Coordonator:

Prof. Stefan Ioan Hoza

Propunator:
Frunza Laura-Ana

1
 An scolar 2009-2010

 Justificarea temei......................................................................pag. 3
 Pasoptismul..............................................................................pag. 4
 Pasoptistii si ideea unitatii nationale.....................................pag. 6
 Istoria Militans.........................................................................pag. 8
 Dacia literara.............................................................................pag. 10
 Pasoptistii si literatura.............................................................pag. 14
 Poezia pasoptista.......................................................................pag. 18
 Proza in perioada pasoptista.....................................................pag. 20
 Reprezentantii pasoptisti..........................................................pag. 22
 Vasile Alecsandri.......................................................................pag. 23
 Alecu Russo................................................................................pag. 25
 Costache Negruzzi......................................................................pag. 28
 Grigore Alexandrescu.................................................................pag. 31
 Ion Heliade Radulescu................................................................pag. 32
 Nicolae Balcescu..........................................................................pag. 34
 Andrei Muresanu........................................................................pag. 37
 Concluzie.....................................................................................pag. 40
 Bibliografie..................................................................................pag. 41

2
 “Istoria noastra are destule fapte eroice,
frumoasele noastre tari sunt destul de mari,
obiceiurile noastre, destul de pitoresti si de
poetice, pentru ca sa putem gasi si la noi
sujeturi de scris, fara ca sa avem pentru
aceasta trebuinta sa ne imprumutam de la alte
natii.”

3
 Termenul pasoptism care desemneaza o perioada importanta din istoria
literaturii romane este provenit de la denumirea haplologica a anului revolutionar
1848.
In literatura romana “Momentul 1848” reprezinta momentul fundamentarii
literaturii nationale prin orientarea oferita de revista “Dacia literara” care a lansat
un current si a format generatia cunoscuta sub numele: “generatia scriitorilor
pasoptisti”
Perioada premergatoare revolutiei de la 1848 a insemnat inceputul poeziei
noastre romantice
Epoca pasoptista inseamna, inainte de toate, epoca inceputului literaturii
noastre moderne si romantice; prin opera scriitorilor afirmati dupa 1830, se
instaureaza un nou climat literar si o noua stare de spirit. Cultura trecutului – o
cultura predominant feudala, intarziata in raport cu restul Europei – va fi pusa in
discutie din perspectiva modernizarii, adica din cea a acordului cu evolutia
literaturii europene. Punerea de acord se manifesta si in faptul ca intreaba
literatura pasoptista va fi creata in spiritul esteticii romantice, adica in spiritul
curentului literar dominant in Europa acelor ani.
4
 Ca prima generatie romantica si prima generatie a literaturii noastre
moderne, scriitotii pasoptisti au creat – din multe puncte de vedere – o literatura
substantial noua fata de epocile anterioare: de aceea, ei au jucat rolul unor
novatori, chiar rolul unor pionieri in variate zone ale literaturii.

Cronologie:
Aceasta epoca inteleasa in sens larg se poate diviza in trei perioade:
Prepasoptismul (1830 -1840)
Pasoptismul (1840 -1860)
Postpasoptismul (1860 – 1870)

Pasoptismul nu trebuie inteles doar ca o perioada literara, ci mult mai larg

ca o perioada de avant cultural in care cultura romaneasca se deschide catre
valorile occidentale. Aceasta revolutie culturala nu ar fi fost insa posibila fara
niste transformari cum ar fi:
1863 Al. Ioan Cuza da o lege prin care invatamantul primar devine
5ratuity si obligatoriu
1860 Apare prima universitate romaneasca, universitatea de la Iasi
1864 Apare universitatea Bucuresti
1816 Prima reprezentatie de teatru la Iasi
1829 Apar primele ziare romanesti:
Tara Romaneasca Curierul romanesc, cu suplimentul Curier de ambe
sexe
Moldova Albina romaneasca cu suplimentul Alauta romaneasca
Transilvania Gazeta de Transilvania cu suplimentul Foaie pentru
minte, inima si literatura
Adevarata revolutie apare nu insa cu ziarele ci cu aparitia primelor reviste
literare:
1840 Dacia literara
1844 Propasirea
1855 Romania literara

Pasoptismul este o perioada importanta pentru literatura romana si datorita

faptului ca acum sunt puse bazele primelor specii literare cum ar fi : meditatia,
elegia, pastelul, balada, poemul filozofic, satira, epistola, fabula, idila si egloga.
Din punct de vedere cronologic, epoca pasoptista dureaza, prin urmare,
aproximativ intre 1830-1860; aceasta nu inseamna ca opere in spirit pasoptist nu
ar fi existat si inainte de 1830, dupa cum si dupa 1860. O generatie de scriitori
5
afirmati dupa Revolutia de la 1848, scriitori care aduc unele elemente noi,
continuand – in liniile ei fundamentale- directiile literaturii pasoptiste, apartine
epocii numite “postpasoptiste”. In general, exista o continuitate de stil si de spirit
intre opera scriitorilor pasoptisti si a celor postpasoptisti: dupa cum arata si
numele dat de istoria literara, ceea ce ii apropie este mai important decat ceea ce
ii desparte.
In jurul anului 1848 romantismul este un curent la moda in toata Europa,
astfel incat el ajunge si in tarile romane sub o forma moderata insa, fiind mai ales
un curent cultural, impregnat de idei iluministe. Reprezentantii romantismului de
acum dau operei lor un pronuntat caracter militant ei fiind deopotriva scriitori si
revolutionari.

Reprezentanti
Vasile Alecsandrii, Grigore Alexandrescu, Alecu Russo, Costache Negruzzi,
Ion Heliade Radulescu, V. Carlova, D. Bolintineanu, Nicolae Balcescu.

Pasoptistii si ideea unitatii nationale

Scriind despre mersul revolutiei in istoria Romanilor, Nicolae Balcescu

definea viiorul patriei, deci definitivarea miscarii de la 1848, in termeni extrem de
moderni: “In zadar veti ingenunchia si va veti ruga pe la portile imparatilor, pe la
usile ministrilor lor. Ei nu va vor da nimic, caci nici vor, nici pot. Fiti gata, dar, a
o lua voi, fiindca imparatii, domnii si boierii pamantului nu dau fara numai aceea
ce le zmulg popoarele...Ziua izbandirii, ziua dreptatii se apropie, in care se vor
ridica popoarele ca sa mature ramasita tiranilor de pe fata pamantului”.
Randurile sunt scrise in exil, la Paris, in 16 septembrie 1850, dar contin ceva
mai mult decat esenta ideologiei burgheze, pe aunci revolutionara: Aceste cuvinte
au ceva din spiritul Manifestului comunist.
Cateva principii ferme au format axa gandirii istorice pasoptiste; printre
acestea ideea ca romanii nu pot sa castige nimic decat prin forta si organizarea
6
lor proprie; numai asa a fost posibila viziunea unei patrii libere si unitare a
Romanilor. Ideea de unitate nationala, desi nu figureaza in mod expres printre
paragrafele Proclamatiei de la Islaz, este un lait-motiv al ideologiei pasoptiste.
Articolele din Poporul suveran semnate de principalii colaboratori ai ziarului,
poeziile publicate de Bolintineanu in “Albumul Pelerinilor Romani de la Paris”
(1851), Manifestele Comitetului revolutionar emigrat in Franta (condus de N.
Balcescu, C.A. Rosetti si N. Golescu), corespondenta emigrantilor, toate aceste
documente istorice atesta ideea unitatii nationale.
Un asemenea manifest, ca cel din 1 iulie 1851, tiparit la Paris, se incheie cu
urarea “Traiasca Romania libera, una si nedespartita!”. Dar cea mai elocventa
ilustrare a acestei viziuni ne-o da Nicolae Balcescu prin “Istoria Romanilor subt
Mihai Voda Viteazul”. Comitetele incep sa se numeasca “revolutionare si
nationale”.
Dar pasoptistii n-au conceput o teorie revolutionara, n-au lasat lucrari
speciale de ideologie romantica ci doar au pregatit prin litaratura si istorie
raspandirea ideilor nationale. Aceste idei ale pasoptistilor, oameni de baricade
dar si oameni de carte, au favorizat dezrobirea nationala a romanilor si
formarea unei organizari democratice a statelor romanesti.
Genurile si telurile cultivate de pasoptisti erau numai cele adecvate
propagandei ideologice: genul dramatic punea in contact direct pe scriitori cu
poporul; poezia lirica dadea glas entuziasmului tineresc al generatiei; istoria
constituia un exemplu de lupta si de afirmae a unitatii nationale. Dar gandind
unitatea nationala in termeni noi, pasoptistii reformau istoria. In locul istoriei
regilor si a razboaielor puneu istoria popoarelor si a dezvoltarii claselor sociale.
In litaratura si arta, aceste idei se traduceau printr-o noua estetica.
Pasoptistii romani, romantici prin tot ce au dat ca opera literara, dupa cum
am vazut, au inteles istoria ca o frenetizare, ca o mitilogizare eroica a unor
idealuri. Apelul la folclor, stimularea unei literaturi originale, descoperirea
originalitatii in toate planurile (pe plan politic, istoric, social, artistic, lingvistic),
intr-un cuvant crearea unei “constiinte nationale”, ai fost castigurile si in acelasi
timp coordonatele pe care s-a dezvoltat o alta lume la noi. Fara sa fie romantici
metafizici ca unii din poetii germani, si nici clasicizanti, ca cei francezi,
pasoptistii romani gandeau in viitor bazandu-se si pe traditiile romanesti. Ei
descopereau nu numai “istoria” ca stiinta moderna a natiunii, ci si istoria ca
fiinta a unui trecut pe care se sprijina prezentul si viitorul. Unitatea romanilor,
propagata prin scrieri literare si istorice, etse argumentata in 1848 si mai ales
dupa inabusirea revolutiei, prin articole si manifeste, intr-un cuvant prin cele
mai moderne instrumente de lupta ideologica. Un elocvent exemplu e manifestul
7
redactat de C.A. Rosetti la 1 iulie 1851: “Libertatea de la 1848 fu rastignita si ea
fiindca nu sustinsem cu toata puterea cuvenita, fiindca noi ca si toata lumea eram
nepregatiti atunci si populii si guvernele lor nu stiau ca nu trebuie sa lase arma
din mana pe cat va mai fi pe pamant un singur tron, o singura lege nedreapta.
Aceascta o invatam in acesti ani de durere si crucieri, si acum armarea si unirea
cea mai deplina a tuturor populilor se pregateste neincetat. Credinta dar, inima
si rabdare, iata tot ce va cerem, in numele suferintelor noastre, in numele
libertatii si a Romaniei intregi”.
Aceste repere istorice ne ajuta sa intelegem de ce Balcescu ii scria lui
Alecsandri la moartea Elenei Negri “Iubita noastra este Romania”.

