Civilizaţia geto-dacilor

Prin expresia ''civilizatia geto-dacilor'' desemnam ansamblul manifestarilor de

civilizatie ale geto-dacilor. Am facut aceasta precizare din capul locului pentru a-l
atentiona pe cititor asupra faptului ca: 1. in teritoriul geto-dacilor existau manifestari de
civilizatie apartinand altor etnii (grecesti, celtice, scitice etc.), analiza lor ar fi presupus o
schimbare de titlu (''civilizatii din spatiul geto-dacic''), aspect ce nu corespunde
obiectivelor demersului nostru; 2. civilizatia geto-dacilor cuprinde elemente de
împrumut, preluate de la etniile cu care a intrat in contact si care aveau ceva de ''dat''
(numai din aceasta perspectiva vom aduce in discuţie raporturile cu aceste etnii), iar pe
de alta parte civilizatia lor cuprinde elemente originale, rod al unor sinteze sau inovări
(din aceasta perspectiva se poate vorbi de civilizatia ''geto-dacica'', adica a geto-dacilor,
specifica lor); 3. adjectivul cel mai corect pentru a exprima fapte ale geto-dacilor este
''geto-dacic'' sau ''daco-getic''

STATUL GETO-DACILOR
In secolul I i.d.Hr., incepand cu Burebista, lumea geto-dacica intra intr-o alta etapa a
evolutiei ei, in etapa statala. Acum se poate vorbi de prezenta unui rege la daci, in
intelesuri deosebite de cele date acestei functii pentru perioada anterioara. Acum regele
nu mai este atat un comandant de oaste, functie ce se va mentine in masura deosebita,
cat, din ce in ce mai mult, un legiuitor, un om preocupat de probleme administrativ-
civile. Regele nu mai este, ca pe vremea lui Dromichaites, de exemplu, primus inter
pares. Prezenta adunarii armate langa rege, in vremea aceasta, nu mai inseamna
''democratie militara'', nu inseamna transformarea regelui intr-un sef militar doar.
Incepand cu Burebista, se poate admite instituirea principiului prioritatii agnatilor la
mostenirea tronului. Dupa detronarea si moartea lui Burebista statul sau a fost impartit
intre fiii sau nepotii sau alte rude ale marelui rege. Este greu sa ne inchipuim ca
Burebista nu a cautat, inca din timpul domniei, sa-si asigure tronul cu mostenitori de
sange. Regele ajunge, in vremea statului dacic, un adevarat conducator, preocupat de
toate problemele societatii, de la purtarea razboaielor si pana la ridicarea cetatilor, de la
apararea clasei dominante si pana la reglementarea vietii moral-spirituale. Pretuit de
popor, glorificandu-l cand si-a aparat tara, cum s-a intamplat cu Diurpaneus, supranumit
Decebalus, regele nu era considerat zeu. Puterea regelui geto-dacilor nu era despotica, ci
marginita, chiar controlata de un consiliu aristocratic, dar si de adunarea poporului, ca la
vechii macedoneni.

Un absolutism intunecat, cumplit, sangeros, de rezonanta orientala, teocratic, nu

fiinta la geto-daci. Prezenta unui consiliu nobiliar, a adunarii armate, nu a impietat asupra
coerentei sistemului politic din statul geto-dacic. Nu cunoastem cu exactitate ierarhia in
cadrul conducerii statului geto-dacilor si, implicit, a consiliului regal. Este sigur insa ca

1
regele incerca un control al intregului stat printr-un aparat administrativ compus, in
partea sa superioara, din tarabostes.
In antichitate, pentru ca o tara sa fie considerata ca ar avea conditie de stat era absolut
necesara existenta unei armate permanente. Daca pentru timpul lui Burebista nu avem
date sigure (nimic nu ne opreste insa sa ne imaginam prezenta unei numeroase garzi
personale pentru preintampinarea eventualelor miscari interne, pentru a domina si ridica
tributul de la orasele grecesti supuse sau chiar pentru o rapida interventie la hotare),
pentru epoca lui Decebal insa, avem dovezi certe despre existenta unei armate
permanente. Astfel, in unul din discursurile sale Dion Chrysostomos (XII, 19), care,
trecand prin Dacia lui Decebal dupa anul 87, adica intr-o vreme de liniste si pace din
partea romanilor, spune ca acolo el a vazut ''peste tot sabii, lanci, peste tot cai, peste tot
arme, peste tot oameni inarmati''.

Tot din timpul acestui rege, stim de la Cassius Dio (LXV, 8, 5) ca una dintre
conditiile pacii impuse lui Decebal de catre Traian in 102 prevedea ca regele dac ''sa
predea armele, masinile de razboi impreuna cu constructorii acestor masini''. Or, o
asemenea clauza echivala cu desfiintarea unei armate cu caracter permanent. Dar dovada
cea mai puternica o constituie cea arheologica. Este vorba de multitudinea cetatilor
dacice care, in timp de pace, aveau fiecare cate o garnizoana.

In ansamblul statului geto-dacilor un rol deosebit il juca sacerdotiul. Incepand cu

Burebista, cinul preotesc geto-dacic a devenit o institutie organizata si cu functiuni
social-politice foarte importante. Conducatorul sacerdotiului era marele preot al cultului
zeului cel mai cinstit de catre geto-daci. Nu avem date cu privire la organizarea interna a
sacerdotiului. Despre preoti putem afirma ca se bucurau de mare cinste. Marele preot era
un fel de capetenie spirituala in societatea geto-dacica. Ei contribuiau, prin cultivarea si
intretinerea unui anumit cult legat de ''panteonul'' pan-dacic, la intarirea unitatii politice a
geto-dacilor, la pastrarea unei anume moralitati. Contributia sacerdotiului la crearea
valorilor spirituale in societatea geto-dacica a fost, la vremea aceea, remarcabila intrucat
el era depozitarul aproape al tuturor cunostintelor ''stiintifice''. Cu toate acestea, statul
geto-dacilor nu era unul teocratic, chiar daca unii regi au detinut si functia de mare preot
sau, ca in timpul lui Burebista, marele preot a avut o pozitie foarte importanta in stat.

Despre alte elemente, pe care le reclama fiinta de stat in lumea popoarelor antice, si
anume: emiterea si folosirea monedei ca mijloc de schimb, existenta orasului, capitala
etc. vom vorbi in paginile urmatoare.
Cu toate aspectele statalitatii geto-dacice mai sus prezentate, se poate spune insa, in final,
ca acest regnum al dacilor inca nu a atins nivelul unui stat in adevaratul inteles clasic.
Lipsesc multe din caracteristicile unui stat antic. Scrisul, bunaoara, este rar intalnit si in
nici un caz nu exista o administratie (cu un aparat functionaresc, cu birouri, arhive) unde
sa se redacteze actele si dispozitiile, sa se codifice legile, sa se tina registre etc. Despre
fruntarii bine delimitate (sau constiinta acestora), despre o eventuala organizare
administrativa (daca a existat), nu vem nici un fel de indicii.
Concluzia care poate fi desprinsa este ca statul dacic - ca forma de conducere, organizare,
integritate etnica, centralizarea puterii, unitatea spirituala - ''se situeaza pe o treapta
inferioara raportat la monarhia elenistica..., isi gaseste locul la mijloc, intre monarhia
elenistica si statuletele celtice'' .

2
 STRUCTURA SI STAREA SOCIALA
Dispunem de relatari ale unor autori antici, greci sau romani, din care reiese faptul ca
societatea geto-dacica, in epoca sa clasica, era structurata din punct de vedere social in
mai multe stari sociale.
Numele clasei nobiliare geto-dacice il aflam in scrierile mai multor autori antici. Asa, de
exemplu, filosoful-calator in Dacia, Dion Chrysostomos, ne relateaza, in ale sale
Discursuri (LXXIII, 3), ca ''... aici, uneori, se pot vedea oameni avand pe cap un fel de
caciuli, asa cum poarta astazi unii traci, numiti geti ...'' . Aceeasi denumire ne-o
transmite si Criton, care ii aminteste ''pe getii purtatori de pileus (caciula)''. Cea mai
importanta informatie legata de numele clasei nobiliare apartine lui Iordanes ce ne
transmite, de fapt, o stire raportata de Dion Chrysostomos: ''El (Dios Chrysostomos)
spune ca acei dintre ei (geti), care erau de neam s-au numit la inceput tarabostes, iar
apoi pileati...'' .
Acesti nobili detineau pozitii foarte importante in stat: in consiliul regal, in
conducerea armatei, in aparatul administrativ, dintre ei se alegea regele etc. In plan
economic acesti tarabostes dispuneau de importante bunuri mobile (turme, cirezi,
herghelii), erau interesati in negotul cu strainii, probabil ca aveau sclavi. Nu stim nimic
insa despre relatiile lor cu cealalta stare sociala importanta - capillati, si nu putem avansa
date sigure despre faptul daca tarabostes aveau mosii in proprietate privata sau le datorau
regelui, iar daca le aveau nu putem preciza daca erau situate in teritoriile obstilor sau in
locuri neocupate de ele.

In concluzie, acesti tarabostes constituiau o

clasa nobiliara razboinica, puternica si bogata, cu un rol social important. ''Se cuvine
remarcat, totusi, ca tarabostes nu se puteau manifesta despotic fata de popor, care avea
inca solide drepturi politice si in vremea statului dac''.

Despre cealalta stare sociala - capillati, izvoarele vechi ne spun putine, doar Columna
lui Traian fiind mai generoasa. Nu putem, din datele pastrate, sa stim numele lor geto-
dacic, ci doar cel greco-latin, cum nu putem sti nici care a fost numele lor autentic de
clasa. Numele lor, care nu are semnificatie sociala, este legat doar de infatisarea lor
exterioara. Despre numele lor (latin - capillati, grecesc - comati), dictionarele uzuale dau
insemnarea de ''pletosi'', ''cei care poarta parul in plete'', insemnare ce corespunde

3
reprezentarilor de pe Columna lui Traian.

Majoritatea istoricilor sustin ca prin comati trebuie sa intelegem poporul de rand. Ca

atare, acestia detineau pozitia dominanta in economia dacica, acoperind practic toate
activitatile cunoscute, la vremea aceea, de economia Daciei libere. Nu poate fi neglijata
insa participarea lor la acea adunare armata generala, cu rol politic si militar important.
Cat priveste categoria sociala formata din sclavi si captivi, se pot avansa in momentul de
fata, cateva idei. In vremea statului, Dacia nu mai era o furnizoare de sclavi lumii greco-
romane decat, in cea mai mare parte, sub forma captivilor facuti de armatele romane
expeditionare la Dunare. Societatea geto-dacica atinsese un nivel al dezvoltarii sale
economice si sociale, care sa-i permita valorificarea locala a aparentului surplus de forta
de munca, iar din punct de vedere spiritual sa duca la inlaturarea practicii vanzarii
''conationalilor'' ca sclavi.

Prezenta sclavilor ca o categorie sociala integrata in economia Daciei este o realitate

atestata de bune izvoare istorice. Dintre acestia, captivii de razboi constituiau o categorie
aparte, cu un statut special. Ei erau siliti la cele mai grele munci, iar viata le era mereu in
primejdie. Acesti captivi nu se aflau la dispozitia vreunui particular, ci in puterea regelui,
a statului. Este foarte probabil ca regii daci, angajati intr-un mare efort constructiv,
acordau deosebita atentie acestei componente a prazii de razboi.
Munca servila avea o anumita insemnatate in economie, dar era departe de a avea
pondere asupra muncii libere in vreun domeniu. O importanta mai mare, in raport cu
situatia din agricultura si mestesuguri, o aveau sclavii in constructiile de interes public,
indeosebi la cetati.

ECONOMIA GETO-DACILOR
Atunci cand cuprindem sub mantia civilizatiei economia geto-dacilor avem in vedere
acel mod al lor de luare in stapanire a unei parti din natura in vederea sustinerii materiale
a existentei lor, adica ocupatii, tehnici folosite, organizarea si functionarea proprietatii, a
productiei in general, comertul etc.

a. Una dintre problemele cele mai importante in ecuatia economiei geto-dacilor o

constituie cea a organizarii si functionarii proprietatii, a relatiilor de proprietate. Iata insa
ca tocmai in legatura cu acest aspect informatiile sunt cele mai sarace, fapt pentru care
istoriografia noastra ne ofera puncte de vedere foarte diferite. Intr-o societate
predominant pastoral-agrara ca cea geto-dacica, proprietatea asupra pamantului
constituie aspectul principal. Ceea ce se poate afirma cu certitudine este ca forma
dominanta de stapanire a pamantului era cea comuna, insa nu arhaic-gentilica, ci sub
forma obstilor ulterioare, capabile sa ingaduie existenta unor contradictii sociale cu
rezonante in organizarea statala. Problema daca, in toata vremea statului dacic, obstea
sateasca a existat sau daca ea a intrat in disolutie, principiul proprietatii private asupra
locului de aratura luand locul celui al stapanirii comune, ramane inca un deziderat al
cercetarii istorice.

b. Mult mai multe aspecte stim insa despre ocupatiile si tehnicile productive ale geto-
dacilor. Cele mai multe date despre acest extraordinar ''furnicar'', pe care il reprezenta, in
perioada sa clasica, si indeosebi in zona centrala transilvaneana, societatea geto-dacica, le
avem de pe urma descoperirilor arheologice. Dupa opinia noastra ocupatia principala a

4
geto-dacilor a fost cresterea animalelor (vite, oi, capre, porci, cai, alte animale
domestice). Mai multe aspecte ne indeamna spre o astfel de concluzie. In primul rand,
conditiile naturale erau foarte favorabile pentru asa ceva, de la ses si pana in varful
muntilor. Apoi, cresterea acestor animale nu necesita un efort transformator deosebit
asupra naturii, nici in ceea ce priveste asigurarea hranei acestora, nici cresterea
animalelor in sine. Animalele de tot felul asigurau oamenilor nevoi de hrana diverse si in
permanenta, precum si cele necesare pentru confectionarea (prin prelucrare simpla sau
mai complexa) a imbracamintei. Unele dintre animale (vitele, caii) constituiau mijlocul
principal pentru desfasurarea altor activitati productive (pentru tractiune sau deplasare),
inclusiv in razboi. De cresterea animalelor se puteau ocupa si acei membri ai familiei
(copii, batrani, femei) care nu erau cuprinsi in alte activitati (mestesuguri complicate,
care necesitau forta fizica deosebita sau parasirea comunitatii pentru un timp, razboaie,
comert etc.).

Animalele puteau fi mult mai usor puse la adapost in fata actiunilor pradalnice ale
altora, iar produsele animaliere erau foarte cautate de negustorii straini. Intr-o vreme in
care hrana constituia o mare problema, vitala chiar, animalele constituiau un element de
siguranta si securitate pentru orice comunitate, o bogatie deosebita, un simbol al starii si
puterii sociale. In conditiile in care pamantul se cultiva greu, productia era mica si la
cheremul capriciilor naturii, dusmanilor si animalelor de prada, ca sa nu mai vorbim de
durata ciclului productiei agricole, cresterea animalelor constituia cea mai buna iesire din
aceasta alternativa existentiala. Nu degeaba, cum vom vedea, geto-dacii au venerat unele
dintre animale.
Foarte aproape de ocupatia de mai sus se situeaza, ca aspect general si complementar,
pescuitul, apicultura si vanatoarea, ocupatii pentru care, de asemenea, conditiile naturale
erau foarte prielnice si pe care geto-dacii le puteau practica, unii ca preocupare
principala, daca nu cumva exclusiva, altii ca pe una secundara, complementara,
temporara sau chiar intamplatoare, ca simpli ''culegatori''.

O ocupatie foarte raspandita in lumea geto-dacica (am putea-o situa pe locul al doilea)
era agricultura, in intelesul antic al termenului - de lucrare a pamantului pentru
cultivarea plantelor in vederea asigurarii hranei pentru om, dar si pentru animale, pentru
realizarea unor elemente de imbracaminte.

