25.

Lucian Blaga, Iubire

1. Antonimele contextuale ale cuvintelor: se deşteaptă - adorm, ignoră, simţire – sentimente, trăiri.
2. Linia de pauză din primul vers al fiecărei strofe introduce construcţii incidente care, în plan poetic, constituie tot atâtea
definiţii metaforice ale verbului a iubi. De asemenea, introduce de fiecare dată o explicaţie: „Iubeşti – când urciorul de-
aramă / se umple pe rând, de la sine…”, „Iubeşti – când suava icoană… / o ţii înrămată…”
3. Cu sens conotativ apar structurile: altă poveste, lava pătrunsă de lună, anotimp
4. Tema poeziei este iubirea ca formă de adâncire a misterelor lumii. Motivele care o susţin sunt: timpul, soarele,
moartea, luna.
5. În strofa a doua, metafora suavă icoană exprimă adoraţia pe care eul liric o transferă asupra întregului univers,
devenit obiect al iubirii, al cunoaşterii poetice. Comparaţia inversiune înrămată ca-n rana/străvechiului verde
copac exprimă sentimentul iubirii, pe care îl trăieşte eul liric, transpus în eternitate, prin asocierea sentimentului cu
imaginea „străvechiului copac”.
6. Folosirea persoanei a doua are ca efect generalizarea discursului liric şi a sentimentelor exprimate. Folosirea
consecventă a persoanei a II-a în cazul verbelor şi al formelor pronominale accentuează trăirile eului liric şi intensitatea
acestora: „Iubeşti – când întreaga făptură / cu schimbul, odihnă, furtună, / îţi este-n aceeaşi măsură / şi lava pătrunsă de
lună.”
7. Titlul, alcătuit dintr-un substantiv comun, simplu, nearticulat, obţinut din infinitivul lung al verbului a iubi, face
trimitere la sentimentul reliefat în întregul text poetic. Titlul sintetizează mesajul liric, accentuând caracterul afectiv al
discursului liric. În text, sensul exprimat de titlu este reliefat prin repetiţia, în poziţia iniţială a fiecărei strofe, a verbului la
indicativ prezent persoana a II-a singular – „Iubeşti”. Determinările asociate acestor verbe la nivelul frazelor, prin
propoziţii circumstanţiale de timp evidenţiază caracteristicile sentimentului exprimat. Pus în relaţie cu diferite aspecte ale
existenţei umane, sentimentul de dragoste se asociază cu posibilitatea de cunoaştere, de descifrare a tainelor lumii,
devenind o modalitate prin care eul liric are acces la cele mai profunde mistere ale lumii.
8. Ultima strofă reprezintă o concluzie a discursului liric referitoare la iubire ca sursă generatoare de viaţă pentru întregul
univers, de la făptura care învaţă odihna, furtuna, la substanţa incandescentă a pământului, desemnată prin metafora lava
hrănită de lună. Exprimarea este metaforică, substantivul făptura desemnează tot ceea ce este înfăptuit, ce există, trăieşte,
idee accentuată şi de participiul arhaic fapt. Această metaforă este completată prin altele două, odihna, furtuna sugerând
trăirile diametral opuse ale fiinţelor umane. In ultimul vers, metafora lava pătrunsă de lună exprimă îmbinarea subtilă a
terestrului incandescent ( simbol al trăirilor intense ) cu elementul cosmic rece ( simbol al raţionalităţii pure, degrevate de
pasiune ). Sunt imagini oximoronice, care sugerează asocierea apolinicului cu dionisiacul.
9. Expresivitate, ca trăsătură a limbajului poetic prin care se subliniază caracterul afectiv al discursului liric, se obţine prin
folosirea sensurilor figurate ale termenilor, dând naştere unor imagini artistice surprinzătoare: „Iubeşti – când simţiri se
deşteaptă / că-n lume doar inima este, / că-n drumuri la capăt te-aşteaptă / nu moartea, ci altă poveste.”
26. Lucian Blaga, Înfrigurare
1. Sinonime contextuale ale cuvintelor: surâsul - zâmbetul; pâlpâire – clipire.
2. Linia de pauză are rolul de a izola o structură incidentă, prin care se subliniază trăirile intense ale eului liric, de restul
comunicării (aici, o propoziţie cu aspect condiţional).
3. Prezenţa eului liric este marcată la nivel lexico-gramatical prin forme verbale şi pronominale de persoana I: strâng,
adun, (noaptea) mea.
4. Textul dezvoltă tema iubirii, valorificând motivele surâsul, gura, buza, pleoapele.
5. Particularităţi prozodice ale textului (poezie redactată în vers liber): absenţa rimei (cu excepţia ultimelor două versuri);
absenţa ritmului; măsura inegală a versurilor: „Livada s-a încins în somn. Din genele-i de stufuri / strâng lacrimi de
văpaie: / licurici.”
6. Verbele la modul indicativ, timpul prezent sugerează trăirea totală a momentului erotic, proiectarea fiinţei umane, prin
eros, în eternitate, plenitudinea sentimentului.
