Animalul 

inimii
„Trebuie uneori să ne prăbuşim în mizeria cea mai adâncă pentru a putea recunoaşte
adevărul, tot aşa cum trebuie să coborâm în adâncul puţului pentru a zări stelele”, spunea
Havel, un alt intelectual incomod căruia i s-a atribuit Premiul Păcii.

Romanul Hertei Muller, Animalul inimii, te poartă printr-o

astfel de călătorie, până-n cea mai adâncă mizerie la care a putut fi omul aruncat în odiosul regim
totalitar, pentru ca după trecerea prin Purgatoriu să poată privi adevărul în faţă. Este o carte
scrisă într-un stil direct, cu multă sinceritate, în care nimeni nu-i menajat, nici naratoarea însăşi.

În mitologia egipteană, Zeul Ptah  a plănuit cosmosul mai întâi în inima sa, apoi i-a dat chip prin
cuvântul său. La judecata morţilor, inimile acestora erau puse în balanţă cu o pană (simbol al lui
Maat, al dreptăţii), pentru a dovedi că nu erau împovărate de nelegiuiri; în acest caz, inima era
sinonimă, sub aspect simbolic, cu „conştiinţa, cugetul”. La Herta Muller inima devine sălaşul
unui „animal”, al instinctului primar, semn al primitivităţii. „Când e atâta spaimăpe lume”, omul
se dezumanizează, iese pur şi simplu din marginile istoriei. Inima lui e lipsită de cuget, ori este
împovărată cu Frică. Toată frica acestei lumi se adună în inima supusului statului totalitar.
Uneori animalul poate fi un iepure, alteori un şoarece. De prea puţine ori animalul a fost un leu.
Atunci a fost vânat şi torturat spre buna învăţătură a mulţimii.
Naratoarea abordează în romanul său tematica comportamentului uman sub regimul totalitar din
punctul de vedere al minoritarei, unghi diferit de cel al „refugiatului”  Paul Goma. Aşa cum
„ceasornicarultoni”, demontează ceasul mamei, tot aşa este demontat, cu mare fineţe,
mecanismul de

inoculare al fricii care, încet-încet, transportă individul în zorii preistoriei – atunci când vânătorul
deseori devine vânat.

Naraţiunea e scrisă la persoana întâi. În inocenţa sa, copilul simte că lumea în care s-a ivit e
strâmbă, cuvântul e prohibitiv. De mic, locuitorul spaţiului
totalitar învaţă că singurul adevăr pe care-l poate spune este minciuna. Dar şi tăcerea înseamnă
minciună… „de îndată ce tace, totul e minciună.. .pentru că adevărul s-a dus pe gât. Pentru că
gura a mâncat cuvântul, nu l-a rostit.” Adevărul trebuie înghiţit. Trebuie înlocuit cu gesturi.
Precum gestul mamei de-a tăia unghiile copilului. Cu tot cu degete, să nu cumva să-i mai crească
şi să-i vină curajul să le folosească. Precum gestul bunicului. Tunsul ritualic dinaintea morţii.
Pentru că doar atât i-a rămas, să aştepte moartea. Ori, precum gestul tatălui. Cel care a venit pe
lume „în pas de marş”, care a făcut la viaţa lui doar cimitire, ca soldat SS, şi un copil, la
repezeală, pe care-l iubeşte c-o „iubire oarbă” şi pe care l-ar dori mort într-o lume în care nu are
niciun viitor. Care până la urmă, devenind un caz fără speranţă, a murit cu un „ficat mare cât
toate cântecele pentru conducători”. Un singur lucru nu şi-ar fi dorit tatăl: ca şi copilul său să se
hrănească cu „prune verzi”, ai căror sâmburi conţin otrava urii şi-a minciunii, aşa cum fusese şi
el hrănit de fuhrer. „Pentru că „mâncător de prune” era o vorbă de ocară, ca „mâncător de
rahat”. Numai parveniţii, cei lipsiţi de scrupule, cei fără conştiinţă, cei ridicaţi din nimic, cei care
călcau peste cadavre, erau numiţi aşa. Şi dictatorului i se spunea mâncător de prune.”
Copilul are două bunici: una „închinătoare” şi una „cântătoare”. Sunt cele două supape de
salvare: credinţa şi poezia. Credinţa, că într-o bună zi poţi evada din această lume dominată de
spaime în lumea în care „ciorapii fini precum aburul” sunt lucruri obişnuite. Şi poezia, calea de
desprindere din

lumea reală şi de-a intra într-o lume virtuală, acolo unde doar cei bătrâni mai supravieţuiau.

