Învățarea.

Teorii ale învățării

1.DEFINIȚII ALE ÎNVĂȚĂRII 2

2. TEORII CONTEMPORANE ALE ÎNVĂȚĂRII 4
2.1. Teoria acțiunii mintale ( teoria formării pe etape a acțiunilor mintale). 4
2.2. Teoria organizării ierarhice a învățării 4
3. TEORII CLASICE ALE ÎNVĂŢĂRII 8
3.1. Teoria condiţionării clasice: 8
BIBLIOGRAFIE 11

1
Învățarea. Teorii ale învățării

1.DEFINIȚII ALE ÎNVĂȚĂRII

Conform DEX, „ a învăța” provine din cuvântul latinesc

„invitiare-vitium=viciu” și înseamnă: „ a-și însuși cunoștințele dintr-
un domeniu teoretic sau practic, a studia; a transmite în mod
sistematic cunoștințe dintr-un domeniu oarecare; a instrui, a iniția; a
(se) obișnui, a (se) deprinde cu ( ceva); a arăta cuiva cum să
procedeze, a sfătui; a trage învățaminte, a căpăta experiență”.
Învăţatul rus A.N. Leontiev definea învăţarea ca fiind "procesul
dobîndirii experienţei intelectuale de comportare", înţelegînd prin
aceasta asimilarea de informaţii şi, mai mult decît atît, formarea
gîndirii, a sferei afective, a voinţei, deci formarea sistemului de
personalitate.
După F. Dors și P. Mercier, „ învățarea constă în a dobândi sau
modifica o reprezentare a mediului.”
Conform lui A. Woolfolk, 1990, „ învățarea este procesul care
determină o modificare în cunoaștere sau comportament”.
După cum menționează și definițiile de mai sus ÎNVĂȚAREA
nu este altceva decât acumularea de noi cunoștințe, înmagazinarea
unor foldere în calculatorul propriu care vor fi activate în momentul în
care se va avea nevoie de ele.
Învățarea este un proces care generează performanța, este o
precondiție a performanței: „ nu orice performanță este un rezultat al
învățării și nu orice învățare va avea ca rezultat o performanță
observabilă.”(F. J. Landy, 1987).
Deși învățarea nu se confruntă cu maturizarea, oboseala,
manifestările instinctuale, actele înnăscute, ea nu poate fi totuși
separată de acesti factori. Schimbările pe care le produce învățarea pot
fi în cunoaștere și în comportament.
Pe această baza se face distincția între teorii ale învățării
comportamentale ( behavioriste- * behavior*- comportament, lb.
Engleză) și teorii ale învățării cognitive.

2
Învățarea. Teorii ale învățării

Cele behavioriste se concentrează asupra comportamentului

observabil; schimbările în comportament fiind considerate scopuri
principale ale învățării. Aceste schimbări nu sunt decât efecte ale
stimulilor externi asupra răspunsurilor subiectului. Teoria
condiționării clasice și teoria condiționării operante sunt
reprezentative pentru acest punct de vedere ( I.P. Pavlov, J. B.
Watson, B. F. Skinner).
De cealaltă parte, specialiștii cognitiviști consideră că învățarea
trebuie abordată ca fiind un proces intern care nu poate fii observat
nemijlocit.
Deosebirea dintre cele două concepții se centrează asupra
obiectului învățării. A. Woolfolk afirma: „ În viziunea cognitivă
cunoașterea însăși este învățată iar schimbările în cunoaștere duc la
schimbări în comportamentul posibil. În viziunea comportamentală
noile comportamente sunt ele însele învățate.”
Se disting două forme ale învățării: învățarea spontană
(neorganizată, are loc în familie, pe spațiile de joacă) și cea
sistematică ( care se realizează în școli). Aceasta din urmă mai poate
fi o învățare senzorie- motorie ( învățarea scrisului, a cititului)- acte în
care esențial este răspunsul prin mișcările adecvate la anumiți stimuli-
și învățarea verbală- cuprinzând însușirea de cunoștințe și formarea de
capacități (memorarea unor formule, soluționarea unor probleme).

