AUTO

de Ernesto Caballero
Traducerea: Ioana Anghel Ichim

Dramatis personae
Soţia
Soţul
Autostopista
Cumnata

UN SINGUR ACT
O sală de aşteptare. Apar patru personaje.

Soţia: Aici trebuie să fie.

Soţul: Da, trebuie să fie aici.
Autostopista: Ce loc ciudat.
Cumnata: S-ar părea că se mută.
Soţul: Sau că tocmai au terminat de zugrăvit.
Autostopista: Nu miroase a vopsea.
Soţul: Nu, nu miroase a nimic.
Soţia: Au acoperit totul pentru că vor face curăţenie generală.
Soţul: Ce-ar fi de curăţat aici?
Autostopista: Un moment…! N-aţi auzit?
Soţul: Ce?
Autostopista: Mi s-o fi părut…
Cumnata: Nu se aude nici musca.
Soţul: N-or fi ajuns încă.
Soţia: Cine?
Soţul: Nu ştiu. Cei care trebuie să ajungă.
Soţia: Am putea ştii şi noi la cine te referi?
Soţul: Păi, la cei care trebuiau să ne anunţe. Sau la cei cu curăţenia, de unde să ştiu eu? În plus,
nu ştiu, mă miră că el n-a ajuns încă.
Soţia: Cine?

1
Soţul: Păi el…. el…
Autostopista: Şoferul camionului.
Pauză.
Cumnata: A trebuit să ajungem înainte de ora stabilită. N-am avut timp nici să mă aranjez.
Naşpa!
Soţul: Eram fără maşină. Nu puteam risca să întârziem. Eram fără maşină; când mă gândesc…
Autostopista: Acum ce trebuie să facem?
Soţia: Să ne aşteptăm rândul ca în orice sală de aşteptare civilizată.
Cumnata: Sau ca la coafor.
Autostopista: Sau ca la spital.
Soţul: Ca la spital! Ce ziceţi de asta? Chiar are haz, nu-i aşa?
Pauză.
Soţia: Uneori spitalele nu sunt locuri prea civilizate. Sunt mulţi care nu ştiu să se poarte aşa
cum ar trebui.
Cumnata: Şi la coafor se întâmplă la fel.
Soţul: Ca să încheiem discuţia, nici într-un loc, nici în celălalt nu poţi face altceva decât sa-ţi
aştepti rândul. Trebuie să recunoaştem că există totuşi un minimum de ordine. Măcar atât.
Cumnata: Foarte bine; dar acum, spune-mi, acum de ce trebuie să aşteptăm? Nu pare să mai
fie cineva înaintea noastră.
Soţia: Ce ştii tu… Vorbeşti în necunoştinţă de cauză.
Cumnata: Nu face pe deşteapta cu mine, surioară. E limpede că aici nu-i nimeni, că am ajuns
mai devreme şi că, în plus, acum puteam să fiu la coafor.
Autostopista: Are dreptate. Pierdem timpul aiurea. Niciodată n-am suportat să aştept. Şi mai
ales într-un loc atât de deprimant ca ăsta… Să trebuiască să aştept aici pentru o simplă
prostie… Nici măcar nu există un automat de cafea. Cel puţin, cu o cafea, am aştepta altfel.
Soţia: N-ar fi fost o idee rea să ne aducem ceva călduţ într-un termos. Am o colecţie
impresionantă de termosuri; păstrează căldura magnific. Şi în plus, acum au apărut unele cu
nişte modele foarte îndrăzneţe. Le ţin în bucătărie doar de decor, nu le folosesc niciodată. Asta
ar fi fost o ocazie bună. Deşi aveam unul cu mine şi în ziua aceea. Bineînţeles că nu l-a
remarcat nimeni.
Cumnata: N-ai apucat să-l scoţi din geantă.
Soţul: Mie cafeaua îmi pică greu la stomac.
Soţia: Termosul meu, sigur l-am uitat în portbagaj.
Soţul: Săracul.

2
Soţia: Cine?
Soţul: Portbagajul. Ce bine se potrivea cu restul maşinii! Iar acum e bun de aruncat la fier
vechi. Şi totul din cauza acestui iresponsabil, din cauza acestei bestii.
Autostopista: Ar fi trebuit să fie deja aici.
Cumnata: E absolut evident că el, doar el trebuia să vină pentru declaraţii. El, doar el ar trebui
să se afle pe banca acuzaţilor.
Soţia: Poate c-a fost deja audiat; sau poate a fost citat pentru mai târziu.
Autostopista: De obicei, chestiile astea se rezolvă doar cu şoferii. Nu e drept! Eu în locuri ca
ăsta mă deprim. Sunt obosită. Nu ştiu ce caut aici. De obicei, chestiile astea se lămuresc doar
cu şoferii.
Soţia: De obicei, nu însă şi acum. Suntem singurii martori.
Autostopista: Martori la ce? Eu nu ştiu nimic. Nu vreau să declar nimic. N-am făcut nimic rău.
Vreau să sun acasă.
Soţul: Nu ne-ar strica un calmant.
Autostopista: Bineînţeles, dar au rămas în maşină. Mare greşeală!
Soţia (Soţului): De când ai început să iei porcării de-astea?
Soţul: Fac tot posibilul să-mi păstrez calmul. Asta încerc să fac. Trebuie să ai în vedere că
proprietarul victimei, vreau să spun, proprietarul maşinii, este cel mai afectat… Şi acela sunt
eu. Pentru asta, mi se pare logic ca eu să-mi pierd controlul. Eu. Eu.
Soţia: Tu. Tu.
Soţul: Era maşina mea. Acum – pur şi simplu fier vechi. Maşina mea. Săraca… Dar nu, nu
trebuie să fac o obsesie din asta… Asigurarea, sigur, asigurarea mă va despăgubi. Sigur…
Cumnata: Depinde.
Soţul: Depinde de ce?
Cumnata: De sentinţă.
Soţul: Care sentinţă?
Cumnata: Eu cred că pentru ceva tot suntem citaţi.
Soţul: Bineînţeles.
Cumnata: Şi nu credeţi că ar trebui să ne punem de acord ce anume vom declara?
Autostopista: Mai întâi ar trebui să ştim dacă ne-au denunţat sau nu.
Cumnata: Dacă ne-au denunţat? Cine ar fi putut face asta?
Autostopista: Păi el, cine altcineva? Şoferul…
Soţia: Martori, asta suntem. Nimic mai mult.

3
Soţul: Acum, că veni vorba, nu-mi amintesc dacă am apucat să depun plângerea. Totul s-a
petrecut atât de repede.
Autostopista: Mă tot gândesc că, dacă ne-au chemat pe toţi, este pentru că ne-au denunţat. Iar
eu sunt nevinovată! Şi cea mai tânără dintre toţi!
Soţia: Şi asta ce legătură are? Suntem implicaţi cu toţii în povestea asta.
Soţul: În care poveste?
Soţia: În accident. Cum s-a petrecut?
Soţul: Ce ştiu eu! Totul s-a petrecut extrem de rapid.
Soţia: Ar trebui să facem efortul să ne amintim ce s-a întâmplat.
Autostopista: Pentru ce? Ar fi mai bine să ne punem de acord şi să negăm totul.
Soţul: Să negăm ce?
Autostopista: Acuzaţiile lui.
Cumnata: Fata are dreptate. El ne-a denunţat, şoferul camionului. Amintiţi-vă doar în ce stare
era: scos din minţi, ca o fiară, ţi se făcea şi frică; el, în plus, a ieşit cel mai bine, nici măcar o
zgârietură; noi, în schimb… Da, da, ştiu că putea fi mai rău, dar sperietura şi toată zăpăceala,
rămaşi acolo, pe marginea drumului, ceasuri nesfârşite. Aveam senzaţia că vom rămâne acolo
pentru totdeauna, că niciodată nu voi mai ajunge să fac un duş cu apă caldă, că niciodată nu-mi
voi mai putea schimba pantofii murdari de noroi, că nicicând nu-mi voi mai putea aranja
coafura distrusă. Ce enervant! Dar culmea e că acest neruşinat, şoferul camionului, a avut
tupeul să ne denunţe. Culmea culmilor.
Soţia: În orice caz, ar fi bine să nu ne contrazicem.
Autostopista: Pe mine nu mă deranjează să spun, să declar responsabilitatea mea redusă.
Soţul: Ce vrei să spui?
Autostopista: Nu, nu mă deranjează să recunosc că – parţial, cred, să spunem – într-o oarecare
măsură, vina îmi aparţine. Da, asta voi spune, voi declara că nu am anunţat la timp că vreau să
cobor din maşină, că am făcut-o în cel mai prost moment şi în cel mai prost loc; în acea curba
periculoasă AICI, AICI COBOR, şi deja eram în curba aia blestemată, fără vizibilitate şi
nesemnalizată... Întotdeauna am fost foarte capricioasă, ar fi trebuit să-mi dau seama de
pericol, nu se poate circula în acel loc spunând AICI, AICI COBOR şi sperând că nu se va
întâmpla nimic rău.
Soţul: Nu vei comite nedelicateţea de a te auto… inculpa, nu?
Autostopista: Mi-e indiferent, nu ştiu de ce, dar adevărul e că puţin îmi pasă dacă mărturisesc,
dacă declar responsabilitatea mea redusă.

