictelor care explica cauzele
acestora, caile de evolutie si posibilitatile de solutionare a acestora, efectele directe si indirecte, functiile si
disfunctiile n procesul de functionare si schimbare a sistemelor sociale, tipurile si aria lor de cuprindere,
gradul lor de institutionalizare si managementul - gestionarea conflictelor.

BIBLIOGRAFIE
1. GOLU, PANTELIMON - "Psihologie sociala", Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1974
2. JUDE, IOAN - "Sociologie si actiune", Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2003
3. MIHU, A. - "Sociologia america a grupurilor mici", Ed. Politica, Bucuresti, 1970
4. MYERS, DAVID, G. - "Social Psychology", McGraw Hill Book Company, New York, 1990
5. NECULAU, A., PIERRE DE VISSCHER - "Dinamica Grupurilor", Ed. Polirom, Iasi, 2001
6. RADU, I. - "Factorii activitatii de grup", n I. Radu coord. - "Psihologie sociala", Ed. Exe, Cluj-Napoca,
1994
7. UMBREIT, MARK, S. - "Mediating Interpersonal Conficts: A Pathway to Peace", CPI Publishing" West
Concord, Minnesota, 1995