Apariţia în 1920 a romanului “Ion” a marcat un moment de cotitură, obligând

literatura română să se maturizeze în sensul depăşirii definitive a prozei idilice,

patriarhale, şi promovând adevăratul roman românesc realist şi obiectiv. Acest
roman impunea un adevărat mit literar şi anume acela al scriitorului realist,
obiectiv, preocupat să reflecte în opera sa autenticul vieţii, chiar dacă viaţa
înseamnă şi monotonie. La apariţia romanului, Eugen Lovinescu recunoştea în
această carte “cea mai puternică creaţie obiectivă din literatura română”.
Referindu-se la faptul că Rebreanu nu face din acest roman doar povestea
unui individ, ci povestea unei colectivităţi, cu toate caracteristicile
omeneşti general-valabile, Lovinescu mai afirma că în romanul “Ion” viaţa “nu
se reduce la planşe anatomice de studiu”. Rebreanu compune romanul “printr-o
aglomerare de imponderabile într-un vast panou convingător de fapte
învălmăşite, ce se perindă fără început şi fără sfârşit ca însăşi viaţa”.
O primă trăsătură de frescă socială o reprezintă viziunea obiectivă
asupra stratificării sociale a satului ardelean. Există în romanul lui Rebreanu
ţărani săraci “ca degetul”, aşa ca Ion al Glanetaşului, “bocotanii” satului precum
George Bulbuc, Vasile Baciu şi “albăstrimea” rurală formată din familia
învăţătorului Herdelea şi preotul Belciug. Alături de aceştia apar însă numeroase
alte personaje precum avocaţi, notari sau autorităţile maghiare în care, românii,
indiferent de clasa lor socială, nu au încredere.