Istoria Militans

In poezia populara literatorii revolutionari de la 1848 vedeau o oglinda a

vietii sociale si nationale. Poeziile populare sunt considerate, “comori nepretuite”
care definesc specificul noastru national” “Intr-o epoca ca aceasta, unde tarile
noastra au a se lupta cu dusmani puternici care cerc a intuneca nu numai
drepturile politice, dar si chiar nationalitatea romanilor, poezia populara ne va fi
de mare ajutir spre apararea acesteia”. Specificul nostru national e definit astfel
prin limba, traditii, obiceiuri, prin cantece si “giocuri”, scrie undeva Alecsandri.
In rezumat, ideile lor despre folclor sunt idei politice, poezia populara, in
conceptie pasoptista vine sa consolideze o stare de spirit, sa fundamenteze artistic
existenta unei constiinte nationale.
Poetii ce se inspirau din folclor sau din istorie nu promovau o ideologie
literara aparte sau o conceptie singulara in epoca. Ca si ceilalti pasoptisti, ca
istoricii de exemplu, ei concepeau o arta militanta, punandu-si opera in slujba
8
societatii si natiunii. Intregii lor activitati, vietii si operei lor li se potriveste
calificativul de “poeti cetateni”.
Pe plan politic si social, poetii pasoptisti au simpatizt.at, fara sa ajunga la
radicalismul lui N. Balcescu, miscarea de emancipare a claselor asuprite. In multe
privinte, opiniile despte moderatia ideologica a unora dintre acestia ca Heliade
sau Alecsandri ar trebui revizuite. Poezia lui Alecsandri, dedicata dezrobirii
tiganilor, e un strigat sincer si spontan, o dovada de umanism. In 1881, in
scrisoarea adresata lui Ion Ghica, intitulata “Painea amara a exilului”, poetul
realiza o satira la adresa demagogiei liberale, saira in care se intalnea pe aceleasi
poziii cu Eminescu si Caragiale. Frumoasa sa naratiune, conceputa ca o episola
catre acelasi Ion Ghica, Vasile Porojan, e pornita dintr-o adeziune sincera pentru
emanciparea robilor.
Trebuie sa subliniem caracterul de manifest al poeziei pasoptiste. Poetii au
fost in vremea lor spirite active si combative. Putem spune, parafrazand pe
Maiorescu si extinzand paraafraza, ca toate ritmurile istoriei au vibrat in acesti
poeti totali.
Cuvantul “pasoptism” a devenit aproape sinonim cu romanismul politic
romanesc, a devenit egal cu o zona istorica determinata de o ideologie, o estetica,
o filozofie anume. Eminescu omagia pe scriitorii revolutiei de la 1848 ca pe niste
firi vizionare, care credeau nu numai in scrisul lor, dar care credeau si in visele
lor. Ne uimeste azi numarul impresionant de scriitori pe baricade la 1848. Autori
de articole sau poeme, de studii sau de nuvele, scriitorii pasoptisti erau umar la
umar cu strada. Apelul contemporan la romantism actualizat pe plan istoric si
politic, gaseste in pasoptism un punct de sprijin.
Epoca pasoptista, epoca de mare avant revolutionar dar si de mari creatii
literare si artistice, a fost determinata pe plan social si politic de ridicarea noii
clase sociale, revolutionara pe atunci, burghezia. Curentul dominant in literatura
noastra pasoptista a fost, in mod evident, romantismul. In realitate, in opera
marilor romantici romani (Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, Vasile Alecsandri)
intalnim insa si multe elemente clasiciste. O recenta lucrare prezinta clasicismul
romanesc ca o coordonata permanenta a literaturii romane. O alta cercetare
considera poezia de inspiratie istorica a ruinelor ca un element preromantic.
Epoca incepe, pe un plan cultural, cu o puternica influenta occidentala. Asistam la
o invazie de traduceri si la fixarea unei mode occidentale in tot ce se face la noi.
Revista “Dacia literara” a supus, cu fermitate, unei critici pertinente aspectele
daunatoare ale acestor influente. “Meritul ei nu e de a fi denuntat niste erori, ci
mai ales acela de a fi promovat o indrumare pozitiva, de a fi indicat cu claritate
temelia pe care se poate inalta o cultura autentica.”
9
 Am socotit necesar sa urmarim si inspiratia istorica in poezia romaneasca
din perioada preromantica (Vasile Cirlova, Gh. Asachi), trecand la marii poeti
pasoptisti (D. Bolintineanu, Cezar Bolliac, C. Negruzzi, Vasile Alecsandri) si la
marii oameni de cultura dar si cu o activitate poetica.
Opera acestor creatori n-ar fi fost posibila fara programul “Daciei literare”,
deci fara ideile Revolutiei de la 1848, idei care au animat o generatie unita de
mari creatori, care, asa cum spunea Eminescu, “credeau in scrisul lor”. Animati
de ideile revolutiei, Kogalniceanu si Balcescu publica, dupa cum am vazut,
cronici si documente care vor deveni izvor “concret” de inspiratie si documentare
literara. Raspandirea si circulatia operelor cu tematica istorica se explica prin
faptul ca epoca insasi era frenetizata de sentimentul trecutului eroic, de mandria
nationala.
Poezia de inspiratie istorica se realiza paralel cu poezia de inspiratie
populara, pornita tot din programul “Daciei literare”
Numai asa se poate explica elogiul superlativ al lui Eminescu din “Epigonii”
adresat scriitorilor pasoptisti.
Dar ideile pasoptiste n-au ramas inchise in epoca; ele au continuat sa
fecundeze si epoca urmatoare; cand o alta generatie, a marilor clasici, ducea mai
departe sentimentul trecutului si inspiratia istorica: Hasdeu in drama “Razvan si
Vidra” sau in “Ion Voda cel cumplit” in care ia drept model opera capitala a lui
Nicolae Balcescu (“Romanii subt Mihai Voievod Viteazul”), Odobescu in
nuvelele istorice sau chiar in cateva poeme, Eminescu in “Scrisoarea aIII-a” si in
cateva postume (“Memento mori”, de exemplu).

10
 Revista “Dacia literara” apare la Iasi, in anul 1840, sub directia lui Mihail
Kogalniceanu, si va fi interzisa chiar dupa primul numar, caci, prin chiar numele
ei, revista se adresa romanilor din toate cele
trei tari intr-un moment politic dificil, in
care unirea nu era inca posibila. Autorul isi
expune aceasta intentie in mod lamurit si
plastic, afirmand ca revista va fi un
repertoriu general a literaturii romanesti,
in care, ca intr-o oglinda, se vor vede
scriitorii moldoveni, munteni, ardeleni,
banateni, bucovineni, fiestecare cu ideile
sale, cu limba sa, cu chipul sau.
Aceasta deschidere catre toti romanii
reprezinta primul pas catre cladirea unei
literaturi si a unei limbi unitare. In spiritul
acestei
recomandari se
va dezvolta
literatura
noastra preromantica (momentul pasoptist) si
romantica (Eminescu), pana aproape de inceputul
secolului nostru; semanatorismul si poporanismul
vin pe aceeasi directie.
Programul estetic din Introductia lui Mihail
Kogalniceanu se intemeiaza, asadar, pe idei care
vizeaza formarea unei literaturi nationale.
Kogalniceanu porneste de la o observatie simpla: in
cultura romana domina traducerile din literaturi
straine. El recunoaste ca este nevoie si de modele,
dar traductiile nu fac o literatura, ci pot fi
primejdioase pentru ca ucid duhul national; de aceea trebuie cautate subiecte in
spatiul romanesc. Astfel, el recomanda ca scriitorii sa fructifice episoadele eroice
din istoria noastra, sa transfigureze artistic frumusetile naturii si sa prelucreze
folclorul autohton. Acestea sunt si principalele teme romantice, dar, in cazul
literaturii romane, ele constituie fundamentul unei literaturi originale. Implicati in
revolutiile democratice de la 1848, majoritatea scriitorilor din aceasta perioada
manifesta interes pentru ideile lui Kogalniceanu, contribuind decisiv la cladirea
unei literaturi moderne.
11
Totodata, Kogalniceanu pune pentru prima oara problema unei critici obiective, in
acest sens el vorbind despre o interpretare directa a scriiturii (a se critica cartea,
iara nu autorul) si despre o critica facuta fara ura si partinire. Aceasta va duce
implicit la constituirea unui sistem de valori.

Si rubricile revistei, anuntate in acest program, sunt de interes.

Kogalniceanu concepe publicatia in patru parti: in prima vor fi publicate
compuneri originale a conlucratorilor foaiei; a doua parte va cuprinde scrieri
publicate in alte ziare romanesti; partea a treia va fi dedicata criticii literare, iar in
incheiere vor fi prezentate informatii culturale diverse si tot ce poate fi vrednic de
insemnat pentru publicul roman. Introductia lui Kogalniceanu a contribuit la
crearea curentului national si a deschis drumul literaturii moderne.

Programul Daciei litarare:

În primul număr al revistei, sub titlul „Introducţie”, M. Kogălniceanu,

întemeietorul revistei, publică un articol – program care sintetizează în patru
puncte idealurile literare ale scriitorilor paşoptişti:

1. Combaterea imitaţiei scriitorilor străini şi a traducerilor mediocre: îngrijorat

de sărăcia literaturii române, ale cărei opere se puteau număra pe degete, Ion
Heliade – Rădulescu lansase un apel încurajator către tinerii scriitori:
„Scrieţi, băieţi, orice, numai scrieţi!” Interpretînd îndemnul din punct de
vedere cantitativ, multe publicaţii ale epocii au încurajat o literatură
mediocră, adesea imitată după creaţii siropoase occidentale, pervertind
gustul public. M. Kogălniceanu avertizează asupra pericolului unei astfel de
literaturi, care elimină criteriul estetic;
2. Crearea unei literaturi de specific naţional: în loc să imite pe scriitorii
străini, românii ar putea făuri o literatură autohtonă, inspirată din istorie,
natură şi folclor. Preluată din estetica romantică europeană, această triplă
recomandare se va regăsi în operele paşoptiştilor:
12
 o Folclorul va face obiectul preocupărilor teoretice, dar va deveni şi
sursă importantă de inspiraţie. Alecu Russo, în studiul „Poezia
poporală”, defineşte folclorul ca pe o oglindă realistă a vieţii
poporului şi ca pe un izvor nesecat de inspiraţie pentru literatura cultă.
El îl va ajuta pe Alecsandri să alcătuiască prima culegere de „Poezii
poporale ale românilor” (1852), urmată de „Balade (Cîntice
bătrîneşti)”. Multe dintre poeziile volumului „Doine şi lăcrimioare”,
de V. Alecsandri sunt în metru popular. Gh. Asachi valorifică
mitologia populară într-o suită de balade şi legende. Expresia cea mai
profundă à inspiraţiei folclorice se regăseşte însă în capodopera
„Zburătorul”, de Ion Heliade-Radulescu;;
o Natura va face obiectul unor ample relatări de călătorie, ca O
primblare la munţi sau Balta Albă, de Vasile Alecsandri, „Memorial
de călătorie”, de Grigore Alexandrescu ş. A. Elogiul frumuseţilor
patriei apare de asemenea în volumul „Pasteluri”, de V. Alecsandri;
o Istoria este privită ca model pentru contemporani, fie pentru a exprima
idealul de eliberare şi unitate naţională, fie pentru a ilustra satiric
realităţile sociale. „Alexandru Lăpuşneanul”, de C. Negruzzi, face
parte dintr-un întreg ciclu de „Fragmente istorice” în proză, în timp ce
Alecsandri creează ample poeme eroice, ca „Dan, căpitan de plai”,
„Dumbrava Roşie” sau drame istorice ca „Despot-vodă”. Foarte
gustate în epocă sunt fiziologiile (echivalente în proză ale satirei sau
ale fabulei), cum ar fi „Cuconiţa Drăgana”, de Ion Heliade-Radulescu
sau „Fiziologia provinţialului”, de Costache Negruzzi;
3. Lupta pentru unitatea limbii: „Ţălul nostru este realizaţia dorinţei ca românii
să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi”. Eforturile Şcolii Ardelene
de unificare a limbii sunt continuate de paşoptişti, care încearcă să
formuleze normele limbii literare, respingînd exagerările latiniste şi pledînd
pentru introducerea alfabetului latin. Alecu Russo, într-o serie de
„Cugetări” publicate în „România literară” respinge curentele latiniste care
prin sistemele lingvistice propuse înstrăinează moştenirea naţională. Ion
Heliade-Radulescu scrie „Gramatica românească”, în care combate scrierea
etimologică şi are păreri juste despre îmbogăţirea limbii cu neologisme;
4. Dezvoltarea spiritului critic: sperînd ca prin impunerea acestor reguli să
creeze un sistem de valori pentru publicul român, M. Kogălniceanu
introduce şi conceptul de critică obiectivă, subliniind că analiza critică se va
face numai asupra operei: „Critica noastră va fi nepărtinitoare. Vom critica
cartea, iar nu persoana.”
13
 “Dacia literara” dispare dupa foarte putin timp, dar programul expus in
“Introductie” a avut o semnificatie ca trece de cele cateva numere ale
revistei, inaugurand o noua baza a literaturii romane. Operele care vor
aparea in deceniul urmator (1840-1850) vor purta marca unei originalitati
mai evidente si a unei orientari mai nete vatre realitatile nationale; in acest
deceniu vor fi scrise multe dintre prozele lui C.Negruzzi, principalele poezii
ale lui Gr. Alexandrescu sau C. Boliac, va fi descoperit folclorul prin prima
culegere a lui Alecsandei, vor aparea scrieri ale istoricilor N. Balcescu si M.
Kogalniceanu.
Se poate spune ca principalele reviste de cultura ale perioadei vor fi tot
atatea “reeditari” ale “Daciei literare”: acelasi M. Kogalniceanu scoate
efemera, dar foarte importanta publicatie “Propasirea” (1844), iar, dupa
revvolutie, programul “Daciei literare” va capata o noua intrupare, mai
consistenta, in revista lui V. Alecsandri, “Romania literara” (1855).

Pasoptistii si literatura

Prima jumatate a secolului XIX aseaza intreaga societate romaneasca intr-

uncurent modernist, un curent al innoirilor, in toate domeniile. In urma Pacii de la
Adrianopol(1829) Tara Romaneasca si Moldova au intrat in circuitul economic
european, putand sa ia contact mai bine cu toate transformarile din lumea
apuseana. Se va produce acum o adevarata efervescenta culturala in Tarile
Romane. Se dezvolta invatamantul in Moldova datorita activitatii lui Ghe. Lazar
si Ion Heliade-Radulescu.
14
 In 1860 se infiinteaza Universitatea din Iasi, in 1864 in Bucuresti, de catre
Dimitrie Bolintineanu. Se dezvolta teatrul datorita activitatii lui Ghe. Asachi in
Moldova si lui I. Heliade-Radulescu in Tara Romaneasca. Primul spectacol are
loc in inlimba romana la Iasi, in 1816, iar la Bucuresti in 1819. Cu prilejul
spectacolului de la Bucuresti, Iancu Vacarescu a scris un Prolog in care sintetiza
conceptia pasoptistilor despre teatru: “V-am dat teatrul/ Vi-l paziti ca pe-un lacas
de muze/ Cu el curand veti fi vestiti/ Prin vesti departe duse/ In el naravuri
indreptati/ Dati ascutimi la minte/ Podoabe limbii voastre dati/ Cu romanesti
cuvinte.” In anul 1840, la conducerea Teatrului National din Iasi au venit Vasile
Alecsandri, Costache Negruzzi si Mihail Kogalniceanu, care au pus bazele
repertoriului dramatic original romanesc.
De asemenea, se dezvolta presa in Moldova sub conducerea lui Ghe.
Asachi. Se afirma “Albina Romaneasca” si suplimentul sau, “Alauta Romanasca”.
In Tara Romaneasca, sub conducerea lui I. H.-Radulescu se afirma “Curierul
National” cu suplimentul “Curierul de ambe sexe”. In Transilvania, sub
conducerea lui Ghe. Asachi, apare “Gazeta de Transilvania” si suplimentul “Foaie
pentru minte, inima si literatura”.
Acest curent innoitor a cuprins si literatura. In anul 1830 I. H.-Radulescu a
tradus in limba romana “Meditatiile poetice” ale lui Lamartine, act simbolic prin
care se marca trecerea literaturii romane de sub sfera de influenta a literaturii
orientale sub sfera de influenta a literaturii occidentle, in primul rand sub sfera de
influenta a literaturii franceze.
Tot acum se produce un eveniment de mare importanta in evolutia literaturii
romane: 1840-apare la Iasi, sub conducerea lui Mihail Kogalniceanu, revista
“Dacia literara”, cu rol important in orientarea literaturii nationale in epoca, dar
cu rol important si in jalonarea directiilor viitoare de dezvoltare a a literaturii
noastre. Uniii critici chiar au afirmat ca a existat in literatura romana un curent al
“Daciei literare”.

Printre cele mai importante reviste care au preluat ideile se numara “Propasirea”
si “Romania literara”. Revista “Dacia literara” a aparut numai in trei numere,
dintre care primul continea articolul-program numit “Introductie”. Acest articol se
deschide printr-o trecere in revista a tuturor publicatiilor aparute in Tarile
Romane pana in 1848. Articolul sublinia caracterul local al acestor publicatii si
necesitatea aparitiei unei reviste exclusiv literare in care sa se stearga diferentele
locale dintre romani.
O astfel de revista isi propune Mihail Kogalniceanu sa faca din “Dacia
15
literara”: “In ea ca intr-o oglinda se vor vede scriitorii moldoveni, munteni,
ardeleni, banateni, bucovineni, fiestecare cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul
sau.” Astfel, revista a jucat un rol important in realizarea unitatii nationale a
romanilor pe plan cultural. Articolul “Introductie” pune, de asemenea, problema
criticii literare, Kogalniceanu subliniind necesitatea unei critici literare juste,
obiective, capabila sa impuna adevaratele valori literare: “Vom critica cartea, iar
nu persoana.” De asemenea, Mihail Kogalniceanu pune problema traducerilor
literare. El constata ca scriitorii romani din perioada pasoptista realizeaza
numeroase traduceri, dar ca in literatura nationala nu mai aparusera opere de mare
valoare. De aceea el a criticat traducerile, spunand: “Traductiile nu fac literatura.
Ele au devenit la noi o manie primejdioasa pentru ca omoara in noi duhul
national.” In acest context, articolul “Introductie” va incuraja dezvoltarea
literaturii nationale. In conceptia lui Mihail Kogalniceanu, pentru realizarea unei
literaturi romane originale, trebuia ca scriitorii sa se inspire din folclor, istorie
nationala, natura patriei, realitatile sociale prin care opera va capata o culoare
locala.
Kogalniceanu afirma ca: “Istoria noastra are destule fapte eroice, obiceiurile
noastre sunt destul de pitoresti si de poetice, frumoasele noastre tari sunt destul de
mari pentru ca sa gasim si la noi sujeturi de scris fara sa mai avem pentru aceasta
trebuinta sa imprumutam de la alte natii.” Datorita orientarii spre aceste surse de
inspiratie, articolul “Introductie” a fost considerat manifestul romantismului
romanesc.
Literatura “pasoptista” acopera, ca denumire, o realitate in acelasi timp
sociala, culturala si literara. In mod aproape inanim, istoria literara fixeaza
perioada literaturii “pasoptiste” intre finele deceniului al 6-lea (aproximativ
1860). Legata de importante evenimente politico-sociale, aceasta delimitare
cronologica nu are totusi nimic rigid: trebuie doar sa precizam ca debutul
perioadei pasoptiste este legat de iesire Tarilor romane de sub dominatia exclusiv
otomana si de inceputul “europenizarii” economice; iar incheierea perioadei
pasoptiste va fi marcata de realizarea celui mai aprins vis al generatiei, Unirea
Principatelor si de dobandirea libertatilor politice. Dupa aceasta data, adica dupa
1860, frontul pasoptist se destrama, iar unitatea asigurata de idealurile comune
apartine trecutului.
Din punct de vedere literar, limitele perioadei sunt marcate de aparitia
primelor scrieri declarat romantice si de orientarea pro-romantica a sensibilitatii
publicului; astfel,
traducerea – in anul 1830 – a “Meditatiilor” poetului romantic francez A. De
Lamartine de catre I.Heliade Radulescu capata aproape valoare de simbol. La
16
cealalta extremitate a prioadei, anul 1860 aduce afirmarea in cultura noastra a nei
noi generatii, a generatiei “post-pasoptiste”: Odobescu, Hasdeu si N. Filimon
devin cunoscuti in deceniul 1860-1870. Aparitia lui M.Eminescu si impunerea
noii mentalitati generate de “Junimea” si de critica lui Titu Maiorescu pun capat
peioadei pasoptiste si postpasoptiste; odata cu primele poezii eminesciene se
schimba fundamental stilui poetic romanesc, iar maniera pasopista de a scrie
versuri apare caduca.