7. Titlul indică o stare de emoţie, de înfrigurare, transpunerea lirică a fiorului erotic; la Blaga, iubirea se asociază cu ideea
de cunoaştere care presupune trăirea vrajei unui sentiment profund.
8. Strofa a treia transmite ideea suprapunerii unui sentiment individual – iubirea – cu o trăire la nivel cosmic, accentuând
caracterul subiectiv al experienţei erotice. Epitetul tomnatice sugerează îmbătrânirea, asocierea sentimentului de dragoste
cu o vârstă a maturităţii depline; metafora „revelatorie” noaptea mea trimite la cunoaşterea luciferică, la dimensiunea
misterioasă a existenţei individuale, raportată la existenţa universală şi la misterul altei fiinţe. Metafora şi din spuma de
lumin-a licuricilor verzui / ţi-adun în inimă surâsul sugerează frumuseţea, tinereţea şi vitalitatea iubitei, spre care aspiră
toate mişcările sufleteşti ale eului liric. Ultimul vers al strofei aduce o imagine sinestezică, tactilă şi gustativă simultan
{Gura ta e strugure-ngheţat), nuanţând starea de înfrigurare, fiorul profund al dragostei.
9. Limbajul poetic se caracterizează prin ambiguitate şi reflexivitate, obţinute prin valorificarea simbolurilor, a
metaforelor „revelatorii”, atitudinea filozofică. Expresivitatea este reliefată de perturbările de topică, ambiguităţile
semantice şi de imaginile artistice: Pe coastă-n vreji de nori / creşte luna; Gura ta e strugure-ngheţat.
27. Lucian Blaga, Către cititori
1. Sensul din context al cuvintelor: soartă - destin; a creşte - a se înălţa, a se ridica.
2. Virgulele din versul al patrulea marchează coordonarea prin juxtapunere a două propoziţii principale imperative. Verbul
credeţi-mă se repetă pentru a marca insistenţa asupra contactului cu cititorii.
3. Sensul conotativ al substantivului drum: După despărţire, fiecare a luat-o pe drumul său în viaţă.
4. Tema poeziei este condiţia creatorului. Motivele care o susţin sunt marea trecere, muţenia, sacrul.
5. Două mărci gramaticale ale prezenţei eului liric sunt adjectivul pronominal posesiv mea şi formele verbale de
persoana întâi să vorbesc, să-ncep.
6. Două particularităţi prozodice ale acestei poezii sunt ingambamentul şi versul liber muzical (lipsa rimei, versuri
inegale ca măsură): „Amare foarte sunt toate cuvintele / de aceea – lăsaţi-mă / să umblu mut printre voi / să vă ies în cale
cu ochii închişi.”
7. Enumeraţia amplă din versurile 6-11 ale poeziei prezintă caracteristicile universului, toate aspectele care compun viaţa.
Sacrul şi profanul, inefabilul şi concretul se îmbină în metaforele aflate în raport de coordonare prin juxtapunere. Toţi
termenii enumeraţiei sunt subiecte ale meditaţiei creatorului blagian: marea trecere - viaţa supusă morţii, cerul - sacrul,
arhanghelii - idolii, şarpele binelui - ispita, misterul.
8. Alternanţa formelor verbale şi pronominale construieşte un monolog adresat, subliniat şi prin titlul Către cititori, care
se realizează prin exprimarea directă a trăirilor. Discursul liric porneşte de la premisa existenţei unui potenţial receptor,
care ar putea interveni oricând în actul de comunicare. Prin monolog, se reliefează prezenţa subiectivă a eului creator, care
îi implică în exprimarea directă a sentimentelor pe cititorii cărora li se adresează discursul.
9. Titlul, Către cititori, alcătuit dintr-un substantiv comun simplu nearticulat şi dintr-o prepoziţie pentru cazul acuzativ care
sugerează destinatarul mesajului liric, accentuează monologul liric adresat unui potenţial receptor al actului creator, căruia
îi este dedicat efortul elaborării textului poetic. Poezia dobândeşte un pronunţat caracter programatic, de artă poetică, prin
intermediul căreia cititorul este informat despre trăirile, ezitările şi dorinţele eului liric creator: „Credeţi-mă, credeţi-mă, /
despre orice poţi să vorbeşti cât vrei…”
28. Lucian Blaga, Ecce homo!
1. Sinonime contextuale ale cuvintelor: nestăvilită - impetuoasă, năvalnică, tumultuoasă; neoprită, neînfrânată; a
cutreiera - a străbate, a hoinări, a se perinda.
2. Ghilimelele marchează replica eului liric, având rolul de a sublinia starea de exaltare şi trăirea frenetică a unor
sentimente de comuniune cu universul.
3. Pisica doarme într-un colţ al încăperii. Stânca avea un colţ ascuţit îndreptat spre cer.
4. În primele două versuri, metafora „am plămădit” sugerează forţa vitală a fiinţei umane, puterea spiritului omenesc.
Epitetele în inversiune „nestăvilita nebunie”, „dulcea sete” dezvăluie starea eului liric, aflat în comuniune exaltată cu
universul, într-un avânt al trăirilor dionisiace.