Dacii cultivau si/sau foloseau graul, secara, meiul, dragaica, orzul, zazania, mustarul,
zamosita, lusca, orzoaica, bobul, lintea, rapita, macul, spanacul, mohorul, ine, canepa
etc., pentru hrana sau pentru produse textile, cel putin asa ne arata semintele carbonizate
descoperite in diverse sapaturi arheologice. Nu cunoastem amploarea uneia sau alteia
dintre aceste plante in ansamblul celor cultivate si/sau folosite de catre geto-daci.
Spunem ''cultivate si/sau folosite'' deoarece este evident faptul ca pentru hrana lor geto-
dacii foloseau si foarte multe produse ale unor plante (frunze, radacini, fructe etc.), fara
ca aceste plante sa fie cultivate efectiv, ele crescand de la sine. Date certe avem despre
modul in care geto-dacii pastrau boabele unor plante, ale cerealelor indeosebi, cele mai
cultivate dintre plantele pentru hrana in lumea geto-dacica. Aceste cereale constituiau
chiar produse strategice, ca sa folosim un termen mai modern. Asa se explica faptul ca in
zona Sarmzegetusei s-au descoperit cantitati impresionante uneori, depozitate in mari
hambare speciale, in gropi (in interiorul sau exteriorul locuintei) sau in chiupuri (oale de
lut foarte mari).
Despre tehnici de asolament practicate de geto-daci nu avem nici o stire certa, informatia

5
lui Horatius fiind comentata si tradusa in felurite moduri.

Cea mai elocventa dovada insa a practicarii pe scara larga a agriculturii de catre geto-
daci o constituie uneltele de fier cu o astfel de destinatie, descoperite in locuinte si in
depozite ingropate. Ceea ce se remarca la mai toate uneltele este forma lor elocventa,
superioara, identica adeseori cu cea a celor de azi (coase, seceri, cosoare, sape etc.).
Exceptie face brazdarul plugului cu tractiune animala, care, spre deosebire de cel utilizat
azi (asimetric, ce rastoarna brazdele), era simetric, confectionat dintr-o bara masiva de
fier aplatizata si indoita, cu o nervura centrala la capatul ce intra in pamant si prevazuta,
la partea superioara, cu un carlig (cui) ce se fixa in grindeiul plugului. Aceasta forma
(intalnita astazi la prasitoarele cu tractiune animala sau mecanica) ducea la desprinderea
egala (favorizata si de cutitul ce-l premergea) a pamantului si indepartarea spre ambele
laturi, patrunzand doar in patura superioara a solului. Acest gen de plug a fost preluat de
daci din lumea sud-tracica unde este atestat inca in secolul al IV-lea i.d.Hr.
Alaturi de agricultura, geto-dacii se ocupau cu pomicultura, despre care avem mai multe
stiri indirecte decat exprese, cu viticultura, insemnarile lui Strabon fiind edificatoare in
acest sens.
Necesara, dar anevoioasa, cultivarea plantelor constituia, dupa opinia noastra, o ocupatie
complementara, ca rosturi, structura si tip de activitate, celei de crestere a animalelor.

Actiunea asupra naturii necesita omului tot felul de unelte. Primitive la inceput, ele
devin, pe masura intrebuintarii metalelor, din ce in ce mai diversificate si eficiente. Din
acest punct de vedere fierul a provocat o adevarata revolutionare. Pornind de la
prelucrarea fierului si in stransa legatura cu posibilitatile oferite de uneltele din fier, in
societatea geto-dacica s-a dezvoltat un ansamblu diversificat de mestesuguri.

Desi cunoscut de mai multe veacuri, fierul a inceput sa fie intrebuintat pe teritoriul
Daciei masiv abia in a doua jumatate a secolului al II - i.e.n.. In aparitia si dezvoltarea
metalurgiei fierului, a crearii si difuzarii unor categorii de unelte, dacii au suferit
influenta benefica a contactelor cu civilizatiile celtica, greceasca si romana, asimilarea
unor cunostinte evoluate impulsionand activitatea in diverse ramuri. Dacii exploatau si
reduceau in cuptoare proprii minereul care se afla, din belsug, in zona Hunedoarei,
apropiata capitalei, activitati nu la indemana oricui si deloc simple. In urma operatiunii
de reducere a minereului se obtineau lupele de fier - materia prima pentru atelierele
metalurgice. Numai in capitala statului dac, de exemplu, au fost descoperite trei astfel de
ateliere si, judecand dupa prezenta uneltelor de faurarie si in celelalte cetati si asezari din
zona, se poate spune ca ocupatia aceasta era practicata pe scara larga. Judecand dupa
inventarul atelierelor aflate la Sarmizegetusa, dupa cantitatea impresionanta de fier brut
gasita aici, dupa multimea uneltelor de faurarie si marea cantitate de produse finite si
diversitatea lor, se poate conchide ca in capitala Daciei au functionat cele mai mari
ateliere de forja cunoscute pana acum in zona sud-est europeana, in epoca Latene. Toate
produsele de fier dacice cunoscute pana astazi au fost lucrate exclusiv prin martelare. Se
cunosteau, de catre cei care lucrau in aceste ateliere - autohtoni si straini, mai multe
procedee de calire a produselor menite a le spori densitatea si rezistenta, ajungandu-se
pana la operatiuni de mare rafinament, cum ar fi calirea diferentiata.

Unul dintre mestesugurile foarte raspandite era tamplaria-dulgheria. In ansamblul

elementelor descoperite in Muntii Orastiei, cele de tamplarie -dulgherie constituie lotul
cel mai numeros (topoare, barzi, tesle, fierastraie, dalti, sfredele, cutitoaie, rindele, cuie si

6
piroane, balamale si tatani, tinte etc.). Acest lucru este normal, caci lemnul, considerat in
antichitate materialul de constructie prin excelenta, exista din abundenta in Dacia, iar
grandioasele edificii din piatra si nevoia de locuinte au impulsionat dezvoltarea acestor
ocupatii.

O alta categorie de mestesugari, mai ales in zona capitalei, a constituit-o cea a

constructorilor (zidari si cei care fasonau piatra). Fasonarea pietrei se facea in carierele
de la Calan si Uroi, in zona de constructie practicandu-se doar mici retusuri. Cantitatile
impresionante de astfel de blocuri de piatra (numai zidurile fortificatiei de baraj de la
Cioclovina-Ponorici insumeaza aproximativ 120.000 m3 de piatra, de exemplu), aduse de
la o distanta de 40-90 Km, somptuoasele cetati dacice, dau dimensiunea extraordinara a
acestui gen de activitate.

Un alt mestesug practicat in Dacia, certificat de existenta uneltelor si a produselor

respective, este cel legat de prelucrarea metalelor neferoase (aur, argint, plumb), de
obtinerea si prelucrarea bronzului. De asemenea, este atestata obtinerea si prelucrarea
sticlei, producerea mijloacelor de transport (mai multe tipuri de carute), a tot felul de
obiecte de uz cotidian (cutite, frigari, caldari, cazane, crampoane pentru incaltaminte) si a
podoabelor. Un loc aparte il constituiau fauritorii de arme. Se confectionau scuturi (din
lemn, de regula, doar cele de parada fiind din metal), lanci, sulite, sageti (cu varful in
forma de frunza sau in trei-patru muchii, cu toc sau peduncul de inmanusare), sabii de tot
felul, romane, celtice, dar si tipul curb (falx), considerat, desi era raspandit in toata
lumea tracica, tipul de sabie specifica dacilor, apoi pumnale curbe (sicae), cutite de lovit.
Se confectionau, cu sprijinul mesterilor straini, masini de lupta, din pacate nici una nu a
fost descoperita pana acum.

Aceasta extraordinara activitate de prelucrare a fierului, care a nascut, precum am

vazut, ocupatii colaterale diverse si impresionante ca amploare si maiestrie, ii determina
pe foarte multi autori sa vorbeasca de o adevarata civilizatie a fierului la geto-dacii din
epoca clasica a statului lor. Daca foarte multe aspecte ce tin de tehnica producerii si de
produsul in sine nu sunt inventii ale geto-dacilor, aceasta nu scade cu nimic valoarea
deosebita si meritul istoric al acestora. Ei s-au dovedit capabili sa asimileze si sa
converteasca in fapte de civilizatie unele dintre cele mai avansate tehnici si produse ale
antichitatii.

Una dintre activitatile cele mai interesante ale geto-dacilor este cea legata de
ceramica. Prin ceramica - fapt de civilizatie - intelegem atat tehnica (priceperea imbinarii
si modelarii unui amestec plastic format din diverse argile si alti ingredienti, a decorarii,
eventual smaltuirii, uscarii si arderii), cat si gama extrem de diversificata a produselor
ceramice.
In ansamblul asezarilor dacice predomina, nu obiectele de metal - oricum destul de rar,
scump si pretios in prelucrare, ci cele de lut ars. Din lut se facea o gama larga de obiecte,
incepand cu greutatile de la razboaiele de tesut si modestele fusaiole (acele garnituri de la
fusele primitive servind la ingrosarea tijei si la lestarea ei pentru a usura miscarea de
rotatie) sau jetoane de joc, continuand cu cateii de vatra (suportii folositi in vetrele
deschise pentru asezarea lemnelor de dimensiuni mari in asa fel incat sa se asigure tirajul
focului), calapoadele pentru confectionat ceramica, tiglele si caramizile, terminand cu
vasele de tot felul, asupra carora ne vom opri in continuare.

7
 Geto-dacii au realizat doua categorii de vase din ceramica: vase lucrate cu mana si
cele realizate la roata olarului.
Ceramica lucrata cu mana este, in general, facuta dintr-o pasta groasa, cu multe
impuritati, constand, mai ales, din putine resturi vegetale si din nisip, folosit ca degresant.
In functie de felul arderii, oxidanta sau inoxidanta, culoarea vaselor variaza de la castaniu
pana la rosu aprins. Cuptoarele de ars vasele aveau camera de combustie separata de cea
superioara, in care se asezau oale uscate pentru ars, printr-un gratar perforat, sprijinit de
un picior median. Foarte probabil, ceramica de uz comun era lucrata pe loc, in
gospodariile de rand, si nu in totalitate de mesteri olari. Asa se explica marea ei
diversitate de forme si ornamentatii in cadrul unui numar limitat de tipuri: ceasca dacica,
vasul-borcan, cana cu o toarta, vasul cu gura larga cu torti si oala cu o toarta.

Ceramica lucrata la roata, produsa in

atelierele specializate, este reprezentata de urmatoarele tipuri: fructiere cu picior inalt,
strachina fara picior, strachina cu picior scurt, ulciorul cu o toarta, cana cu o toarta, vasul
cu doua torti si ornamente lustruite, farfuria, vasul tronconic, capacul, vasul-clopot, oala,
vasul cu tub si chiupul. Acest gen de vase se caracterizeaza prin forme elegante si
precizia executiei. Inciziile de pe unele dintre aceste vase sunt, probabil, marci de atelier.
La aceste vase, de multe ori, fundul inelar era lipit ulterior, cum tot ulterior se adaugau
butonasii sau tortile. In cazul chiupurilor mari, de zeci de litri, s-a constatat
confectionarea lor pe bucati, ce erau ulterior lipite. Marimea acestor vase ridica probleme
deosebite in ceea ce priveste arderea. Unele dintre vase, dintr-o pasta foarte fina si
uniform arse, se acopereau, prin scufundarea in intregime a vasului, cu un strat subtire de
angoba (un fel de glazura din argila foarte fina si opaca, dizolvata in apa) de culoare alba,
in general. Despre decorarea unor vase, putin mai incolo. Cat priveste roata olarului,
aceasta a fost preluata de catre geto-daci de la greci, cu multe secole inainte, cum multe
din tehnicile lucrarii ceramicii au fost, la randu-le, preluate.

Schimbul de produse nu putea sa lipseasca intr-o societate atat de prospera, activa,

deschisa spre exterior, avida de a face, a sti si a avea. Forma dominanta, dupa opinia
noastra, a schimbului intracomunitar si intre comunitatile apropiate, ca si o parte a celui
cu popoarele vecine, era cea bazata pe troc, aspect care s-a pastrat in societatea
romaneasca, mai ales in mediul rural, pana aproape de zilele noastre. Societatea geto-
dacica a folosit insa de timpuriu moneda ca element al echivalentului produselor si al
schimbului, dar si ca element de tezaurizare si simbol al pozitiei sociale si bogatiei.
Comertul intern dezvoltat a facut ca tetradrahmele thasiene sa circule in lumea geto-
dacica pana la inceputul secolului I i.d.Hr., mult dupa ce emiterea lor incetase sau ca
drahmele din Dyrrhachium si Apollonia sa se afle in tezaure alaturi de ultimele emisiuni
romane republicane, desi primul dintre aceste orase nu mai bate moneda proprie dupa
anul 100 i.d.Hr. , iar drahmele celui de-al doilea inceteaza, in jurul aceleiasi date, sa mai

8
patrunda la nordul Dunarii. Moneda cea mai numeroasa de pe ''piata'' dacica, in ultimele
doua secole a existentei statului dacic, a fost insa denarul roman republican si imperial.

Dacii au preferat sa imite ei insisi denarii romani. Analizele efectuate au dovedit ca

aceste imitatii nu se deosebesc de originale nici sub aspectul greutatii, nici sub cel al
finetii metalului. Aceste imitatii nu sunt ''ilegale'', cum s-a crezut atata timp. Ele se
realizau sub controlul direct al autoritatii statale, uneori chiar in capitala statului. Dacii au
continuat sa imite monede romane mult timp dupa ce originalele incetasera de a mai fi
batute. Copierea fidela a monedei romane a avut un rol covarsitor in integrarea Daciei in
vastul schimb de valori ale antichitatii.

Daca in secolele anterioare grecii controlau cea mai mare parte a comertului cu geto-
dacii, incepand cu sfarsitul secolului al II-lea i.d.Hr. ponderea acestora scade in favoarea
negustorilor romani, pentru ca in perioada anterioara confruntarilor cu romanii produsele
romane sa domine in ansamblul celor aduse in Dacia. Erau aduse in Dacia produse de
buna calitate, in special marfuri de lux - vase de bronz, obiecte de argint, vase de sticla,
dar si obiecte din fier sau chiar vase de ceramica. Adeseori aceste produse serveau drept
model mesterilor locali (autohtoni sau straini). Aveau trecere in Dacia vinul si
untdelemnul, obiectele de podoaba, tot felul de ''maruntisuri'' capabile sa satisfaca
curiozitatea si placerea dacilor bogati (oglinzi, cutite, etc.) si nevoile vietii cotidiene sau
profesionale ale grecilor si romanilor din Dacia.
Mult mai greu este de stabilit continutul ''exportului'' din Dacia spre lumea greceasca
si romana. E limpede ca nu poate fi vorba de produse mestesugaresti, dar lemnul, mierea,
ceara, blanurile, vitele, pestele, sarea erau articole cerute de negustorii straini. Oricum,
„exporturile" geto-dacilor trebuie sa fi fost considerabile avandu-se in vedere marea
cantitate de moneda romana aflata in circulatie in Dacia.

Inainte la partea a II-a

Civilizaţia geto-dacilor

Prin expresia ''viata cotidiana'' desemnam civilizatia in actu, adica acele manifestari
de civilizatie pe care le gasim in viata de toate zilele ale geto-dacilor, precum si modul de
convertire a unor fapte potentiale de civilizatie (tehnici si obiecte, cunostinte de tot felul,
norme sociale si morale) in fapte de civilizatie efective. Pentru ca ce este civilizatia daca
nu inserarea in viata de fiecare zi a fiecaruia a bunurilor culturale si materiale,
recunoasterea valorii si acceptarea valorii lor sociale si individuale. Iar masura civilizatiei
unui popor nu este altceva decat viata cotidiana a indivizilor acelui popor, felul lor de a
se imbraca si locui, de a se hrani, de a se instrui, de a convietui cu semenii, de a-si duce
viata de familie, de a-si creste copii, de a munci si a-si petrece timpul liber, raporturile lor
cu natura etc. Dintre toate acestea ne vom opri doar la cateva aspecte, acelea despre care
putem spune ceva cu certitudine.