Romantismul pasoptist

Majoritatea scriitorilor pasoptisti sunt romantici, literatura acestei epoci

prezentand o omogenitate remarcabila si neatinsa de etapele ulterioare.
Romantismul pasoptist este un romantism specific, colorat national, inchinat
idealurilor Revolutiei de la 1848: evenimentele acestui an vor reprezenta punctul
crucial al existentei tuturor scriitorilor de care ne ocupam. Participanti sau
simpatizanti ai revolutiei, scriitorii creeaza o literatura in care idealurile inaintate
ale epocii isi fac simtita din plin prezenta.
Existenta sociala a majoritatii scriitorilor pasoptisti – cel putin a celor din
Principate – se aseamana” fii de mari boieri sau de mici boieri, pasoptistii si-au
facut educatia in Franta, au asimilat ideile culturii franceze a epocii lor; hraniti si
cu ideile social-politice ale Revolutiei franceze, au incercat sa le aplice tarii
noastre, aflate inca intr-o organizare sociala aproape feudala; intrand in conflict
cu propria lor clasa si cu domeniile regulamentare, impuse de o putere straina, au
suferit persecutii, inchisoare sau surghiun au fost impiedicati de cenzura sa-si
exprime direct ideile in scris; dupa infrangerea revolutiei si intrarea trupelor
straine in tara, au fost exilati vreme indelungata sau izolati in interior; in fine,
dupa Pacea de la Paris (1856), s-au intors in tara, si-au reluat activitatea, realizand
Unirea Principatelor si inceputul modernizarii tarii. Aceasta “schema biografica”
este valabila pentru majoritatea scriitorilor pasoptisti: inca o dovada a faptului ca
generatia s-a simtit solidara, angrenata in opera de renastere nationala si actionand
sub imperative comune.
Ca prima generatie romantica si prima generatie a literaturii noastre
moderne, scriitorii pasoptisti au creat – din multe puncte de vedere – o literatura
substantial noua fata de epocile anterioare: de aceea, ei au jucat rolul unor
novatori, chiar rolul unor pionieri in variate zone ale literaturii.
Programele teoretice ale unui curent sau ale unei miscari literare prezinta o
deosebita importanta: ele cristalizeaza tendintele fundamentale si dau coerenta

17
indrumarilor. La fel ca oricare alta miscare, si literatura pasoptista s-a regasit in
anumite luari de pozitie teoretice.
Contstituirea deplina a romantismului pasoptist este marcata de un alt
program teoretic, al carui autor a fost Mihail Kogalniceanu: programul revistei
“Dacica literara”. Aparuta in fruntea primului numar al revistei (1840),
“Introductia” sintetizeaza o noua etapa a pasoptismului, pe care am putea-o numai
“etapa critica”. Remarcand ca traducerile aparute in numar prea mare risca sa fie
daunatoare, Kogalniceanu proclama necesitatea originalitatii, care poate fi
obtinuta prin atasarea de sursele nationale: de trecutul istoric si de folclor.
Romantismul neselectiv de pana atunci trebuia corectat, prin urmare, in sens
national.
In alta ordine de idei, principiul critic isi reclama prezenta: intr-un numar al
revistei, Kogalniceanu insista cu deosebire asupra “obiectivitatii”, precizand ca va
fi criticata “opera si nu persoana”, iar rezultatul nu va putea fi decat o literatura
superioara. In fine, se preconiza inlaturarea provincialismului prin unirea in
paginile aceleiasi publicatii a tuturor scriitorilor romani.
In general, se poate vedea ca programul “Daciei literare” este un program de
inspiratie romantica si nationala; indicarea surselor posibile de inspiratie se
incadreaza catehismului romantic. Dar, prin acest program, romantismul era
pentru prima data adaptat unor noi realitati, iar dezideratul “critic”, mentionat
explicit, izvora din necesitatile strict locale.

18
 Poezia pasoptista

Poezia pasoptista raspunde, in general, directiilor si principiilor formulate de

Mihail Kogalniceanu in articolul “Introductie” din primul numar al revistei
“Dacia literara”, in sensul ca este o poezie sociala, adaptata la momentul istoric si
chiar politic, conforma cu idealurile de libertate si unire ce animau sufletele
romanilor de pretutindeni. Acum se afirma cu putere spiritul national, increderea
in valorile traditionale, populare, in istoria, natura si folclorul romanesc, care
devin acum, alaturi de evenimentele social-politice ale momentului, teme
predilecte ale poetilor.
Ceea ce ii uneste pe scriitorii pasoptisti este militantismul regasit in creatiile
literare, care se constituie in adevarate manifeste pentru implinirea unitatii si
independentii nationale, pentru dreptate sociala.
Se dezvolta astfel o poezie retorica, declamativa, grandilocventa, cu
exprimare directa a ideilor si sentimentelor, intr-un stil avantat; cu un limbaj
adecvat intelegerii de catre marea masa de cititori, in care teme vechi precum
iubirea, destinul, fericirea, moartea etc. Se completeaza cu meditatia asupra
locului omului in istorie, cu motivul constiintei sociale, al luptei, al creatorului-
bard, al ruinelor,al mormintelor, al revolutiei etc.
Satirizarea viciilor oranduirii feudale si evocarea realitatilor sociale
constituie o alta caracteristica a literaturii pasoptiste, scriitorii ironizand cu
severitatea moravurilesocietatii,condamnand cu fermitate abuzurile si nedreptatile
manifestate in epoca.
Se manifesta, in ansamblu, doua tendinte de ordin cultural si literar:
deschiderea spre cultura si literatura lumii, alaturi de revenirea spre valorile
morale si artistice ale spiritualitatii romanesti. Scriitorii devin constienti ca
literatura si cultura romana pot intra in universalitate doar prin valorificarea
specificului nostru national, a surselor tematice si de exprimare pe care le ofera
folclorul si istoria nationale.
Din punct de vedere compozitional, operele scriitorilor pasopstisti impletesc
romantismul cu clasicismul, iluminismul cu preromantismul, de unde a rezultat si
o mare varietate de specii literare: ode, elegii,meditatii, epistole, satire, fabule,
pasteluri, idile,sonete, balade.
Ideea nationala poate fi considerata nucleul tematical poeziei pasoptiste,
nuantata sub forma atasamentului la valorile poporului,ale pamantului si ale
19
traditiilor romanesti (Gh. Asachi, “La patrie”, C.Bolliac, “O dimineata de
Caraiman”, I.Heliade-Radulescu, “Zburatorul”), a elogiului realizarilor poporului
(Gh. Asachi, La introducerea limbii nationale in publica invatatura, C.Bolliac,
“La cea intai corabie romaneasca”), a prezentarii trecutuluica model pentru
prezent (Gr. Alexandrescu, “Umbra lui Mircea”. “La Cozia”, I.Heliade-
Radulescu, “O noapte pe ruinele Targovistei”).
Un loc aparte in valorificarea tematicii istorice il ocupa balada, o impletire
de elemente epice, lirice si dramatice, poate cea mai complexa specie a
amomentului, in care, sintetizand, patetismul cu patriotismul si cu valorilemorale,
poetii devin cantaretiai trecutului glorios ( D.Bolintineanu, “Muma lui Stefan cel
Mare”, Gh. Asachi, “Dochia si Traian”).
Un alt pilon tematic il reprezinta critica societatii contemporane, sub forma
satirei ( Gh. Alexandrescu, “Satira duhului meu”, Gh. Asachi, “Sotie de moda”) si
a fabulei (Gr. Alexandrescu, “Cainele si catelul”, Gh. Asachi,” Musca si carul”,
I.Heliade-Radulescu, “Cumatria cioarei, cand s-a numit privighetoare”).
Iau avant lirica filosofica ( I.Heliade-Radulescu, V”isul”, D.Bolintineanu,
“Scopul omului”), cea religioasa ( I.Heliade Radulescu, “Cantarea diminetii”, Gr.
Alexandrescu, “Candela”) si cea erotica ( Gh. Asachi, “Dorul”, Gr. Alexandrescu,
“Asteptarea”, D.Bolintineanu, “O fata tanara pe patul mortii”).
Se afirma artistul-cetatean, exponent al constiintei colective, asa cum se
observa in poezia “Un rasunet” a lui Andrei Muresanu sau “Anul 1840” a lui Gr.
Alexandrescu.

20
 Proza in perioada pasoptista

Prima parte a perioadei pasoptiste inregistreaza o serie de opere in proza

care insa apar izolate si nu toate semnificative: abia dupa 1840, in deniul 5 si
imediat dupa revolutie, isi scriu operele fundamentale prozatorii de prima
marime: C. Negruzzi, Al. Russo, V. Alecsandri si N. Balcescu. Romantismul
romanesc s-a colorat in acest caz in forme specifice: va predomina romantismul
memoriilor, al bucatilor sentimentale sau ironice, va fi romantismul vag si delicat
al sensibilitatii medii, cu alte cuvinte – va lipsi romantismul total, grav sau
filozofic. In acelasi timp, formulele prozodice novatoare, reformele decise ale
frazei si ale compozitiei pe care romantismul le-a adus pe alte meridiane vor face
in literatura noastra figura izolata: “poemele in proza” ale lui Gh. Asachi, I.
Heliade-Radulescu sau Cezar Boliac (de fapt un soi de meditatii lirice
improvizate) raman aproape neobservate. Numai “Cantarea Romaniei” va avea
mai mare notorietate. Domina, in schimb nuvela si memoriile.
Cea mai frapanta trasatura a prozei in epoca pasoptista este caracterul
memorialistic, lipsa inventiei pure, a fictiunii: aflata la inceput de drum, proza
romaneasca pune, inainte de orice, faptul trait; am putea vorbi chiar de o anumita
pornire – comuna tuturor prozatorilor epocii – de a respinge inventia. Tudor
Vianu spunea ca “primul nostru realism este memorialistic”, dar observatia se
poate extine la proza pasoptista in ansamblul ei. Primele incercari notabile a lui I.
Heliade-radulescu, in deceniul al IV-lea, sunt amintiri (“Dispozitiunile si
incercarile mele de poezie”); capodopera prozei lui C. Negruzzi este constituita de
descrierea unor fapte traite (“Negru pe alb”); insemnarile de calatorie fac o moda
durabila (la V. Alecsandri, D. Bolintineanu, Gr. Alexandrescu); pe detalii
autobiografice se bazeaza multe dintre bucatile in proza a lui V. Alecsandri.
21
 Chiar si capodopera nuvelisticii romanesti din aceasta perioada, “Alexandru
Lapusneanul” de C. Negruzzi, atesta aceeasi trasatura, desi indirect: calitatea
fundamentala a nuvelei ramane concentrarea, dramatismul ei perfect gradat. Cele
patru parti par – asa cum a remarcat G. Calinescu – patru acte ale unei drame, in
care totul se dizolva in replici, in alegerea cuvintelor celor mai potrivite, in
gesturile indispensabile. Aproape ca nu exista descriere sau reltare a autorului in
aceasta capodopera de concizie. Totusi, si aici apare incapacitatea autorului de a
inventa: C. Negruzzi a selectat din cronicile lui Gh. Ureche si Miron Costi cateva
episoade exceptionale prin dramatismul lor si le-a imbinat in cunoscuta nuvela.
Meritul deosebit a lui Negruzzi este tocmai acela de a fi dus la desavarsire unele
virtuti latente existente in scene sau fapte relatate de cei doi cronicari.
A doua trasatura globala a prozei pasoptiste o constituie importanta pe care
continua sa o aiba retorismul, mostenirea oratorica a perioadei clasice si a culturii
din secolele precedente. Proza larga, in care fraza se afla construita pe tiparul
perioadei clasice si in care scriitorul cauta sa provoace efecte retorice, a inflorit
mai cu seama in Muntenia si in Transilvania. In perioada imediat urmatoare
infrangerii revolutiei, a existat o intensa productie de scrieri “mesianice”, unde
nenorocirile prezentului trebuiau sa fie prilej de renastere a sperantelor, iar
apelurile la istoria patriei aveau acelasi sens exemplar.