„Mama spune: Dacă nu mai suporţi viaţa, fă-ţi ordine în şifonier.” Când istoria îl sufocă pe
individ, singura şansă de supravieţuire este să ignore realitatea. Să-şi creeze propria lume. Dacă
lumea mare, cea a câmpurilor, a apelor, a norilor îl domină până la desfiinţare, trebuie să-şi
creeaze lumea lui proprie, o lume mică alcătuită din lucruri aparent mărunte şi inutile: o nucă, un
cordon, o fereastră, un sac, o foarfecă. O lume pe care s-o poată domina de la înălţimea
nimicniciei sale; o lume suprarealistă în care  Sărăcia şi Frica sunt elementele dominante, pe care
cu uşurinţă le poţi citi pe obrazul celor

care-o populează.

În antiteză cu inocenţa copilului, apare dezumanizata Lola, care „venea din sudul ţării şi pe
chipul ei se putea citi ţinutul acela sărac… Toate ţinuturile din ţară rămăseseră sărace, ca şi
cele din fiecare obraz.” Între peisajul arid de la ţară, cu drumurile pline de praf, în care nu mai
pot supravieţui decât oile, pepenii şi duzii, şi cartierele sordide ale oraşului, în care la umbra
aceloraşi duzi se lăfăiau scaune scâlciate, se întinde precum o plagă o tăcere  imensă, culcuş al
spaimei. Ce se scoate din aceste ţinuturi se sădeşte apoi în obrazul locuitorilor - Frica. Lola şi-a
dorit să scape din lumea oilor şi-a pepenilor, şi-a dorit să-şi găsescă un bărbat cu unghiile curate
şi cu cămaşă albă. Numai că dorinţele sunt una, ţelurile sunt alta. Şi singura cale să scape de
seceta din obraz era plecarea la oraş, unde să studieze. Nu orice. Limba rusă, pentru că aşa arătai
regimului că eşti dispus la orice compromis. Era un semn de supunere.
Viaţa la oraş începe într-un alt peisaj suprarealist, cel al căminului cu camerele lui sordide,
sărăcăcioase, suprapopulat cu o lume care încearcă să se salveze din sărăcia cealaltă, cea a
satului. Aşa cum Ivan Denisovici porneşte cu frenezie să-şi construiască temniţa, tot aşa şi Lola
încearcă să-şi croiască drumul către vârful partidului, lucru care, crede ea, o va salva din lumea
aridă în care ar fi trebuit să se întoarcă la finalul studiilor. Numai aşa ar putea scăpa de lumea
„ciorapilor de bumbac”, aşa-zis „cu patent”, şi ar putea să rămână în lumea „ciorapilor fini
precum aburul”, după care toate femeile tânjeau. Din nefericire, când aproape să ajungă
„cineva”, când întâlnise şi bărbatul cu cămaşă albă, Lola care se împerechea cu cine apuca şi pe
unde apuca, este pusă-n situaţia de-a aduce pe lume un copil. Inacceptabil pentru funcţia ei din
partid. Ar fi fost cu siguranţă trimisă înapoi de unde a venit – în câmpul arid, cultivat cu pepeni,
în care fratele ei îşi purta oile până li se înroşeau picioarele. Drumul ei s-a frânt brusc. Relevantă
scena absurdă în care sinucigaşa este exmatriculată din facultate şi exclusă din partid. „Oile cu
picioare roşii” au votat în unanimitate, au ridicat cât mai sus mâinile până le-au amorţit degetele.
Ca şi cum n-ar fi existat. „Era atâta linişte între mâinile acelea, spuse cineva în pătrat, încât
auzeai cum trece respiraţia pe lemnul băncilor încoace şi încolo.” Aceasta era lumea pe care
Lola o ratase.
Alături de ea există cealaltă lume: „lumea proletariatului oilor de tablă şi-al pepenilor de lemn”,
care „ieşea la prânz din tura de dimineaţă” şi care abandonase oile şi pepenii adevăraţi, venind
ca „turbată” către funinginea oraşului. „Bărbaţii ştiau că fierul lor, lemnul lor, detergentul lor nu
contau. De aceea mâinile le rămâneau butucănoase, făceau bulgări şi gogoloaie în loc de
industrie. Tot ceea ce ar fi trebuit să fie mare şi colţuros devenea în mâinile lor o oaie de tablă.
Ce trebuia să fie mic şi rotund devenea în mâinile lor un pepene de lemn.” O lume abrutizată,
alcoolizată, dezrădăcinată, care-şi pierduse orice urmă de umanitate. Singura menire a acestei
lumi era de-a îngroşa rândurile proletariatului.
Se pare că obsesia naratoarei legată de „oile cu picioare roşii” vine din realitatea instituită de
regimul comunist, în care şvabii, locuitori ai Banatului, au fost alungaţi din casele lor, populate
apoi cu acest lumpen care la început îşi adusese oile şi le băgase-n casele şvăbeşti, primite  în dar
de la partid. O lume pe care ochiul critic al naratoarei o disecă cu răceala celui forţat să-şi
părăsească propria vatră