4
Soţia: A se autoinculpa, responsabilitate redusă… în loc să-ţi etalezi vocabularul, ar trebui să-ţi
analizezi faptele şi să-ţi faci mustrări de conştiinţă. Pentru că, vreau să spun, să subliniez,
responsabilitatea ta redusă nu este chiar atât de redusă pe cât ar părea.
Soţul: Despre ce dracu’ vorbeşti?
Soţia: Despre tine, normal, despre şoferul maşinii, despre acel neghiob atât de naiv şi redus
care frânează brusc la comanda unei puştoaice care îi spune AICI, AICI COBOR.
Cumnata: N-a fost chiar aşa. Şoferul camionului a fost cel care a frânat cu întârziere.
Soţul: Credeam că asta e deja limpede. Bruta aia conducea dormind. Ce vină am eu că şoferii
de camion nu dorm suficient?
Soţia: De ce eşti atât de sigur că dormea la volan?
Soţul: Ia te uită! Acum eşti avocata lui.
Soţia: Vreau doar să spun adevărul, adevărul şi nimic altceva decât adevărul.
Cumnata: Păi adevărul e că circula fără să respecte distanţa regulamentară.
Soţia: Nimeni n-o respecta. Nimeni. Nici noi. Nu-ţi permitea coloana de maşini. Şoseaua
semăna cu şirul de furnici care se formase în jurul resturilor noastre de mâncare. Ce scârbos!
Noroc că luasem cu mine spray-ul de gândaci. Îmi repugnă insectele…
Autostopista: Şi mie la fel, mai ales gândacii şi furnicile cu aripi.
Soţia: Nu-mi aduc aminte să fi văzut vreuna în acea zi.
Autostopista: Erau.
Soţia: Cred. Te cred.
Tăcere.
Soţul: Bun, şi ce-i cu asta ?
Soţia: Care asta?
Soţul: Ce legătură au furnicile cu aripi în toată povestea asta?
Soţia: Circulam în şir, ca furnicile, încet, suficient de încet pentru ca o buşitură să nu fie mai
mult decât o sperietură zdravănă. (Autostopistei.) Chiar erau furnici cu aripi? Nu, mai bine nu-
mi spune, nu vreau să ştiu.
Cumnata: Ceea ce trebuie să lămurim cît mai repede este ce anume vom declara.
Soţul: Şoferul camionului, el e singurul vinovat.
Soţia: Vinovat? Vinovat de ce?
Soţul: Nu crezi că trebuie să existe un vinovat pentru tot ceea ce s-a întâmplat?
Soţia: Tu nu eşti în stare să te gândeşti decât la tine?
Soţul: Te înşeli, nu la mine mă gândesc, ci la biata mea maşină; pentru ea, doar pentru ea
trebuie să se facă dreptate.

5
Soţia: Maşina ta, maşina ta, e singurul lucru care te interesează. Nici dacă m-ai fi pierdut pe
mine, nu plângeai atât cât plângi după ea...
Soţul: Ce tot spui?
Soţul: Că ai fi preferat să mă vezi pe mine invalidă mai degrabă decât să ajungă maşina ta aşa
cum a ajuns. Acum însă, fără ea, tu eşti unicul invalid. Te compătimesc.
Soţul: Nu mai spune prostii, iubito.
Soţia: Sunt liberă să declar ce vreau: liberă. A sosit ora adevărului. S-au dus vremurile cînd nu
aveam nici o părere, când făceam „cum spune soţul meu, numai cum spune soţul meu“. Da,
domnule, s-a terminat. Căsătoria nu mă poate împiedica să gândesc aşa cum gândesc. Să simt
lucrurile aşa cum le simt. Voi declara, dacă vreau, că soţul meu nu a ştiut să frâneze aşa cum ar
fi trebuit să o facă. Niciodată nu a ştiut să se oprească la timp.
Soţul: Asta ce mai e acum?
Soţia: Toată vesela scumpă făcută ţăndări doar pentru că ai frânat cum ai frânat.
Soţul: Şi, mă rog, cui i-a trecut prin cap să ia veselă de porţelan la iarbă verde?
Soţia: E cumva interzis? Ei? Nu cumva îţi trece prin cap să mă denunţi pentru asta? Hai!
Curaj! Mi-e indiferent! De-acum nu mă mai interesează nimic!
Cumnata: Sor-meo, eşti foarte nervoasă. Aproape la fel ca atunci. Recunoaşte că atunci erai
foarte supărată. Privirile, comentariile tale; tot ceea ce făceai era crispat, inestetic. Erai oribilă,
deşi tu nu eşti chiar atât de urâtă. Te priveam prin oglinda retrovizoare şi mi se făcea frică,
imaginându-mi că voi arăta la fel peste câţiva ani…
Soţia: Sunt doar cu un an mai mare decât tine.
Cumnata: Exact; mă gândeam că suntem surori aproape gemene, dar că tu ai ajuns să arăţi
absolut oribil. Crede-mă, nu era prea plăcut să te privesc prin oglinda retrovizoare. Creai atâta
tensiune în maşină încât, evident, trebuia să explodeze, într-un fel sau altul.
Soţia: Asta chiar e bună! Acum eu sunt vinovată de acident! Eu, singura care eram atentă la
şosea; eu, singura conştientă de pericolul iminent; eu, singura care am observat acel camion
apropiindu-se, din ce în ce mai mai mult, până când…
Tăcere.
Autostopista: E adevărat, atmosfera din maşină era supraîncărcată. Mi-am dat seama de asta
imediat; de cum m-am urcat în maşină, am ştiut că ceva nu funcţionează. Am destulă intuiţie ca
să-mi dau seama când cineva e într-o stare negativă. Şi eu am de multe ori stări negative. Din
cauza asta mă prind imediat.
Soţul: Nu-mi amintesc să ne fi certat. Mai degrabă era o linişte mormântală.
Cumnata: Eram obosiţi.