22
23
 VASILE
ALECSANDRI

Din 1842 datează importanta sa călătorie în munţii Moldovei, în urma căreia

descoperă valoarea artistică a poeziei populare. Vasile Alecsandri (n. 21 iulie
1821, Bacau — d. 22 august 1890, Mircesti, judetul Iasi) a fost un poet,
dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, academician român, membru
fondator al Academiei Romane, creator al teatrului românesc şi a literaturii
dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei şi apoi a României de-a
lungul întregului secol al XIX-lea.
În anul 1834, împreună cu alţi tineri boieri moldoveni, printre care viitorul
domn Al.I. Cuza şi pictorul Ion Negulici, a fost trimis la
studii la Paris, unde şi-a dat bacalaureatul în anul 1835. În
1837 s-a pregătit pentru un bacalaureat în ştiinţe,
urmând cursurile Facultăţii de Inginerie, pe care nu a
terminat-o.
În 1838 apar primele încercări literare în limba
franceză: Zunarilla, Marie, Les brigands, Le petit
rameau, Serata. În anul următor s-a întors în ţară şi a
ocupat un post în administraţie până în 1846. Împreună cu
Costache Negri a făcut o călătorie în Italia, care a
devenit motiv de inspiraţie pentru nuvela romantică
Buchetiera de la Florenţa.

24
 În 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi a luat
conducerea teatrului din Iaşi şi şi-a început activitatea de dramaturg care i-a adus
cele mai constante succese. Opera sa dramatică însumează circa 2000 de pagini,
rămânând cel mai rezistent compartiment al activităţii
sale literare şi va constitui baza solidă pe care se va
dezvolta dramaturgia românească în principalele sale
direcţii tehnice: comedia străină şi drama istorică. În
noiembrie s-a jucat Farmazonul din Hârlău, iar în
februarie 1841, Cinovnicul şi modista, ambele preluate
după piese străine.
Poezii în limba română pe care le va grupa mai târziu în
ciclul Doine şi care sunt foarte strâns legate de modelul
popular din care au luat naştere.
A fost unul dintre fruntaşii mişcării revoluţionare
din Moldova, redactând împreună cu Kogălniceanu şi
C. Negri Dorinţele partidei naţionale din Moldova,
principalul manifest al revoluţionarilor moldoveni.

În 1854 – Apare sub conducerea sa România literară, revistă la care au

colaborat moldovenii C. Negruzzi, M. Kogălniceanu, Al. Russo, dar şi muntenii
Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, Al. Odobescu. În 1859 – Este numit de
domnitorul Al. I. Cuza ministru al afacerilor externe; va fi trimis în Franţa, Anglia
şi Piemont pentru a pleda în scopul recunoaşterii Unirii. Primeşte Premiul
Academiei pentru Literatură în 1881.

In 1890 bolnav de cancer fiind,, se stinge vara, la 22 august, ramanandu-i in

priviri universul casei de la Mircesti. A fost dus la mormant intr-un car tras de
patru boi.

25
 ALECU RUSSO

Alecu Russo (17 martie 1819, Chişinău - 5 februarie 1859) a fost poet,
prozator, eseist, memorialist şi critic literar român (originar din Basarabia),
ideolog al generaţiei de la 1848. Este autorul volumului „Cântarea României”,
tipărit anonim. Fără a revendica vreodată explicit această operă, a furnizat unul
dintre cele mai cunoscute litigii de paternitate literară din istoria literaturii
române.

S-a născut în familia unui boier de viţă veche, dar cu o situaţie socială
relativ modestă. Copilaria şi-a petrecut-o la ţară, în
mijlocul ţăranilor. Pe la 1829 o cumplită epidemie de
holeră i-a secerat familia.Rămas orfan de mamă,
Alecu Russo e trimis de parintele său la studii în
Elveţia. După studiile din Elveţia, îşi continuă studiile la
Institutul lui Francois Naville din satul Vernier de
26
lânga Geneva. Pe băncile institutului scrie primele sale încercari literare.
Majoritatea lucrărilor au fost scrise în limba franceză şi au apărut postum în
traducerea lui Alecsandri

 17 martie 1819 – Se naşte Alecu Russo (numele vechi este Rusul sau
Rusu), fiul lui Iancu Rusu, proprietar de pământuri într-un sat pe valea
Bâcului, în Basarabia, Prodăneştii Vechi.
 1829 – Este trimis de către tatăl său (mama îi murise în acest an în urma
epidemiei de holeră) în Elveţia, la Institutul lui François Naville de la
Vernier, unde învaţă limbile franceză şi germană.
 1836 – Tânărul Russo scrie poemele „La mort d’Alibaud şi Epitaphe
d’Alibaud” în limba franceză. „Louis Alibaud fusese un tânăr care a
întreprins un atentat împotriva regelui Ludovic Filip, dar, nereuşind, a fost
condamnat la moarte. De pe acum, Russo se dovedeşte un revoltat, cu un
deosebit simţ al dreptăţii şi al egalităţii, un liberal în gândire, fiind, mai apoi,
ideologul mişcării revoluţionare de la 1848 din Moldova.
 1839 – Se întoarce în Moldova, probabil la moşia de la Negrişoasa, în
ţinutul Bistriţei, unde tatăl său arendase nişte pământuri. Împreună cu
Alecsandri întreprind o călătorie în ţinuturile Neamţului, intrând în contact
cu frumuseţea folclorului, cu peisajul românesc. Acestea toate, călătorii şi
impresii, vor deveni material etnopsihologic pentru celebra „Piatra Teiului”.
 1840 – Se stabileşte la Iaşi, în urma unor dezacorduri cu familia.
Impresionat de locuri şi de locuitori, Alecu Russo scrie „Iaşii şi locuitorii
lui la 1848” (în franceză).
o Scrie „Studie naţionale”, lucrare apărută postum sub îngrijirea lui V.
Alecsandri.
 1841 – Domnitorul Mihail Sturdza îi încredinţează un post de funcţionar la
Tribunalul districtual de la Piatra Neamţ.
 1845 – Alecu Russo scrie piesele „Băcălia ambiţioasă” şi „Jicnicerul Vadră
sau Provincialul la Teatrul Naţional”.
o La Mânjina, moşia lui C. Negri, face cunoştinţă cu mai mulţi
intelectuali progresişti munteni, printre care şi Nicolae Bălcescu.
 1846 – Se reprezintă la Iaşi „Băcălia ambiţioasă” şi, apoi, „Jicnicerul
Vadră”.
o Apare în „Albina Românească” articolul „Critica criticii”, un studiu
programatic în spiritul Introducţiunii de la „Dacia literară”.

27
 o În urma reprezentării comediei Jicnicerul Vadră, Alecu Russo este
surghiunit la Mănăstirea Soveja; scrie jurnalul „Soveja. Ziarul unui
exilat politic la 1846”, publicat postum de Al. Odobescu.
 1847 – Scrie articolele „Poezia populară” şi „Decebal şi Ştefan cel Mare”,
publicate postum în „Foaia societăţii pentru literatură şi cultură română”
din Bucovina.
o După încercarea lui Negruzzi din
1840, Poezia populară devine o
operă fundamentală de cercetare a
folclorului.
 1848 – Participă la mişcarea
revoluţionară din Moldova alături de V.
Alecsandri; în urma eşecului acesteia,
Russo pribegeşte mai întâi în Ardeal,
pentru ca apoi să se stabilească la Paris.
 1850 – Apare în „România Viitoare”,
revistă politică a românilor exilaţi la
Paris, „Cântarea României” (versiune
franceză): „Dar ceea ce ar ajunge a face
din Russo unul dintre numele mari ale
literaturii noastre e tânguirea intitulată «Cântarea României» ... E o scurtă
ochire asupra trecutului ţării, în toată vitejia şi durerea ce cuprinde, cu
blesteme de profet fanatic împotriva ticăloşilor timpului de faţă şi cu
perspective limpezi deschise asupra viitorului. O simţire tot atât de aleasă
pe cât de puternică, o mare putere de a concretiza în icoane gândurile de
păreri de rău sau de speranţe dau acestei scurte bucăţi o valoare pe care
unii n-au atins-o şi n-o ating, şi nimeni, în curgerea vremurilor, n-a mai
găsit astfel de accente pentru a mângâia şi îmbărbăta maica în suferinţă,
«ţara cea dragă», şi în acelaşi timp, pentru întâia oară se caută în
desfăşurarea venimentelor ce alcătuiesc istoria noastră un rost filosofic“
(Nicolae Iorga).
 1851 – Se întoarce în ţară; publică în „Zimbrul” scrierea „Studie
moldoveană” sub pseudonimul „Terenţie Hora”.
 1855 – După o absenţă mai lungă în publicistică, Alecu Russo publică în
„România literară” a lui Vasile Alecsandri „Cugetări”. Adept al unui
conservatorism literar şi lingvistic, fără a fi potrivnic influenţelor apusene,
înverşunat critic al „restauratorilor“ limbii, al latiniştilor şi al
„ardelenismului“, Alecu Russo vede evoluţia limbii şi a literaturii române cu
28
 o cumpănită gândire, ţinând seama de tradiţie: „Dacă este ca neamul român
să aibă şi el o limbă şi o literatură, spiritul public va părăsi căile pedanţilor
şi se va îndrepta la izvorul adevărat: la tradiţiile şi la obiceiurile
pământului, unde sunt ascunse încă şi formele şi stilul; şi de aş fi poet, aş
culege mitologia română, care-i frumoasă ca şi cea latină şi greacă; de aş
fi istoric, aş străbate prin toate bordeiele să descopăr o amintire sau o
rugină de armă; de aş fi gramatic, aş călători pe toate malurile româneşti
şi aş culege limba“.