în favoarea acestor dezrădăcinaţi ai soartei. O lume în care personaje precum nebunul cu papion
de lângă arteziană, pitica din Piaţa Traian ori filozoful din preajma gării se alăturau cailor cu
pantofi cu tocuri şi câinilor pe roţi, într-un tablou suprarealist. Moartea Lolei, care lăsase în urma
sa un caiet
plin cu însemnări, scoate în evidenţă forţa subversivă a scriiturii. Prietenia dintre Gerg, Kurt,
Edgar şi naratoare arată că numai solidaritatea celor care protestează împotriva regimului
totalitar poate avea o finalitate. Şi ceea ce-i unea pe aceşti tineri erau mamele lor pline de boli, nu
taţii lor SS-işti. Îşi părăsiseră casele părinteşti, la fel cu acei ţărani deveniţi peste noapte
producători de „oi din tablă şi de pepeni din lemn”, adică de nimic. De fapt statul totalitar nici nu
avea nevoie de producţia lor. Cât produceau, atâta mâncau. Salariile de mizerie erau plata
supunerii lor. Le completau, furând care ce apuca: măruntaie de la abator, detergent, fiare,
şuruburi. Şi partidul ştia că ei fură şi-i lăsa să fure. Ştia că autoculpabilizându-se, având
conştiinţa păcatului că fură, n-ar mai fi îndrăznit să se revolte. „Cine nu fură nu este luat în
serios la fabrică. Hoţia generalizată asemeni unui cancer în metastază a putut subjuga un întreg
popor.

Cei patru tineri le semănau într-o măsură oarecare, dar se şi deosebeau de ei. Conştientizau
zidurile închisorii comuniste în care trăiau şi  se ţineau în viaţă doar cu gândul emigrării.
„Numai dictatorii şi paznicii săi nu voiau să emigreze. Li se citea în ochi, în mâini, pe buze: chiar
începând de azi şi mâine la fel, vor face cimitire cu câinii lor, cu gloanţele lor. Dar şi cu
cordonul şi cu nuca, şi cu fereastra, şi cu funia.”Aşa cum făcuseră altădată taţii lor, SS-iştii,
mărşăluind sub steagurile fuhrerului. Ei au descoperit că prietenia lor nu era pe placul
jandarmului, care i-a luat în colimator. Bătrânii reacţionează: „Bunicul spune să-ţi scriu că alţii
aplaudă şi câştigă bani. Să nu-i mai faci una ca asta bunicului.” Tinerii sunt sfătuiţi să cedeze,
să colaboreze, nu să-şi pună jandarmul pe urme. „Căci, spune Exupery, aminteşte-ţi de cuvintele
mele: oricare ar fi civilizaţia jandarmului şi oricare ar fi a ta, în faţa jandarmului, dacă are
puterea de a judeca, rămâne în picioare doar cel josnic. Căci orice adevăr, oricare ar fi el, dacă
e adevăr de om şi nu de logician stupid, este viciu şi greşeală pentru jandarm. Căci el te vrea
dintr-o singură carte, dintr-un singur om, dintr-o singură formulă.” (Citadela, pg.270)
Fără susţinere din partea cuiva, cei patru încep să simtă cum frica le pătrunde în sânge. „Râdeam
mult ca s-o ascundem de ceilalţi. Dar frica îşi pierde urma. Când îţi stăpâneşti obrazul, se
strecoară în glas. Când reuşeşti să-ţi ţii în frig obrazul şi glasul, ca pe ceva fără viaţă, frica îţi
părăseşte până şi degetele. Se aşază undeva în afarapielii. Zace liberă în jurul tău, o poţi zări pe
lucrurile din preajmă.” (pg.75)

