138
Nu cred că mai rezistă. Plămânii lui sunt
ANIVERSARE I N APUS
După ce şi-a golit buzunarele de tot ce a
avut mai bun, toamna, ministrul roadelor,
tocmai când să dea colţul vremii celei
aspre, cade între „tâlhari".
Jefuită de hainele acum uzate, dar care
odinioară erau invidiate prin saloanele
naturii, distinsa „doamnă" renunţă la sine
şi la orice speranţă de a supravieţui.
îmbolnăvită de elegie, se aruncă în ultimul
gest sinucigaş. Trimite milioane şi milioane
de scrisori, acele frunze ruginii, prin care le
spune oamenilor şi oricărei făpturi că-i
pare rău că pleacă.
Câteva din acele mesaje legănate de
vânt pătrunseră prin fereastra
întredeschisă şi căzură pe o pătură uzată.
Sub ea, un bătrân albit de cei optzeci de
ani era făcut prizonier de o boală ce 1-a
legat de aproape un an de pat.
- Când mai facem o partidă de şah,
maestre? îl întrebă doctorul pe vechiul lui
pacient, în timp ce îşi strângea stetoscopul
şi aparatul de tensiune în geanta lui cea
veche, de aceeaşi vârstă cu el.
Un zâmbet discret şi puţin ironic a
însemnat răspunsul celui înfrăţit cu
frunzele venite în vizită.
- Nu mă îndoiesc că o să faci o mutare
bună. Nu-i aşa? Ne mai vedem noi, dar
până atunci, gânduri bune, Paul.
Clara îl conduse până la poartă. îi era
frică să-1 întrebe. Ochii ei l-au fixat
îndelung, obligându-1 să spună adevărul.
Doctorul tuşi de două ori, oarecum jenat de
ceea ce urma să spună.
- Poate chiar azi, doamnă. îmi pare rău.
prinşi de duşmani din toate părţile. Şi
nimeni nu le poate ţine piept. îmi pare rău.
Bătrâna se prinse de gard, ca să fie
sigură că nu cade. Deci sosise momentul.
Se întoarse în casă clătinându-se.
Trecuseră cincizeci şi cinci de ani de
călătorie împreună şi au decis ca traseul
vieţii de cămin să-1 facă până la capăt.
- Să-ţi aduc puţină apă, Paul? îl întrebă
ea, uitându-se la mişcarea pleoapelor,
acele semnale care spuneau da sau nu.
Bine, îţi aduc imediat.
Ii puse un furtunaş în pahar şi capătul
liber i-1 strecură între buzele livide. Sorbi
puţină apă, apoi întoarse capul într-o parte,
refuzând-o.
- Tot încăpăţânat ai rămas, Paul, îl dojeni
ea tandru. Ştiu eu că ai băut doar ca să-mi
faci mie plăcere. Hai, încă puţin şi gata.
Vezi că se poate?
Adună frunzele de pe pătură şi le aşeză
lângă pahar.
- Am ajuns ca frunzele astea, Paul. Uite,
asta mai ascuţită şi mai zimţată sunt eu,
că toată viaţa mi-au plăcut amănuntele şi,
de ce să nu recunosc, adesea te tocam la
cap, te mai înţepam şi te cicăleam până
îmi ieşea mie treaba. Apoi, îmi părea rău.
Ce mi-a plăcut la tine e că nu mi-ai stricat
„zimţii" felului meu de a fi. M-ai înţeles şi
gata. Când tăceai îndelung şi intrai în
„bârlogul" tău de muţenie, îmi dădeam
seama că nu-ţi convine şi nu insistam prea
tare. Mi-a trebuit ceva timp ca să te
înţeleg şi să nu te scot din „vizuină" atunci
când nu erai de aceeaşi părere.
Dar, când tuşeai de două-trei ori,
înţelegeam că treaba o să meargă. A
început să-mi placă tuşea ta, Paul. Şi uite,
ăsta eşti tu. Ca frunza asta mare şi
rotundă, cu adânciturile astea, de parcă o
omidă a ros adânc în frunză. Asta eşti tu,
aşa domol şi tăcut, nu atât de zburdalnic
ca mine. Tu aveai o grămadă de timp, iar
140 Taie-mi o felie de dragoste
mie nu-mi ajungea nici noaptea să-mi
termin treaba. Uneori mă supăram pe tine
că nu te consumai ca mine. „Lasă că mai e
şi mâine zi", spuneai.