6
Autostopista: Ar fi trebuit să plecăm mai devreme, aşa am fi evitat coloana aceea oribilă.
Soţul: Nu-mi aduce aminte. Era exasperant. Recunosc, e adevărat că eram foarte iritat, cine n-
ar fi fost; în felul ăsta, n-am fi ajuns niciodată acasă. În plus, motorul refuza să meargă în acel
ritm. În plus...
Cumnata: În plus?
Soţul: Nu, nimic… mi-a zburat gândul.
Cumnata: Eram ultimii din coloană, ultimii până când ne-a ajuns din urmă acel camion
blestemat. Venea ca un glonţ, nu ţi-ar fi dat timp să frânezi. Pur şi simplu, s-a năpustit asupra
noastră. Vi se pare că mai încap dubii? El este unicul responsabil. Unicul care poate fi. Este
singurul lucru pe care-l putem declara. Şi dacă mai au nevoie de vreo probă, le pot arăta în ce
hal au ajuns ciorapii mei de plasă.
Soţia: Mi-ar plăcea să pot vedea lucrurile aşa cum le vezi tu, sor-meo, dar pentru mine nu sunt
chiar atât de limpezi.
Autostopista: Nici pentru mine. Eu… Eu l-am făcut să frâneze brusc… Nu pot declara
altceva… Eu…
Soţia: Continui să cred că el, şoferul camionului, nu a mai putut face nimic, nu a mai avut timp
să reacţioneze din cauza bărbatului meu care a frânat pe neaşteptate doar auzind-o pe puştoaica
asta strigând: AICI, AICI COBOR. În curba aceea periculoasă, el, bărbatul meu, a frânat brusc
şi buff, iremediabilul s-a produs: vechitura aia la care ţineai atât de mult: i-re-pa-ra-bi-lă. Mă
întreb ce s-ar fi întâmplat dacă eu aş fi strigat AICI, AICI COBOR… Nici vorbă să-mi fi dat
vreo atenţie, ca de altfel niciodată, nici ca atunci, îţi mai aminteşti? Nu, bineînţeles. Erau fix
aceleaşi cuvinte: AICI, AICI COBOR… dar tu nici măcar nu mi-ai răspuns, îţi aminteşti?
Bineînţeles că nu, acum însă îţi pot spune de ce ţineam să opreşti în faţa acelei vitrine… Când
m-am întors a doua zi, singură în taxi, nu mai rămăsese nici o lampă cu picior ca cea din
vitrină. Le vânduseră pe toate. Ratasem ocazia de a o cumpăra. Acum, în sfârşit, ţi-o pot spune.
Dacă aş fi fost eu cea care striga AICI, AICI COBOR, nu mi-ai fi dat nici o atenţie, aşadar n-ai
fi frânat cum ai frânat, aşadar, n-am mai fi fost acum aici, piezând timpul de pomană.
Soţul: Dar de ce-ar trebui să fiu eu responsabil pentru tot ce s-a întâmplat? Logic, să zicem,
logic ar fi să ne gândim că acel camionagiu dormea la volan; ar putea fi o explicaţie; totul
trebuie să aibă o explicaţie logică; tot lucrând cu tot felul de aparate, mi-am dat seama de asta,
e o chestiune de statistică; statistica scoate la iveală cifre impresionante referitoare la numărul
de ore petrecute la volan de către şoferii profesionişti; dorm puţin şi, în plus, beau considerabil
de mult. Tipul ăsta, şoferul camionului, nu era probabil în toate minţile; iar apoi, la marginea
drumului, mi s-a părut destul de ciudat. Mă întrebam ce dracului căuta camionul acolo, pe

7
câmp, într-o duminică după-amiaza… Nu, nu e logic, nimic nu e logic; din acest motiv, nu
putem lua în considerare amănuntul ăsta, nu demonstrează nimic… Un camion, în mijlocul
câmpului, într-o duminică după-amiaza! Ciudat, nu-i aşa? Nu, nu trebuie să ne luăm după
aparenţe. Să fim logici, vă rog.
Soţia: Ce ţi se pare atât de ciudat că a oprit să se odihnească un pic? Are tot dreptul. Au şi ei
nevoie să-şi refacă forţele după atâtea ore la volan.
Soţul: Mi se pare de neconceput să părăseşti şoseaua şi să-ţi abandonezi camionul în timpul
serviciului ca să trândăveşti la iarbă verde.
Soţia: Prudenţa, asta l-a făcut să tragă pe dreapta. Sigur vroia să aţipească un pic ca să poată
conduce în siguranţă mai departe. Sau poate avea un motiv mai important. Poate… Parcă îmi
amintesc… Nu, nimic….
Cumnata: Îl luase somnul la volan. O fi oprit să tragă un pui de somn.
Soţia: Eu nu cred că de-asta a oprit.
Cumnata: Aaa, nu?
Soţia: Nu.
Cumnata: Cum de eşti atât de sigură?
Soţia: I-am văzut împreună, i-am văzut, i-am văzut, parcă-i văd şi-acum…
Cumnata: Pe cine?
Soţia: Pe el, pe el… Pe şoferul camionului…(Autostopistei.) şi pe fata asta…
Soţul (Autostopistei): Ce-ai de spus?
Autostopista: Nu vreau să-mi amintesc nimic.
Soţia: Chiar când camionul oprise în câmp. O dispută: părea o discuţie foarte încinsă. Am
presupus că era vorba de tipica ciondăneală familială… şi noi, din când în când, avem una-alta
de-mpărţit, bărbată-miu le programează, zice că aşa, dozând certurile, viaţa conjugală
funcţionează mai bine, nu ştiu… adevărul e că, din când în când, ne mai certăm; cu toate astea,
nu a ajuns niciodată să mă lovească; chiar dacă, bineînţeles, soţul meu e aşa cum e: nu are
nimic în comun cu acel camionagiu. E suficient să te uiţi la mâinile lui.
Soţul: Pot să ştiu ce au mâinile mele?
Soţia: Sunt doar mai mici, nimic altceva.
Cumnata: Cum poţi fi atât de sigură?
Soţia: Îmi imaginez, e uşor de presupus.
Soţul: Evident; munca transportatorilor le dezvoltă extremităţile; în schimb, munca la
calculator îmi dezvoltă gândirea analitică şi dexteritatea. Ar trebui să vedem câte caractere pe
minut e în stare să tasteze acest bucolic şofer.

8
Autostopista: E-adevărat, avea nişte mâini enorme. Am îngheţat când m-a ameninţat. Îmi
imaginasem că e un pic grosolan, dar mâinile alea erau chiar exagerate. Ce sperietură!
Cumnata: Atunci e limpede că ai ajuns acolo cu el…
Autostopista: Nu ştiu, nu-mi amintesc…
Soţia: Hai, mărturiseşte…
Autostopista: Acum da, am nevoie de un calmant...
Cumnata: Linişteşte-te… (Soţiei.) Iar tu n-o mai stresa atât.
Soţia: Tac. Dar dacă va trebui să jurăm, voi jura că i-am văzut coborând împreună din camion.
Asta voi declara.
Soţul: Dacă-i aşa, atunci se ridică o nouă întrebare. Ce făceau împreună? Dacă se
demonstrează că ea a ajuns acolo cu el, că s-au certat, şi mai ales că au venit la fel noi, ca
oricare altă familie, să-şi petreacă duminica acolo, atunci, logic, mă gândesc că, statistic
vorbind, sunt căsătoriţi.
Autostopista: Cum adică?
Cumnata (Autostopistei): Linişteşte-te, fata mea, linişteşte-te… Ai încredere în mine. Te apăr
eu de toate calomniile.
Soţia: De ce-ar fi o calomnie? Şi de ce îi spui „fata mea“? Şi de ce…?
Cumnata (Soţiei): Chiar dacă ar fi adevărat că i-ai văzut coborând împreună din camion, asta
înseamnă că sunt şi căsătoriţi?… Spui că i-ai văzut, că într-adevăr i-ai văzut; bun, i-ai văzut, se
poate chiar şi să fi coborât certându-se, dar asta demonstrează că sunt căsătoriţi? Ori, poate,
toate cuplurile pe care le vezi ieşind dintr-o maşină sunt obligatoriu şi căsătorite? (Soţului.)
Nici vorbă, nici măcar jumătate dintre ele… Nici eu nu sunt căsătorită şi trebuie să recunosc
fără nici o jenă că nu doar o dată am coborât dintr-o maşină în compania unui bărbat; nu mi-ar
plăcea ca oamenii să gândească în momentele astea că suntem căsătoriţi; de fapt, puţin îmi
pasă... totuşi, câteodată…
Soţia: Aş putea să ştiu de cât timp nu te-ai mai urcat în altă maşină decât a noastră şi în altă
companie decât a noastră?
Cumnata: Nu te pripi, sor-meo, nu te pripi. Vreau doar să vă spun, să vă demonstrez că e
destul de puţin probabil ca fata asta şi acel şofer să fi fost căsătoriţi vreodată; e suficient să vă
uitaţi la diferenţa de stil vestimentar; asta e o altă dovadă concludentă; aşadar, sor-meo, nu sunt
căsătoriţi chiar dacă tu i-ai văzut coborând împreună din camion. Asta dacă într-adevăr i-ai
văzut. Erai foarte nervoasă şi, în plus, a trecut mult timp de-atunci. Recunoaşte că ai băut cam
mult şpriţ. Şi că… am uitat ce vroiam să zic…