Şi cei care simt cu acuitate Spaima care pluteşte deasupra tuturor, sunt copii. Copiii lucrătorilor
de la abator, ai “băutorilor de sânge cald”, nepoţii bunicilor cântători din fluier. Ei descoperă că
nici cântatul la fluier, nici hoţia ori băutul sângelui cald nu le va asigura un trai mai bun, ci doar
statutul de jandarm: „toţi vor să ajungă miliţieni şi ofiţeri”. Statul totalitar a ajuns la apogeu.
Nimeni nu se mai împotriveşte, aproape toţi, cu mici excepţii, participă la propăşirea lui.
Exemplul este căpitanul Piele. Cu câinele lui Piele, dresat să bage frica-n oasele celor care
cârtesc. Şi Tereza, fiica unui meşter care făcea statui
pentru eroii comunişti. Tereza, ale cărei escapade erau iertate la umbra unui tată, slugă devotată
statului totalitar şi care nu are scrupule faţă de nimeni. Pentru ea, gestul eroinei de-a-şi răzbuna
umilinţa la care a supus-o jandarmul Piele, e doar o distracţie.

În revolta lor, cei patru tineri au inventat un joc pe care l-au numit cu numele unei păsări
răpitoare: „spaima găinilor” sau „sfrâncioc”. Sfrânciocul este o pasăre care obişnuieşte să pună în
ţepi de păducel sau de măceş, insecte, şopârle, viermi, şoareci. Aminteşte de faptele unui
domnitor care-i trăgea în ţeapă pe laşi, hoţi şi trădători. Doar aşa putea fi ucis „animalul inimii”,
cel care era purtătorul fricii. Odată evadată în lumea de dincolo, eroina continuă să trăiască cu
amintirile, cu tristeţile şi suferinţele ei. Pentru că oricât ar fi vrut, nu putea să scape de ele.
Lumea în care trăise avea drept repere ale normalităţii monstruozitatea, absurdul, decăderea
fizică şi morală, tot ceea ce mutila sufletul şi-l îmbolnăvea pentru totdeauna. Şi singura cale de-a
se purifica a fost de-a aşterne totul pe hârtie cu o sinceritate halucinantă.
A fost singura care a reuşit să se salveze şi să-şi învingă „animalul inimii”. Pentru cititorul
aparţinător unui popor cu memoria atrofiată, aşa cum este poporul român, finalul romanului pare
neverosimil. „În ultima fotografie, căpitanul Piele traversa Piaţa Traian. Ducea într-o mână un
pacheţel învelit în hârtie albă. De cealaltă mână ducea un copil. Pe verso-ul fotografiei, Kurt
scrisese: Bunicul cumpără prăjituri. Îmi doream să-l văd pe căpitanul Piele ducând un sac cu
morţii lui. Părul tuns să-i miroasă a cimitir proaspăt cosit, când merge la frizer. Să-i pută crima,
când se aşază, după lucru, alături de

nepotul lui la masă. Ca acestui copil să-i fie scârbă de degetele care întind prăjitura.” Numai
că şi copilul i-a devenit complice bunicului din clipa în care a aflat cu ce s-a ocupat şi i-a găsit
circumstanţe atenuante: “şi-a făcut pur şi simplu datoria”. Şi acestă lozincă preluată de întreaga
societate , mai ales de „parterul istoriei”, cum spune Glucksmann, ar putea face să se repete şi
Auschwitzul şi Piteştiul. Prostia umblă-n haine de gală prin lume.

06.11.2010

 
 “oile de tablă” – posibilă trimitire la “toba de tinichea”!