Au trecut cincizeci şi cinci de ani de când
ne-am luat şi ne-am cam potrivit amândoi.
Ce n-aveam eu îmi dădeai tu şi ce n-
aveai tu îţi dădeam eu. Adică eu te
puneam pe jar să prindem viteză în unele
planuri, iar tu mă domoleai şi aduceai
chibzuinţă când o mai luam pe „arătură".
Ce repede trece timpul, Paul. După
socoteala mea, mi-ar trebui încă o căsnicie
de cincizeci şi cinci de ani să te cunosc mai
bine şi să mai facem câteva treburi pe care
nu mi le-ai terminat. De exemplu, clanţele
de la uşi. Tot nu se închid bine. Şi o
bucătărie de vară. Ştii cât mi-am dorit.
Ţi-aduci aminte când mi-ai aruncat
pantofii în lacul Herăstrău? îi aveam de trei
ani şi-mi plăceau, chiar dacă se dezlipiseră.
Ştiu că m-ai ameninţat tu că mi-i arunci,
dar n-am crezut. Atunci m-ai scos din
pepeni. Cum să merg în picioarele goale
acasă? Ai spus că mă duci în braţe. Ce te-
am mai certat! Apoi ai scos din sacoşa ta o
pereche de pantofi noi, pe care-i ochisem
eu într-o vitrină, dar care mi s-au părut
cam scumpi. Am regretat toate cuvintele
pe care ţi le-am spus. Aveai stilul tău de a
face cadouri, în momentele cele mai
prielnice. Ai fost omul marilor surprize, Paul.
Vrei să-ţi pun puţină muzică? Un
Mendelsohn sau un Bach? Ştiu că amândoi
îţi plac. Hai să începem cu Bach. Nu-1 dau
tare, că vreau să mai trăncănesc puţin.
Doar mă cunoşti. Uite, stau lângă tine, aici,
pe marginea patului. Cum să uit felicitările
pe care mi le puneai sub pernă de ziua
mea de naştere? îţi plăcea să nu te repeţi.
Mi-aduc aminte de una căreia nu i-am uitat
textul. Spunea aşa: „Fac din ochii mei o
lacrimă mare de bucurie, în care să-ţi
scalzi visele; fac din nasul meu un tobogan
pe care să te dai când vrei să te joci; fac
Aniversare în apus 2
din buzele mele povestirea cea mai
frumoasă, cu care să te sărut dimineaţa şi
seara; fac din urechile mele radarul cel
mai fin cu care să-ţi aleg melodiile
dragostei mele; fac din inima mea o
puşcărie în care să te închid în ea pe veci,
căci îmi eşti dragă, Clara". Chestia cu
puşcăria m-a dat gata. Ai fost omul cuvintelor
frumoase, Paul.
Să-ţi mai dau puţină apă. Nu? Cum vrei
tu. Respiri greu, Paul? Nu te grăbi să pleci.
Am atâtea lucruri să-ţi spun. întotdeauna
eu am avut mai multe să-ţi spun. Dacă aşa
a făcut-o Dumnezeu pe femeie! Parcă ţi-ai
mai revenit. Auzi, Paul, unde ai pus actele
casei şi actele noastre de naştere şi de
căsătorie?
Ochii bătrânului se întoarseră cu greu
spre servanta din colţul dormitorului.
Să ştii că acolo sunt, pricepu Clara. Ce
mă fac eu, că tu le ştiai pe toate unde
sunt. îţi aminteşti ce figură mi-ai făcut
acum douăzeci şi cinci de ani cu florile? Şi
ţie îţi vine să râzi.
Mi-aduc bine aminte că mi-ai adus un
buchet de nemuritoare, şi în mijlocul
buchetului, un trandafir. Mi-ai spus că,
pentru a păstra trandafirul cât mai mult, să
pun în vază un amestec de oţet, ulei şi
spirt. Ciudată reţetă! Dar am zis că
bărbatul meu e înţelept şi nu trebuie să-1
contrazic. Mai ales că mi-ai spus-o foarte
serios. A trecut o lună, au trecut două luni,
trei luni şi trandafirul nu se mai veştejea.
Am dat reţeta aşta mai multor prietene,
dar trandafirii lor s-au ofilit mai repede
decât dacă ar fi fost în apă. Ziceai că este
o ştiinţă de cum să combini cele trei
lichide. Ştii că te-am crezut? Ca să constat,
păcătos ce eşti, că trandafirul era artificial.