9
 a. Cele mai multe date le avem despre
habitatul geto-dacilor, inteles ca tipuri de asezari si locuinte, dar si ca mod de locuire.
Zona cea mai interesanta, dar si cea mai studiata, este cea din Muntii Sureanu, zona
asupra careia ne vom opri cu preponderenta si o vom oferi ca model pentru habitatul
geto-dacilor.

Asezarile civile geto-dacice, preponderent rurale, pot fi grupate in trei tipuri distincte:
rasfirate, caracteristice in general zonelor montane, chiar si in epocile ulterioare,
cvasicompacte si compacte. In asezarile rasfirate, gospodariile, uneori grupate cate doua-
trei, se aflau la sute de metri unele de altele si erau dispuse pe terase partial amenajate in
pantele domoale sau piezise ale inaltimilor. Alteori, palcurile de case erau situate, in
functie de formele de relief existente, de asa maniera incat eforturile pentru amenajarea
terenului in vederea ridicarii constructiilor sa fie minime. In asezarile cvasicompacte se
intalneste aceeasi preocupare pentru dispunerea locuintelor si a anexelor gospodaresti in
functie de formele de relief, evitandu-se inghesuirea constructiilor chiar daca terenul se
preta la siruri (strazi) de constructii. In jurul locuintelor din prima categorie se aflau,
probabil, atat restransele terenuri arabile, cat si pasunile. Langa acelea din a doua
categorie se aflau doar curtile si gradinile sau livezile, pamantul arabil si pasunile
comune fiind in afara ariei ocupate de asezare. Nu putem insa avansa date certe
referitoare la intinderea asezarilor. In zona amintita, compacte sunt doar asezarile de la
Fata Cetei, Fetele Albe si Sarmizegetusa, toate situate pe locuri improprii, fapt ce a
necesitat terasari pe versantele insorite ale inaltimilor. In cadrul acestor asezari toate
categoriile de constructii se afla numai pe terase si ele nu ocupau integral suprafata
teraselor antropogene, ramanand loc pentru curti. Din punct de vedere economic,
asezarile in discutie reprezentau, in primul rand, mari centre de productie
mestesugareasca si mari consumatoare de produse agro-alimentare. Prin functia lor
economica, ele reprezentau aglomerari protourbane, avand un caracter oppidan, cum
sustine H. Daicoviciu.

Cat priveste locuintele geto-dacilor, domeniu in care schimbarile survenite in cursul

dezvoltarii istorice in ceea ce priveste conceperea si amenajarea sunt dintre cele mai
lente, in zona Muntilor Sureanu domina locuintele de suprafata, ridicate direct pe sol si in
majoritate din lemn. Unele locuinte sunt patrulatere, altele sunt rotunde, ovale sau
poligonale. Ca acest tip de locuinta a evoluat din acelea adancite sau semiadancite in
pamant (prezente in zonele mai joase ale Daciei), o demonstreaza, mai intai, perpetuarea
unor sisteme de constructie ''improprii'' noului tip de locuinta (ridicarea peretilor pe un
schelet de stalpi infipti in pamant) si, in al doilea rand, planul lor. Numai ca acum nu mai
avem de a face cu un schelet de stalpi uniti intre ei cu impletitura de nuiele lipita apoi cu
lut, ci din pereti din lut armat cu lemn, deci fara pomenita impletitura de nuiele. In alte
cazuri, la constructiile poligonale cu incaperi concentrice, constatam aplicarea simultana

10
a doua sisteme diferite de ridicare a peretilor. Cel de acum cunoscut (lut armat cu lemn),
pentru piesa ''centrala'' - patrulatera sau cu absida, si altul cu piatra la baza peretelui sau a
peretilor din lemn ai incaperii sau ai incaperilor exterioare, specific locuintelor de
suprafata. Pietrele de la baza peretilor, dispuse distantat sau in sir continuu, nu
constituiau temelia cladirii pentru ca se asezau direct pe suprafata amenajata a solului.
Atat la cladirile poligonale, cat si la cele rotunde, invelitoarea (acoperisul) era din
sindrila montata pe capriori, in fatete triunghiulare. Lumina patrundea in locuinta prin
spatiul dat de rostuirea sindrilelor sau prin lucarnele practicate in acoperis.

La locuintele cu plan patrulater, peretii din lemn au fost ridicati totdeauna pe o baza
de piatra. Se constata existenta mai multor incaperi dispuse in sir sau grupat, indicii
pentru planul evoluat al acestora. Invelitoarea era in doua ape si tot din sindrila.
Patrunderea in locuinte se realiza prin usi de lemn, iar in incaperi prin deschideri
practicate in pereti, uneori acoperite cu produse rezultate din prelucrarea unor organe
interne ale animalelor. Peretii erau, uneori, zugraviti, probabil in diverse culori.
Infatisarea in ansamblu a locuintelor trebuie sa fi fost infrumusetata si prin mestesugite
cioplituri in lemn si prin tinte ornamentale de fier. Podina incaperilor era din lut batatorit,
uneori inregistrandu-se deschiderea unor gropi in aceasta menite unor mici depozite de
provizii.

Iesita din comun este aparitia in zona capitalei dacice a locuintelor cu etaj, construite
cu aceiasi pereti din lut armat. Comunicarea intre parter si etaj se facea, desigur, cu
ajutorul unei scari interioare, confectionata din lemn. Raportate la realitatile de atunci,
acestea pot fi considerate palate.

La toate constructiile cu mai multe incaperi destinatia acestora era diferita. La acelea
cu incaperi concentrice, in cazul in care ele constau din trei piese, prima, exterioara, era
tarnatul, a doua magazia sau celarul, iar a treia incaperea propriu-zisa de locuit, dupa
cum demonstreaza amplasarea vetrei de foc si inventarul acesteia.
Raportate la lumea ''barbara'' europeana, dar nu numai, de-a dreptul impresionante sunt
captarile de apa ale izvoarelor, conductele de teracota pentru apa potabila, care, insumate,
ajung la lungimi de kilometri, filtrele de plumb, cisternele simple, captusite cu lemn sau
construite dupa cea mai avansata tehnica a vremii, canalele daltuite direct in stanca sau
alcatuite din blocuri anume cioplite, scarile monumentale din piatra fasonata, drumurile
pavate, unele din lespezi de calcar si protejate de acoperisuri. Toate acestea, chiar daca au
avut drept modele constructii similare din lumea greco-romana sau au fost realizate si cu
participarea unor mesteri straini, demonstreaza nivelul elevat de civilizatie la care ajunse
o parte a lumii geto-dacice. Atari pretentii de confort si bunastare, cel putin in lumea
capitalei si la nivelul starilor superioare ale locuitorilor, se dovedesc net superioare celui
al popoarelor vecine si sunt de comparat cu realitatile din lumea greco-romana.

b. Despre modul de hranire al geto-dacilor putem avansa, mai mult pe cai deductive
si pe baza materialului descoperit, cateva idei. La nivelul starilor instarite, asa cum ne
arata descoperirile arheologice, hrana era complexa, abundenta, completata cu produse
rafinate din import (untdelemn, vin), regulata si obtinuta, in marea ei majoritate, prin
prelucrarea alimentelor de baza. Nevoile acestora erau asigurate printr-un comert activ cu
celelalte regiuni ale Daciei. Dacii, ca si alte popoare, cunosteau tot felul de metode de

11
conservare indelungata a unor produse (uscare, afumare, folosirea sarii, inghetarea etc.)
si de pastrare a acestora (gropi arse, chiupuri si hambare pentru tot felul de graunte, vase
din lemn, ceramica sau metal pentru alte produse). Fiecare locuinta, cum am vazut, avea
amenajata vatra pentru foc, folosit pentru gatit si incalzit. Multitudinea obiectelor din fier
(cutite, topoare etc.), dar cele mai multe din lemn si ceramica (linguri, stachini, oale etc.),
intregesc imaginea unei indeletniciri civilizate in acest sens. Starile mai nevoiase
(oamenii de rand) erau mult mai dependente de natura din acest punct de vedere, aspect
pastrat pana spre zilele noastre. Procurarea hranei era o problema, hrana in sine era
dependenta de tipul de ocupatie al comunitatii respective, de sezon, de zona geografica
etc. Credem ca nu gresim daca afirmam ca hrana acestora era predominant de
provenienta animaliera, completata cu produse vegetale foarte diverse (culese din natura
indeosebi, dar si cultivate), ca gradul de prelucrare era modest si ca obtinerea acesteia era
ocupatia principala a tuturor membrilor familiei, fiecare in felul sau. Nu de putine ori
tentatia civilizatiei greco-romane i-a impins, si din acest motiv, daca nu exclusiv din
acest motiv, pe geto-daci la actiuni de prada la sudul Dunarii. Evident, cel mai greu,
pentru omul de rand era perioada de iarna.

c. Despre viata de familie a geto-dacilor stim putine lucruri. Familia lor, ca si la

alte popoare ale vremii, indeosebi din cele mai evoluate, era una patriarhala, in care
cultul stramosilor, rolul barbatului si un ansamblu de moravuri si norme de viata jucau un
rol foarte important. In perioada la care ne referim, asa cum am vazut, incetase practica
mai veche a vinderii unor copii ca sclavi. De asemenea, sustin cei mai multi specialisti ai
perioadei, geto-dacii din vremea statului erau monogami, fapt dovedit de doua pretioase
documente - Columna lui Traian si Trofeul de la Adamclisi, unde barbatii daco-geti sunt
infatisati cu cate o singura femeie. In moralitatea vietii de familie la geto-daci un rol
foarte important l-a avut sacerdotiul din timpul statului geto-dacic. De cresterea copiilor
mici se ocupau cu predilectie mamele. De la o anumita varsta, de educarea acestora
pentru viata se ocupau barbatii, in cazul baietilor, si mamele, in cazul fetelor. Era acesta,
in lipsa unuia organizat - scoala, ca si in cazul grecilor sau romanilor, sistemul
traditional, care s-a pastrat in societatea noastra pana in vremile contemporane, in mediul
rural inca cu valente deosebit de importante.

d. Imbracamintea geto-dacilor cu greu poate fi surprinsa in toate detaliile si

ipostazele sale. Columna lui Traian, monumentul de la Adamclisi si cateva piese de
argintarie (Surcea, Herastrau) ne permit sa desprindem doar cateva aspecte din ceea ce se
poate numi portul (costumul) geto-dacilor. Barbatii purtau pantaloni lungi si largi, stransi
pe glezna, doua tunici, una mai scurta cu maneca lunga, care, probabil, se baga in
pantaloni, alta mai lunga, despicata in partile laterale si incheiata bord a bord pe piept,
incinsa pe talie cu o curea subtire si cu poalele cazand pana aproape de genunchi. Pe
deasupra purtau o mantie inchisa cu o fibula pe umarul drept, care, dupa franjurii mari ce
o marginesc, putea fi dintr-o tesatura mitoasa. In picioare purtau opinci. Nobilii purtau pe
cap o boneta moale, asemanatoare celei frigiene; oamenii de rand umblau descoperiti, dar
se pare ca mantiile erau prevazute cu gluga. Femeile purtau o tunica lunga pana la
pamant, incinsa pe talie si degajand gatul, peste care puneau alta tunica mai scurta,
inchisa, se pare, la fel ca si cea barbateasca. Purtau si ele mantie, care insa se drapa liber.
Parul il aveau lung, pieptanat cu carare, in onduleuri mari, pe langa obraji si adunat intr-
un coc amplu pe ceafa. Nu purtau nimic pe cap. Cu anumite ocazii sau la anumite tipuri
de imbracaminte, cu siguranta insa la starile bogate, se purtau tot felul de podoabe
(bratari spiralate, fibule, colier-lant, centura-lant, bijuterii din metale nobile). Dincolo de

12
aceste aspecte generale, se poate deduce totusi caracterul sumar si saracacios al
imbracamintei celor cu stare sociala scazuta, dificultatea producerii si asigurarii
imbracamintei pentru toata familia in mod continuu. Multe din elementele de
imbracaminte textile erau inlocuite sau suplimentate, pentru timpul rece, cu tot felul de
blanuri si piei, mai mult sau mai putin prelucrate.

e. Cat priveste ingrijirea sanatatii, igiena, igiena zilnica, ritmul zilnic de viata, nu
putem spune aproape nimic cu certitudine, mai ales in ce-i priveste pe cei multi, poporul
de rand. La nivelul aristocratiei geto-dacice din zona capitalei existau, cu certitudine,
astfel de preocupari. Diversele obiecte (oglinzi, ''trusa medicala'' etc.), conductele de apa,
canalele si gropile de gunoi atestate prin descoperirile arheologice ne indeamna spre
concluzia existentei unor preocupari de igiena si sanatate. Contactul cu lumea romana si
greceasca a deprins aristocratia geto-dacica si cu o anume viata mondena.
Incheiem, deocamdata, aici cele ce ne-am propus sa spunem despre civilizatia geto-
dacilor, convinsi ca multe altele au ramas pe afara si ca asupra multora se pot oferi pareri
contrare. Incheiem, pentru concluzii, cu ideile lui H. Daicoviciu de acum aproape trei
decenii: civilizatia geto-dacica ''ne apare ca o civilizatie avansata de tip Latene tardiv, ca
o civilizatie originala. Spunand aceasta, nu dam termenului ''original'' un inteles ingust.
Nu pretindem, si nimeni nu pretinde, ca dacii nu au invatat nimic de la alte popoare.
Dimpotriva, au facut-o intotdeauna bucuros. Ei au luat de la greci si de la celti roata
olarului, faurii de la Sarmizegetusa au batut pe nicovala cutitoaie dupa modelul celei
fabricate de Herennius, olarii de la Popesti au imitat bolurile deliene, mesterii
constructori din Muntii Orastiei au sorbit din izvorul fecund al arhitecturii elenistice...

Dar aceste imprejurari incontestabile nu rapesc culturii materiale dacice caracterul

ei original. Caci original in civilizatie nu inseamna a refuza cu incapatanare sa inveti de
la altii, nu inseamna a face totul, a inventa totul singur. O civilizatie originala nu se
creaza respingand elementele straine, ci transformandu-le, adaptandu-le, imbogatindu-
le. E tocmai ceea ce au facut daco-getii. Populatie nepomenit de veche a cestui pamant,
ei au stiut sa-i asimileze pe navalitori (sciti, celti), adoptand de la dansii elementele
avansate de cultura materiala. Ei au stiu sa invete de la vecini, in primul rand de la
greci si de la traci. Dar ei au stiut mai cu seama sa topeasca impreuna elementele
civilizatiilor straine, sa le toarne in tipare noi, specifice numai lor, sa si le insuseasca.
Nu e greu de gasit originea unor vase dacice in ceramica greceasca si totusi, de la prima
privire, se vede ca aceste vase sunt dacice , nu grecesti. In tehnica de constructie, dacii
au invatat multe de la greci, dar cetatile din Muntii Orastiei nu sunt grecesti, ci dacice.
In Grecia au existat cetati mai puternice, mai frumoase, mai mari, dar nu asa, nu ca ale
dacilor; in felul sau, complexul din Muntii Orastiei e unic in lume.
Invatand, muncind, adoptand elemente straine in mod creator si creand ei insisi, au
faurit daco-getii infloritoarea civilizatie oppidana care caracterizeaza perioada statului
dac'' .

CULTURA GETO -DACILOR

Cultura geto-dacilor constituie un fenomen foarte complex prin radacinile sale
istorice, prin varietatea formelor si prin teritoriul in care s-a manifestat. Reconstituirea sa
este un proces anevoios, pe de o parte datorita complexitatii fenomenului, imposibil de
cuprins in toate amanuntele sale, iar pe de alta parte datorita saraciei izvoarelor scrise si
marturiilor arheologice. Iata de ce in randurile noastre ne vom opri asupra acelor aspecte

13
despre care se poate spune ceva cu o oarecare certitudine, plecand si de la ideea ca
cultura atunci, ca si acum, constituie elementul cel mai insemnat pentru felul de a fi al
unui popor, in ultima instanta cultura fiind cea care individualizeaza popoarele, le face sa
fie sau sa nu fie in istorie.

