Acvila ţipătoare mică

Aquila pomarina (Brehm)

Békaszó sas
Schreiadler
Lesser Spotted Eagle

Răspândirea generală: cuibăreşte în Europa de Est între Marea Baltică şi Mediterană, în

Caucaz şi Asia Mică.
Limita nordică nu depăşeşte izoterma de 17° C a lunii iulie.
Situaţie în Europa: are un statut de conservare nefavorabil ca urmare a arealului ei limitat.
Efectivul populaţiei europene este estimat la 14-19 mii de perechi.
Răspândire în România: a fost una din cele mai larg răspândite şi mai numeroase păsări de
pradă din România. Muzeul Crişurilor deţine 23 de ponte colectate în centrul Transilvaniei între 1904 şi
1940. În anii '50-'60 specia a înregistrat un declin dramatic, disparând din pădurile de luncă şi câmpie.
În anii '70 populaţia clocitoare s-a mai redresat o dată cu încetarea prigoanei împotriva răpitoarelor, dar
în ultimii 15-20 de ani se pare că are loc o nouă restrângere a efectivelor.
Se pot semnala în ţinuturile păduroase joase din Carpaţi şi din zona colinară, mai puţin în
pădurile de ses; prezenţa în timpul verii în Dobrogea (Babadag), inclusiv în Delta Dunării, Dobrogea
fiind cale de migraţie pentru efectivul arealului nord-european.
Habitat: cuibăreşte în păduri mature - foioase dar şi molidişuri - intercalate cu pajişti naturale
sau agro-ecosisteme, adesea în apropierea zonelor umede, în păduri de luncă, în aceste locuri accesul la
pradă fiind facil, spre deosebire de culturile agricole de plante înalte.
Efectiv: se estimează (Munteanu şi colab., 2002) între 500 şi 1000 de perechi pe întreaga
suprafaţă a ţării, cu cantonari preferenţiale în aria colinară înaltă sau cea montană joasă.
Biologie: este oaspete de vară (între lunile Martie şi Octombrie) şi pasăre de pasaj.
Cuibul este construit în arbori înalţi, de preferinţă în apropierea lizierelor, având sezonul de
reproducere între lunile aprilie şi august. Femela depune doua ouă. Hrana obţinută de pe terenurile
deschise: mamifere, păsări, reptile, amfibieni, insecte mari, ocazional hoituri. Vânează în apropierea
cuibului, ajungând totuşi până la 3 km. depărtare.
Factori limitativi: Acvila ţipătoare mică nu este o pasăre sfioasă, împuşcarea ei nefiind o
dovadă de măiestrie. În toate colecţiile vechi au existat numeroase acvile ţipătoare naturalizate.
Presiunea antropică intensă prin împuşcare, distrugerea cuiburilor, degradarea habitatelor de
cuibărit, intoxicarea cu pesticide au cauzat declinul populaţiilor acestei păsări. În timpul migraţiei, în
jurul Mării Mediterane şi în Turcia, Siria Liban, aceste păsări sunt împuşcate în număr mare, laolaltă cu
celelalte migratoare.
Protejată prin Legea 13/1993 (Convenţia Berna, anexa II), Legea 13/1998 (convenţia Bonn,
anexa II), Directiva Păsări 79/409/EEC, Legea 407/2006 şi 197/2007 - Legea Vânătorii (anexa 2 -
vânarea interzisă), OUG 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor
naturale, a florei şi a faunei sălbatice (anexa 3)

Datele certe despre acvila ţipătoare mică în Depresiunea Maramureşului sunt concretizate prin
prezenţa a patru exemplare naturalizate la Muzeul Maramureşan, Secţia Ştiinţele Naturii:
1969, 10 Aprilie, habitat Masivul Piatra - fag;
1974, 25 Octombrie, habitat Sighet - urban;
1981, 15 Iunie, habitat Remeţi - fag;
1982, 20 Iunie, habitat Săpânţa - fag;
 Dl. profesor Béres Iosif confirmă faptul că în anii '50, în Masivul Piatra, acvila ţipătoare mică
era la fel de frecventă ca şorecarul comun, zona respectivă fiind împădurită cu fagi, oferea o diversitate
a hranei acestui răpitor, în meniul căruia intră reptilele si amfibienii.
Tot din aceeaşi sursă avem semnalări ale speciei în Valea Ţibăului, Vaserului şi Teceu, ultima
locaţie fiind datată în 1992-1993.
Putem afirma că acvila ţipătoare mică işi întinde arealul în Depresiunea Maramureşului de la
pădurile joase de luncă, până la 1200m altitudine în zona pădurilor de amestec - foioase şi răşinoase,
fără a avea date concrete despre efectivul acesteia, în lipsa cercetărilor de teren din ultimii zece ani.

Mihail-Gerald Manole, conservator Ştiintele Naturii