1.

Cercetarea stiintifica este o activitate teoretica sau experimentala

fundamentala care are ca scop principal acumularea de noi cunostinte privind aspectele
fundamentale ale fenomenelor si faptelor observabile, fara sa aiba în vedere o aplicatie
deosebita sau specifica. Ea este menita sa descifreze legile naturii, gândirii si societatii si
sa asigure astfel noi deschideri care împing mai departe cunoasterea stiintifica, progresul
tehnologic,
progresul economic si progresul social.

“Metodologia cercetarii stiintifice economice” are rolul de a dezvolta aptitudinile

specifice activitatii de creatie stiintifica pentru a îmbina spiritul creator cu exigentele
profesiei de economist.Printre obiectivele cercetarii stiintifice se numara si “abordarea
sistemica sub influenta fenomenului economic”.

Abordarea sistemică a planificării de afaceri şi administrării proiectelor.

Pentru a exploata cu succes toate priorităţile planificării în cadrul activităţii

curente a întreprinderii, trebuie implementată abordarea de proiect ca tehnologie a
administrării.
Cu regret, deocamdată de acest lucru nu sunt preocupate decât marile companii, care
doresc ca propria activitate să le devină şi mai eficientă. De asemenea, dat fiind specificul
activităţii
lor, managementul proiectelor este utilizat doar de un număr mic de companii al căror
business se menţine pe realizarea unor sarcini anumite, precum cele de consulting sau
software. În majoritatea întreprinderilor, dezvoltarea şi implementarea inovaţiilor se
efectuează în mod anarhic, fapt care, date fiind cauzele susmenţionate, duce la creşterea
considerabilă a gradului riscurilor operaţionale şi strategice.

Sarcina implementării abordării de proiect în întreprindere poate fi divizată în

două subsarcini: elaborarea metodologiei planificării şi organizarea nemijlocită a
procesului de planificare. Însă,
dacă metodologiei planificării de afaceri şi managementului proiectelor i-au fost
consacrate destul de multe cărţi şi lucrări ştiinţifice, apoi la tema cum trebuie construită
activitatea companiei,
pentru a putea organiza procesul continuu al planificării, executării ,controlului şi analizei
proiectelor există foarte puţină informaţie.

Organizarea unei asemenea activităţi, cât şi menţinerea standardelor

managementului proiectelor reprezintă adevărate know-how ţinute în mare secret de
anumite companii de consulting. De aceea răspunsul la întrebarea, cum trebuie organizat
procesul planificării în întreprindere, adesea trebuie să-l găsească chiar întreprinzătorul
însuşi.
Managementul proiectelor presupune folosirea tuturor cunoştinţelor, experienţei,
metodelor şi mijloacelor în cadrul lucrărilor de proiect pentru satisfacerea cerinţelor
prezentate faţă de proiectul dat şi pentru îndreptăţirea aşteptărilor partenerilor de proiect.

1
Pentru a satisface aceste cerinţe şi speranţe, trebuie găsită îmbinarea optimă dintre
obiective, termene, costuri, calitate şi celelalte caracteristici ale proiectului.

Metodologia managementului proiectelor, în ultima perioadă, a fost inclusă în

programa multor instituţii de învăţământ, însă conţinutul acestor cursuri nu cuprinde
informaţia necesară privind mecanismele de realizare a gestiunii de proiect în
întreprinderi concrete. Organizaţii internaţionale care elaborează standarde în domeniul
managementului proiectelor sunt: Institutul de Management Proiecte – PMI) din S.U.A.
şi Asociaţia Internaţională de Management Proiecte (International Project Management
Association – IPMA) cu reşedinţa în Elveţia.
Organizaţiile menţionate pregătesc şi atestează specialişti în domeniul
managementului proiectelor, se ocupă, de asemenea, de elaborarea recomandărilor
metodologice în domeniul gestiunii proiectelor din întreprinderi concrete. În Rusia, sunt
reprezentate ambele aceste organizaţii: PMI – de filiala sa moscovită, iar IPMA –
de Asociaţia de Management Proiecte "Sovnet". De cea mai mare popularitate în Rusia se
bucură recomandările Project management body of knowledge (PMB o K)
pregătite de PMI. Acestea conţin metodele de bază ale managementului proiectelor şi
includ secţiuni ca: dirijarea dimensiunii (scării) proiectului, gestionarea descrierii
proiectului, bugetului proiectului, managementul riscurilor, personalului,
contractelor etc. etc. Procesele managementului proiectelor sunt legate de procesele
planificării de afaceri. Planificarea de afaceri în cadrul întreprinderi există la câteva
niveluri. Pe de-o parte, aceasta nu reprezintă decât unul dintre procesele managementului
proiectelor. Pe de altă parte, businesplanificarea activităţii întregii întreprinderi poate
include indicatorii generalizatori ai realizării mai multor proiecte .
Fiind realizată la diferite niveluri ale managementului, planificarea de afaceri străbate
întreaga structură a întreprinderii, manifestându-se, în unele cazuri, ca instrument, iar în
alte cazuri stabilind obiectivele pe termen mediu ale întreprinderii, conform cărora sunt
iniţiate proiectele de dezvoltare a companiei. Totodată, după propriile metode aplicate,
aceste două niveluri diferă în mică măsură, deosebindu-se doar prin gradul detalierii.