2.1. Religia geto-dacilor

Religia geto-dacilor, ca a tuturor popoarelor din antichitate, constituie unul dintre

subiectele cele mai pasionante, atat prin fascinatia subiectului in sine, cat mai ales prin
aura creata in jurul lui de catre o literatura de tot felul. Desi istoriografia noastra (dar nu
numai) a reusit achizitii notabile, ea este totusi destul de departe de a avea si a ne oferi o
imagine a religiei geto-dacice cat mai completa si general acceptata.

Intre problemele de baza ale religiei geto-dacice se inscrie caracterul acesteia. Dupa o
lunga disputa intre specialisti, ipoteza care sustine caracterul politeist al religiei geto-
dacilor tinde sa se impuna. Il atentionam pe cititorul mai putin avizat ca superioritatea
(mai degraba farmecul, profunzimea si bogatia) unei religii nu este data de caracterul sau,
o religie monoteista nu este mai evoluata decat una politeista, si, ca atare, nu trebuie sa
manifeste nici un fel de retineri subiective in a accepta caracterul politeist al religiei geto-
dacilor.

Mult mai dificila este situatia atunci cand trebuie sa se arate natura zeitatilor adorate
de geto-daci, atributele sau elementele legate de ierarhizarea intr-un ''panteon'', ori date
despre perioada cand au fost la apogeul adorarii lor.
Zeul cel mai frecvent mentionat la autorii vechi este Zalmoxis (specialistii nu au ajuns la
un consens asupra formei numelui: Salmoxis - Zalmoxis - Zamolxis). Cat priveste natura
si atributele sale, unii sustin ca este o divinitate chtoniana, altii ca este uraniana. Mai
vechea teorie potrivit careia Zalmoxis ar fi fost fiinta pamanteana s-a dovedit a fi
fantezista. In vremea lui Burebista si al lui Decebal , se pare ca Zalmoxis nu mai era
insa adorat ca zeitate suprema, fiind destul de probabila chiar prezenta sa in ''panteonul''
geto-dacic. O astfel de ipoteza se sprijina pe faptul ca la autorii greci de dupa Herodot,
Zalmoxis este amintit ca o divinitate veche, iar unii autori latini (Vergilius, in Eneida,
Ovidius, in Pontice si Tristele) si greci (Dion Chrysostomos) arata adorarea lui Marte de
catre geto-daci de o maniera neobisnuita in perioada Burebista-Decebal. Acestui zeu, ne
spune Iordanes, ''i se jertfeau primele prazi, lui i se atarnau pe trunchiurile arborilor
prazile de razboi cele dintai si exista un simtamant religios adanc in comparatie cu
ceilalti zei, deoarece se parea ca invocatia spiritului sau era ca aceea adresata unui
parinte''.

In ceea ce priveste alte zeitati adorate de geto-daci, documentele literar arheologice

vorbesc despre divinitatile feminine Hestia si Bendis, prima considerata drept
protectoare a focului din camin si a caminului, in general, a doua - zeita a padurii, a lunii,
a farmecelor si protectoare a femeii.
Desi nu sunt suficient de explicite, izvoarele vechi lasa totusi sa se inteleaga ca
Zalmoxis, Gebeleizis, Marte, Hestia, Bendis, ca zeitati, erau adorate nu de un trib anume,
ci de catre geto-daci in totalitatea lor. Asadar, se poate vorbi de prezenta unui ''panteon''
la geto-daci (in sprijinul acestei afirmatii situandu-se gruparea marilor sanctuare de la
Sarmizegetusa si a altora asemanatoare in alte locuri ale Daciei), de unitatea lor

14
spirituala si de existenta constiintei comunitatii etno-lingvistice.

Un alt element al religiei geto-dacice il constituie asa-zisa credinta in nemurire.

''Nemurirea'' a fost considerata adeseori ca un element specific conceptiei religioase a
geto-dacilor, care i-ar fi deosebit intre toate popoarele antichitatii. S-a considerat a fi o
filosofie, o doctrina promovata de Zalmoxis a carei esenta ar fi credinta in nemurirea
sufletului. Impartasim ideea potrivit careia ''nemurirea'' geto-dacica este o credinta
obisnuita, ca ''dincolo'' vor continua viata pamanteana in mare desfatare. Aceasta credinta
nu are nimic fenomenal, exceptional, in sensul unei spiritualizari sublime, cum s-a
prezentat adeseori in tot felul de carti.

Viata religioasa a geto-dacilor se afla sub controlul si conducerea sacerdotiului despre

care am vorbit mai inainte. Este posibil ca in vremea lui Burebista, marele preot Deceneu
sa fi savarsit o adevarata reforma religioasa, constient de autoritatea castei preotesti pe
care o conducea si de rolul major al religiei ca element de unitate politica a geto-dacilor.
Aceasta reforma nu a fost violenta, si este foarte probabil ca geto-dacii adorau in acest
Marte nu numai pe zeul razboiului, el avand si atributii care, poate, apartineau altor
divinitati, cum ar fi cazul lui Zalmoxis, de pilda. Strans legata de viata lor religioasa,
daca nu cumva chiar parte a acesteia, sunt miturile si riturile geto-dacilor. Mitul cel mai
cunoscut este cel al lui Zalmoxis, daca nu este cumva si singurul despre care stim ceva.
Faptul ca din tezaurul de mituri geto-dacice, pe care efervescenta culturala afirmata de
acest popor ne da dreptul sa-l presupunem ca ar fi fost deosebit de bogat, s-a pastrat si a
ajuns pana la noi in primul rand acest mit (mai degraba ''mitul'' mitului lui Zalmoxis) se
datoreaza consemnarilor scrise ale unor autori straini.

Curiozitatea starnita de oamenii indepartatelor taramuri carpato-danubioano-pontice,

ecoul actiunilor geto-dacilor si formatiunilor lor politice, dar si o recunoastere a
calitatilor intrinseci ale mitologiei lor au determinat aceasta aplecare a scriitorilor antici
asupra spiritualitatii geto-dacilor. Mitul lui Zalmoxis a reprezentat, probabil, cel mai
important si cel mai reprezentativ mit al geto-dacilor. Acest mit si insusi personajul sau
central s-au cristalizat devreme in lumea geto-dacica, ca rezultat al unor fenomene de
sincretism desfasurate pe diferite planuri cultural-istorice. In epoca clasica a statului
geto-dacic, cultul Zalmoxian scade ca intensitate, pentru ca mai tarziu urmele sale sa
dispara, din diverse motive, din spiritualitatea daco-romanilor si din folclorul romanesc.
Despre riturile geto-dacilor, foarte bogate, ca la oricare popor antic, de altfel, putem
avansa cateva idei doar in legatura cu cateva dintre acestea. Herodot, Valerius Maximus
si Pomponius Mela ne vorbesc de intristarea ce-i cuprindea pe Traci (subliniem traci) la
nasterea unui copil, stare manifestata prin plansul rudelor apropiate, care nu vedeau in
viata pamanteasca decat prilej de suferinte si greutati.

Cat priveste ritul de inmormantare, in epoca clasica a civilizatiei lor geto-dacii

practicau cu preponderenta incineratia; inhumatia se intalneste mai rar. Mormantul de
incineratie plan reprezinta tipul cel mai des intalnit la geto-daci. De cele mai multe ori
resturile funerare sunt pur si simplu asezate intr-o groapa, in putine cazuri fiind depuse in
prealabil intr-o urna. Mormintele plane cu caseta din piatra sunt extrem de rare. Cu
prilejul inmormantarii se faceau anumite jertfe, se asezau in groapa obiectele de care
mortul ar putea avea nevoie in viata de apoi, precum si vase cu mancare si bautura. La
moartea celor bogati se faceau si ospete funerare cu spargerea rituala deasupra
mormantului a vaselor folosite.

15
La geto-daci intalnim, in ansamblul riturilor de sacrificiu, atat jertfele umane (constatate,
dealtfel, si la alte popoare), cat si sacrificarea de animale si ofrande, acestea doua din
urma devenind, probabil, destul de timpuriu preponderente.

CUNOSTINTE STIINTIFICE. SCRISUL LA GETO-

DACI
Multa vreme geto-dacii nu au cunoscut si nu au folosit scrisul, cel putin asa ne spun
specialistii, avandu-se in vedere ca pana la prima parte a epocii Latene nu avem nici un
indiciu, deocamdata, care sa probeze contrariul. Pentru vremea respectiva insa
analfabetismul nu era ''semnul infailibil al unei subdezvoltari'', cum sublinia H.
Daicoviviu, si nici una din cauzele acesteia. Se putea ajunge la un grad suficient de inalt
de dezvoltare fara a simti nevoia scrisului, societatea geto-dacica fiind o dovada
elocventa a acestui lucru. Numai ca de la un anumit moment a fi in istorie si a face istorie
inseamna nevoia scrisului. Acest moment este resimtit si de lumea geto-dacica.
Contactele cu lumea greaca si romana, cu statele din ''noua confederatie daca'', stadiul
dezvoltarii sociale, economice si culturale, angrenarea in marile evenimente politice ale
antichitatii europene de la Dunarea de Jos, au impus cunoasterea si folosirea scrierii in
societatea dacica. Daca in vremea lui Burebista si imediat dupa el preponderenta era
folosirea scrierii grecesti, in secolul I d.Hr. preponderent, in scrierea geto-dacilor, era
alfabetul latin. Chiar daca in lumea dacica se cunostea scrierea, fireste, ea nu a fost
niciodata la indemana oricui. Exemplele de folosire a scrierii sunt rare, cele pomenite in
izvoarele literare se refera la conducatori, iar descoperirile arheologice in acest domeniu
sunt aproape in totalitate la Sarmizegetusa. Scrierea a ramas, la geto-daci, un apanaj al
curtii regale si al preotimii inalte.

Cat priveste asa-zisele cunostinte stiintifice ale geto-dacilor (din societatea geto-
dacica, mai precis), majoritatea istoricilor, unii dintre ei cu mai putin discernamant,
invoca vestitul pasaj din Geticele lui Iordanes. Acesta, entuziasmat de cele aflate despre
activitatea lui Deceneu, pe care il considera stramosul sau, scria: ''... Observand
dispozitia lor (a dacilor) de a-l asculta in toate si ca ei sunt din fire inteligenti, i-a
instruit in aproape toate ramurile filozofiei, caci el era in aceasta un maestru priceput.
El i-a invatat morala, dezbarandu-i de moravurile lor cele barbare; i-a instruit in
stiintele fizicii, facandu-i sa traiasca potrivit legilor naturii ...; i-a invatat logica,
facandu-i cu mintea superiori celorlalte popoare; aratandu-le practica, i-a indemnat sa
petreaca in fapte bune; demonstrandu-le teoria celor douasprezece semne ale zodiacului,
le-a aratat mersul planetelor si toate secretele astronomice si cum creste si scade orbita
lunii si cum globul de foc al soarelui intrece masura globului pamantesc si le-a expus
sub ce nume si sub ce semn cele trei sute patruzeci si sase de stele trec in drumul lor cel
repede de la rasarit la apus spre a se apropia sau indeparta de polul ceresc. Vezi ce mare
placere ca niste oameni prea viteji sa se indeletniceasca cu doctrinele filozofice cand
mai aveau putin ragaz de razboaie. Puteai sa-l vezi pe unul cercetand pozitia cerului, pe
altul proprietatile ierburilor si ale arbustilor, pe acesta studiind cresterea si scaderea
lunii, pe celalalt observand eclipsele soarelui si cum, prin rotatia cerului, soarele vrand
sa atinga regiunea orientala este dus inapoi spre regiunea occidentala ...''

16
 In acest text al lui Iordanes exagerarile sunt evidente, dar ar fi o greseala respingerea
sa in bloc. Dincolo de vesmantul sau naiv, textul oglindeste un tablou real, nu acela al
unui intreg popor preocupat de astronomie, botanica, filosofie etc., ci al unei restranse
categorii de invatati ocupati cu astfel de indeletniciri, nu ''intelectuali'' de meserie
(societatea geto-dacilor facand prea putine progrese pentru ca in sanul ei sa apara filosofi
si oameni de stiinta specialisti), ci preoti. Acesti preoti daci posedau si manuiau, pentru a-
si spori autoritatea, un minimum de cunostinte stiintifice, bazate pe seculara experienta a
poporului si pe contactul cu lumea greco-romana, in primul rand.
Datele oferite de Iordanes sunt completate insa si de alte izvoare literare (Dioscorides, de
exemplu) precum si de descoperirile arheologice. Dintre acestea din urma, cel mai
stralucit exemplu ramane marele sanctuar circular din incinta sacra a Sarmizegetusei.
Dupa unele interpretari mai noi, altarul incintei, numit si ''Soarele de Andezit'', constituie
un posibil cadran solar (astrolab).

ARTA GETO-DACILOR
Oricine incearca sa abordeze subiectul referitor la arta geto-dacilor se izbeste de doua
aspecte importante. Primul aspect tine de dificultatea stabilirii originii anumitor elemente
manifestate in arta geto-dacilor , aspect care, la randu-i, este determinat de faptul ca
Dacia a fost o zona in care s-au incrucisat curente culturale si de civilizatie dintre cele
mai diverse. Al doilea aspect tine de saracia, cu mici exceptii, a vestigiilor si insemnarilor
referitoare la arta geto-dacilor. Actualmente nu stim nimic despre literatura religioasa,
poezia si dansurile lor populare, despre legendele istorice si muzica geto-dacilor, pe care,
ca orice popor, nu se poate sa nu le fi avut. Nu ne ramane, ca atare, decat sa restrangem
arta geto-dacilor la acele domenii despre care se poate spune ceva.

a. Despre arhitectura geto-dacilor, ca domeniu al artei acestora, avem, datorita

arheologiei, date relativ bogate. Ne vom referi, in randurile urmatoare, la fortificatii
(arhitectura in fortificatiile geto-dacilor) si la arhitectura constructiilor cu caracter
religios (sacru).
Cele mai grandioase dintre constructiile geto-dacilor raman fortificatiile, unitare doar
in conceptia de amplasare pe teren, nu in privinta caracterului si a elementelor
constructive. Din acest punct de vedere s-au preferat inaltimile de tip mamelon cu pante
repezi, legate de celelalte forme de relief prin sei inguste, usor de barat. Singura exceptie
o constituie fortificatia liniara de la Cioclovina-Ponorici menita sa inchida accesul
dinspre Tara Hategului spre Sermizegetusa. Ea este, de altfel, singura fortificatie de
baraj din zona capitalei dacilor si, alaturi de ceea de la Tapae, a doua cunoscuta in Dacia.
Celelalte fortificatii, in marea lor majoritate, sunt de tip circular, adica elementele de
fortificatie inconjurau partea superioara a mamelonului pe care sunt amplasate

Din punct de vedere al modului de raportare la teren, fortificatiile circulare

materializeaza doua procedee diferite: unul traditional, in care elementele de fortificare
se adaptau configuratiei naturale a terenului, evitand, fara insa sa le excluda cu totul,
lucrarile de ,,corectare'' a terenului (Costesti-Cetatuie, Sarmizegetusa), altul preluat din
lumea elenistica tarzie, in care amplasarea elementelor de fortificare a presupus ample
lucrari de amenajare a terenului soldate cu aducerea la transee rectilinii a curbelor
naturale ale mamelonului.