3
Învățarea. Teorii ale învățării

2. TEORII CONTEMPORANE ALE

ÎNVĂȚĂRII

2.1. Teoria acțiunii mintale ( teoria formării pe etape a

acțiunilor mintale).
Această teorie a fost elaborată de psihologul sovietic P. J.
Galperin. Conform acestei teorii acțiunea mintală considerată ca
scop al învățării este rezultanta unui proces de interiorizare care
parcurge mai multe etape. P. J.Galperin afirma: „ Este vorba, în fond,
de trecerea de la acțiunea materială sau materializată cu obiectul , la
acțiunea mintală; trecerea din afară în interior”. Prima etapă este cea
a familiarizării cu sarcina învățării. Cea de a două etapă este cea a
acțiunii materiale cu obiectul ( Galperin numește această etapă
„acțiune materializată”). Cea de a treia etapă este cea a „ a limbajului
exterior cu voce tare fără obiecte”. Acțiunea materializată este
transferată în planul vorbirii sau al limbajului extern cu voce tare fără
sprijin pe materialul obiectiv ca și în etapele anterioare. Cea de a patra
etapă desemnează nivelul acțiunii în forma „ limbajului extern pentru
sine”. Limbajul fiind o metodă de comunicare cu ceilalți prin aceată
etapă devine o metodă de comunicare cu sine și deci un instrument al
gândirii. Cea de a cincea etapă desemnează nivelul acțiunii în forma
limbajului anterior. Acum are loc interiorizarea acțiunii materiale în
cea mintală.

2.2. Teoria organizării ierarhice a învățării

Această teorie aparține neobehaviorismului și este promulgată
de Robert M. Gagne. Acesta a analizat factorii din viața de zi cu zi
care influențează învățarea și astfel a determinat o diversitatea de
factori în care se produce aceasta. Aceste situații ale vieții reale au
fost clasificate și dispuse îmtr-o ordine ierarhică , pentru fiecare dintre
ele elaborându-se un set de condiții „ care guvernează producerea
învățării” și care oferă posibilitatea descrierii „ factorilor care

4
Învățarea. Teorii ale învățării

determină învățarea” (Robert M. Gagne). Prin această metodă el a

identificat „ opt feluri de învățare”, fiecare presupunând două
categorii de condiții: cele interne ( se exprimă prin anumite capacități
dispuse ierarhic considerate ca premise) și cele externe ( se referă la
situațiile-stimul aparținătoare contextului în care se desfășoară
învățarea). Astfel o învăţare mai complexă presupune realizarea
prealabilă a celorlalte moduri de învăţare mai simple:

• Învăţarea de semnale (cazul sugarului care începe să-şi

recunoască mama după imaginea ei vizuală şi nu doar după
voce)- repetarea semnalului în asociație cu reacția pe care dorim
să o obținem conduce la învățarea reacției asociate acestui
stimul;
• Învăţarea stimul - răspuns (cînd la un anumit stimul, se
reacţionează cumva)- acest tip presupune ca individul să
reacționeze atunci când dorește. Schematic acest tip de învățare
a fost reprezentat de Gagne astfel Ss-R ( S- semnalul exterior, s-
stimularea proprioceptivă internă, R- răspunsul). În terminologia
lui Skinner capacitatea implicată aici este „ operant
discriminantă”;
• Înlănţuirea de mişcări (mersul pe bicicleta, înotul)- presupune o
înlănțuire de activități care devin verigi ale aceluiași lanț care se
generează automat;
• Învăţarea prin discriminare (cînd facem distincţii fine)- se
exprimă prin capacitatea individului de a diferenţia stimulii şi
cazurile foarte asemănătoare ; esenţa acestui tip de învăţare
constă în reducerea sau prevenirea interferenţelor ;
• Învăţarea conceptelor concrete pentru a utiliza cuvintele- cel
care învăţă dobândeşte capacitatea de a da un răspuns comun
unei clase de stimuli: „ Învăţarea unui concept înseamnă
învăţarea de a clasifica situaţiile stimul după proprietăţi abstracte
ca formă , culoare poziţie, număr şi altele.” ( R. Gagne)
• Învăţarea regulilor, a legilor, a formulelor matematice- o regulă
este o noţiune abstractă care se obţine prin înlănţuirea mai
multor noţiuni concrete. Astfel: dacă A, atunci şi B, unde A şi B
sunt noţiuni însuşite anterior;

5
Învățarea. Teorii ale învățării

• Rezolvarea de probleme constituie tipul de învăţare cel mai

complicat (cînd trebuie să combinam regulile pentru a soluţiona
situaţii, probleme noi)- acest tip de învăţare este tipul superior de
învăţare fiind expresia cumulativă a celorlalte tipuri.

Teoriile de mai sus se pot constitui într-o ordine ierarhică, de la

simplu la complex. Datorită acestui fapt teoria lui Gagne se mai poate
numi „ teoria transferului”: învăţarea unei capacităţi superioare fiind
dependentă de însuşirea uneia inferioare.