Foarte bolnav, plin de datorii, moare sarac la 40 de ani, doar la cateva zile
de la Unirea din 24 ianuarie 1859. Mormantul sau se afla in interiorul bisericii
Barboi din Iasi.

COSTACHE NEGRUZZI

29
 Născut în Trifeştii Vechi (astăzi Hermeziu), din apropiera Prutului, lângă Ia
şi, este fiul lui Dinu Negruzzi, de origine răzăşească, ajuns boiernaş în rang de
paharnic, şi al Sofiei Hermeziu. Şi-a început învăţătura în greaca cu unul din
dascălii greci mai cu renume pe atunci în Iaşi, iar româneşte învăţă singur dintr-o
carte a lui Petru Maior, precum însuşi mărturiseşte într-un articol intitulat Cum
am învăţat româneşte, foarte interesant pentru detaliile pe care le dă asupra
metodelor întrebuinţate de profesorii din acea vreme.
Izbucnind revoluţia din 1821, a fugit în Basarabia cu tatăl său. La Chişinău
face cunoştinţă cu poetul rus Puşkin, care-i deşteaptă gustul pentru literatură şi cu
un emigrant francez de la care ia lecţii de limba şi literatura franceză. Din această
perioadă datează primele sale încercări literare: Zăbavele mele din Basarabia în
anii 1821, 1822.
Dupa moartea tatălui său, intră copist la visterie, începând astfel viaţa politică,
cum făceau toţi fiii de boieri pe atunci.
În acest timp publică câteva traduceri de poezii („Mnemon” de Voltaire,
„Prostia Elenei” de Marmontel), şi câteva nuvele, care făcură mult efect.
Îndemnat de scrierile patrioţilor de peste munţi, studie
istoria şi dădu la lumină Aprodul Purice ca un fel de
protestare indirectă la adresa domnului şi boierilor din
timpul său.
Ales, în 1837, deputat de Iaşi în Obşteasca obişnuită
adunare, instituită de Regulamentul Organic, apoi ca
funcţionar superior, şi ca director al teatrului (alături de
Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri), se arată
pătruns de idei liberale şi doritor de progres. În 1840 este
ales primar al oraşului Iaşi.
Negruzzi nu ia parte la mişcarea din 1848 şi mult
timp rămâne retras din afacerile statului, reintrând numai
mai târziu ca judecător, ca membru în Divanul domnesc (1857) şi apoi, sub
domnia lui Cuza, ca director al departamentului finanţelor, ca deputat şi ca epitrop
la Sf. Spiridon.
Se stinge din viaţă la 24 august 1868, şi este înmormântat în cimitirul
bisericii din Trifeştii Vechi.

30
 1808 – Se naşte la Trifeştii Vechi (Iaşi) Costache Negruzzi, fiul
paharnicului Dinu Negruţ şi al Sofiei Hermeziu. După ce învaţă în casă
limba greacă şi franceză, îşi însuşeşte limba română cu un dascăl de la
Seminarul de la Socola, episod povestit cu mult umor în Cum am învăţat
româneşte. Adevărata românească o învaţă după cărţile populare Floarea
darurilor şi Istoria lui Arghir şi a prea-frumoasei Elene şi după cartea lui
Petru Maior Despre începutul românilor – „Astfel Petru Maior m-a învăţat
româneşte.“
 1821/1822 – Familia părăseşte Iaşii în urma mişcării eteriste, stabilindu-se
la moşia Şărăuţi din ţinutul Hotinului, apoi la Cernăuţi, unde viitorul scriitor
a avut privilegiul de a-l cunoaşte pe Aleksandru Puşkin, exilat aici de
autorităţile ţariste.
 1823 – Familia se întoarce la Iaşi.
 1826 – Moare tatăl scriitorului, Dinu Negruţ.
 1825/1835 – În urma morţii tatălui, ocupă diverse funcţii administrative, de
la aceea de diac la vistierie până la cea de secretar al Adunării Obşteşti.
 1835 – Traduce Triizăci ani sau viaţa unui jucătoriu de cărţi după opera cu
acelaşi titlu a lui Victor Ducange şi M. Dinaux.
 1836 – În Muzeul Naţional (nr. 36, 37) apare Corespondenţa dintre doi
români, unul din Ţara Românească şi altul din Moldova, pe de o parte I.H.
Rădulescu, pe de alta C. Negruzzi, pe teme lingvistice de mare actualitate:
simplificarea alfabetului, introducerea neologismelor, limba română unitară.
 1837 – Traduce, la îndemnul lui Heliade care proiectase acea vestită
Bibliotecă universală, Angelo, tiranul Padovei şi Maria Tudor, drame ale
lui Hugo. Publică poemul Aprodul Purice, sursa de inspiraţie fiind o
legendă din O samă de cuvinte a lui I. Neculce, gândit drept un fragment din
proiectata epopee Ştefaniada.
 1837/1838 – Curierul de ambe sexe al lui Heliade publică nuvela romantică
Zoe, apoi traducerea poemului Şalul negru de Aleksandr Pushkin.
 1839 – Tot în Curierul de ambe sexe publică povestirea anecdotă Au mai
păţit-o şi alţii, în Albina Românească apare Regele
Poloniei şi domnul Moldovei.
 1840 – Apare la Iaşi Dacia literară sub direcţia lui
Kogălniceanu, a lui Alecsandri şi a lui C. Negruzzi.
În chiar numărul 1 al Daciei literare apare nuvela
istorică Alexandru Lăpuşneanul,care este de
asemenea si prima nuvela istorica din literatura
română. G. Călinescu afirmă: „Numele lui C.
31
 Negruzzi este legat de obicei de nuvela istorică «Alexandru Lăpuşneanul»,
care ar fi devenit o scriere celebră ca şi «Hamlet«» dacă literatura română
ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale“. Face parte din
comitetul de direcţie al Teatrului Naţional din Iaşi, alături de Kogălniceanu
şi de Alecsandri. Publică în Albina Românească nuvela Provinţialul,
devenită Fiziologia provinţialului.
 1842 – În Albina Românească apare Păcală şi Tândală sau Morala
moldovenească: „capodopera acestei proze de hilaritate clasică este
«Păcală şi Tândală», deschizând drumul lui Anton Pann şi a lui Ion
Creangă“ (G. Călinescu).
 1844 – În Propăşirea apare prelucrarea Toderică după Federigo a lui
Prosper Merimée, care nemulţumeşte autoritatea domnească; autorul este
exilat, iar revista oprită. Tipăreşte Vânătorul bun, o carte pe tema vânătorii
pe care Odobescu o cunoaşte, devenindu-i model pentru Pseudo-
kinegeticos, operă terminată cu un fragment negruzzian.
 1846 – În Almanahul de învăţătură apare nuvela istorică Sobieski şi
românii.
 1848 – Conservator în gândire, un cumpătat, având relaţii bune cu
domnitorul, Negruzzi nu este printre participanţii la evenimentele
revoluţionare din acest an.
 1849 – La Teatrul Naţional din Iaşi se reprezintă vodevilul Doi ţărani şi
cinci cârlani, devenit Cârlanii.
 1850 – Este numit director al departamentului finanţelor.
 1851 – Publică farsa într-un act Muza de la Burdujeni la sfârşitul căreia
Negruzzi adaugă o notă: „Noi am zis – nu ne mai aducem aminte unde – că
sunt mulţi care schingiuesc şi sfâşie frumoasa noastră limbă şi în loc de
creatori se fac croitori, şi croitori răi. Asta ne-a îndemnat a compune
această mică comedie crezând că facem un bine arătând ridicolul unor
asemine neologişti“.
 1853 – Negruzzi scoate revista Săptămâna.
 1855 – În România literară a lui V. Alecsandri apar Istoria unei plăcinte şi
Ochire retrospectivă.
 1857 – Apare volumul Păcatele tinereţilor, care cuprinde toate scrierile lui
Negruzzi grupate în patru cicluri:
o I. Amintiri din juneţe (Cum am învăţat româneşte, Zoe, O alergare de
cai);
o II. Fragmente istorice (Aprodul Purice, Alexandru Lăpuşneanul,
Sobieski şi românii, Regele Poloniei şi domnul Moldovei);
32
 o III. Neghină şi Pălămidă (Cârlanii, Muza de la Burdujeni);
o IV. Negru pe alb (Scrisori de la un prieten).
 1862 – În revista Din Moldova apar Studii asupra limbii române.
 1866 – La înfiinţarea Societăţii Academice Române este numit membru al
acesteia.
 1868 – C. Negruzzi moare la Iaşi, fiind înmormântat la moşia sa Trifeşti.

GRIGORE ALEXANDRESCU

S-a născut la Târgovişte, în anul 1810, în mahalaua Lemnului, fiind al

patrulea copil al vistiernicului M. Lixandrescu. Rămâne orfan şi sărac, dar de mic
e deştept, cu o memorie extraordinară. Învaţă greaca şi franceza. Ajuns la
Bucuresti, este elev la pensionul Sfântul Sava, fiind coleg cu Ion Ghica. Face
cunoştinţă cu Heliade. Uimeşte pe toţi prin talentul său poetic. Va sta şi acasă la
Heliade, care-i va publica prima poezie „Miezul nopţii”
în „Curierul Românesc”, urmată de elegia Adio la
Târgovişte.
O vreme, a fost ofiţer, dar a demisionat (1837).
Din pricina unor scrieri (Anul 1840 şi „Lebăda şi puii
corbului”) este întemniţat. A ocupat funcţii mărunte. În
1848 e redactor al ziarului „Poporul suveran”. În
ultimii 25 de ani de viaţă a fost marcat de alienare
mintală. A murit sărac la Bucureşti în anul 1885.
A debutat cu poezii publicate în „Curierul Românesc”
condus de Ion Heliade Rădulescu. Poezia sa a fost
influenţată de ideile care au pregătit revoluţia din 1848.

Poetul liric scrie, mai întâi, meditaţii romantice, sub influenţa lui Lamartine.
Tonul este extraordinar de fantastic si umoristic. Cea mai reuşită este Umbra lui
Mircea la Cozia (făcuse o călătorie în Oltenia, cu prietenul Ion Ghica). E ultimul
fabulist autentic din literatura română, lăsându-ne vreo 40 de fabule, în care
33
adevărul e mascat, din cauza cenzurii autorităţilor („Câinele şi căţelul”, „Boul şi
viţelul”, „Dreptatea leului”, „Vulpea liberală” s.a.).