Elementele de fortificare ale cetatilor sunt atat dintre cele traditionale (valurile,

17
palisadele simple, zidurile de pamant si lemn sau de piatra si lemn, si zidul din piatra
sumar fasonata si legata cu un liant din pamant amestecat cu apa), cat si dintre cele noi
aparute, din lumea greco-romana (zidul din piatra fasonata). Acest sistem de constructie
elenistic a fost adaptat la posibilitatile locale, prin utilizarea acelui murus Dacicus
(Costesti-Blidaru, Luncani-Piatra Rosie, Sarmizegetusa). Din aceasta perspectiva
cetatile din zona capitalei statului dacilor constituie un unicat in lumea europeana din
afara Imperiului Roman si sunt, in acelasi timp, cele mai impunatoare fortificatii.

Efortul pentru construirea fortificatiilor este uimitor. Numai zidurile fortificatiei de

baraj de la Cioclovina-Ponorici, de exemplu, insumeaza aproximativ 120.000 metri cubi
de piatra, luata toata de pe locul unde s-a ridicat fortificatia. La celelalte fortificatii din
zona capitalei, ca si pentru unele constructii civile si de cult, s-a utilizat calcarul exploatat
in cariera de la Magura Calanului. Cea mai mare dificultate o constituia fasonarea pietrei,
operatiune executata in cariera, dar mai ales aducerea materialului litic in punctele alese
pentru a fi fortificate. Blocurile de piatra, destul de mari de altfel, erau aduse de la 40-90
km, prin Valea Streiului si pe Paraul Luncanilor pentru Piatra Rosie, sau pe Mures si apoi
pe firul Apei Orasului pentru celelalte. Daca ar fi sa ne rezumam doar la constructiile din
piatra fasonata descoperite (investigate) pana acum in zona capitaliei Daciei si luand
pentru fortificatii dimensiuni minime la inaltimea zidurilor (5 m) si grosimea blocurilor
de calcar din ele (40 cm) se ajunge la un total de circa 20.000 metri cubi . La toate aceste
dificultati trebuie adaugate cele legate de organizarea exploatarii, transportului si zidirii
acestor fortificatii. Orice bloc de piatra trebuia transportat cu precizie la locul destinat si
asezat exact la locul sau in zid, ceea ce presupunea ca nimic sa fie luat la voia
intamplarii. Dincolo de efortul in sine, pentru ridicarea zidurilor erau necesare lucrari
foarte anevoioase de terasare, de nivelare etc. De exemplu, numai pentru amenajarea
terasei a XI-a din zona sacra a Sarmizegetusei au fost necesari peste 100.000 de metri
cubi de umplutura.

O problema viu discutata in trecut era cea referitoare la amploarea si originea

influentelor exercitate de civilizatiile vremii asupra celei geto-dacice. In domeniul
arhitecturii se manifesta, cu precadere, influentele greco-romane. Pe langa cele aratate
mai inainte, avem in vedere caramizile, tiglele si olanele cu forme si dimensiuni identice
celor din tinuturile pontice, dar confectionate in Dacia, la tuburile de teracota ale
conductelor de apa, la cisterna de la Costesti-Blidaru, la continuarea in caramida a
zidurilor de piatra ale turnurilor-locuinta, la drumurile pavate cu lespezi de piatra, la
scarile monumentale din piatra ecarisata, la sistemul a chicane de la unele intrari in
cetati, la planurile patrulatere ale unor cetati, la zidurile de terasa, la constructiile de tip
platforma din blocuri paralelipipedice prinse cu scoabe de fier. Asimilarea acestor
elemente, folosirea unor elemente traditionale, adaptarea preluarilor la posibilitatile si
gustul lor confera un caracter original arhitecturii civile si militare dacice.

Dintre constructiile cu caracter religios cele mai importante sunt sanctuarele,

adevarate temple ale antichitatii dacice. Aceste sanctuare sunt rectangulare, de tipul
aliniamentelor de tamburi din calcar sau andenzit, si circulare, simple sau complexe. Din
totalul de 30 de sanctuare descoperite pe teritoriul fostei Dacii, 23 sunt de tipul
aliniamentelor, iar 7 apartin celei de a doua categorii. In cadrul complexului de cetati
dacice din Muntii Sureanu, se gasesc urmele a 18 sanctuare, 15 rectangulare si 3
circulare.

18
 Aceste edificii de cult erau amplasate, de regula, in afara incintei fortificatiei propriu-
zise. Ele se ridicau pe terase special amenanjate. Elementele constructive, bazele de
coloana in special, erau asezate direct pe stanca de pe terasa sau de pe fundatii realizate
prin saparea in umplutura terasei a unor lentile in forma de palnie si umplute succesiv cu
piatra de rau si argila, in vederea consolidarii terenului. Pe bazele de coloane din calcar
se ridicau apoi coloanele din lemn, care sustineau acoperisul templului, in doua ape, din
lemn si sindrila; in cazul bazelor din piatra de andezit, coloanele erau durate din acelasi
material.

Sanctuarele erau niste constructii impunatoare, adevarate edificii de cult de genul

templului. De exemplu, sanctuarul mare de calcar de pe terasa a XI-a de la Sarmizegetusa
era format din 4 siruri a 15 coloane, asezate la distanta de 3,20 metri intre siruri si de
2,50 metri intre coloane (interax) ceea ce ar reprezenta o constructie cu o lungime de
peste 35 de metri si o latime de aproximativ 10 metri.
Bazele de coloane si o parte din coloana erau cuprinse, la vremea functionarii lacasurilor,
intr-un strat de umplutura din lut, care constituia, de fapt, nivelul de calcare, podeaua
edificiului respectiv. La intrarea in sanctuare erau platforme realizate in tehnica zidului
dacic, care, probabil, aveau pe nivelul lor de calcare un placaj din lespezi de piatra, sau,
mai degraba, un paviment din lemn, ce se continua in partea dinspre sanctuar cu o treapta
de patrundere in interior.

b. Pentru epoca clasica, sculptura in piatra e reprezentata de elemente putin

numeroase si extrem de simple, ceea ce ne determina sa apreciem ca geto-dacii nu au
dezvoltat o arta sculpturala in piatra de tip monumental, ci, mai degraba, una minora, cu
rol decorativ. Este posibil insa ca geto-dacii sa fi dezvoltat o bogata arta in lemn.

c. Un domeniu mai bine cunoscut al artei dacice il constituie ''arta metalului'', in

special a argintului. Intalnim la geto-daci tot felul de obiecte de podoabe (fibule, unele
aurite, inele, bratari simple sau plurispiralice, aplici, lanturi ornamentale, majoritatea
frumos ornamentate cu elemente geometrice sau geometrizante), de orfeverie si
feronerie.

d. Mult mai bogat este insa repertoriul ornamental al ceramicii geto-dacice. La

ceramica lucrata cu mana s-au practicat ornamentele incizate (linii valurite, motive in
forma de creanga de brad, simple crestaturi oblice etc.), dar si cele in relief (butoni
discoidali, proeminente conice, emisferice, orale, uneori impodobite ele insele, sau
braurile- orizontale, sub buza vasului, si/sau verticale, de la gura spre fundul vasului).
Ornamentarea vaselor lucrate la roata e mai putin variata, cu exceptia vaselor pictate.
Podoaba cea mai obisnuita e linia in val incizata, alternand uneori cu linii drepte
executate tot prin incizie.

O categorie speciala o reprezinta ornamentica ceramicii pictate. Un tip de asemenea

ornamentare consta din benzi orizontale de culoare, mai rar si linii verticale, drepte sau in
zig-zag, pictate pe suprafata vaselor. Cel mai interesant tip, original, care nu-si gaseste
inca analogii contemporane, consta in aplicarea, pe fondul galbui sau negru al angobei
vasului, a unor motive geometrice, vegetale sau animale de culoare alba sau brun-roscata.

19
 Atat cat putem sti astazi despre arta geto-dacilor, unele lucruri ramanand ne
descoperite sau ne explicate, ne permite sa apreciem ca ea include foarte multe elemente
de imprumut sau care pot fi puse in analogie cu cele ale unor popoare ale vremii. Insa
aceste imprumuturi nu-i rapesc acesteia originalitatea. ''Ceea ce se poate afirma insa de
pe acum si nu va suferi niciodata o desmintire, sublinia H. Daicoviciu, e faptul ca daco-
getii au creat o cultura spirituala demna de splendida lor civilizatie materiala'' .

***

Nu putem incheia acest subiect fara sa incercam macar un raspuns aproximativ la

intrebarea: care este locul culturii dacice in cultura romaneasca?
Intr-adevar, la aceasta intrebare nu se poate oferi decat un raspuns aproximativ. In
primul rand, asa cum am vazut, nu avem suficiente date despre viata populara a geto-
dacilor, cum nici despre viata protoromaneasca (romaneasca timpurie), populara, la
randu-i, prin excelenta, nu avem date suficiente pentru a putea urmari firele unei
eventuale continuitati, preluari sau metamorfoze culturale. In al doilea rand, cultura este
un fenomen in continua evolutie, in dependenta de schimbarile generale sociale, ceea ce
face aproape imposibila urmarirea ''filoanelor'' culturale, in toate aspectele lor, pe o
adancime de timp (daca ea exista realmente) de peste doua mii de ani. Consideram ca
singurele elemente de cultura care dainuiesc de-a lungul istoriei unui popor sunt cele
populare (in sensul de folclorice). Este adevarat ca poporul roman are la baza
spiritualitatii sale mostenirea romana, dar elemente ale obiceiurilor bastinasilor trebuie sa
se fi pastrat in spiritualitatea romaneasca. Ca nu le putem pune in evidenta, aceasta e cu
totul altceva.

Deci, in concluzie, mostenirea geto-dacica este in primul rand de ordin etnic (daca
cititorul accepta o astfel de exprimare si daca se poate vorbi realmente de o astfel de
mostenire, de rolul ei, atunci cand se analizeaza cultura si civilizatia unui popor),
cuprinzand insa si anumite forme ale vietii populare.

Inapoi la partea I-a

Tezaurul de la Pietroasa si
printesa Khnumet (1914-- 1876 î.e.n),

vol.I, Editura Sfera Bârlad, 2001,

Gheorghe V.Cârlan

Cloşca cu puii de aur

20
 Autorul acestei interesante si totodată îndrăznete cărti nu este la prima lucrare de
istorie veche românească. Până la aparitia acestei cărti, Gh. Cârlan a realizat lucrări
stiintifice în urma cercetărilor arheologice de suprafată în bazinul hidrografic al
râurilor Berheci si Zeletin din Podisul Central Moldovenesc. De asemenea, a cercetat
vechimea, continuitatea si evolutia istorică a populatiei din zona sus mentionată, din
cele mai vechi timpuri până la mijlocul secolului al XIX-lea, concretizate în
comunicări si lucrări de specialitate. Gh.V.C. (n.n. curios este faptul că si autorul
recenziei de fată are aceleasi initiale Gheorghe Victor Clapa, deci tot Gh.V.C.) detine,
în manuscris, o altă lucrare în care sunt descrise peripetiile a doi români la Curtea
regelui Attila, care asteaptă lumina tiparului.

Tezaurul de la Pietroasa sau "Closca cu puii de aur" a fost descoperit din

întâmplare de doi tărani, Ion Lemnar si Stan Avram, în primăvara anului 1837, lângă
satul Pietroasele, judetul Buzău. Acest tezaur a fost atribuit gotilor, la început
vizigotilor lui Athanaric, mai târziu ostrogotilor datorită inscriptiei cu "rune" care sunt
litere gotice, după unii specialisti. Studiind cu atentie lucrarea lui Al.Odobescu, Le
Trésor dé Pétrossa, autorul Gh. Cârlan si-a dat seama că Tezaurul de la Pietroasa nu a
apartinut vizigotilor, nici ostrogotilor, ci traco-românilor. Descifrând inscriptia de pe
inelul colan, scrisă prescurtat, Hlota fati ou, puii ei fiind ghe hris (aur), Gh.C.
consideră că acest text reprezintă cea mai curată si mai corectă limbă românească. Una
dintre ideile de bază a acestei cărti este formulată astfel: "Această inscriptie aduce o
lumină nouă asupra modului si timpului când si cum s-a format poporul român si
limba română. Teoria romanizării în cei 165 de ani de stăpânire romană a Daciei cade.
Era si cazul, era si timpul. O nouă viziune se impune, asa cum a demonstrat-o cu un
secol în urmă Nicolae Densusianu în Dacia preistorică, ce ar trebui să fie cartea de
căpătâi a neamului românesc".

Din cartea lui H.W.Müller, Comorile Faraonilor reiese că printesa Khnumet, fiica
faraonului Amenemhet al II-lea (1914-1876 î.Hr.) a primit în dar de la un "logodnic"
mai multe bijuterii din aur. Profesorul Gh.Cârlan a studiat în paralel, ce putea să
însemne fiecare în parte, si comparându-le cu cele două cosulete - octogon si
dodecagon - ale tezaurului de la Pietroasa, s-ar părea că aceste bijuterii ale lui
Khnumet provin de la un print din Carpati. Autorul cărtii recenzate de noi ajunge la
concluzia că nu trebuie să ne surprindă, deoarece a constatat legături foarte strânse
între Tracia antică si Egiptul antic.

Începând cu anul 1837 si

21
până astăzi i-au fost consacrate Tezaurului de la Pietroasa studii atribuite atât
cercetătorilor români cât si străini, suscitând un viu interes din punct de vedere
arheologic, lingvistic, religios, dar si istoric. În cei 164 de ani au fost întreprinse
cercetări care nu au reusit să lămurească problema provenientei, apartenentei si
destinatiei tezaurului. După opinia d-lui prof.Gh.Cârlan descifrarea inscriptiei de pe
inelul colan arată că acest tezaur a fost făurit de strămosii nostri, tracii antici, în urmă
cu câteva milenii, dovedindu-ne că românii erau români înainte de romani, fiind scrisă
în cea mai pură limbă românească. Tezaurul ne oferă răspunsuri - sustine autorul - la
câteva din tainele lui Zalmoxis (Zamolxis), iar Cocosul care lipseste era "mesagerul"
către acesta. O altă observatie emisă de autor este aceea că panterele de la tortile celor
două Cosulete - octogon si dodecagon - ne trimite la cele pictate pe peretii
Mormântului Campana al Etruscilor din Italia, fapt ce demonstrează legătura strânsă
dintre Tracia si Etruria antică oferindu-ne un răspuns asupra originii acestei populatii
purtătoare a civilizatiei Villanoviene.

"Closca cu puii de aur" reprezintă o dovadă incontestabilă a înaltului grad de

cultură atins de traco-români în antichitate - opinează Gh.Cârlan - în ciuda zgârceniei
cu care se lasă descifrată această "enigmatică" si "miraculoasă" lume a tracilor al căror
rol în civilizatia si cultura circummediteraneană este putin cunoscut. În continuare se
citează din Dacia preistorică a lui Nicolae Densusianu: "Studiind timpurile preistorice
ale tărilor de la Carpati si Dunărea de Jos, o lume veche, dispărută, leagănul
civilizatiei anteelene, se înfătisează în fata ochilor nostri". Tăblitele de lut de la
Tărtăria au dovedit deja - mentionează autorul în continuare - că, cea mai veche
scriere din lume a luat fiintă pe pământ românesc si de aici a ajuns în Creta, în Sumer
si Egipt. Dacă până acum s-a crezut că literele de pe inelul colan al Tezaurului de la
Pietroasa ar fi fost "rune gotice", traducerea făcută de învătatii germani si acceptată de
Alexandru Odobescu, în lucrarea sus citată, s-a dovedit a fi gresită. O situatie
asemănătoare o întâlnim la inscriptia de pe Inelul de aur de la Ezerovo, inscriptiile
etrusce din Italia si insula Lemnos. Inscriptia de la Ezerovo si Manuscrisele de la
Marea Moartă aduc o lumină nouă privind originile crestinismului primitiv, care se
pare are o vechime mai mare de cum se credea până astăzi. Vechimea credintei -
conchide dl. profesor Gheorghe Cârlan - în numele "crucii" la strămosii nostri este de
cel putin opt milenii. Urmele acestei credinte s-au păstrat pe Tăblita rotundă de la
Tărtăria, pe vasul de lut cu cruce de la Cucuteni, pe bronzuri tracice sau alte obiecte
textile, aluaturi, unelte si arme de cupru, aur si argint. Picturile de pe peretii pesterilor
de la Nucet-Buzău vin să întărească această ipoteză si ne putem da seama că legăturile
traco-egiptene au fost mult mai strânse decât ne lasă să credem, consemnează autorul,
cele câteva stiri păstrate de istoricii greco-romani.