9
Soţia: Eu am văzut-o. Nu sunt nebună. Da, am văzut-o coborând în fugă din camion. Nu sunt
nebună. Nu, nu sunt nebună pentru că eu, da, eu sunt căsătorită; asta îţi dă echilibru, mai ales
după o anumită vârstă, o căsătorie îţi dă simţul realităţii şi te ajută să nu ajungi invidioasă, acră,
nesigură şi, mai mult decât orice, să nu faci pe deşteapta.
Cumnata: Accidentul ăsta te-a dat peste cap.
Soţia: Iar pe tine, tratamentele de înfrumuseţare.
Autostopista: Terminaţi, vă rog! Important este să lămurim lucrurile.
Soţul: Bună idee: mai departe. Tinereţea înainte de toate.
Autostopista: Bine. Recunosc că, într-adevăr, am ajuns cu el la pădure. E adevărat şi că ne-am
certat, dar sub nici o formă acel bărbat nu este soţul meu. Nu-mi trebuie aşa ceva. În plus, am
deja un iubit care studiază economia.
Soţul: Atunci?
Autostopista: Presupun că nu are rost să vă mai ascund nimic; el, şoferul camionului, şi cu
mine ne-am petrecut noaptea de dinaintea accidentului împreună, într-un motel de pe marginea
şoselei, într-un motel nu departe de acea pădure, plin de şoferi beţi şi de gândaci. Ne-am
cunoscut sâmbătă seara, el şi cu mine, într-un club de noapte nu departe de motelul de pe
marginea şoselei, într-un club de pe şosea, el şi cu mine, dar să nu vă gândiţi la ceva rău.
Cumnata: Normal: nu e nici bine, nici rău.
Soţia: Tu de unde ştii?
Soţul: Lăsaţi-o să continue, vă rog.
Autostopista: În dimineaţa următoare a insistat să oprim la pădure; eu nu vroiam, nu-mi
doream decât să plec de-acolo, vroiam doar să mă lase la o benzinărie, de-acolo m-aş fi
descurcat şi singură, dar s-a încăpăţânat să oprească acolo, în locul acela scârbos, plin de
rataţi… Scuze…
Soţul: După care v-aţi certat…
Autostopista: Da. Din cauza asta am luat-o la fugă, încercând să găsesc pe cineva, o maşină
care să mă scoată de-acolo; am avut noroc să vă întâlnesc pe dumneavoastră care eraţi cu
maşina; probabil mă vede urcând în maşină, îl văd şi-acum suindu-se în camion înnebunit, îi
văd faţa descompusă în oglinda retrovizoare, ne ajunge din urmă, se apropie, se apropie, mă
caută, ca o fiară, AICI, AICI COBOR.
Tăcere.
Soţul: Lucrurile încep să se limpezească. Camionagiul ăsta trebuie să plătească pentru ce a
făcut: a distrus o persoană nevinovată, trebuie să plătească… Mă-ntreb de ce nu s-a prezentat
încă….

10
Soţia: Dacă ea nu ţi-ar fi cerut să opreşti maşina…
Autostopista: Am reacţionat aşa văzându-l în oglinda retrovizoare atât de aproape. Cum să-mi
imaginez că nu va frâna? Singurul lucru pe care mi-l doream era să nu mă ajungă din urmă; din
cauza asta am ţipat într-un mod atât de vulgar; recunosc, eram foarte agitată.
Soţia: Ai fi putut să iei una din pastilele alea ale tale.
Cumnata: Noi toţi din maşină eram foarte nervoşi. Toţi. Ar trebui s-o recunoaştem înainte să
ne cheme pentru declaraţii. Atâta tensiune acumulată trebuia să explodeze. Slavă Domnului,
suntem aici ca să povestim ce s-a întâmplat.
Soţul: Cu excepţia victimei: maşina mea, şi a delicventului.
Soţia: Pare evident că noi suntem martorii.
Autostopista: Nu mai ştiu ce s-a întâmplat după coliziune. Îmi amintesc că mă gândeam c-am
greşit, că am mers prea departe, dar că nu mai puteam da înapoi, să mă întorc în casa părinţilor
mei, în cartierul meu, la facultate, să termin psihologia, să mă împac cu iubitul meu care
studiază economia şi să las baltă jocul ăsta de-a eroina unui film franţuzesc, sau american, sau
argentinian; de asemenea, am înţeles că, în fond, nu mi-au adus nimic bun toate porcăriile alea,
nici tâmpeniile făcute ca să evit plictiseala, nici să mă joc de-a prostituata de şosea, lăsându-mă
luată de oricine; nu, mi-am dat seama că nu mai pot continua aşa. Ceva bun tot mi-a adus
buşitura asta.
Cumnata: Desigur. După lovitură, a cedat brusc toată tensiunea din maşină. Curios, nici unul
dintre noi nu a devenit isteric; dimpotrivă, ne-am păstrat calmul; trebuie să recunoaştem că am
avut mult sânge rece; acum ştiu că totul a fost doar o sperietură, nici măcar n-a reuşit să mă
afecteze; nici asta şi nici faptul că mi s-au rupt două unghii, chestie care altădată m-ar fi scos
din minţi (tocmai îmi făcusem manichiura), dar căreia, în momentul acela, abia dacă i-am dat
vreo importanţă.
Soţul: Eu ce să mai zic… Oricum, unghiile cresc chiar şi după moarte (s-a demonstrat), dar
maşina, maşina mea, nu se mai poate repara; fără îndoială că ea, doar ea, maşina mea, ar fi
trebuit să vină să depună mărturie.
Soţia: Sigur ar avea multe de povestit.
Soţul: Ce vrei să spui? Hai, lasă aerul ăsta misterios.
Cumnata: Nu-ţi mai da atâta importanţă şi spune-ne ce ai de spus.
Soţia: Am dreptul să nu scot un cuvânt. Ar putea fi folosit împotriva mea.
Soţul: Cine ţi-ar face aşa ceva? Am stabilit că vom lămuri totul. Hai, dragă, aşteptăm să ne
spui.

11
Cumnata: Ne aflăm aici pentru a afla ce s-a întâmplat. Nu trebuie să ascundem nimic, absolut
nimic.
Soţia: Şi tu poţi povesti cât ai chef, dacă asta te linişteşte; curaj, sunt foarte înţelegătoare; într-
adevăr, sor-meo, acum te înţeleg şi pe tine, cu toţii avem nevoie să ne descărcăm, dacă tu o poţi
face oriunde, mă bucur pentru tine, eu, în schimb, doar în bucătăria mea, da, doar acolo mă
relaxez, mă descarc, evadez: gătind. Aş da orice să pot fi acolo.
Autostopista: Sincer, vă invidiez. Eu aş fi dat orice să găsesc un astfel de loc.
Soţia: Ar trebui s-o vezi: cuptor electric - ultimul model, microunde cu telecomandă digitală
(singura prostie inventată de bărbată-miu), maşină de spălat vase care face de toate. Bucătăria
mea. O minune. Super.
Autostopista: Dacă maică-mea ar fi fost ca dumneavoastră, dacă m-ar fi învăţat să apreciez
viaţa casnică şi dacă n-ar fi avut ideea asta de a se face farmacistă… e inutil, pe nimeni nu
interesează viaţa mea, problemele mele…
Soţul: Hai, vorbeşte, vorbeşte cât vrei. Pentru asta suntem aici. Chiar dacă, e-adevărat, nu ştiu
ce rost mai are, oricum, faptul e consumat, iar noi, oricât am continua să discutăm sau nu, nu
vom schimba lucrurile, nu vom repara caroseria recent vopsită, nici protectoarele de noroi
recent montate, nici luminile de poziţie recent instalate. Nimic din toate astea nu se rezolvă
discutând. E demonstrat. Nu sunteţi de aceeaşi părere?
Tăcere.
Soţia: Pe mine totul mă lasă rece deja.
Soţul: Şi pe mine.
Cumnata: I-auzi, şi pe mine la fel.
Autostopista: Nu, nu mă deranjează să depun mărturie, să declar că vina îmi aparţine. Acea
duminică n-a fost ziua mea bună. Niciodată duminicile nu au fost zilele mele bune. Le urăsc.
Dar acea zi, în special, acea duminică, a fost mai neagră decât oricare alta. Eram foarte
ofuscată, da, vedeam totul în negru; câmpul, pădurea, negre, negre, ca şi cum ar fi luat foc. Mă
durea capul… Cu o noapte în urmă, în schimb... Toate energizantele pe care le-am găsit în
trusa maică-mii, amestecate cu alcool. Aveam chef să trăiesc intens, diferit, să mă distrez…
Făcând autostopul, am ajuns la barul ăla de pe şosea; mi-au dat de lucru „de probă”… Era
superexcitant, să stai acolo cu restul fetelor, chiar dacă barul era gol. Până când a sosit el. A
claxonat înainte de-a intra. După care s-a îndreptat direct spre mine. „Tocmai m-au plătit, am
bani şi mi-ar plăcea să-i sparg cu tine. Bine… Hai să mergem. Unde? Afară. Afară? Cât pe
noapte? Păi…” Asta chiar că m-a scos din rol. Să vorbeşti despre bani în felul ăsta! Eram
scandalizată. Dar mi-am revenit imediat. De ce nu, până la urmă? Nu era exact ceea ce căutam?