Ai fost pus pe şotii mereu. Dar flori îţi
plăcea să-mi aduci. Ai fost un romantic
uriaş, Paul.
Când mă mai înfuriam pe tine, atunci
140 Taie-mi o felie de dragoste
când nu-mi convenea ce făceai, puneai
melodia: „Eşti pacea mea" şi mă domoleai
pe loc. Doamne, ce distrat mai erai, Paul!
Să pleci tu la serviciu în papuci şi să nu-ţi
dai seama decât târziu, după ce ţi-ai
terminat orele? Ce-or fi zis elevii când te-
au văzut? De fapt, ţi-au făcut şi o poezie pe
chestia asta.
Sau când te-ai grăbit şi ai uitat să-ţi dai
jos şorţul de bucătărie, atunci când m-ai
ajutat la zacusca. Ai luat pardesiul peste el
şi ai fugit, că aveai un consiliu profesoral.
Ce-au mai râs colegii! Să mă faci de râs,
Paul, nu alta! Nu ţi-a mers porecla de
„Şorţ" mult timp în şcoală?
Mai ţii minte când am stat la pat trei luni,
anchilozată de reumatism? Ai călcat, ai
spălat ca o gospodină veritabilă. Şi ce
mâncare făceai! Stăteai toată ziua cu
cartea de bucate în mână, de ziceai că vrei
s-o pui în versuri. M-am cam îngrijorat
atunci. într-o zi, mi-ai promis că-mi faci un
fel de mâncare pe care nici un bucătar
vestit nu 1-a făcut şi nu-1 va face. Auzi, să-
mi faci tu ardei umpluţi cu... mămăligă! Ai
fost un gospodar pe cinste, Paul.
Parcă eram în '85. După Şcoala de Sabat,
tu te-ai dus în faţa bisericii şi ai spus
comunităţii că ai primit un dar de la
Dumnezeu care te-a îmbogăţit pentru
veşnicie şi că merită să-1 cunoască toţi.
întreaga adunare aştepta să le descoperi
darul. Aveai o cutie lungă în mână şi toţi
credeau că darul este acolo. M-ai chemat
lângă tine şi ai deschis cutia. Din ea ai scos
un buchet de crizanteme albe, de parcă
erau din Eden. Ai spus bisericii că darul cel
minunat eram eu, şi nu florile, şi ai citit
Aniversare în apus 3
textul din Proverbe 31,10-31. Atunci
împlinisem patruzeci de ani de la nunta
noastră. Ai fost un om al evenimentelor fericite,
Paul.
Aveai stilul tău de a face din întâmplările
nedorite ocazii ale credinţei. Când făceam
studiul biblic împreună, ne pierdeam în
discuţii de parcă picioarele noastre nu mai
atingeau pământul. îmi spuneai că
bucătăria de vară mi-o faci în cer. Ne
regăseam mai uniţi în fericita noastră
speranţă. Cum de v-aţi înţeles, tu şi fiică-
ta, să-mi faceţi figura cu scrisoarea aceea
din America? Nu m-am îndoit o clipă. Auzi
tu, să-mi scrie mie o rudă din partea
mamei că-mi lasă moştenire o fabrică de
alimente sănătoase şi două vile, cu două
maşini aproape noi. Şi ce vise şi ce
pregătiri începusem să-mi fac! M-aţi lăsat
două săptămâni să plutesc în fericire, ca
apoi să-mi spuneţi că era o farsă. Să vă fie
ruşine, negustorilor de poveşti! Aţi fost
drăguţi. Mi-ai colorat viaţa, Paul, şi n-
am dus lipsă de prospeţime şi
varietate. Vrei să-ţi citesc psalmul tău
preferat? Psalmul 23. Ai făcut şi muzica la
psalmul ăsta, aşa de mult ţi-a plăcut.
Respiri greu, Paul? Mai stai puţin. Să
termin psalmul. Dar cum de am uitat! Azi e
ziua ta, Paul. împlineşti optzeci de ani. La
mulţi ani, iubitul meu.
A urmat o respiraţie adâncă şi ochii lui nu
au mai clipit. - Ţi-am spus doar să nu pleci,
Paul. Până ne vedem din nou, somn uşor.
Clara îşi lipi fruntea de pieptul lui şi,
printre suspine, spuse: Iubitule, când vom
fi acolo, împreună, să nu uiţi de bucătăria
de vară.