În cei 164 de ani, cu studiul Tezaurului de la Pietroasa, s-au ocupat Gh.Asachi în

1841, Charles de Linas în 1867, Al.Odobescu în 1889-1900, Nicolae Densusianu în
1913, Radu Harhoiu în 1976 si 1987, Gh.Diaconu, Castrul de la Pietroasa, Mircea
Babes, Odobescu si Tezaurul de la Pietroasa, Eugen Preda în 1970 etc. "Closca cu puii
de aur" împreună cu alte tezaure de aur sau argint descoperite în spatiul carpato-
balcanic reprezintă urme ale civilizatiei tracice demonstrând existenta bogătiilor
subsolului de aici si marile calitătii ale mesterilor din această parte a lumii. De mult
timp dispărută, această lume, si-a transmis zestrea de imaginatie si inteligentă în
unelte, arme, obiecte, prin diferite semne care se regăsesc si astăzi. Modelele si
experienta s-au transmis din generatie în generatie, aceste simboluri regăsindu-se si în

22
lucrurile de azi. Gustul pentru culoare, frumos, diversitate se poate reîntâlni în spatiul
traco-român din Carpatii nordici până la Marea Egee.

Trăsături de caracter, credinte, datini si obiceiuri se pot urmări în creatiile si

traditiile populare, în legi. Firea românilor si a celor cu care suntem rude din stirpea
"gintei latine" se poate urmări în toată zona sudică a Europei. Nu întâmplătoare au fost
afinitătile credintelor esenienilor de la Marea Moartă si ale polistailor traci din zona
carpato-balcanică. Între crucea tracă si cea egipteană se pot stabili anumite relatii.
Herodot si Strabon ne informează că Zamolxis si Deceneu au umblat prin Egipt si
"nu întâmplător" sunt doi Sfincsi - cel de la Gizeh si cel din Bucegi. Există mari
asemănări între felul de a gândi al etruscilor italici si al tracilor balcanici.
"Misteriosii etrusci" cunoscuti sub numele de "ausoni" vor fi întelesi mai bine dacă
sunt analizate celelalte trei "ausonii" - din Balcani, Transilvania si Moldova. Tezaurul
de la Pietroasa reprezintă modul de gândire al tracilor antici, legat de cele trei
momente importante din viata omului: nasterea, căsătoria si moartea.

Tracii practicau incineratia, pentru ca prin foc trupul să se purifice total de păcatele
trupesti si sufletesti, cele pământesti, cele făcute cu gândul, cu cuvântul, cu trupul, iar
sufletul astfel curat si eliberat să se înalte la Cer, la Zamolxis. Explicatia aceasta o
aflăm de la Platon care face o serie de recomandări prietenului său Charmides.
"Closca cu puii de aur" oferă o verigă din multele traditii si obiceiuri practicate de
tracii antici în memoria lui Terra Mater, Apollo Hyperboreul, al Pământului Mamă si
Cerului Tată, a legăturilor dintre Cer si Pământ, a legăturilor dintre cele patru elemente
esentiale: Soare (Foc) ce dă căldură si lumină, Pământ ce asigură încoltirea semintelor,
Apa si Aerul ce asigură Viata pe planeta noastră. Încă din neolitic aceste patru element
au simbolizat, crucea de pe tăblita rotundă de la Tărtăria, cea de pe vasul neolitic de la
Cucuteni, crucea de pe ouăle rosii si numai după aceea a venit credinta în crucea pe
care a fost răstignit Iisus Hristos. La baza tuturor credintelor popoarelor din lume stă
oul cosmic. O traditie veche, la chinezi, este aceea că foloseau ouăle rosii cu două mii
de ani înainte de Hristos. Egiptenii, persii, indienii, fenicienii si israelienii considerau
oul principiu al creatiei. În etno-astronomia mitică română a existat constelatia Closca
cu pui, din care "steaua Desteptătorul" corespunzătoare Aldebaranului apartinea
"duhurilor rele" si răsărea la a 3-a cântare a cocosilor. O "closcă" păzea "ouăle de aur"
din Muntii Apuseni.

Pe Patera Tezaurului de la Pietroasa se află

zeul Apollo ce are sub picioare un grifon asemănător cu cel figurat de o oglindă
etruscă din secolul al III-lea î.Hr., între numele zeilor traci si etrusci existând mari
asemănări. Locuitorii orasului Tarquinii au fost, după cum ne spune Hierocle, originari
din tinuturile hiberboreilor, unde grifonii le păzeau tezaurele cele mari de aur.
Tezaurul de la Pietroasa a apartinut vechilor traci, cunoscuti sub numele de
"hiperborei" sau "pelasgi", inscriptia de pe inelul colan se aseamănă ca litere si ca mod
de scriere, fără despărtire între litere si cuvinte, cu modul de scriere etrusc. Deosebirea

23
între cele două feluri de scriere era aceea că în timp ce tracii din Carpati "vorbeau si
scriau româneste", etruscii din Apenini sau cei din Lemnos aveau o limbă mai greu de
înteles. Dacă analizăm chipurile umane desenate, pictate, modelate în aur ale tracilor,
după înfătisare sunt mult mai vechi, mai stângaci făcute, îndeosebi cele de pe Patera
cu figuri mitologice, din care remarcăm statueta Terra Mater.

Tezaurul de la Pietroasa si printesa Khnumet de Gheorghe V.Cârlan cuprinde un

Prolog, o Prefată, opt capitole: Cap.I - Istoricul descoperirii; Cap.II - Odiseea
Tezaurului de la Pietroasa; Cap.III - Compozitia Tezaurului de la Pietroasa; Cap.IV -
Descrierea pieselor Tezaurului de la Pietroasa; Cap.V - Cui a apartinut Tezaurul de la
Pietroasa; Cap.VI - Tezaurul de la Pietroasa a apartinut tracilor, nu vizigotilor, nici
ostrogotilor; Cap.VII - Alte dovezi că Tezaurul de la Pietroasa a apartinut tracilor din
Carpati; Cap.VIII - Încheiere - Closca cu pui - Simbolul Familiei sacre; Epilog
"Closca cu puii de aur a apartinut traco-românilor"; rezumat în limbile franceză,
engleză, germană si italiană si bibliografie pe capitole în ordine alfabetică a autorilor,
plus erată, 11 planse si 5 hărti, precum si 130 pagini. Cartea are format A4 si este
tipărită pe o hârtie de o calitate excelentă având o tinută grafică deosebită. Fiecare
capitol este însotit de un "Motto" din opera lui Nicolae Densusianu, Mihai Eminescu,
Mihail Gr. Romascanu, D.M. Pippidi, Pavel Corut, iar Mihai Eminescu, Dimitrie
Gusti, N.Iorga, Dimitrie Bolintineanu. Grigore Vieru.

Autorul închină această carte /Lui Ion si Doina Aldea Teodorovici,/ lui Ilascu si
camarazilor săi de suferintă.../ Românilor de ieri, de azi si de mâine,/ de pretutindeni,
oriunde s-ar afla.../ Aromânilor balcanici, păstrători de legi si datini,/ Purtători ai
limbii străbune prin pădurile de pini/ În Balcani, Rodopi, Dinarici sau în Pind../ Lui
Dorina Şerbănescu si tuturor/ Neîmplinitelor iubiri.../ Alături de Printesele Khnumet si
Ita/ Şi bunii săi părinti Amenemhet al II-lea/ Şi întreaga Dinastie a XII-a (1976 - 1793
î.Hr.)/ Întregului neam românesc/ A cărui istorie se întinde/ De-a lungul celor 1 milion
si 2000 de ani.../ Pe nimeni să nu-i uităm/ Români si neromâni/ Dar pământeni/ Ce-si
dorm somnul de veci/ Sub brazda din poieni.../ Tuturor,// Cu drag,/ Gh.C./

Coperta I apartine autorului fiind reprodusă după cartea lui Al.Odobescu si

reprezintă "Tezaurul de la Pietroasa". Coperta a IV-a cuprinde un citat din Cezar
Bolliac din "Trompeta Carpatilor", 1871. De asemenea, sunt prezente imagini color ce
reprezintă: "Cosuletul dodecagonal, vedere laterală", "Fibula mare", "Colanul cu
balama", "Patera cu figuri" si "Coroana printesei Khnumet". Interiorul copertei a II-a
cuprinde aspecte foto color ce se referă la: "Templu Mortilor cu Snefru din Dahshur",
"Complexul mortuar a lui Mentuhotep al II-lea din depresiunea Deir el-Bahari",
"Piramida lui Amenemhat al III-lea din Dahshur" - 25 km sud de Gizeh, si "Piramidele
din Hawara si Illahun". Coperta a III-a ne prezintă aspecte foto celor ce fac o paralelă
între "Colanul cu balama", "Tezaurul de la Hinova - Tr.Severin. Brătări manson
(sec.XIV - XII î.Hr.)" si "Colierele printesei Khnumet, fiica lui Amenemhet al II-lea
(1914-1876 î.Hr.)", "Colierul si Coronita printesei Khnumet" si "Brătări din mărgele
ale printeselor egiptene".

24
 După opinia noastră, credem că era necesar să se
arate cine a realizat redactarea computerizată si tehnoredactarea. Deoarece l-am
întâlnit pe autor la Editura "Sfera", condusă cu competentă de dl. profesor Serghei
Colosenco, intuim că lucrarea a fost realizată, mai exact tiparul a fost executat, la SC
IRIMPEX SRL Bârlad.

Cartea d-lui profesor Gheorghe V.Cârlan este foarte bine documentată, cu note,
bibliografie, cu o bogată ilustratie si hărti. Autorul multumeste tuturor celor amintiti în
această lucrare, întrucât fiecare a contribuit la realizarea cărtii, fără de care nu ar fi
putut ajunge aici, aducând totodată modestul său omagiu strămosilor care au colindat
spatiul circummediteranean. El conchide că, rămâne ca alte dovezi, ce le va aduce, să
întărească cele inserate mai sus si să confirme o dată în plus strânsele si nebănuitele
relatii traco-egiptene. Carte frumoasă, cinste cui te-a scris.

legendele spun ca regele

a abatut un rîu si ca în mijlocul
albiei a îngropat mult aur,
argint şi lucruri preţioase

Comoara lui Decebal

Existenta sau inexistenta tezaurului regelui Decebal este una dintre cele mai
fascinante enigme ale istoriei romanesti. Ea vizeaza afirmatiile lui Dio Cassius dupa
care, in urma cuceririi romane, au fost descoperite si comorile lui Decebal, care se aflau
sub riul Sargetia din apropierea capitalei sale. Caci "a abatut riul cu ajutorul unor
prizonieri si a sapat acolo o groapa. A pus in ea o multime de argint si de aur, precum si
alte lucruri foarte pretioase, mai ales printre cele care suportau umezeala, iar dupa aceea

25
a adus riul din nou in albia lui. Tot cu prizonierii a pus in siguranta, in pesteri, vesminte si
alte lucruri mai putin pretioase. Dar Bicilis, un tovaras al sau care cunostea cele
intimplate, a fost luat prizonier si a dat in vileag toate acestea". Nicolae Iorga afirma ca
"Monarhul dac... in ultimul adapost de munte, dupa ce ascunse in pesteri o parte din
comorile mult timp adunate, intinse masa din urma singurilor sai tovarasi".

Diodor din Sicilia vorbeste despre regele Andoleon

care, fiind atacat in secolul IV i. Hr. de Lisimah, si-a
ingropat comoara, dar a fost tradat de Zermodigestes.
Iordanes afirma, in Getica, ca Alaric a fost ingropat
impreuna cu comorile sale in albia riului Buseno. La fel s-
a intimplat si cu Attila.

O scena de pe Columna Traiana infatiseaza o coloana de animale si care ce transporta

prazi din Dacia. Unii istorici cred ca este vorba despre tezaurul lui Decebal descoperit in
albia riului Sargetia (Sargetica), dupa unii specialisti actualul curs al riului Strei.

Majoritatea arheologilor au considerat aprecierile lui Cassius drept o legenda preluata

la origine de la Diodor din Sicilia. Scriitorul bizantin Ioanes Lydus, in lucrarea De
Magistratibus, elaborata pe baza celei a lui Criton, doctorul lui Traian, si anume Getica,
apreciaza ca dupa infringerea Daciei de catre romani s-au preluat prazi bogate in argint si
aur in greutate de 5.000.000 libre, vase si sticlarie de valoare si peste 500.000 de
razboinici bastinasi capturati cu arme cu tot. Valoarea lor s-a ridicat la 62.200.000 franci.
Jérôme Carcopino, profesor la Facultatea de Litere a universitatii pariziene, s-a implicat
masiv in analiza prazii de razboi din Dacia. El a opinat pentru 165.500 kg aur si 331.000
kg argint, in valoare totala de 62.200.000 franci aur. Desi multe dintre cifrele pe care le-a
vehiculat au fost considerate exagerate, ele ofera totusi o imagine sugestiva asupra
bogatiilor Daciei, in care putea fi foarte bine inclus si tezaurul regal si care au contribuit
in mare masura la rezolvarea crizei financiare din Imperiul Roman si la desavirsirea unor
mari constructii. Nimeni nu a cautat, insa, pe teren tezaurul lui Decebal.

26
 „ Cineva trebuie sa gaseasca comoara lui
Decebal,
sa cumpere cu ea tot Pamântul..."

Alexandru Macedonski

Mihai Gheorghe Andrieş

Comorile dacilor

Prada luata de imparatul Traian, dupa ce a cucerit Dacia, a uimit lumea romana.
Faptul a fost consemnat si comentat in mai multe lucrari ale istoricilor antichitatii.
Avutiile Daciei lui Decebal vor fi evocate insa nu numai in documentele secolelor ce au
urmat cuceririi Daciei, ci si in operele unor umanisti transilvani, 15 secole de la
purcederea spre Cetatea Eterna a convoiului greu incarcat cu armele si aurul dac, convoi
pe care-l vedem infatisat intr-una din metopele Columnei triumfale, inaltate in Forum. A
fost acel spolium fara seaman in veac. Spolium, prada de razboi, cuprindea fara indoiala,
pe lânga „sloiuri", pepitele mari de aur nativ, si numeroase monede batute in oficinele
romane. Cu trei secole mai inainte ca Traian sa fi cucerit teritoriile geto-dacice aflate la
nord de Istru, monedele Republicii si ale Cezarilor patrunsesera adânc in Dacia,
circulatia lor fiind relativ intensa in secolul marcat de opera civilizatoare a regilor
Burebista si Decebal. Desigur ca in spolium se mai aflau lingouri de aur in forma de
vârf de sageata, cum sunt cele descoperite in secolul nostru de arheologi in aria
pamânturilor dacice. Prazile luate de la bastarnii si celtii cu care dacii si -au incrucisat
armele imbogatisera tezaurul. Se aflau poate si coifuri de aur, cum este cel descoperit la
Poiana-Cotofanesti, cupe rituale si tavi decorate cu mestesugite reliefuri evocând
universul mitic al Helladei lucrate de argintarii si orfaurarii din Thasos Histria, Olbia,
Apollonia... Se vor fi adunat laolalta in chiupuri de lut ars, argintul drahmelor oraselor
cetati de pe tarmurile Pomului Enxin, asa cum ne sugereaza numeroasei tezaure
descoperite in aria geto-dacca. Monedele polisurilor Marii Negre, dupa cum releva
documentele arheologice, au ajuns pâna in castelele intarite din muntii Orastiei, la
Costesti, bunaoara.