12
Distractiv, intens, diferit… Păi atunci, la treabă! Îmi căutam forţa necesară să merg până la
capăt. Poate din cauza alcoolului, sau a energizantelor, sau poate din cauza plictiselii
acumulate cu iubitul meu care studiază economia. În fine, ideea e c-am petrecut noaptea
împreună cu un necunoscut într-un motel scârbos de pe şosea.
Soţul: Mai poate avea cineva dubii că şoferul nu dormea la volan după o astfel de nopticică?
Soţia: De unde ştii tu că n-a dormit buştean?
Soţul: Mi se pare ciudat, chiar mi se pare ciudat…
Autostopista: În dimineaţa următoare, m-am trezit foarte devreme. Durerea de cap, senzaţia de
vomă şi sforăiturile lui nu m-au lăsat să dorm… Vroiam să ies de-acolo cât mai repede… M-
am îmbrăcat şi-am ieşit din cameră. După, mă văd aşteptând pe marginea şoselei ca cineva să
mă scoată de acolo, ca o maşină să oprească; dar nu, nimeni nu vrea să m-ajute. Trec… Poate,
înfăţişarea mea… ce ştiu eu… Maşinile trec ticsite de familii de rataţi. Îi detest. Până la urmă,
iese el. Se urcă în camion. Mă vede pe marginea drumului. Opreşte. Îmi promite să mă lase
unde vreau eu. Îmi promite că va fi cuminte. Acum pare alt om. Şi eu sunt alt om. Nu-mi
doresc decât să mă întorc acasă, să-mi fac o baie şi să-mi ung cîteva felii de pâine prăjită cu
marmeladă englezească făcută de mama. Se opreşte un moment ca să-şi facă nevoile…
Soţia: Şi?
Autostopista: Mergem mai departe pe şoseaua naţională, până când o coteşte, nejustificat, pe
un drum lateral ce duce spre o pădure. Vreau să cobor. Îi strig acelaşi lucru: AICI, AICI
COBOR, dar el nu, nu frânează, el nu… Din contră, râde în timp ce accelerează… O zi la
iarbă verde, fetiţo, ne vom simţi excelent; azi e duminică, n-avem nimic de făcut, fetiţo…
Tonul vocii este sarcastic, foarte puţin liniştitor. Îmi este frică şi-aş vrea să pot suna la poliţie.
Hai, hai, lasă, stai destul de prost cu nervii. Toate porcăriile alea pe care le iei. Un pic de aer
curat n-o să-ţi strice. Lasă-mă! Haide… Lasă-mă! Haide… Şi tot aşa, pân-am ajuns în pădure.
Asta a fost cearta noastră. Eram isterică, mi se pare normal. Tocmai mă sechestrase într-o
pădure scârboasă, plină de rataţi.
Tăcere.
Soţul: A făcut-o deliberat. El, şoferul camionului. Teoria mea (cine-a spus că dormea la
volan?), este că în felul ăsta intenţiona să se răzbune pe ea, pentru că fata nu mai vroia să ştie
nici de el şi nici de mâinile lui uriaşe de transportator.
Cumnata: Nu te grăbi să tragi concluzii. Singurul lucru cert este că fata asta a ajuns la pădure
în acel nenorocit de camion.
Soţia: Exact ce spuneam eu. Însă nimeni n-a vrut să mă creadă. Nici măcar propria mea
familie.

13
Cumnata: N-am chef de ceartă. Nu, nu vreau să spun ceva care s-ar putea întoarce împotriva
mea. Nu sunt bună la aşa ceva. Nu trebuiau să mă cheme să depun mărturie. Toate astea mă
lasă rece. Eu trebuia să fiu acum la coafor.
Soţia: Şi totuşi trebuie să mergi până la capăt. Mai rămân câteva lucruri de lămurit.
Soţul: Ce lucruri? Totul e destul de clar. Teoria mea e următoarea. Fata nu e o profesionistă în
materie, în plus, în special în acea zi, avea mintea confuză din cauza medicamentelor pe care le
luase; din cauza asta, camionagiul s-a simţit înşelat, chestie care l-a făcut să reacţioneze în felul
ăsta. Încerca să-şi recupereze banii. Nu-i aşa?
Autostopista: Ce bani?
Soţul: Banii pentru serviciile sale. Nu-i aşa?
Autostopista: Da, presupun.
Soţul: Lămurit. Nu-i nimic mai de preţ decât logica bine aplicată. Cine spunea că dormea la
volan?
Tăcere.
Soţia: Ceea ce ne-a povestit domnişoara autostopistă a avut loc aproximativ în jurul prânzului,
iar noi am adunat-o de pe şosea pe la amiază, aproximativ, pe la amiază… Atunci, mă întreb
eu: ce-a făcut de la prânz până pe după-amiază, aproximativ, ce s-a întâmplat, mă-ntreb, ce s-a
putut întâmpla...? Se simţea bine la pădure, în ciuda rataţilor şi a invaziei de furnici? N-aş băga
mâna-n foc să jur că da.
Soţul: Ai putea fi mai clară?
Soţia (Autostopistei): Să ne spună încotro a luat-o după ce a coborât din camion. Ce-a făcut?
Autostopista: Am luat-o la fugă, asta am făcut. Da, am luat-o la fugă, am luat-o la fugă până
când…
Soţia: Până când…
Autostopista: Până când am zărit pe cineva care-şi spăla maşina.
Soţul: Pe mine.
Soţia: Aha.
Soţul: Da, eu eram … Pentru mine, să am maşina curată e o chestiune de principiu; însă, dacă
aş fi ştiut, dacă aş fi ştiut cum avea să ajungă mai târziu, nu mi-aş mai fi pierdut timpul
spălând-o. În concluzie, că urma să se transforme într-un morman de fier vechi. Ce importanţă
mai avea dacă era mai mult sau mai puţin curată?
Soţia (Autostopistei): Era singur soţul meu?
Autostopista: Nu, mai era cu cineva.
Cumnata: Cu mine.