2.3. Teoria psihogenezei cunoştinţelor şi operaţiilor

intelectuale (teoria echilibrării progresive a asimilării şi acomodării)

Această teorie este creaţia lui J. Piaget şi se bazează pe

principiile genezei şi se concentrează asupra intelectului uman: se are
în vedere interacţiunea subiectului cu obiectele realităţii, aceasta
ducând la interiorizarea şi formarea structurii mintale. Această teorie
mai poartă şi denumirea de teorie a acţiunii. În timp ce teoria clasică
consideră că în dezvoltarea gândirii rolul principal îl au imaginile
perceptive, J. Piaget îl atribuie acţiunii. Acţiunea implică relaţia
subiect-obiect. Coordonarea acestora poartă denumirea de adaptare
(asimilare şi acomodare). Asimilarea reprezintă recepţionarea datelor
pe care le oferă obiectul iar acomodarea reprezintă modificările ce se
produc în structura internă în funcţie de influenţele mediului extern.
Epistemologia genetică" fondată de Piaget a influenţat în mod pozitiv
psihologia contemporană şi studiile asupra învăţării. Teoria genetic-
cognitivă a lui J. Bruner a fost fondată pe baza operei lui Piaget.

2.4. Teoria cognitivă ( teoria accesibilităţii)

Fondatorul acesteia este Jerome S. Bruner. El a preluat idei din

teoria lui Piaget. El prezintă posibilitatea cunoaşterii lumii astfel:

• Modalitatea activă, realizată prin manipularea liberă a obiectelor

şi exersare (indispensabile în formarea priceperilor şi
deprinderilor, dar şi în achiziţionarea primelor cunoştinţe).
Această modalitate este caracteristică primilor ani ai vieţii.

6
Învățarea. Teorii ale învățării

• Modalitatea iconică se bazează pe imagini mai ales vizuale fără

manipulare efectivă (caracteristică vîrstei cuprinse între 5 şi 7
ani).
• Modalitatea simbolică, atunci cînd simbolurile (cuvintele sau
alte semne convenţionale) înlocuiesc imaginile, permiţînd
apariţia conceptelor, a noţiunilor.

J. S. Bruner consideră că o teorie a instruirii trebuie să aibă atât un

caracter prescriptiv în sensul că „ enunţă reguli privind modul cel mai
eficient de realizare a unui anumit nivel de cunoştinţe sau de
priceperi„ , cât şi unul normativ ea fiind cea care „ fixează criterii şi
proclamă condiţiile necesare pentru realizarea lor”. Astfel în
„Procesul” el afirmă: „oricărui copil la orice stadiu de dezvoltare i se
poate preda cu succes orice obiect de învăţămînt într-o formă
intelectuală adecvată.”

Luând în considerare teoriile prezentate, E. Hilgard şi G. Bower

consideră: „ Cu cât deţinem o cunoaştere fundamentală mai solidă
asupra proceselor învăţării, cu atât mai eficiente vor fi aplicaţiile
tehnologice în instrucţie şi educaţie, în general.”

7
Învățarea. Teorii ale învățării

3. TEORII CLASICE ALE ÎNVĂŢĂRII

Luând în considerare termenul de „teorie” E. Hilgard şi G.

Bower consideră: „ Psihologii cu preferinţe manifeste pentru sisteme
consideră ca esenţială existenţa unei teorii a învăţării, deoarece
majoritatea comportamentelor omeneşti nu sunt altceva decât rezultate
ale învăţării.

3.1. Teoria condiţionării clasice:

Se întemeiază pe tezele reflexologiei elaborate de I. P. Pavlov:

prin asocierea repetată a stimulului condiţionat cu cel necondiţionat se
ajunge la învăţarea unei reacţii condiţionate la stimulii care, în faza
iniţială, erau relativ neutri. Experimente asemănătoare a realizat
psihologul american J. B. Watson. Învăţarea este posibilă numai în
măsura în care se repetă asocierea dintre cei doi stimuli până în
momentul în care subiectul va dobândi un răspuns automatizat. De
exemplu profesorul poate obţine cu ajutorul condiţionării clasice
metamorfozarea unor răspunsuri emoţionale; elevii concentraţi asupra
performanţei sunt de obicei dominaţi de frică şi teama de eşec dar
utilizând condiţionarea clasică ei pot fi ajutaţi să înveţe răspunsuri
pozitive faţă de astfel de situaţii. Întemeietorii acestei teorii au
efectuat experimente pe animale; în cazul oamenilor reacţiile pot fi
diferite şi contradictorii. De exemplu, gesturile profesorului pot fi
semnale condiţionate ca să le atragă elevilor atenţia asupra ceea ce
urmează să recepţioneze: „Se poate chiar ca ceea ce se numeşte –
concentrarea atenţiei- către ceva să fie constituită din asemenea
răspunsuri anticipatorii învăţate.” ( R. Gagne, 1975).