27
 „ACESTEA DIN AVUTIA DACILOR INVINSI AU FOST FACUTE..."

Ioannes Lydus, istoric din secolul al Vl-lea, relateaza ca Traian a luat ca prada din
tara getilor 5.000.000 livre de aur si indoitul acestei cantitati in argint, fara a mai socoti
vasele „de nepretuita valoare", turmele, armele si cei 500.000 de captivi. Lydus il
citeaza in aceasta ordine de idei pe Criton, care povesteste, in lucrarea „Getica",
desfasurarea razboaielor purtate de Roma pe pamântul dacic. Lui Criton, care a
participat la campaniile conduse de Traian, fiind martor direct al celor petrecute, ii
putem acorda credit in multe privinte; Cât priveste insa cifrele amintite, istoricii releva
ca ele sunt exagerate. Specialisti de prestigiu european, ca istoricul francez Jerome
Carcopino, apreciaza ca metalul nobil luat prada nu insuma mai mult de 165.000
kilograme de aur si 330.000 kilograme de argint. Desi reductia este mare, cantitatea de
metal pretios ramâne totusi considerabila, uriasa chiar in raport cu disponibilitatile de
aur si argint ale Imperiului in acel timp. Faptul ca prada luata de catre legiunile
biruitoare a fost imensa - si in acest sens toate izvoarele literare sunt de acord - o
demonstreaza maretele edificii publice care au fost inaltate la Roma si in alte zari ale
imperiului in anii imediat urmatori cuceririi Daciei. S-au construit temple si apeducte,
forul ce poarta numele invingatorului Traian, au fost ridicate statui de bronz poleit cu
aur... Inscriptii in piatra mentioneaza cu staruinta ca toate acestea „din avutia dacilor
invinsi au fost facute". In acest timp se va dura la Dunarea de Jos templul inchinat lui
Mars ultor - Marte razbunatorul - si monumentul Trophaeum Traiani. Anul 106 va
ramâne adânc intiparit in amintirea romanilor acelui secol: Cezarul hotaraste suprimarea
tuturor darilor si - mai mult decât puteau visa cetatenii Romei - fiecare cap de familie
primeste 650 de dinari spre a se simti partas la marea victorie. saptesprezece saptamâni
in sir au durat jocurile in circuri, 10.000 de gladiatori infruntându-se cu arma in mâna,
Aceasta imensa cheltuiala se produce dupa ce, cu putina vreme inainte de a se incheia
campania in Dacia, se instituise o comisie de notabili in vederea stabilirii unor masuri de
severe economii, tezaurul imperiului fiind aproape sleit. Afluxul de metal nobil survenit
insa in 106 a fost atât de important, incât s-a produs o scadere vertiginoasa a cursului

28
aurului. Introdus masiv pe piata, aurul Daciei a micsorat cu o zecime pretul lui in tot
imperiul, unii autori sustinând ca scaderea cursului a fost chiar si mai sensibila.

LÂNA DE AUR AICI S-A AFLAT

Ar fi putut furniza minele Daciei o atât de importanta cantitate de metal nobil?

Acceptând valorile aproximate de Jerome Carcopino se pune problema ce masa de roca
ar fi trebuit excavata pentru a obtine o asemenea considerabila productie. Calculele
facute de Ovidiu Maicru releva ca pentru a fi extrase 165.000 kilograme de aur este
necesar sa fie excavate 33.000.000 tone de roca, in conditiile in care minereul este bogat
(zece grame de metal nobil la fiecare tona) si considerându-se ca ar putea fi recuperat
50% din aurul continut - marja maxima tinând seama de tehnologia epocii respective.
Dar pentru a extrage o asemenea masa de roca era necesar sa se sape in munte
numeroase galerii care ar fi insumat nu mai putin de 11.000 kilometri... Evident, cifra
uriasa nu corespunde cu potentialul minelor dacice. Atunci? Este exagerata evaluarea
facuta de Carcopino? Se pare ca nu. Calculele sale au câstigat aprobarea majoritatii
oamenilor de stiinta. Sunt istorici care apreciaza chiar ca savantul francez a fost excesiv
de prudent in socotelile sale, metalul nobil luat ca prada de Traian insumând valori mult
superioare. De buna seama insa, majoritatea aurului nu provenea din extractia miniera,
ci din prelucrarea nisipurilor aurifere. Râurile ce-si purtau la vale apele din Muntii
Apuseni, din Carpatii Olteniei si din muntii Sebesului constituiau bogate surse de aur
aluvionar. Cu mult inainte de pragul primului mileniu al erei noastre, oamenii bastinasi
culegeau graunciorii stralucitori din apele repezi ale râului intr-o tesatura flocoasa din
lâna de oaie, practica folosita nu numai in Colchida miturilor helladice si aici, in inima
muntilor dacici, de unde, - potrivit ipotezei lui Nicolae Densusianu - s-a pornit firul
fermecatoarei legende a Lânii-de-Aur. Specialisti avizati apreciaza ca râurile Daciei
puteau asigura, anual, intre 15.000 si 20.000 de kilograme de metal pretios... Autoritatea
statala, probabil, colecta si tezauriza o buna parte din aurul obtinut prin spalarea
aluviunilor si prin exploatarea minelor. Acumularile realizate numai in decursul câtorva
decenii egaleaza asadar cifrele avansate de Jerome Carcopino. Uriasa cantitate de metal
nobil nu poate fi deci decât rezultanta unei indelungate acumulari. O buna parte din
acest aur si din acest argint venea din gloriosul timp al regelui Burebista care, unind sub
cârmuirea sa toate triburile geto-dacice pe la sfârsitul primei jumatati a secolului I i.e.n.,
isi exercita autoritatea asupra unui spatiu considerabil, ce se intindea de la Carpatii
septentrionali pâna in tinuturile strabatute de cursul mijlociu al Dunarii. Un asemenea
puternic stat, ce-si avea inima in fortareata Carpatilor, in arcul carora se afla unul din
marile filoane de aur ale.antichitatii, putuse acumula o mare cantitate de metal pretios.

Tezaure descoperite de arheologi pe teritoriul Daciei antice ne aduc informatii

pretioase: capeteniile geto-dace detineau obiecte de aur maiestrit lucrate inca din
secolele al Vl-Iea si al III-lea ien - coifuri si mânere de sabie, cratere si cupe, precum si
splendide ornamente destinate impodobirii harnasamentului. Cea mai pretioasa parte a
prazii luate din Carpatii dacilor a fost gasita de romani in tainitele palatului-fortâreata
durat pe inalta terasa a Sarmizegetusei. Este plauzibil sa fi fost apoi jefuite si cetatuile
din munti, resedinte ale puternicilor tarabostes locali; acele cetati „inzidite cu muntii"
ale caror temeiuri staruie si azi: Costesti, Câpâlna, Blidaru.

Iata ce spune, referindu-se la rolul politic si economic ce-l detineau in epoca aceste

29
asezari fortificate, prestigiosul ctitor al scolii arheologice românesti Vasile Pârvan:

„Centre puternice prin situatia lor strategica, ascunzatori bogate pentru prada
ingramadita de capeteniile razboinice in aceste acropole formidabile, cetatile dace sunt
deosebit de numeroase tocmai in regiunile minelor de fier ale Transilvaniei. Nicovale,
zgura si obiecte de fier, dar si mici nicovale de mestesugari pentru podoabele scumpe,
tezaure celebre de monede de aur de la Lisimah de o parte, de la Koson, de alta,
caracterizeaza indeajuns activitatea industriala, fastul politic, intr-un cuvânt, marea
putere materiala a principilor care au domnit aici".

HARUL FAURILOR

In câmpul figurativ al metopei amintite de pe Columna traiana, sculptorul anonim

sugereaza plastic natura unora din prazile luate prin vase de felurite dimensiuni. Nu ne
este greu-extrapolând ce stim astazi despre arta faurarilor daci, despre canoanele
artistice si despre esenta motivelor decorative - sa ne imaginam pretioasele prazi: vase
de aur si de argint decorate cu simbolul vesnicei tinereti - creanga de brad - cu valuri
alergatoare si cu semnele perenitatii solare, asa cum era impodobita cu discreta eleganta
si ritmuri egale ceramica geto-daca ce ni s-a pastrat in tezaurul tainic al ogorului
românesc; vase cu armonioase intreteseri de motive geometrice, crestate sau modelate in
relief, cu subtile stilizari de lujeri si alte forme vegetale, unduiri serpentiforme,
simboluri-matrice ce se petrec neistovite in ampla curgere a Timpului; splendide vase
cum ni le-a redat pamântul in hotarul Mehadiei si in atâtea alte locuri din tara. O parere
despre admirabilele opere ale atelierelor dace ne putem forma privind rhytonul de argint
aurit descoperit nu de mult in ogorul comunei mehedintene Poroina.

Specialistii numesc astfel cupele in forma de corn sau de cap de animal, folosite in
antichitate cu prilejul ceremoniilor. Rhytonul de la Poroina este arcuit ca un corn a carui
parte inferioara infatiseaza un cap de cerb. in partea superioara, cupa este impodobita cu
doua splendide reprezentari antropomorfe. Gruparea celor patru personaje, plasate cu un
excelent simt al compozitiei in spatiul plastic definit, ne sugereaza o scena ceremoniala.
Doi barbati se afla asezati pe câte un scaun, tinând in mâna o cupa, iar celelalte doua
personaje stau in picioare cu dreapta inaltata. Un gest de devotiune? E dificila o
interpretare exacta. Cert e faptul ca atât tehnica faurarilor, cât si motivele ornamentale
apropie acest vas de argint aurit de alte stralucite opere traco-getice, ce fac parte din
tezaurele descoperite la Valea Nucarilor-Tulcea, Cucuteni-Baiceni, Peretu-Teleorman,
Craiova-Dolj. Probabil ca un rhyton asemanator a fost daruit de catre Marcus Ulpius
Traian templului din Siria despre care izvoarele literare amintesc ca o splendida ofranda
„a stârnit o puternica vâlva in acel timp". Trebuie sa se mai fi aflat in acest spolium,
nepereche in veac, pocale si cratere de argint aurit, ori mari recipiente tronconice,
asemenea celui aflat in zilele noastre la Sarmizegetusa. O comoara gasita la Sâncraieni-
Hunedoara ne da posibilitatea de a pretui armonioasele forme ale unor asemenea vase
ceremoniale, dupa cum alte tezaure descoperite in numeroase locuri, atât in arcul
carpatic cât si in alte regiuni ale tarii - in comuna Somesu Cald din judetul Cluj, la Seica
Mica si Agârbitiu in judetul Sibiu, prin partile Lugojului, la Remetea-Poganici, la
Epureni-Vaslui si Cerbal-Hunedoara, la Stupini in judetul Bistrita-Nasaud ori pe terasa
dreapta a Dunarii - aduc in orizontul zilelor noastre farmecul podoabelor realizate de
argintarii si aurarii ce au trait sub cerul lui Burebista, Oroles, Scorillo si Decebal. Ne
putem inchipui ce reprezentau prazile luate, nu numai ca valoare in aur sau argint, ci si

30
ca har al artei cu care era investit metalul lucrat, privind graitoarele martore ale acelui
timp ce s-au pastrat in neodihna pamântului getic: gratioasa cupa cu toarte elegant
aurite, una din superbele piese ale tezaurului din Sâncraieni, masivele bratari din argint
multispiralate, aduse la lumina in vatra transilvana, cingatorile de la Gusterita-Sibiu,
elegantul lant de argint cu pandantiv gladioloform din tezaurul descoperit la Merii Goala
(Teleorman), ori pavezele de parada decorate cu reliefuri, cum e bunaoara scutul adus la
lumina la Piatra Rosie (in hotarul comunei Bosorod, jud. Hunedoara). Timpul le-a rapit
poate din stralucirea initiala, dar le-a lasat intacta capacitatea de a evoca evurile
pierdute, trasaturile elocvente ale unei arte viguroase si originale.

Ele ne permit sa ne inchipuim ce imensa pierdere a suferit patrimoniul artistic

universal prin topirea de-a valma, in cuptoarele Romei, a capodoperelor orfaurarilor din
Carpati si de la Dunare. Aplica având imaginea zeitei lunii si a padurilor, Bendis
(corespondenta dacica a Artemisei), aflata in tezaurul descoperit la Surcea (jud.
Covasna), ne lasa sa intrevedem posibilitatea ca spoliumul sa fi cuprins si alte
reprezentari ale mitologiei dacice. Au fost mistuite fara urma asemenea comori
nepretuite, asa cum cincisprezece veacuri dupa triumful lui Traian mii de monede dacice
de aur descoperite de tarani in muntii Orastiei aveau sa fie topite in cuptoarele
monetariei chesaro-craiesti din Alba Iul [a. Dar sa dam cuvenitele drepturi cronologiei.
Când, unde si cun au fosr descoperite miile de jjalbeni? Potrivit unor izvoare literare,
intâietatea in aceasta privinta ar reveni unor pescari transilvani. Comoara a iesit la iveala
in vara anului 1543. Câtiva naieri mureseni, cautând un loc mai bogat in peste -'dupa
cum se afirma in documente contemporane - si-au indreptat luntrea „pe firul Sargetiei".
Dupa o vreme, la o intorsatura a râului, au dat peste un arbore pravalit ce le atinea calea;
apele muscasera adânc din mal si stejarul fusese dezradacinat; din vechile legaturi cu
pamântul mai ramasese doar una. in preajma surpaturii, luntrasii au zarit sticlind ceva in
apa... Au cautat printre pietrele afundului si au aflat mai multi galbeni. Au inceput sa
cerceteze imprejurimile, intre radacinile copacului abatut de ape au descoperit o
ascunzatoare boltita cu piatra, inlauntrul lacasului-nemaivazute avutii. Daca ne bizuim
pe relatarea lui Lazius, pe lânga multe sloiuri de aur (vâna desprinsa din filon ori metal
nelucrat) se aflau acolo nu mai putin de 40.000 galbeni. S-au bucurat pescarii de
asemenea noroc si si-au impartit nesperata agoniseala. Au pornit mai apoi spre cetate,
spre Alba Iulia, chibzuind ca vor afla in oras vreun negutator in stare sa le schimbe
aurul ce-1 aveau in desagi. Cum de au aflat oamenii, stapânirii de incercarea acelor
nevoiasi de a dobândi bronzul craitarilor in schimbul galbenilor sunatori, nu-i greu de
imaginat inca din prima zi dupa sosirea lor la Alba lulia, pescarii au fost arestati, pusi in

31
fiare ca furii si cercetati cu cazne „din porunca eminentei sale cardinalul Manuzzi",
unul din puternicii feudali din Transilvania acelui veac; monezile, toate, le-au fost
confiscate, comoara fiind insusita fara sfiala de catre inaltul prelat. stiri despre cele
intâmplate au ajuns pâna la curtea imperiala.