14
Soţia: Aha.
Cumnata: M-am oferit să-l ajut s-o spele doar cu măsurile de precauţie necesare, vreau să spun
că eram dispusă s-o fac doar cu mănuşi de cauciuc antialergenice (cu dublă căptuşeală de
bumbac) ca să-mi protejez manichiura. Da, mă hotărâsem să-i dau o mână de ajutor, acolo, pe
marginea acelui pârâu, ceva mai departe de locul unde ai rămas tu ca să pregăteşti prânzul.
Soţia: Pilaf cu…
Cumnata: Aşa cum îţi cerusem. Nu îngraşă…
Soţia: Cu sos de roşii…
Cumnata: Da, cu roşii, cu multe roşii…
Soţul: E o mâncare sănătoasă, perfectă pentru picnic, cade bine la stomac, s-a demonstrat.
Soţia: Îi mai trebuia un pic de apă ca să fie bine făcut. Nici prea tare, nici prea moale. Atât cât
trebuie. Am luat o carafă de plastic proaspăt cumpărată de ocazie şi m-am îndreptat spre pârâu.
Autostopista: Atunci m-aţi văzut. Din cauza asta ştiţi că eram acolo.
Soţul: Fata se încăpăţâna s-o scoatem de-acolo imediat. Afirma că o urmăreşte un camionagiu
scos din minţi. N-am crezut-o. Părea drogată. În plus, cum am fi putut lăsa să se ardă orezul?
Cum am fi putut lăsa maşina spălată pe jumătate? Cum am fi putut…?
Cumnata (Soţiei): Nu te-am văzut când ai apărut. Tipic pentru tine. De mică, obişnuiai să mă
spionezi ascunsă pe după perdelele camerei noastre.
Soţul: Mai târziu, când deja strângeam lucrurile ca să plecăm, a apărut din nou fata urmărită de
acea bestie; atunci, da, m-am oferit s-o scot de-acolo. Atunci, exista deja o dovadă obiectivă că
acel camionagiu cu mâini anormale era ceva mai mult decât o halucinaţie. Nu sunt un tip
neomenos. Doar că îmi trebuie dovezi.
Autostopista: Am petrecut ceasuri întregi ascunzându-mă de el, de şoferul camionului, pentru
că nici o altă maşină, nici o altă familie n-a vrut să m-ajute. În final, aţi oprit dumneavoastră
când aţi văzut banii pe care vi-i ofeream pentru un loc în maşină.
Soţul: Ok, recunosc c-am acceptat banii. Ne picau din cer. Ar fi fost păcat să nu-i accept. În
materie de bani, esenţialul este să-ncapă pe mâini bune.
Cumnata (Soţului): Recunoaşte că n-ai văzut pe nimeni urmărind-o pe fata asta prin pădure, în
plus, continuai să crezi că e vorba de halucinaţiile unei drogate.
Soţul: Ok, dar am văzut camionul, şi asta e cel mai important. Şi, oricum, ce legătură are asta?
În final, s-a urcat în maşina noastră. Nu? Este singurul lucru verificabil.
Soţia: În orice caz, asta s-a întâmplat mai târziu. Înainte însă, înainte ce s-a întâmplat în
maşină?
Soţul: Hai, lasă poveştile şi spune ce crezi c-ai văzut, de fapt.

15
Soţia: Am văzut. Dovezi obiective. Am văzut. Am văzut cum spălaţi maşina. Asta e ceea ce-am
văzut. Câtă silinţă vă dădeaţi. Păreaţi să vă înţelegeţi foarte bine. Foarte. Incredibil de bine vă
înţelegeaţi în interiorul maşinii ăleia scârboase.
Soţul: Da, trebuie să recunosc. Recunosc că ne-ai văzut.
Soţia: Am renunţat la apă şi m-am întors la pilaful meu. Acum vă puteţi da seama de ce-a
rămas orezul nefiert şi de ce aveam faţa aia acră.
Cumnata: Acum nu mai are nici un sens să ne ascundem. Da, ceva îmi spune c-a sosit
momentul să nu mai umblăm cu mănuşi. Ăsta-i adevărul: ne ascundem de tine de aproape un
an… Dar tu, recunoaşte că miroseai ceva… În fine… Nu ştiu dacă trebuie să-mi cer iertare.
Normal, în situaţii de genul ăsta, aşa se face; dar, să-mi cer iertare, pentru ce…? Pentru că nu
ţi-am mărturisit mai demult…? Întotdeauna e prea târziu; şi, în plus, de ce…? Azi, însă… Nu
ştiu, nu mai am chef să continui ascunzându-mă. Prea mult machiaj ajunge să deranjeze. Sor-
meo, în sfârşit vreau să fiu sinceră cu tine.
Soţia: Dă-i înainte. Oricum, vreau să te asigur că nimic nu mă mai poate surprinde.
Cumnata: În primul rând, trebuie să-ţi mărturisesc că te-am văzut. Mai bine spus, te-am zărit
spionându-ne de după nişte boscheţi, aşa cum te ascundeai când erai mică pe după perdele.
Stăteai ascunsă, cu carafa aia stupidă de plastic în mână, c-o faţă de toantă, cu pilaful tău pe
jumătate făcut, contemplând ceea ce se întâmpla în sclipitoarea maşină a bărbatului tău.
Soţul: Eu nu mi-am dat seama de nimic.
Cumnata: Dar ţi-ai dat seama de schimbarea mea bruscă. Ţi-am spus imediat că lucrurile nu
mai pot continua aşa. Ţi-am cerut să stăm de vorbă cu ea.
Soţul: Ok, o vom face când ajungem acasă, ţi-am promis. Acasă, între electrocasnicele ei, ar
încasa-o mai uşor. Nu se va mai simţi atât de abandonată. Asta ţi-am spus.
Soţia: Uneori, recunosc, electrocasnicele mele ştiu să-mi ţină companie mai bine decât
oamenii.
Soţul: Nu era o situaţie prea plăcută. Cum să încep? Mă obseda ideea asta. (Cumnatei.) Iar tu,
mai tîrziu, la întoarcere, prinşi în coloana de maşini, mă înţepai cu privirile tale prin oglinda
retrovizoare.
Cumnata: Încercam să-ţi amintesc că-mi promiseseşi să vorbeşti cu ea. Din cauza asta te
priveam aşa în timp ce mă rimelam. Erai nervos, iar eu puneam şi mai mult gaz pe foc. Asta ţi-
a distras atenţia. Nu te mai concentrai la drum. Nu făceai altceva decât să te gândeşti, să te
gândeşti, să te gândeşti cum aveai să ieşi din situaţia asta odată ajunşi acasă. Mă distra. Mă
excita. A fost vina mea.

16
Soţul: Hai, cumnată, nu spune asta. Principalul vinovat sunt eu. Ai dreptate, eram îngrozit de
faptul că vom ajunge acasă. În fond, nu vroiam s-ajungem.
Autostopista: Eu n-am fraţi. Între fraţi, totul ar trebui să fie altfel. Mai delicat.
Cumnata (Soţiei): Imediat după ce i-am dat ultimatumul, m-am întors să te ajut să pui masa:
pilaful, vinul, apa minerală… totul în tăcere, fără nici un cuvânt...
Pauză.
Soţia: În acea zi, în acea duminică, erai pictată grotesc. Ar fi trebuit să vezi, dragă mea soră,
cum râdeau de tine toţi excursioniştii.
Cumnata: Şi tu ce ai de spus despre ridicolul la care te-ai expus aducând vesela de porţelan la
iarbă verde?
Soţul: Nu vă mai certaţi, n-are nici un rost. În fond şi la urma urmei, semănaţi foarte tare. Din
cauza asta, eu… Nu, nimic… Nevastă-mea găteşte mult mai bine, asta e absolut evident. Cu
excepţia acelei zile, a acelui pilaf… Trebuie ţinut cont, cu o marjă de eroare, că oricine are
dreptul să calce strâmb… Şi din cauza asta, eu… Nu ştiu cum să mă fac înţeles… E-adevărat,
problema e că sunteţi surori, asta da, e o informaţie obiectivă.
Autostopista: Eu sunt singură la părinţi. Niciodată nu cred că i-aş putea purta pică fratelui meu.
Soţia: Eu nu-i port pică deloc. Între fraţi, lucrurile se iartă uşor. În plus, sora mea, în sfârşit, a
fost sinceră. Dacă am fi făcut toţi la fel, altă făină s-ar fi măcinat la moară: am fi lămurit o dată
pentru totdeauna ce anume s-a întâmplat.
Autostopista: De ce spuneţi asta?
Soţia: Şoferul camionului nu ne urmărea de dragul fetei ăsteia. Căuta altceva: bani, banii lui.
Soţul: Asta e teoria mea, iubito.
Soţia: Nu mă refer la tariful pentru serviciile lui. Mă refer la o sumă mai mare, la salariul pe
care şoferul camionului tocmai îl primise cu o zi înainte. El, chiar el mi-a spus.
Soţul: El?
Soţia: Şoferul camionului.
Soţul: Şi ce anume ţi-a spus?
Soţia: Că ea l-a furat când a oprit camionul ca să-şi facă nevoile. (Autostopistei.) Nu-i aşa?
Autostopista: N-am nevoie să fur. N-am nevoie de nimic. Banii ăştia nu-mi trebuiau. Nu-mi
trebuiau. Nu am nevoie decât de pastile. Iar astea nu mă costă nimic. Nu vreau să mai vorbim
despre bani.
Cumnata: Banul nu e nici bun, nici rău. Totul depinde de felul în care îl cheltuieşti. Ceea ce
contează, evident, e să-l ai. Iar odată ce-l ai, important e să-l cheltuieşti; desigur, trebuie să fii
sigur că-l vei avea şi mai departe pentru a putea cheltui din nou. Asta e important.