5. Prezenţa eului liric este marcată la nivel lexico-gramatical prin forme verbale şi pronominale de persoana I: mi-am
plămădit, vârtejul meu, văd
6. Particularităţi prozodice ale textului (poezie redactată în vers liber): absenţa rimei, a ritmului şi măsura inegală a
versurilor, caracteristici ale poeziei moderne: „De ce mi-am plămădit nestăvilita nebunie de-a trăi, / Vârtejul meu de-avânt
şi dulcea sete de-a juca?”
7. Termenii antitetici iad şi rai, valorificaţi în cadrul exclamaţiei retorice din finalul textului, transpun simbolic viziunea
blagiană potrivit căreia existenţa în sine este un miracol, o sursă de cunoaştere, prin opoziţiile aparente: păcat - virtute;
viaţă - moarte; rai - iad, material - spiritual; raţional - instinctual. Poetul prelucrează teoria filozofică a unităţii contrariilor,
reliefând ideea că fiinţa umană este sinteza unor principii duale – binele şi răul – simbolizate prin metaforele rai – iad.
8. Textul este structurat pe baza mai multor interogaţii retorice, ample (versurile 1-12), prin intermediul cărora se
conturează trăirea dionisiacă a eului liric, pentru care viaţa înseamnă exaltare, impetuozitate, beţia simţurilor, prin care se
realizează depăşirea condiţiei umane şi accesul la dimensiunea sacră a universului. Interogaţiile retorice cuprind numeroase
metafore, cu semnificaţii simbolice pentru universul liric blagian: vârtejul meu de-avânt, dulcea sete de-a juca, scânteia
mea de râs sugerează starea extatică, frenetică, ca modalitate de cunoaştere a lumii, fierea, blestematele ogoare, glia
neagră de păcate indică latura profană, păcătoasă, a existenţei, bolta, clopotul au conotaţia sacrului, a absolutului care se
revelează chiar şi sub forma neaşteptată a păcatului.
9. Ca titlu, poetul citează expresia (cu valoare simbolică) Ecce homo!, folosită de Pilat din Pont cu referire la Isus,
încoronat cu spini în timpul supliciului. În sens filozofic, expresia ilustrează în text condiţia umană, la limita dintre
sacralitate şi păcat, dar şi condiţia creatorului care percepe unitatea în dualitate, miracolul succesiunii viaţă/moarte.
29. Lucian Blaga, Zi de septemvrie
1. Cuvinte care aparţin câmpului semantic al naturii: pământul, cocorii, frunza, ramura.
2. Substantivul Septembre denumeşte un timp ce devine un principiu creator al iubirii, un timp favorabil sentimentelor.
Prin personificare devine un „personaj” complice al iubirii, de aceea este scris cu majuscule.
3. Telefonul a sunat de două ori. Paşii ei sunau grăbit pe coridorul gol. In sfârşit, ceasul despărţirii a sunat.
4. Două mărci gramaticale ale prezenţei eului liric sunt prezenţa formelor verbale şi pronominale de persoana I – am fi
hărăziţi, ne e îngăduit - , adresarea directă către un interlocutor imaginar, desemnat prin forma verbale de persoana a II-a
– Vino să vezi!
5. Tema poeziei este iubirea, descoperită târziu, într-un anotimp sugerat prin titlu drept imaginea toamnei. Motive care o
susţin – cocorii, căldura, toamna, lumina.
6. În prima strofă, epitetul dublu în inversiune „târzia bogata căldură” asociază frumuseţea somptuoasă a lunii septembrie
cu descoperirea sentimentului de dragoste la o vârstă a maturităţii, în toamna vieţii.
7. Exclamaţiile din strofa a doua transmit sentimentele de extaz ale eului liric, care redescoperă natura, cu ochii
îndrăgostitului, mai bogată în culori şi rezonând cu trăirile subiective: „Lumina ce largă e! / Albastrul ce crud!”
8. Ultima strofă sintetizează metaforic sensurile mesajului liric – iubirea e singura şansă la nemurire acordată fiinţei
umane. Imaginea toamnei este redată metaforic prin structurile frunza ce cade şi ramura goală, ca expresie a morţii naturii
în prag de iarnă. Schimbarea anotimpului este sugerată prin metafora extatică boală, având sens oximoronic şi accentuând,
în plan simbolic, trăire intensă a unor sentimente târzii. Epitetele antepuse târziul, nebunul, caldul Septembre unicizează
anotimpul, atribuindu-i trăsături personificatoare. Contactul cu iubirea modifică percepţia asupra anotimpului, care se
impregnează de sentiment, ca un îndemn la trăirea momentului.
9. Expresivitatea este obţinută prin figurile de stil – „târziul, nebunul, caldul Septembre” - , exclamaţiile cu sens superlativ
– „Lumina ce largă e!” - imaginile artistice originale şi surprinzătoare: „Între frunza ce cade / şi ramura goală / moartea se
circumscrie / c-un gest de extatică boală.”