3.2. Teoria întăririi operante ( a condiţionării instrumentale,

condiţionării operante):

Această teorie este creaţia psihologului american Edward

Thorndike care s-a întrebat ce se întâmplă după ce asocierea dintre

8
Învățarea. Teorii ale învățării

stimul şi reacţie s-a produs. Astfel a descoperit că se produce o

întărire: efect sau succes. El a formulat legea efectului. A. Woolfolk
considera: „ Orice act care produce un efect de satisfacţie într-o
situaţie dată tinde să se repete în altă situaţie.” Când conexiunea este
urmată de satisfacţie forţa ei creşte –legea efectului pozitiv- iar când
este urmată de insucces, insatisfacţie –legea efectului negativ-. E.
Thorndike afirmă: „ o satisfacţie fiind definită ca o stare de lucruri
pentru care individul nu face nimic să o evite, adesea făcând în aşa fel
încât s-o obţină şi s-o păstreze, pe când o insatisfacţie este acea stare
de lucruri pe care individul o evită sau o schimbă.” E. Thorndike mai
este recunoscut şi ca reprezentant al conexionismului ( S-R). E.
Hilgard şi G. Bower afirmă cu privire la Thorndike: „ Nici o teorie
asupra învăţării nu-şi poate permite să ignore moştenirea pe care ne-a
lăsat-o Thorndike.” Efectuând alte experimente același Thorndike a
formulat teoria „ condiţionării operante sau instrumentale”: într-o
boxă special amenajată pisica poate ajunge la hrană doar dacă
manevrează o pedală. Se ajunge astfel la concluzia că o mare parte din
tipurile de învăţare umană reclamă acţiuni deliberate din partea celui
care învăţă. A. Woorfolk afirma:” condiţionarea operantă este
procesul învăţării comportamentale care implică asemenea acţiuni
deliberate.”

3.3. Teoria învăţării intuitive (teoria insight-ului):

A apărut în secolul nostru ca o reacţie împotriva tendinţelor

asociaţionist-behavioriste asupra învăţării, îndeseobi faţă de teoria lui
Thorndike. A fost formulată de trei mari psihologi: Wolfang Kohler,
Max Wertheimer şi Kurt Koffka şi are la bază „teoria gestaltului”.
Conform acesteia, fenomenele psihice nu sunt derivate din părţi mai
mici ci trebuie considerate ca întreguri structurale care s-ar derula în
mod brusc şi automat. Pornind de la această premiză apare teoria
intuiţiei ( insight-ului): învăţarea constă în restructurarea bruscă a
câmpului de experienţe descoperind astfel răspunsul la o situaţie
problemă. Intuiţia având sensul de iluminare intelectuală care se
produce în mod brusc. R. Gagne considera că această teorie apare
atunci când: „ învăţăm prin rezolvarea de probleme”.

9
Învățarea. Teorii ale învățării

3.4. Teoria imitaţiei ( învăţarea prin imitaţie sau învăţarea prin

observarea altora):

Această teorie face parte din teoria învăţării sociale, concept

introdus de N. E. Miller şi J. Dollard prin lucrarea: „Învăţarea socială
şi imitaţia”. Se are în vedere premiza că în societate apare imitaţia,
adică o persoană preia gesturile, mişcările unei persoane,
comportamentul acesteia, învăţând noi modalităţi de autodefinire.
Învăţarea unui comportament prin imitaţie depinde de personalitatea
modelului, de prestigiul său, de personalitatea celui care imită şi de
interacţiunea dintre cei doi poli. În 1963, A. Bandura a studiat mai
profund teoria imitaţiei şi o denumeşte „ învăţare mecanică”. Astfel
prin observarea subiectului model se pot observa trei tipuri de
comportament: dobândirea unor reacţii noi, reacţii inhibatorii
existente se pot diminua sau accentua, reacţiile deja dobândite pot fi
consolidate.

10
Învățarea. Teorii ale învățării

BIBLIOGRAFIE

1. Ioan Nicola, TRATAT DE

PEDAGOGIE ŞCOLARĂ, Editura
Aramis, 2003;
2. Andrei Cosmovici, Luminiţa Iacob,
PSIHOLOGIE ŞCOLARĂ, Editura
Polirom, 2005.

11