Îmbinarea planificării de afaceri cu managementul proiectelor dintr-o singură

întreprindere.
Unul dintre conceptele de bază care trebuie cunoscut înainte de a purcede la
elaborarea planului de afaceri este conceptul de sistem, care, după cum se ştie se aplică
demult şi cu succes în diverse ramuri ale ştiinţei. Conceptul de sistem are o istorie lungă.
Încă în antichitate a fost formulată teza conform căreia întregul este mai mare decât suma
elementelor sale. Conceptul de sistem se află în legătură organică cu conceptele de
integralitate, subsistem, raport, relaţie, structură, ierarhie, multinivelitate etc. Acest
termen este utilizat pentru caracterizarea obiectelor complexe ca un tot indivizibil. În
noţiunea de "sistem", în diferite etape ale analizei acesteia, poate fi înglobat un cu
totul alt conţinut, se poate vorbi despre sistem în diferite forme, în funcţie de sarcina ce
şi-a stabilit-o cercetătorul.
Însăşi definiţia de sistem indică una dintre principalele sale trăsături caracteristice – el
este compus din elemente. Aceste elemente se numesc, de regulă, subsisteme. Încă o
proprietate importantă a sistemelor constă în faptul că oricare dintre ele reprezintă, la

2
rândul său, un element al unui sistem sau suprasistem şi mai mare. O asemenea structură
cu multe niveluri se numeşte ierarhie a sistemelor.
Niciun sistem nu este veşnic: sistemele apar, trec prin perioadele formării,
înfloririi, declinului şi, în cele din urmă, sunt schimbate de alte sisteme. Adică, în afară de
interacţiunea cu mediul interior şi cel exterior, orice sistem se modifică cu timpul şi
cunoaşte atât o stare anterioară, premărgătoare, cât şi o stare ulterioară, viitoare.

Abordarea sistemică constă în studierea obiectului în mediul său, aprecierea lui

ca sistem ce se mişcă în timp. În funcţie de obiectele economice date, prin abordarea
sistemică se are în vedere, de regulă, studierea complexă a obiectului, ca un tot
indivizibil, de pe poziţiile analizei sistemice. Conform principiilor analizei sistemice,
orice problemă apărută în faţa sosietăţii trebuie cercetată în contextual său integral, ca un
sistem în cadrul interacţiunii tuturor componentelor sale, de cele mai dese ori – ca o
organizaţie de componente cu un scop comun. Însă sistemele materiale reale sunt
foarte complexe, şi de aceea pentru realizarea scopurilor analizei sistemice sunt folosite
modele care reflectă cu o anumită aproximaţie proprietăţile sistemului real. Adică, în
procesul analizei sistemice, e necesar să se construiască un model explicativ ce ar reda
întrucâtva sistemul real, efectiv.