Lui Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat în literatura română ca

specii literare autonome epistola, meditaţia şi satira. A tradus din Lamartine şi
Byron.

Apreciere critică: ,, Alexandrescu este incontenstabil cel mai de seamă

fabulist al nostru...” ( D. Popovici)

ION HELIADE RADULESCU

Ion Heliade-Rădulescu (n. 6 ianuarie 1802, Târgovişte — d. 27 aprilie

1872, Bucureşti) a fost un scriitor, filolog şi om politic român, membru fondator
al „Academiei Române” şi primul său preşedinte, considerat cel mai important
ctitor din cultura română prepaşoptistă.

După obiceiul şi în spiritul vremii, Ion Heliade

Rădulescu învaţă limba greacă, înainte de a învăţa
să citească româneşte din lucrarea Istoria pentru
începutul românilor în „Dachia a lui Petru Maior”
(asemeni lui C. Negruzzi, în Moldova). În 1818, el
devine elevul lui Gh. Lazăr, căruia îi va urma la
conducerea şcolii de la „Sf.Sava”. Este membru
activ al asociaţilor culturale din epocă: „Societatea
Literară” (din 1827), „Societatea Filarmonică”
(din 1833), întemeietor al presei din Ţara
Românească: „Curierul Românesc” (1829) şi
34
„Curierul de ambe sexe” (1837), tipograf, editor, poet, prozator, critic. În 1846,
Heliade propune planul unei „biblioteci universale”, menită sa înzestreze cultura
noastră cu toate capodoperele literare, istorice, filozofice ale tuturor timpurilor,
întreprindere uriaşă, ce depăşea cu mult chiar puterile unei generaţii, oricât de
ambiţioase.

 Fondator al unor reviste, printre care cea mai importantă este considerată a
fi „Curierul românesc de ambe sexe” publicată începând cu 1829, primul
ziar apărut în Ţara Românească, dar şi „Gazeta Teatrului Naţional”,
„Muzeul naţional”, difuzate prin librăria românească a lui Iosif Romanov.
 Fondator al Societăţii Filarmonice (1833).
 Implicat în evenimentele de la 1848 (a participat la redactarea Proclamaţiei
de la Islaz, membru în guvernul provizoriu, etc.)
 Teoretician şi îndrumător literar în Regulile sau gramatica poeziei.
 Poet al viziunilor grandioase de tip hugolian a scris poemul eroic
„Anatolida” sau „Omul şi forţele”, realizat fragmentar, a cultivat meditaţia
cu motive preromantice, lamartiniene „O noapte pe ruinele Târgoviştei”,
elegia „Dragele mele umbre”, mitul popular „Sburătorul”, capodopera sa
literară, satira şi fabula politică.
 Proză cu conţinut satiric şi pamfletar, în maniera fiziologilor, „Domnul
Sărsăilă autorul”, „Conu Drăgan şi cuconiţa Drăgana”.
 Este autor a numeroase traduceri, imitaţii şi prelucrări din clasici ai
literaturii universale (Boileau, La Fontaine, Dante Aligheri, Goethe, Byron
ş.a.m.d..
 A militat pentru unificarea limbii române literare (Gramatica românească),
1828).
 Preocupări de natură filosofică şi religioasă de inspiraţie gnostică
(„Biblicele”, 1858; „Echilibru între antiteze”).
 Membru fondator al Societăţii Academice Române (Academia Română) şi
primul preşedinte al acesteia (1867 – 1870).

35
 Nicolae Balcescu

Născut în Bucureşti, într-o familie de mici

boieri, era fiului pitarului Barbu sin Petre şi al
„serdăresei” Zinca Petreasca-Bălcescu. Va lua
numele de familie al mamei sale, originară din
Bălceşti, Vâlcea, în locul celui al tatălui, Petrescu.
Tatăl lui Nicolae Bălcescu a murit în anul 1824.
Nicolae Bălcescu avea doi fraţi: Costache şi Barbu,

36
precum şi două surori: Sevasta şi Marghioala. Într-un alt document se mai
pomeneşte şi de o altă soră: Eleni.

Studiază la Colegiul „Sfântul Sava”, începând cu 1832, fiind pasionat de

istorie, avându-l coleg pe Ion Ghica, iar ca profesori, între alţii, pe Ion Heliade
Rădulescu. La 19 ani intră în armată, iar în 1840 participă, alături de Eftimie
Murgu, Marin Serghiescu Naţionalul, la conspiraţia Filipescu, care este
descoperită şi este închis la Mănăstirea Mărgineni, unde a rămas doi ani, până la
21 februarie 1843, la plecarea domnitorului Ghica şi venirea lui Bibescu. Mitiţă
Filipescu este ţinut doi ani, cu picioarele în apă.

După ce este eliberat înfiinţează împreună cu Ion Ghica şi Christian Tell o

altă organizaţie secretă denumită Frăţia, călătoreşte prin toate teritoriile locuite de
români: Ţara Românească, Moldova, Transilvania, Bucovina, precum şi prin
Franţa şi Italia şi studiază istoria, fiind editor, alături de August Treboniu Laurian,
la o revistă istorică numită Magazin istoric pentru Dacia, care a apărut începând
cu 1844. În Franţa se va implica în revoluţia din februarie 1848, dar inspirat de
această revoluţie se întoarce la Bucureşti pentru a participa la revoluţia din 11
iunie, fiind timp de două zile ministru de externe şi secretar de stat al guvernului
provizoriu instaurat de revoluţionari. Va fi de partea liberalilor, dorind
împroprietărirea ţăranilor şi vot universal.

Fiind arestat pe 13 septembrie 1848 de autorităţile Imperiului Otoman care

au înăbuşit revoluţia, reuşeşte să evadeze, plecând în Transilvania, de unde a fost
expulzat apoi de autorităţile habsburgice. În primele luni ale anului 1849, trece
prin Trieste, Atena şi ajunge în Constantinopol. Apoi, la Debreţin, se întâlneşte cu
Lajos Kossuth, conducătorul revoluţiei maghiare, încercând un aranjament
„pacificator” între revoluţionarii români transilvani şi cei maghiari. Lajos Kossuth
îi face lui Bălcescu o impresie bună, el este de acord cu „proiectul”
revoluţionarului român. La 2 iulie 1849 se găseşte la Pesta, unde este semnat
„proiectul de pacificare”, un acord româno-maghiar cu revoluţionarii unguri.
Avram Iancu şi revoluţionarii săi se declară de acord să rămână neutri faţă de
acţiunile militare ale maghiarilor, aceştia însă nu îşi respectă promisiunile, se
ajunge din nou la conflict. În acelaşi timp însă trupele imperiale
contrarevoluţionare habsburgice şi ruse intră în Transilvania şi revoluţia maghiară
condusă de Kossuth este înfrîntă.

37
 Ca istoric, marea sa operă a fost „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, pe
care a scris-o în exil, începând cu 1849, rămasă manuscris şi publicată de
Alexandru Odobescu. Se exilează la Paris, unde încearcă să coaguleze forţele
revoluţionare europene aflate în exil, pentru întemeierea unei confederaţii
europene. Cu un paşaport eliberat la Paris, la 27 septembrie 1850, „au nom de Sa
Majesté l’Empreur des Ottomans”, în primăvara lui 1852, pleacă la
Constantinopol, de aici, la Galaţi şi încearcă să pătrundă în Ţara Românească,
însă autorităţile nu-i permit, deşi era bolnav şi voia să o vadă pe mama sa, care era
în vârstă şi bolnavă. Medicii îi sfătuiesc să se stabilească în Italia, unde clima e
mult mai blândă. Trece prin Malta, Napoli şi se stabileşte la Palermo, în Sicilia, la
hotelul „Alla Trinacria”. Moare la Palermo de tuberculoză la vârsta de 33 de ani.
În anul 1977, Cantemir Riscutia a făcut parte dintr-o delegaţie română plecată la
Palermo pentru a descoperi locul în care se spunea ca ar fi înmormântat Bălcescu.
Totul pornise de la mărturia unui marinar, care credea ca trupul românului mort în
exil se afla în galeria de mumii a călugărilor capuccini. Riscuţia a analizat 2.000
de schelete, dar nici unul nu se potrivea trăsăturilor lui Nicolae Bălcescu. Într-un
final, au aflat că românul fusese înmormântat într-un osuar de onoare al
capuccinilor, loc sigilat în urma unei epidemii de holeră. Trupul lui Nicolae
Bălcescu nu a mai fost scos la lumină.

Nicolae Bălcescu pe bancnota de 100 de lei,

România, 1952

Ideologia comunistă românească, sprijinindu-se pe unele lucrări ale lui Karl

Marx, îl considera pe Nicolae Bălcescu drept un înaintaş al acesteia. De aceea, pe
biletele bancare româneşti, de 1.000 de lei, ediţia 1950, precum şi pe cele de 100
de lei, ediţiile 1952 şi 1966, a fost gravată imaginea lui Nicolae Bălcescu. Peste
10 localităţi rurale, precum şi străzi din România comunistă au primit numele lui
Nicolae Bălcescu, în memoria revoluţionarului paşoptist.

Iată un exemplu de caracterizare făcută de către ideologia comunistă lui

Nicolae Bălcescu: „Nicolae Bălcescu este figura cea mai luminoasă a revoluţiei
de la 1848. E tipul revoluţionarului care, înţelegând mersul istoriei, şi-a dat
38
seama că adevărata revoluţie trebuie să se sprijine pe forţa poporului, să-i
exprime năzuinţele şi drepturile. Bolnav de ftizie, având de îndurat lipsurile şi
greutăţile exilului, în preajma ultimei sale călătorii spre ţărmurile cu climă
blândă ale Mediteranei, unde îşi va da sfârşitul, Nicolae Bălcescu ne apare în
acest portret[3] cu fruntea vastă de gânditor, dominată de focul privirii, cu ochii
mari, pătrunzători, care exprimă o adâncă viaţă interioară.