1. Maria | 7 noiembrie 2010 la 3:43 pm | Răspunde

Domnule Gogea,
n-am citit nici cartea lui Grass şi n-am văzut nici filmul, am doar vagi informaţii despre
metafora în sine. E un subiect la care trebuie să gândesc. Din câte ştiu micuţul Oskar
folosea “toba de tinichea” atunci când nu mai suporta presiunea lumii din jurul său- o
lume ce se îndrepta către nazism. Se pare că “toba de tinichea” avea un rol. “Oile de
tablă” şi “pepenii de lemn” ai Hertei Muller sunt rezultatul muncii ţăranului- proletar ,
desprins peste noapte dintre adevăratele oi şi făcut meseriaş. “Oile de tablă” sunt
produsul absurd, nefolositor, iluzoriu, al unei societăţi absurde. Sunt imaginea răsturnată
a unei lumi forţată să dispară lumea gospodarului de la sat. Până la urmă şi “toba de
tinichea” şi “oile de tablă” sunt marca unei societăţi în derivă
După ce voi citi şi cartea lui Grass, probabil, voi avea altă viziune asupra acestei
metafore.
Vă mulţumesc pentru timpul acordat .

2. bianca marcovici | 20 noiembrie 2010 la 3:30 pm | Răspunde

“şi-au făcut pur ţi simplu datoria”

şi prietenia şi-au făcut datoria copiind cheia apartamentului din Germania promisă,
şi cel care a fost aruncat de la balcon de securitatea română şi-a făcut pur şi simplu
datoria…
dar
şi privirea superficială asupra supravieţuitorilor Holocaustului
o putem dezvălui ca o latura lipă în inima animalului din inimă, unii nu simt!

şi domnul Maer, şeful de la fabrică autoarei e vinonvat… că nu-i dă atenţie viitoarei

scriitoare, ( fiica tatălui…criminal SS= deci o mostră descoperită în interviul autoarei,
tocmai acum în revista “Corso”, revistă primită recent!
Un nume, doar un nume e simplu, e doar o aluzie fină, după premiere! Apare umbra”
ţapului ispăşitor”!
bianca

o bianca marcovici | 20 noiembrie 2010 la 5:26 pm | Răspunde

repet:

“şi-au făcut pur ţi simplu datoria”

Şi prietena şi-a făcut datoria copiind cheia apartamentului din Germania promisă,
şi cel care a fost aruncat de la balcon de securitatea română şi-a făcut pur şi
simplu datoria…
dar
şi privirea superficială asupra supravieţuitorilor Holocaustului
o putem dezvălui ca o latura lipsă în inima “animalului din inimă”, unii nu simt!

Şi domnul Maer, şeful de la fabrică autoarei e vinonvat… că nu-i dă atenţie

viitoarei scriitoare, ( fiica tatălui…criminal SS= deci o mostră descoperită în
interviul autoarei, tocmai acum în revista “Corso”, revistă primită recent!
Un nume, doar un nume, e simplu, e doar o aluzie fină, după premierea
scriitoarei! Apare umbra” ţapului ispăşitor”!
bianca

Lasă un răspuns Cancel reply

 Maria | 24 noiembrie 2010 la 7:28 pm |

Doamna Bianca Marcovici,

încerc să desluşesc mesajul dumneavoastră, în sensul că nu ştiu de unde aţi
luat citatul: “şi-au făcut pur ţi simplu datoria”. Este cumva vorba despre
tatăl autoarei? Am citit cartea “Animalul inimii” şi n-am înţeles câtuşi de
puţin că Herta Muller ar fi avut înţelegere faţă de ceea ce s-a petrecut în
tinereţea lui. Că este fiica tatălui său, ce vină are autoarea? Ar trebui
interzisă, executată? S-a greşit că i s-a dat un premiu pentru ceea ce a
scris? Faceţi-mă să înţeleg.
Faptul că am prezentat o carte care mi-a plăcut cum este scrisă vine cumva
în contradicţie cu vreun principiu? Sunt foarte nedumerită.
Sunt de acord, atât nazismul cât şi comunismul sunt două ideologii
criminale care trebuie tot timpul aduse în memoria colectivă prin ororile
comise.