17
Soţia: Banul e sfânt. Mai ales al altuia.
Soţul: De ce nu ne-ai spus dinainte? Aproape c-am devenit complice la un delict. Ar fi
îngrozitor să mă trezesc amestecat într-o afacere ca asta. O pată pe cariera mea… Mai rău decît
o buşitură în caroserie… Chiar dacă am rămas fără maşină, e mai puţin grav decât să-mi pierd
reputaţia.
Cumnata: Să fure cei săraci… Dar tu… Nu poţi ascunde că vii dintr-o familie bună, te afli în
aceeaşi situaţie ca şi mine, totuşi, complet diferită de-a soră-mii.
Soţia: Familie? Ce ştii tu ce înseamnă familie? Ce ştii tu ce înseamnă să ai un soţ? Ce ştii tu ce
înseamnă să ai copii?
Soţul: Iubito, noi doi n-avem copii.
Soţia: Nu, dar ne-am gândit să avem pentru că suntem căsătoriţi. Ea, în schimb, toată ziua pe la
noi, colecţionând afişe cu vedete şi boindu-se ca să…
Tăcere.
Soţul: Indicele de sterilitate la bărbaţi a crescut în ultima vreme. Mi-aş fi dorit tare mult să fi
avut o fiică.
Autostopista: Dac-aş fi putut să-mi amintesc cum era tatăl meu… În facultate mi-au cerut să
fac un efort.
Cumnata: Un efort? Pentru ce?
Autostopista: Ca să-mi amintesc.
Soţul: Păi nu asta facem de când am ajuns aici?
Soţia: Încearcă să ne îndepărteze de la subiect cu psihologia ei. La subiect, la subiect, să ne
spună ce-a făcut.
Autostopista: Deschid torpedoul căutând un analgezic şi descopăr banii. Brusc, simt nevoia s-o
fac, să mă răzbun pe omul ăla pentru sforăiturile lui, pentru mâinile lui uriaşe, pentru vezica lui
incontinentă... Nu, acel bărbat nu trebuia să semene cu tatăl meu. L-am furat.
Soţia: În sfârşit.
Pauză.
Soţul: Mai e un lucru pe care nu reuşesc să-l înţeleg. (Soţiei.) Dacă ştiai că fata asta a furat, de
ce, mă întreb eu, de ce nu ne-ai spus cînd s-a urcat în maşină?
Soţia: Îmi propusesem să nu mai vorbesc cu tine în viaţa mea.
Soţul: După tot ceea ce se întâmplase, te pot înţelege, e logic să-ţi doreşti să te răzbuni…
Înţeleg... Întotdeauna am fost un soţ foarte înţelegător…
Soţia: Nu vroiam să mă răzbun.
Soţul: Aaa, nu?

18
Soţia: Nu, pur şi simplu nu vroiam să vorbesc.
Soţul: Normal, normal…
Soţia: Mă răzbunasem deja.
Soţul: Te răzbunaseşi deja… (Modifică tonul.) O mică întrebare… Când anume ţi-a spus
şoferul camionului că fata îl furase?
Soţia: După prânz.
Soţul: După prânz?
Soţia: Da. După prânz.
Soţul: Ce s-a întâmplat după prânz?
Soţia: Vroiam să rămân singură. După ultimele întâmplări, îmi doream să rămân singură. Nu-
mi ardea de conversaţie după masă. Am luat cratiţa, farfuriile murdare cu pilaf cu roşii întărit,
mi-am luat detergentul de vase (cu putere maximă de degrasare şi spumă pentru strălucire), şi
m-am îndreptat din nou spre pârâu ca să spăl vasele şi să plâng în linişte, în parte de furie, în
parte de plictiseală, în parte ca să-mi înmoi mâinile în apa îngheţată a acelui pârâu fără
încălzire… N-ar fi trebuit să ajung în starea asta, acum îmi dau seama, nu merita, dar atunci,
atunci lucrurile mă afectau foarte tare: mă simţeam femeia cea mai nefericită din lume, spălând
vase în apa acelui pârâu îngheţat.
Cumnata: Aveam eu mănuşile de cauciuc (antialergenice, cu dublă căptuşeală de bumbac), dar,
din orgoliu, nu mi le-ai cerut.
Soţia: Eram sătulă, recunosc, de ieşit la pădure. Nu-mi place să ies la pădure. Niciodată nu mi-a
plăcut. Mie îmi place casa mea, îmi plac progresul şi civilizaţia; iar pădurea nu-ţi poate da aşa
ceva; nu, pădurea e exact opusul… Pădurea nu progresează în nici un fel, îi întoarce pe oameni
la sălbăticie, oamenii ajung să acţioneze dintr-un instinct animalic cu care-i alăptează pădurea.
Nu, nu mă simt confortabil în natură.
Soţul: Nu mi-ai spus-o niciodată. Ani şi ani de ieşit duminica la pădure, iar acum aflu c-o
urăşti.
Soţia: Dar ţie? Ţie îţi plăcea să ieşim la pădure?
Soţul: Acum, că mă-ntrebi, nu prea. Credeam că e plăcerea ta.
Soţia: A mea?
Soţul: Ok, asta face toată lumea. Iese duminica la pădure. Eu, ştii foarte bine, aş fi preferat ca
duminica să nu fie o zi liberă, eu, trebuie să recunosc, cel mai bine mă simt la serviciu, printre
aparatele prospăt achiziţionate de firmă, statistica e pasiunea mea, avem noroc că ne dă tuturor
de mâncare. Nu, eu n-aveam nevoie de odihnă duminica.

19
Soţia: Stau pe marginea pârâului, un pic furioasă, un pic tristă, spălând, spălând, frecând,
frecând, singură, fără maşina mea automată de spălat vase, pe marginea acelui pârâu îngheţat,
spălând ca o femeie din nu ştiu care trib sălbatic, aşa mă simt: înşelată şi subdezvoltată, o
femeie din epoca de piatră. Brusc, dintre boscheţi apare el, şoferul camionului. Şi aspectul lui e
la fel de sălbatic, arată ca un animal furios, mugind, mă întreabă dacă am văzut-o, este atât de
nervos, capabil de orice, încât instinctiv îl mint: neg să fi văzut vreo fată cu aspect de…, în fine,
neg să fi văzut pe cineva. Se calmează un pic, e extenuat de alergătură, nu ştie ce să mai facă,
încotro s-o mai apuce. Îi sugerez să bea puţină apă din pârâu, ajung chiar să-i ofer un pahar din
sticlă de calitatea întâi, din setul de pahare care puţin mai târziu avea să se facă ţăndări… Da, îi
ofer un pahar cu apă ca să-şi tragă sufletul; asta face, bea, da, bea mai întâi din pahar, iar apoi
direct din pârâu, precum un mânz sălbatic, cu tricoul îmbibat de transpiraţie şi de apă, aspectul
lui îmi atrage atenţia, dar eu continui să curăţ, să curăţ, să curăţ farfuriile de resturi, până când,
brusc, am chef să mă răzbun, am chef să fac ceva ieşit din comun, am chef s-o fac acolo, în
acelaşi loc unde vă surprinsesem pe voi doi, unde descoperisem înşelăciunea propriei mele
familii; acolo, la acea oră, ora siestei, un moment foarte special pentru bărbaţi, spune el, nu e
rău, da, aici nu-i rău deloc, e un loc foarte plăcut, umbros, susurul pârâului în urechi mă va
linişti şi, mai presus de orice, o companie feminină agreabilă. O companie feminină agreabilă.
De cât timp nu-mi mai spusese cineva aceste trei cuvinte? Cineva, oricine. Vă deranjez dacă
mai rămân un pic? Nu, nu, nici o problemă. Ora siestei, farfuriile spălate, ce căutam acolo atât
de liniştită? Ce căutam? Ce să fac? Ce să fac? Ce să fac? Să mă pierd, să mă pierd printre
boscheţi, chiar asta, să fac ceva ieşit din comun, să mă răzbun acolo, între boscheţi, ca un
animal sălbatic, ca o fiinţă iraţională, asta am făcut: am renunţat la tot progresul şi la toată
civilizaţia între acei boscheţi, împreună cu acel şofer.
Autostopista: Gusturile nu se discută.
Cumnata: Ok, faptul e consumat, dacă te ajută cu ceva, să ştii că probabil şi eu aş fi făcut la fel
în locul tău. Întotdeauna mi-au plăcut bărbaţii în tricou.
Soţul: Ce-aş mai putea spune acum? Nevastă-mea mă-nşeală printre boscheţi tocmai cu
individul care m-a lăsat fără maşină… Iar firma… De la accident nu mai ştiu ce-i pe-acolo; ce
nenorocire, tocmai acum, când se anunţau schimbări: măriri de salariu, bonusuri, creşteri, ore
suplimentare… Întotdeauna, timpul petrecut printre aparate mi s-a părut extraordinar. Iar acum,
mai multe aparate, mai mult de lucru, mai mulţi bani… (Soţiei.) Îţi doreai să schimbăm mobila;
acum, s-a dus totul naibii. Totul: nevasta, firma, maşina…
Soţia: Ai plecat din firmă?