Ferdinand de Habsburg, nelinistit de influenta pe care o exercita cardinalul si teama

fiindu-i de uneltirile acestuia, a trimis un om de incredere, pe generalul Castaldi, pentru
ca „sa ia in cercetare acele intâmplari de necrezut". Averile gasite de soldatii lui
Castaldi in ascunzatorii castelului de la Gherla, una din resedintele cardinalului
Manuzzi-dupa cum relateaza pe larg Wolfgang Bethlen - erai; impresionante: pe lânga
250.000 monede de aur s-au mai afla 870 funti de aur nelucrat, precum si vreo 20 funti
de „sloi de aur"... si mai mare a fost depozitul de argint: 1.850 de funti, dintre care o
treime turnata in lingouri. Nu mai socotim mobila; aurita aduse de la Viena si Pari,
oglinzile venetiene, panopliile- de arme incrustate cu argint si sidef, covoarele de
Ispahan, Tebriz si Siraz, cej trei sute de cai arabesti si semetele castele. ~ stiind ca un
funt reprezinta in sistemul actual de masurare 636 grame, iar greutatea unui galben era
de circa 5 grame, putem socoti ca numai in acest castel erau depozitate metale pretioase
insumând cu aproximatie 3.000 kilograme. Dar o asemenea acumulare de aur si bunuri
nu poate fi explicata neaparat prin descoperirea unei fabuloase comori. Este plauzibila si
o alta sursa: spolierea multimii de catre marele feudal care era cardinalul Manuzzi si
„dijmuirea" - fatisa sau pe cai ocolite - a nobililor ce depindeau de dubla sa autoritate,
ecleziastica si politica. Procedând . la confiscarea averilor cardinalului, Castaldi nu
actiona ca un jefuitor. El a dat socoteala suveranului sau, Ferdinard de Habsburg,
raportând ce anume a gasit in castelele cardinalului transilvan, a carui bogatie si putere
creasera temeri chiar si regelui. Informatiile furnizate , de relatarea umanistului
transilvan, Lazius, prin 1543, au ajuns la noi datorita lui Gheorghe Sincai, istoricul
transilvan, care-l citeaza pe carturarul medieval in Hronicul Românilor, lucrare ce a
vazut lumina tiparului in 1883. Cronicarii medievali retinând „din gura lumii"
intâmplarea petrecuta in valea Streiului o leaga artificial de -firul povestirilor istoricului
Dion Cassius privitoare la infruntarile daco-romane incheiate prin victoria lui Traian.

Decebal - istoriseste Dion Cassius - vazând ca sortii ii sunt potrivnici si ca e pe cale

sa piarda razboiul, pentru a nu lasa prada in mâinile romanilor atâta aur si argint agonisi,
hotari sa-1 ascunda in asa fel incât sa nu poata fi gasit de adversari. El alese pe cei mai
puternici dintre sclavi si-i indruma sa abata apele râului Sargetia; când matca râului fu
secata, sclavii sapara o groapa adânca, intr-un anume loc, cu chibzuiala ales, unde au
fost ingramadite avutiile purtate pâna acolo. Apoi groapa s-a astupat cu pamânt, iar
deasupra a fost asternuta o patura grea de piatra. Dupa care inturnându-se apele acelui
râu in matca lor dintotdeauna, nu a mai ramas nici un semn al celor intâmplate. O alta
parte a pretioaselor sarcini scoase in taina din cetate au fost bine ascunse in pesteri,
stiute doar de putini. Când toate câte au fost poruncite de Decebal s-au savârsit cu bine,
spre a feri comorile de primejdiile viitorului, slujitorii folositi pentru a duce pâna la
capat aceste tainice lucrari au fost sortiti mortii. si nu s-ar fi stiut niciodata nimic despre
cele petrecute pe firul Sargetiei -va arata Dion Cassius - daca Bicilis, un tovaras de arme
al lui Decebal, luat in captivitate de romani, n-ar fi dezvaluit taina pentru a i se cruta
viata. Scenariul nu-i rau intocmit si conflictele schitate ritmeaza dramatic evenimentul
relatat;, are un singur pacat: nu~i original. Un alt istoric, Diodor din Sicilia, va relata
firul acestor intâmplari, in alt context, in alte coordonate temporale si spatiale, in
relatarea lui Diodor, eroul intâmplarii e Eudeleon, capetenia paeonilor, semintie din

32
antica Macedonie, iar râul ce tainuieste tezaurul se numeste Sargentia. intrucât Dion
Cassius si-a intocmit „istoria" in secolul al II-lea e.n., iar Diodor isi scrie relatarile in
secolului I i.e.n., este limpede ca primul s-a inspirat din opera sicilianului, pentru a da
mai mult relief si culoare relatarilor sale. Sargetia, cu rezonantele sale apropiate de
Getia, cum mai era cunoscuta tara dacilor, i-a inspirat si numele inexistentului râu
Sargentia. Lui Dion Cassius i-a placut stratagema folosita de Eudeleon, pe care a
socotit-o demna de istetimea regelui get, istoricul roman nutrea o sincera admiratie fata
de Decebal. O marturisesc culorile vii ale portretului ce-i face: „priceput in ale
razboiului si iscusit la fapta, stiind când sa navaleasca si când sa se retraga, mester a
intinde curse, viteaz in lupta, stiind a se folosi cu dibacie de o victorie si a scapa cu
bine dintr-o infrângere..."

O ingenioasa rezolvare ca cea povestita de Diodor rimeaza cu virtutiile spirituale

ale regelui Decebal. si istoricul latin a colorat cu aceasta intâmplare, inchipuita pe de-
ntregul, amintita pagina din „istoria" sa. Nu 1-a infiorat nici o clipa gândul ca
nevinovatul sau imprumut va avea implicatii dupa saptesprezece secole si chiar mai
târziu. Descoperirea intr-o ascunzatoare de pe malul râului Strei a atâtor mii de galbeni
i-a determinat pe umanistii transilvani amintiti sa identifice acel modest afluent al
Muresului cu scornita apa Sargetia pomenita de Dion Cassius. Prin aceasta nejustificata
extrapolare, ei ajung la concluzia fantezista ca avutiile aflate de naierii mureseni in valea
Streiului nu sunt decât o parte a marelui tezaur al regelui Decebal. Au trecut de atunci
secole. Timp indelungat, in care generatii de istorici, geografi si lingvisti, cercetând
documentele atâor arhive si orizoturile arheologice, n-au putut descoperi nici nu element
concret care sa pledeze in favoarea unei asemenea identificari. Orcum, faptul ca intre
radacinile arborelui pravalit s-a gasit o ispititoare comoara nu poare fi inlaturat din
discutie. Când, in ce imprejurari si cine anume a intocmit o asemenea ascunzatoare, e
greu de spus. Cert e faptul ca multimea de „guldeni", pe care o evoca scrierile
medievale, cuprinde si monede batute in aur dacic. Cum se infatisau simbolurile si
siglele acestor piese? Umanistul Mathesius Sarepta ofera referiri nu numai asupra
obârsiei, ci si a vechimii lor. Carturarul, mentionând ca a avut acei galbeni „in fata
ochilor", descrie sugestiv caracteristicile monedelor; pe avers - o pasare Phoenix cu
aripile desfacute, iar pe revers „trei figurine" si inscriptia Koson. Scrierea lui Sarepta,
intocmita in anul 1554, ne aduce o prima marturie despre acest enigmatic personaj cu
care ne vom mai intâlni in paginile de fata. Dintr-un erudit studiu dedicat de numismata
Judita Winkler acestor monede antice aflam ca asemenea piese stârnisera interesul
ilustrului Erasmus din Rotterdam; ele se afla citate si in lucrarile unor carturari
transilvani, ca de pilda intr-o lucrare a umanistului Stefan Zamozius tiparita la Padova,
pe la sfârsitul secolului al XVI-lea.

CINE E KOSON?

Cine este oare acest Koson, care isi bate banii in aur curat si-si are inscris pe ei
numele cu caractere elenesti? Ce simbolizeaza vulturul ce tine o coroana in gheare -
imagine ce apare pe toate monedele de acest tip descoperite pâna in prezent? O vreme,
ipotezele au plutit in gol, datorita precarelor izvoare documentare referitoare la perioada
istorica in care circula aurul batut de dinastul enigmatic. Sa fi fost emisi acesti aureos in
centre greco-romane din Etruria sau Bithinia? Ori in monetaria vreunei cetati eline din
partile Pontului? Asemenea ipoteze au fost inlaturate, pe masura ce in orizontul
cercetarii s-au infatisat, grupate, o serie de date ce proiectau o lumina revelatoare. S-a

33
stabilit astfel ca monedele Koson sunt imitate dupa monede ale Cetatii Eterne: a fost luat
ca model un denar roman emis in anii 43-42 i.e.n. de catre Quintus Caius Brutus,
moneda ce purta pe una din fete aceeasi imagine - un senator flancat de doi lictori - pe
care o regasim pe reversul monedelor descoperite in Transilvania. Acestea din urma se
infatiseaza in doua variante: una in care legenda este redata corect, alta in care inscriptia
este stilizata, semn ca cel ce batea moneda nu intelegea sensul ei. Fenomenul este
caracteristic pentru emisiunile monetariilor geto-dacice din perioada anterioara lui
Burebista si chiar din deceniile urmatoare. Exista premise puternice care indreptatesc
concluzia ca piesele de aur cu legenda amintita au fost emise de un rege dac, Koson,
care si-a exercitat autoritatea in perioada urmatoare destramarii regatului unitar inchegat
de Burebista. Aceasta identificare are ca suport si un text al istoricului Suetonius. in
relatarea sa privind „Viata celor doisprezece cezari", istoricul latin pomeneste de faptul
ca imparatul August a fost invinuit ca planuia sa faca o alianta de sânge cu regele
getilor, Cotiso. S-a stabilit, cercetându-se mai vechi manuscrise ale relatarii, ca initial
capetenia geta era numita de catre Suetonius pe adevaratul nume, Koson. Urmarind
repartitia geografica a locurilor unde au fost descoperite tezaure alcatuite din monede
sau piese izolate de acest tip, constatam ca densitatea maxima se inregistreaza in aria
cetatilor dacice orastiene, zona unde isi avea, probabil, resedinta getul Koson-Cotiso, a
carui prietenie vroia sa si-o câstige chiar August, conducatorul celui mai puternic stat al
lumii din pragul erei noastre. Aurul lui Koson va stârni iar vechile si, de ce sa nu
recunoastem, captivantele povesti despre comorile tainuite ale regelui Decebal. O astfel
de descoperire s-a produs tot in valea Streiului, in primii ani ai secolului al XlX-lea. Pe
dealul Aninisului, pe la inceputul toamnei lui 1803, un bâietandru, Ilisie pe nume, tot
sfredelind pamântul cu un toiegel, a scos la iveala din pamânt „un galben".

Tatal sau, Arimie Popa, chemat de fecior, a inceput sa sape sub bolta de frunzis a
unui fag bâ!rânv unde copilul descoperise moneda. Râvna i-a fost rasplatita, intr-o
singura noapte, ferindu-se de ochi iscoditori, a izbutit sa adune in caciula o avere: 246
de galbeni. Ostenind cu sapa in noptile urmatoare, in acelasi norocos colt de padure,
Arimie - nume de poveste! - a mai aflat in ascunzis un numar de galbeni, aproape intreit
cât adunase prima oara. Când sa plece, a vazut, s u i s-a nazarit ca vede, itindu-se printre
tufarisuri chipul i nui vecin ce-1 pândea. Ce gând s-o fi iscat atunci in mintea lui
Arimie? E greu de stiut. Fapt e ca a doua zi, vrând poate sa preintâmpine denuntul, a
luat drumul Albei pentru a preda stapânirii o parte din galbenii descoperiti pe dealul
Aninisului. Restul aurului i-a ascuns in loc ferit si nimeni nu a mai ijtiut ce soarta a avut
banetul. Ametioarea -este despre omoara descoperita de Ilisie porcarul s-a raspândit ca
focul prin porumbistele uscate, infierbântând mintile oamenilor din mai toate satele
megiese. Multi barbati si-au lasat atunci plugul in tarina si, fara a-si lua macar merinde,
au plecat sa sape intre fagii si aninii de pe dealuri. Unii au fost norocosi, ca preotul din
Vâlcelele-Bune, care, tot scormonind cu sapaliga pamântul padurii, a dat peste o ulcica
in care se aflau patru sute de galbeni, galbeni târa zimti, purtând pe una din fete
imaginea unui hultan cu aripile deschise, parca vroind a-si lua zborul. Vânatori de
comori au aparut cu zecile, cu sutele. O gazeta din acel timp, evocând amploarea
puhoiului de oameni ce invadase padurea, arata ca „se adunase multime cum numai la
bâlci se inghesuie lumea. Târgoveti, fete bisericesti, ciobani si tarani desculti ce batusera
calc lunga pâna la. Ocolisul Mic. Ei veneau din sate departate, vuind de ametitoarea
stire muntii Orastiei si Hategul tot..." Un carbunar, originar pare-se din Sibisel, a fost
mai daruit de noroc decât toti ceilalti: el a descoperit, in alt loc, un tezaur alcatuit din
aproape o mie de „guldeni" - de fapt monede dacice, dintre care multe purtau acelasi

34
simbol, vulturul, precum si legenda Koson scrisa cu caractere grecesti. Dupa cum au
mai fost si alti sateni care, tot sapând la intâmplare - cei mai multi pe culmile Gradistei
Muncelului - au descoperit fie arginti, fie monede dacice batute in aur.

Intr-una din cetatile din muntii Orastiei, unde se crede ca au gasit romanii
„Comoara lui Decebal", in ultimele patru secole au fost aduse la lumina mai multe
tezaure importante. Unul, alcatuit din câteva mii de monede de aur si o seama de obiecte
de podoaba, a fost descoperit in 1543. Alte doua - in prima decada a secolului al XlX-
lea. Acestea din urma, potrivit documentelor ce fac referire la descoperirea lor,
cuprindeau 2.143 monede de aur. O parte din tezaur a fost preluata de monetaria
imperiala din Alba lulia si - e greu de crezut, dar asa s-a intâmplat! - anticele monede au
fost transformate in lingouri. Printre ele se aflau piese de o deosebita valoare istorica si
numismatica; purtând numele enigmaticului Koson. Daca insemnam pe harta locurile
unde au fost descoperite tezaure cuprinzând fie monede Koson, fie „sloiuri" de aur si
argint, constatam ca ele se inscriu intr-un cerc cu o raza de circa 25 kilometri, in
perimetrul respectiv se includ o parte din muntii Orastiei, antica cetate a dacilor,
Sarmizegetusa, si un lung segment din cursul Strdului. Monede cu aceeasi legenda au
fost aduse la lumina, de asemenea, in hotarul comunelor târnavene Cezma si Axente
Sever, precum si in Oltenia si Banat. In ce imprejurare si când au fost incredintate pazei
pamântului aceste comori? Istoricii nu se pot pronunta inca. Pe de o parte, fiindca pâna
in prezent nu exista alte referinte documentare despre dinastul dac, pe de alta parte
fiindca, in covârsitoare majoritate a cazurilor, tezaurele au fost gasite mai mult sau mai
putin intâmplator, vânatorii de comori tainuind fie locul descoperirii, fie cantitatea reala
a monedelor si podoabelor, de aur descoperite. Cum nu a fost semnalata nicaieri
prezenta conexa si a altor monede ulterioare, ca data de emisie, celor batute de urmasul
lui Burebista, este de presupus ca miile de monede tip Koson au fost ascunse in vremuri
tulburi, cu mult inainte de a se fi dezlantuit razboiul final intre Nerva Traian si Decebal.
Legenda calatoare prin milenii cu privire la comorile ascunse ale regelui Decebal a jucat
un rol neasteptat, forta ei mobilizatoare prilejuind o extraordinara descoperire.
Sapaturile faute pe muncelul Gradistii de catre cautatorii de comori au avut darul de a
deschide o prima poarta cercetarilor stiintifice ce au urmat in cuprinsul muntilor
Orastiei. Nimeni nu banuise pâna atunci ca sub radacinile arborilor multiseculari
dormea, acoperita de timp, o straveche si neasemuita zidire, a carei revenire sub soare
va lumina puternic timpul când sub cerul getic se inaltau, cu minunata stiinta, edificii de
piatra de asemenea amploare, incât cronicarii acelor vremi spuneau ca oamenii
Carpatilor, dacii „zidesc muntii".

Arheologii au înlaturat tarâna ce s-a tot cernut la Gradistea Muncelului, descoperind

Sarmizegetusa dacilor. Multe generatii de cercetatori si-au investit viata si efortul
inteligent pâna când s-au deslusit toate zidirile - fortificatii uriase, palisade de piatra,
vaste terase taiate in stânca vie, intarite cu blocuri de calcar si andezita temeinic
ingemanate, sanctuare a caror constructie nu numai ca vadeste o viziune originala, dar
prin particularitatile ei a oferit si ofera inca istoricilor, matematicienilor si astronomilor
un vast registru de studii, ca si temeiuri pentru o seama de interesante ipoteze.

35