Nicolae Bălcescu pe bancnota de 100 de lei,

România, 1966

Acest portret, de o mare sobrietate, nu ne transmite numai imaginea

personajului, ci şi admiraţia pictorului pentru adevăratul conducător al
revoluţiei de la 1848. Lucrat cu măiestrie, portretul exprimă personalitatea vastă
de gânditor şi de luptător al lui Nicolae Bălcescu şi se înscrie în galeria
portretelor psihologice de seamă din istoria picturii noastre.”[5]

39
 Andrei Muresanu

Andrei Mureşanu (n. 16 noiembrie 1816, Bistriţa – d. 12 octombrie 1863,

Braşov) a fost un poet şi revoluţionar român din Transilvania. Născut într-o
familie de ţărani, a studiat filozofia şi teologia la Blaj, lucrând apoi ca profesor la
Braşov, începând cu 1838. A început să publice poezie în revista „Foaia pentru
minte, inimă şi literatură”. A fost printre conducătorii Revoluţiei din 1848,
participând în delegaţia Braşovului la Adunarea de la Blaj din mai 1848. Poemul
său „Un răsunet”, scris la Braşov pe melodia anonimă a unui vechi imn religios
(Din sânul maicii mele[1] ) şi denumit ulterior „Deşteaptă-te, române!”, a devenit
imn revoluţionar – fiind numit de Nicolae Bălcescu „Marseilleza” românilor. Din
1990, acesta a devenit imnul României. După revoluţia din 1848, Mureşanu a
muncit ca traducător la Sibiu şi a publicat în revista „Telegraful Român”, operele
sale având tentă patriotică şi de protest social. În 1862, poeziile sale au fost
adunate într-un volum. Având sănatatea precară, a murit în 1863 la Braşov.

Andrei Mureşanu s-a născut la 16 noiembrie

1816, în oraşul Bistriţa. Părinţii poetului erau
oameni simpli. Tatăl, Teodor, ţinea în arendă, la
Bistriţa, o moară de argăsit scoarţă, care abia
asigura existenţa familiei relativ numeroase: soţia şi
trei copii. Casa în care locuiau era compusă dintr-o
singura chilie ceva mai largă, şi o tindă. Câţiva ani
după naşterea poetului, tatăl moare strivit de un car
de argăseală. Întreaga greutate a întreţinerii celor
trei copii mici rămâne în seama mamei. Fraţii mai mari ai poetului, datorită
greutatilor materiale, nu pot urma la şcoli mai înalte, pentru a se califica intr-o
profesie intelectuală. Unul a ajuns cântăreţ bisericesc, altul morar, ca şi tatăl.
Singur poetul, ajutat de împrejurari şi de o înclinaţie deosebită pentru studii, a
mers mai departe. Primele cunoştinţe le primeşte de la un bătrân grănicer, Dănilă
Doboş, din Valea-Rocnei.

În anul 1825 e primit ca elev la Şcoala normală săsească din Bistriţa, iar
peste câţiva ani trece la liceul piariştilor, din acelaşi oraş, făcându-se remarcat
printre elevii cei mai buni. În 1832 vine la Blaj, unde e ajutat de profesorul
Nicolae Marin şi unde studiază doi ani filosofia, apoi teologia. Aici îl are coleg de
40
studenţie, cu câţiva ani mai mare, pe George Bariţiu, organizatorul unei echipe
teatrale, care dădea spectacole de teatru în limba română. Cu Bariţiu leagă o
prietenie adâncă, prelungită apoi de-a lungul multor ani la Braşov.

Mediul cultural al Blajului, unde, pe lângă spectacolele stângace date de

diletanţi, un Timotei Cipariu, de pildă, scria versuri (Egloga, scrisă la 1832 şi
reprezentată la un spectacol în anul următor), va înrâuri pe fiul morarului din
Bistriţa, stimulându-l pe calea lecturii şi a scrisului. Când George Bariţ părăseţte
Blajul, preluând conducerea şcolii române din Braşov, în anul 1837, se gândeşte
să-l aducă de la Blaj şi pe Muresanu. Întrucat poetul era încă student în ultimul
an, Bariţiu îi obţine dispensa de a intra în
învaţământ fără a-şi fi terminat studiile.
Astfel că în anul 1838 Mureşanu se
stabileşte la Braşov, ca institutor la
şcoala română condusă de Bariţiu. Peste
doi ani, în 1840, trece ca profesor la
gimnaziul românesc, în care calitate
funcţionează până în anul 1849. Paralel,
el începe să colaboreze la gazetele lui
Bariţ, „Foaie pentru minte...” şi „Gazeta
de Transilvania”, cu poezii şi articole. În
acest timp are prilej să cunoscă o seamă
de poeţi din Principate, pe Grigore
Alexandrescu, Ion Heliade-Rădulescu,
Cezar Bolliac, mai târziu pe Dimitrie
Bolintineanu şi Vasile Alecsandri, care
obişnuiau să vină vara, cum ne
informeaza Bariţiu, la băi la Vâlcele, nu
departe de Braşov. Acest contact cu
poeţi deja consacraţi va stimula începuturile literare ale bardului ardelean şi va
influenţa în mod vizibil creaţia sa poetică.

Poezia sa e din ce în ce mai combativă, mai legată de frământările sociale

ale poporului. La 1848 e printre fruntaşii revoluţiei. Cu acest prilej scrie
„Răsunetul”, care devine marşul revoluţionarilor români din Transilvania. În
1849, după înfrângerea revoluţiei, poetul trece în Muntenia, împreună cu Bariţiu.
Aici e luat prizonier de armata ţaristă şi dus până în nordul Moldovei. La
întoarcere se stabileşte ca funcţionar la Sibiu : „concepist guvernial” şi translator
41
de limba română la Buletinul oficial al guvernului. Aici colaborează la ziarul
local Telegraful român, cu poezii şi cu un ciclu de articole, nesemnate („Artile
sau măiestriile cele frumoase”, „Românul şi poezia lui”, „Românul în privinta
muzicei”, „Românul în privinţa picturei”, „Măiestria tiparului”), care urmăreau
iniţierea publicului cititor în diferite ramuri ale artei. Poetul suportă greu munca
de conţopist. Câţiva ani el închină ode măgulitoare împaratului austro-ungar şi
guvernatorului Transilvaniei. Treptat se însingurează. Rândurile scrise la 1855
fostului său profesor Simion Bărnuţiu, care-i propunea să vina la Iaşi, unde-i
făcuse rost de o catedră, sunt ale unui decepţionat.

Poetul continuă să scrie poezii patriotice, cu caracter social protestatar. În

ultimii ani ai vietţi traduce „Nopţile lui Young”, precum şi o buna parte a
„Analelor” lui Tacit. Cu ani în urmă scrisese şi o gramatică românească în limba
germană. Manuscrisele acestor lucrări nepublicate nu s-au păstrat. La 1861 e
pensionat, dar pensia dată de guvernul cezaro-crăiesc al Transilvaniei nu-i ajunge
să-şi întreţină familia. La 1862 îşi tipăreşte în volum poeziile. Volumul cuprindea
cea mai mare parte a poeziilor originale publicate de autor în presă, precum şi o
parte din traduceri. Vânzarea cărtii i-ar fi adus, pe langă o reconfortare morală, o
oarecare înviorare în bugetul familiei. Dar cărţile se vând greu. Iacob Mureşanu
face apeluri insistente către publicul român, în „Gazeta Transilvaniei”, de a-l
ajuta pe poetul aflat în mizerie şi bolnav, cumpărându-i poeziile. Societatea
„Astra” îi acordă lui Mureşanu un premiu de 50 de galbeni. Peste un an, în
noaptea de 11 spre 12 octombrie, poetul se stinge la Braşov, în sărăcie, „în urma
unui morb nervos îndelungat”, cum se menţiona în anuntul mortuar publicat în
„Gazeta Transilvaniei”, lăsând în urmă un băiat, pe nume Gheorghe, elev în clasa
a VII-a la gimnaziu, o fetiţă de 11 luni, Eleonora, şi pe soţia sa Suzana.
Înmormantarea i-a fost cu pompă: a luat parte un numeros public, profesorii
şi tineretul şcolar din oras, care însoţeau sicriul cu torţe şi decoruri.

42
 Concluzie

In perioada pasoptista se afirma primii nostri scriitori moderni in

cadrul curentului national popular, „Dacia literara”. Mihail Koganiceanu, in
articolol-program al acestei reviste, subliniaza clar ideile care vor sta la baza
orientarii literaturii: combaterea imitatiei si a traducerilor mediocre;
necesitatea crearii unei litaraturi nationale prin stimularea scrierilor
originale, inspirate din istoria patriei, din frumusetea ei, din pitorescul
obiceiurilor populare; realizarea unei limbi unitare si a unei literaturi
nationale. Mihai Kogalniceanu arata ca:

„Dorul imitatiei si-a facut o manie primejdioasa, prntru ca omoara in noi

duhul national. Aceasta manie este, mai ales, covarsitoare in luteratura. Mai in
toate zilele ies de sub teasca cartii in limba romaneasca. Dar ce folos! Ca sunt
numai traductii din alte limbi si inca acelea de ar fi bune. Traducerile insa nu fac
o literatura. Noi vom prigoni cat vom putea aceasta manie ucigatoare a gustului
original, insusirea cea mai frumoasa a unei literaturi. Istoria noastra are destule
fapte eroice, fumoasele noastre tari sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt
destul de pitoresti si de poetice, pentru ca sa putem gasi la noi sujeturi de scris,
fara ca sa avem pentru aceasta trebuinta sa ne imprumutam de la alte natii”
Aparand ideea de originalitate in literatura, mentorul generatiei
pasoptiste dezvolta in acelasi timp si spiritul critic, exercitand, in acest fel, o
43
influenta hotaratoare asupra fizionomiei culturii romanesti de la mijlocul
secolului trecut. Critica noastra – spunea Mihail Kogalniceanu – va fi
nepartinitoare: „vom critica cartea, iar nu persoana”.

BIBLIOGRAFIE

CARTI:

 „Poezie si istorie la 1848”, Editura Albatros, 1974

 „Sinteze de literatura romana”, Editura didcatica si pedagogica,
Bucuresti, 1981
 Limba si litaratura romana (Manual pentru clasa aXI-a), George
Adreleanu, Matei Cerkez, Nicolae Manolescu, Dumitria Stoica, Ioana
Triculescu, Editura Sigma, bucuresti 2006
 Tainele inimei-scrieri literare si istorice, Mihail Kogalniceanu, Editura
Albatros, Bucuresti 1987
 Reflectii, mihai Kogalniceanu, Editura Albatros, Bucuresti 1988

LINK-URI:

http://www.referate-romana.com/referate/Mihail-
Kogalniceanu/MIHAIL-KOGALNICEANU--Introductie-la-Dacia-
Literara---re-rom.php

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/f/f6/Signature_of_Mihail_K
ogalniceanu.png
http://ro.wikipedia.org/wiki/Dacia_literara
http://www.dacialiterara.ro/index.htm
http://www.e-referate.ro/referate/Pasoptismul2007-06-22.html
44
 http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Balcescu
http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Negruzzi
http://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_Muresanu
http://www.brasov.ro/nou/images/stiri/imn.jpg

http://articole.famouswhy.ro/literatura_romana_in_perioada_pasoptista
http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Alecsandri
http://ro.wikipedia.org/wiki/Alecu_Russo
http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Heliade-Radulescu
http://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Alexandrescu

45