20
Soţul: Nu, nu, de fapt, nu ştiu prea bine ce s-a întâmplat; de atunci, nu mai ştiu nimic despre
firmă; cu atât mai puţin despre familia mea, despre maşină, nimic până în momentul ăsta. Dar
acum totul e limpede.
Autostopista: Dacă acum totul e limpede, înseamnă că putem pleca.
Cumnata: Aşa e, presupun că dacă nu mai avem nimic de spus, e momentul să părăsim sala.
Soţia: Eu una m-am relaxat povestind.
Autostopista: E-adevărat, nu e foarte obişnuit ca oamenii să comunice aşa cum am făcut-o noi.
Cumnata: Dar asta nu e o masă rotundă. Este… Ştie cineva unde ne aflăm, de fapt?
Soţul: Într-o sală de aşteptare pe care vor trebui s-o cureţe după plecarea noastră, mai ales că
ne-am lăsat aici toată mizeria.
Cumnata: Atunci, ar fi bine să ieşim de-aici în cazul în care nu mai avem nimic să ne spunem.
Soţul: Ai perfectă dreptate.
Tăcere.
Autostopista: Dacă nu mai avem nimic să ne spunem… Ce oribil!
Cumnata: De obicei, eu... la coafor…, vorbesc… vorbesc… vorbesc…. Ce-aş putea să vă mai
spun?
Soţul: Vorbind, oamenii comunică. Ar fi nefiresc să tăcem cu toţii.
Soţia: Taci, taci, nu spune aşa ceva.
Tăcere.
Soţul: Ce s-a întâmplat?
Soţia: Un înger…
Soţul: Un înger? Ce vrei să spui cu asta? Te referi la mine, nu-i aşa?
Soţia: A trecut un înger. E o expresie, iubitule, aşa se spune.
Autostopista: Expresiile sunt făcute pentru momente ca cel de adineaori. Ca să nu mai treacă şi
alţi îngeri. Sunt comode. Uşurează.
Cumnata: Da, ajută oamenii să comunice mai uşor.
Soţul: Ar trebui să evităm un moment de tăcere ca cel de adineaori, nu credeţi? Ar trebui să
facem cu toţii un efort. Eu, în primul rând…
Autostopista: Vi s-a-ntâmplat ceva?
Soţia: Ai putea, iubitule, să-mi spui ce faci?
Soţul: Mă gândesc la o expresie… Aha, mi-am amintit-o! „S-a îndreptat vremea.“
Cumnata: „Toţi bărbaţii sunt la fel.“
Soţia: „Viaţa se scumpeşte pe zi ce trece.“
Autostopista: „Aparenţele înşală.“

21
Soţul: „Nu se ştie niciodată cât de departe se poate ajunge.“
Cumnata: „Unii totul, iar alţii nimic.“
Soţia: „Politicienii nu se gândesc decât la ei.“
Autostopista: „Înainte se trăia mai bine.“
Soţul: „Dacă am munci cu toţii un pic mai…“
Cumnata: „Nu mai există ruşine şi respect.“
Soţia: „Nimic nu e mai de preţ decât zâmbetul unui copil.“
Autostopista: „Banii nu sunt totul.“
Soţul: „Fiecare pasăre pe limba ei…“
Cumnata: „Experienţa este mama-nţelepciunii.“

Soţia: „Îi dai un deget şi-ţi ia toată mâna.“

Autostopista: „Ce-şi face omul cu mâna lui…“

Soţul: „E-o nimica toată pentru mine.“

Cumnata: „Nimic nu-i mai de preţ ca sănătatea.“

Soţia: „Mare e grădina lui Dumnezeu.“

Autostopista: „Nu găsesc cuvinte pentru…“

Soţul: Cuvinte pentru…

Cumnata: Pentru…

Soţia: Cuvinte…

Autostopista: C…

Tăcere.

Soţul: MOTOR de 4 cilindri în linie şi 16 valve, amplasat transversal pe faţă. CAPACITATE

CILINDRICĂ: 1485 cm cubi. PUTERE MAXIMĂ: 85 CP la 5500 de rotaţii pe minut.
TRACŢIUNE: pe faţă. CUTIE DE VITEZE: manuală în 5 trepte. DIRECŢIE: asistată. FRÂNE:
pe disc, pe toate cele patru roţi, cele din faţă – ventilate. SUSPENSIE: autonomă pe fiecare
dintre toate cele patru roţi. CAPACITATE REZERVOR: 45 de litri. MASĂ TOTALĂ: 960 kg.
Tăcere.
Cumnata: Gelul anticelulitic cu acţiune integrală ţine cont de ritmul fiziologic al femeii şi
atacă în forţă din toate direcţiile suprasarcinile locale, opunându-se reinstalării timp de un an,
graţie efectului său liporeductor, antiadipos şi antireinstalare.

22
 Tăcere.
Soţia: Frigidere cu una sau două uşi. Modele adaptabile nişelor de apartament, integrabile ori
side by side, cu congelator şi frigider detaşabile. În plus, conţin un spaţiu cu umiditate ridicată
ce menţine o umiditate relativă de 90% pentru conservarea perfectă a alimentelor care, de
obicei, pierd apă, cum ar fi fructele şi legumele.
Tăcere.
Autostopista: Diclorhidratul de hidroxicină este indicat în special în cazuri de instabilitate,
iritabilitate şi insomnie. Anxietate. Dezechilibrări organice de origine emoţională. Recomandat
pentru sindromuri psihiatrice minore (melancolie anxioasă) şi, în general, de fiecare dată când
se urmăreşte un efect tranchilizant şi ataraxic.
Tăcere.
Soţul: Asta e tot.
Cumnata: Urmează pronunţarea sentinţei.
Soţia: Ce tot spui?
Cumnata: Aşa se spune la proces.
Soţia: Care proces? Cine ne va judeca?
Cumnata: Noi înşine.
Soţia: Noi? Pentru ce anume?
Autostopista: Noi şi cu ei.
Soţia: Ei? Care ei?
Soţul: Cei care trebuie să vină.
Soţia: Aici nu vine nici Dumnezeu.
Autostopista: Şi totuşi, eu am impresia că cineva ne-a auzit.
Cumnata: Şi eu am aceeaşi senzaţie. Uite că…
Soţia: Că ce?
Cumnata: Nimic. Închipuiri de-ale mele.
Autostopista: Şi eu îmi închipui... Cred acelaşi lucru; şi eu... chiar fără să fi luat nimic, simt
ceva… Corpul meu nu ştie dacă e aici sau dacă e doar o amintire…
Soţul: Şi eu am aceeaşi impresie…
Soţia: Care?
Soţul: Cea despre care vorbeşte fata asta şi la care te gândeşti şi tu.
Soţia: Nu mă gândesc la nimic.
Soţul: Tocmai asta.
Soţia: Mi-au secat gândurile.

23
Soţul: Iar eu aş jura că…
Cumnata: Ai dreptate, e ceva, nu ştiu ce anume, care-mi spune că suntem… că suntem...
Soţia: Că suntem bine.
Autostopista: Da, suntem bine.
Soţul: Asta e, suntem morţi de-a binelea.

Sfârşit

24