Am văzut zilele trecute The Take, un documentar despre Argentina de după 2001 realizat

de doi ziarişti canadieni, Avi Lewis şi Naomi Klein. Cu el în minte, ieri seară,
ascultându-l pe Băsescu, m-am întrebat dacă nu cumva România va ajunge să repete
istoria Argentinei. Iar dacă o va repeta, cât de argentinieni ne vom dovedi în final noi,
românii? Dar, înainte de a răspunde la asta, să discutăm un pic despre Argentina.

Din 1824, de la primul împrumut negociat de preşedintele Bernardino Rivadavia cu

British Bank Baring Brothers, banii au fost mereu folosiţi pentru îmbogăţirea clasei
privilegiate argentiniene şi în defavoarea omului de rând. Acest sistem de gestionare
proastă a banilor împrumutaţi a funcţionat la fel sub fiecare guvern, ducând datoria
publică la un nivel nesustenabil. O mare parte din miliardele de dolari datorie era, în fapt,
datorie privată, a multinaţionalelor care operau în ţară (Citibank, Bank of America,
Deutsche Bank, Banco di Italia, First Boston, Pirelli, Esso, Fiat, IBM, Ford, Mercedes
Benz, Swift etc.) şi al companiilor locale (Perez Companac, Bulgheroni-Bridas, Macri,
Techint, Pescarmona, Soldati etc).

La sfârşitul lui 1989, inflaţia atinge în Argentina cote alarmante, de 5.000%. Neo-
peronistul Menem ajunge la putere şi, sub ochiul atent al Fondului Monetar şi al Băncii
Mondiale, începe privatizarea marilor companii de stat. Primele două sunt YPF
(Yacimientos Petrolíferos Fiscales) şi Gas del Estado. Evident, corupţia merge mână în
mână cu privatizarea. În acest timp, societatea civilă era ca şi inexistentă, clasa
muncitoare era erodată de dezindustrializare, justiţia coruptă, iar opoziţia nu avea câmp
de manevră.

Planul de Convertabilitate care urma să reducă inflaţia, propus de Menem şi votat în

Parlament, era bazat pe ideea că un peso este echivalent cu un dolar. Cu inflaţie zero, în
scurt timp, băncile măresc dobânzile la 50% pe an. Urmarea? Sute de IMM-uri îşi închid
porţile. În timp ce clasa de mijloc suferă, politica devine spectacol, studiourile de
televiziune fiind pline zi şi noapte de politicieni invitaţi pe la diverse emisiuni de
divertisment şi talk-show-uri.

Privatizarea continuă. Vine rândul televiziunii de stat, radioului, companiei de telefoane,

poştei, căilor ferate, liniilor naţionale aeriene, companiei de electricitate, celei de apă etc.
Sau, după cum spunea Menem, “nimic din ce aparţine Statului nu va rămâne în mâinile
sale”. Logica firească a privatizărilor: zeci de mii de oameni rămân fără locuri de muncă.
Rata şomajului sare de la 6 la 18%. FMI trimite în continuare bani.

Bineînţeles, mafiocraţia era în floare şi aduna la un loc politicieni, afacerişti, justiţie,

lideri de sindicat, moguli media, traficanţi şi funcţionari. Aşa se face că atunci când
Menem, cumnatul său Emir Yoma, premierul Cavallo şi de alţii sunt arestaţi sub acuzaţia
de trafic de arme, Curtea Supremă îi pune în libertate. Neo-peroniştii pierd însă alegerile,
iar De la Rua ajunge preşedinte. Cum, necum, acesta reuşeşte să mărească datoria ţării.
Ţara se adânceşte şi mai mult în sărăcie, boli şi mizerie.

În 19 decembrie 2001, argentinienii ajung la saturaţie şi explodează. Oamenii ies spontan

în stradă şi iau cu asalt băncile şi companiile internaţionale care activau în Argentina.
Preşedintele De la Rua decretează stare de asediu. Pe străzi se duc lupte cu forţele de
ordine şi se strigă “Que se vayan todos!” (Afară cu toţi!). Peste 25 de persoane sunt ucise
în conflictul cu poliţia. A doua zi, De la Rua demisionează, iar la conducerea ţării se
succed cinci preşedinţi în trei săptămâni.

Ce-a urmat după asta? Ce soluţie au găsit argentinienii de rând pentru a ieşi din situaţia
imposibilă creată de politicieni? Simplu: au expropiat. Mai exact, grupuri de muncitori
au ocupat fabricile părăsite de proprietari şi au început o lungă bătălie cu autorităţile
pentru a-şi câştiga dreptul de a le folosi şi a produce singuri. Ocupă. Rezistă. Produ.
Acestea au fost cuvintele de ordine după 2001. S-a dezvoltat astfel un lanţ de cooperative,
în care muncitorii iau acelaşi salar şi decid orice mişcare prin vot direct. Un muncitor, un
vot. Iar sistemul ăsta de expropriere nu s-a limitat doar la fabrici, ci s-a extins şi la şcoli,
clinici etc. Se numeşte democraţie participativă şi se pare că dă roade.

Asta se întâmplă în Argentina. Cum e la noi? Păi, avem şi noi corupţia noastră, creditele
imense, mafia de rigoare, spectacolele politice de la TV şi împrumuturi de la FMI. Nu
stăm deloc bine, oricât am încerca să ne minţim. Am încheiat anul trecut cu un şomaj de
7,8%, un pic mai mare decât avea Argentina când Menem a început privatizările.
Măsurile economice, care ar fi trebuit luate în urmă un an şi ceva, au fost “sărite” din
motiv de an electoral şi ne lovesc acum.

Cum vor reacţiona, însă, românii când le va ajunge cuţitul şi mai aproape de os? Sunt
capabili să iasă în stradă şi să dea jos Guvernul şi preşedintele sau preferă să tacă, să
înghită în sec şi să spere că ziua de mâine le va rezolva situaţia? Ar fi în stare muncitorii,
profesorii şi medicii noştri să pună bazele unei democraţii participative sau preferă să
ducă la infinit lupte sindicale ambalate frumos? Probabil că nu. Aşa cum nu suntem
polonezi, nu suntem nici argentinieni. E bine sau rău asta, rămâne de văzut