În investigarea problematicii complexe a întreprinderii, se extinde tot mai mult

abordarea sistemica, având la baza teoria generala a sistemelor. Numeroase lucrari
clarifica si dezvolta notiunile de baza ale întreprinderii prin prisma teoriei sistemelor.
Sistemul este un ansamblu de elemente în interactiunea lor dinamica, organizata în
vederea realizarii unui scop. Pentru a descrie un sistem este necesar sa se înteleaga
aspectul sau structural, adica organizarea sa într-un anumit spatiu si aspectul functional,
adica organizarea si functionarea în timp a elementelor sale componente.
Ca organism economico-social, întreprinderea are o structura sistemica, în
care diferitele sale componente se conditioneaza reciproc. Totalitatea elementelor
componente, în interactiunea lor, constituie mecanismul de functionare al
întreprinderii. Functionarea acestui mecanism se desfasoara sub actiunea factorilor de
mediu intern si extern si se manifesta într-o mare diversitate de forme. Conceptia
sistemica privind întreprinderea este un mod de a privi, a gândi si a întelege procesele
economice care au loc în cadrul ei în interactiune cu conducerea acesteia. Abordarea
sistemica permite formarea unei viziuni largi, cuprinzatoare asupra functionarii acestui
organism complex si dinamic care este întreprinderea.
Totodata, aplicarea teoriei generale a sistemelor la sistemele economice în general si la
întreprindere ca sistem, în special, conduce la identificarea unor noi cai de analiza,
permitând formularea unor solutii, decizii perfectionate, care sa conduca la realizarea
scopurilor propuse.
Teoria generala a sistemelor considera fenomenele si procesele economice ca sistem,
adica un ansamblu organizat de elemente interdependente, aflate în interactiune activa
sau numai potentiala.
Un sistem se defineste prin urmatoarele notiuni:
1. obiectele (elementele) sistemului, entitati materiale sau abstracte ce
constituie componenta constructiva a sistemului (statica sistemului);
2. proprietatile obiectelor;

3
3. relatiile, raporturile dintre elementele (dinamica sistemului).

Reuniunea elementelor într-un ansamblu, împreuna cu relatiile dintre ele, formeaza

structura sistemului . Structura unui sistem este o caracteristica relative stabila a acestuia.
Practica economica a dovedit ca legaturile dintre elementele componente ale sistemului
întreprindere fac ca actiunea unora sa se reflecte asupra altora si, implicit, asupra
întregului constituit de întreprindere. De exemplu, perturbatiile care pot sa apara în
aprovizionarea cu materii prime afecteaza ritmicitatea productiei, iar aceasta are
consecinte asupra veniturilor realizate de întreprindere. Rezulta ca sistemul se manifesta
ca o entitate distincta, ca un întreg. Întreprinderea abordata ca sistem complex are o
serie de caracteristici care-I asigura o functionalitate specifica.

Abordarea întreprinderii pe baza principiilor teoriei sistemelor si ciberneticii

impune luarea în considerare atât a întreprinderii ca ansamblu unitar, cât si a fiecareia
dintre componente, în interdependenta si actiunea lor. Abordarea sistematica a
întreprinderii consta în prioritatea acordata întregului, respectiv întreprinderii – fata de
elementele sale componente, subunitati structurale si functionale si studierii conexiunilor
dintre elementele componente în dinamica si complexitatea lor.
Sistemul poate fi definit, de:
• multimea elementelor sale;
• multimea conexiunilor interne si externe;
• intrarile si iesirile din sistem;
• finalitatea sistemului;
• comportarea si capacitatea de functionare a sistemului.

Abordarea sistemica permite economistului sa înteleaga exact necesitatea

conducerii, coordonarii partilor (subsistemelor), astfel încât fiecare dintre acestea sa
contribuie la realizarea finalitatii întregului sistem care este întreprinderea. Dupa cum s-a
observat, între subsisteme se stabilesc legaturi, conexiuni care conduc la “organizarea”
partilor într-un întreg. De cele mai multe ori, aceasta organizare apare ca o structura
ierarhizata care asigura circulatia informatiei necesare conducerii întregului sistem.

Abordarea sistematica permite, de fapt, modelarea realitatii obiective complexe

reprezentata de întreprindere, prin abstractizarea functionarii ei.
Concepţia sistemică, înţeleasă ca voinţa de a considera comunicarea ca un ansamblu care
coordonează diferitele sale componente într-un sens precis, permite întreprinderii să - şi
constituie o garanţie de credibilitate în faţa publicului ţintă şi să - şi creeze astfel o sursă
de legitimitate pentru publicul extern şi de motivare pentru cel intern. De asemenea,
această concepţie permite întreprinderii să creeze un ansamblu de interacţiuni care dau
sens unei activităţi care se desfăşoară în cadrul ei.
Abordarea sistemică permite unificarea diferitelor tipuri de comunicare a întreprinderii.
Comunicarea globală permite evitarea unor diferenţieri greu de transpus în practică. Ea
arată importanţa strategică pe care comunicarea întreprinderii o are în actualul context
economic, bazat pe mediatizarea puternică a produselor şi a mărcilor, precum şi a
întreprinderilor care le produc. Prin comunicarea globală, întreprinderea are posibilitatea
de a elabora o strategie de comunicare, care ţinând cont de constrângerile de marketing şi

4
de cele strategice, integrează ansamblul mijloacelor de care dispune întreprinderea pentru
a comunica.