CAPITOLUL I.

Familia –obiect de studiu al psihosociologiei

1. CONCEPŢII PSIHOSOCIOLOGICE PRIVIND FAMILIA: Relaţiile dintre sexe în

dinamica societăţii
1.1 Gândirea antică
1.2 Concepţia lui Weininger
1.3 Gândirea psihologică
1.4 Ştiinţele medicale
1.5 Gândirea actuală

2. ASPECTE DEFINITORII ÎN EXPLICAREA ŞI ÎNŢELEGEREA FAMILIEI: cuplu –

căsătorie –familie
2.1 Psihosociologia cuplului
2.2 Psihosociologia căsătoriei
2.3 Psihosociologia familiei

3. NOILE PROBLEME ALE FAMILIEI

Orientările contemporane privind familia
3.1.1 Pesimiste
3.1.2 Optimiste
3.1.3 Indecise
3.2 Marile probleme ale familiei contemporane:
3.2.1 Mistica maternităţii
3.2.2 Familia simplificată
3.2.3 Bio şi pro-părinţii
3.2.4 Familia comunitară
3.2.5 Şansele opuse dragostei
3.2.6 Căsătoria temporară
3.2.7 Traiectoriile familiei
3.2.8 Revendicarea libertăţii

4. FUNCŢIILE FAMILIEI: PUNCTE DE VEDERE SOCIOLOGICE ŞI

PSIHOSOCIOLOGICE

5. CONSTRUCTE TEORETICE PRIVIND FAMILIA (PARADIGME)

5.1 Paradigma stadialităţii
5.2 Paradigma dinamicii rolurilor şi puterii
5.3 Paradigma stuctural – sistematică –funcţională

1
 CAPITOLUL I. Familia –obiect de studiu al psihosociologiei
1. CONCEPŢII PSIHOSOCIOLOGICE PRIVIND FAMILIA: Relaţiile dintre sexe în dinamica
societăţii
Istoria umanităţii ca şi a individului uman pune în evidenţă complexa şi inepuizabila problemă
a relaţiilor dintre sexe pe întreg traseul existenţei omului, chiar de pe treptele primare ale
ontogenezei şi sociogenezei, ca o determinare complexă a cărui conţinut este biopsihosocial; că
omul prin natura şi esenţa sa, se autodefineşte ca structură relaţională şi acţională, iar prima formă
recunoscută a relaţiilor dintre oameni este relaţia dintre bărbat si femeie - aspect prezentat şi
consemnat în scrierile religioase – Biblia – raport care în mod necesar conduce la constituirea
structurilor de convieţuire socio-umană, cunoscute sub genericul familia.
Constructiv şi proiectiv, individul uman nici nu ar putea să trăiască – spun studiile de
specialitate – o viaţă complexă, bogată şi în toate dimensiunile sale natural psihologice şi sociale, în
profunzimea sa, în lipsa sau în afara relaţiilor de familie. Aşa că, nevoiţi sau nu, bărbaţii şi femeile
au convieţuit dintotdeauna, pe toate treptele devenirii ontogenetice şi sociogenetice, pe toate treptele
societăţii umane constituite, cu grade specifice de implicare fie a bărbaţilor, fie a femeilor în
dobândirea funcţionalităţii acestei forme de relaţii, căreia ei i-au dat conţinut particular.
Observaţiile şi cercetările făcute în istoria umanităţii şi a gîndirii umane susţin că atracţia
interpersonală între sexe – potrivit concepţiilor, doctrinelor tradiţionale – este dată chiar de simpla
prezenţă a bărbaţilor şi femeilor în faţa partenerului; aceasta face posibilă naşterea în structura
internă a fiecăruia a unei forţe energetice speciale (Tsing) din care, de altfel, se dezvoltă forţa
permanenţei atracţiei sexuale, pusă în evidenţă de unii gînditori ai filosofiei greceşti, chineze,
hindusă, sau generalizată în forma existenţei legii atracţiei sexuale (O.Weininger, 2002). Ideile
confuze, emoţiile neexplicite, îndoielile noastre faţă de problemele relaţiilor dintre sexe -numită
erotism- capătă culoare şi înţelegere cînd le privim istoric:

1.1 Gândirea antică

În gîndirea chineză antică se pleacă de la faptul că principiile complementare, contradictorii,
antitetice care dau mister vieţii sunt categoriile de Yang, forţa masculină, şi Yin, forţa feminină,
privite ca forţă fizică în primul caz, şi ca forţă spirituală în cel de-al doilea caz, forţe care
interacţionează în dobîndirea iubirii cultivată la individul uman. Astfel, arta dragostei şi a iubirii în
gîndirea chineză – taoismul – este o stare psihosociologică cu valenţe sanogene, respectiv de
sănătate fizică şi mentală, cu rezonanţe în gîndirea şi practica psihologiei contemporane
(I.Mitrofan, N.Mitrofan, 1996).
Spre deosebire de gîndirea chineză antică, în gîndirea indiană – cea care a definit şi Principiul
tantrismului yogic – se susţine că relaţia dintre bărbat şi femeie, “iubirea sexuală, are semnificaţia
unei căi iniţiatice, de perfecţionare spirituală realizată prin transcenderea condiţiei spirituale şi
armonizarea cosmică a fiinţei umane” (M. Eliade, 1994). Unirea (contactul) erotică depăşeşte
simplul contact intersexe, ea se transpune într-un veritabil ceremonial conferind cuplului sublima
valenţă de cuplu divin; senzualitatea devine astfel, în mistica hindusă, o cale de apropiere, de
accedere la Nirvana, la o stare în care se instalează “repausul absolut”, liniştea trupească şi spirituală
totală, eliberarea de orice suferinţă şi trăirea unei păci generalizate; în uniunea erotică se realizează
o stare de beţie amoroasă, de imponderabilitate absolută, de fericire deplină dar şi de autonomie
individuală (ibidem). În această viziune, sexualitatea îndeplineşte rolul de vehicol al conştiinţei în
care se instalează starea nirvanică, ca fericire veşnică, la care ajunge sufletul cînd nu mai este obligat

2
să se reîncarneze; sufletul eliberat de suferinţă, dar dominat de mare linişte, se contopeşte cu esenţa
divină. Energiile create, cele de natură sexuală nu se consumă doar odată cu terminarea contactului
sexual, respectiv prin actul ejaculării, dimpotrivă, acest proces fiind oprit (coitus rezervatus) iar
contactul, relaţia sexuală continuă printr-un puternic joc imaginativ al autorilor care imprimă la
subiecţi un puternic autocontrol fiziologic atît momentului ejaculării cît şi trăirilor emotive
autonome (tehnica tantrică) (ibidem). Această tehnică – tehnica tantrică – declanşează o forţă
energetică numită Kundãlini – energie care are rolul de a sublima, de a face încîntător, de a
perfecţiona şi amplifica forţa spirituală, mentală a individului.
Potrivit gîndirii hinduse, în special a Şcolii Sahajiya, relaţia interpersonală dintre bărbat şi
femeie, încorporează toate componentele naturii umane, se realizează în toate dimensiunile
existenţiale ale individului uman, în structurile sale bio-psiho-sociale, ca o stare de plăcere erotică
totală, permanentă, fără repaos. În această relaţie plină de imaginaţie şi creativitate, partenera, iubita,
dobândeşte idealul, feminitatea completă, originea fericirii totale, a fascinaţiei, a satisfacţiei,
bucuriei şi dăruirii depline, iar cuplul creat în relaţia erotică, amoroasă trăieşte momente neîntâlnite
în viaţa reală, nesimţite vreodată, dintre cele mai îmbătătoare şi înălţătoare, dobândind prin toţi porii
naturii umane o indiscutabilă stare plină de fascinaţie şi de identitate fermecătoare şi captivantă,
acea “condiţie dumnezeiască”, prin care cuplul contemplă realitatea divină, ca realitate ultimă.
Este ştiut că asemenea concepţii le vom întâlni şi în gândirea filosofică greacă antică,
confirmându-se ideea că spiritele, marile idei în mişcarea lor prin univers se întâlnesc şi se
identifică. Fiecare fiinţă – susţine Platon în “Banchetul” (1984) – nu este o structură, o entitate
completă, pură, absolut individuată, pentru că ea poartă în sine jumătatea celeilalte părţi, a celeilalte
fiinţe de sex opus. Cu alte cuvinte, fiecare fiinţă este purtătoarea întregului dat, al întregului
existenţial, fiind astfel determinată să-şi caute permanent partea ruptă din sine, respectiv
complementul său, prezentă în partener, în fiinţa de sex opus. Doar prin unirea acestora părţile devin
una, posedând prin aceasta absolutul individuat al fiinţei de sex masculin si feminin. Ideea nu este
singulară, ea este prezentă şi la alţi gânditori ai Greciei Antice. Aristofan este unul dintre aceştia. El
susţinea că la începutul existenţei indivizii existau doar ca androgini – gr. Andr = ”bărbat” + gyne =
”femeie” – respectiv, fiinţe care ţineau de ambele sexe. O asemenea monstruozitate a mâniat pe
Zeus, care într-un moment de totală supărare a tăiat fiinţa de ambele sexe – androginul – procedând
la separarea sexelor, orientându-le unele către altele. Ambii gânditori greci, şi nu numai ei, susţin că
separarea sexelor şi crearea noilor relaţii dintre ele fac posibilă apariţia şi dezvoltarea relaţiei de
dragoste, de atracţie irezistibilă, de căutare permanentă, de împreunare a bărbatului cu femeia,
dobândindu-se numai aşa unitatea deplină a fiinţei umane, deci a familiei sale.

1.2 Concepţia lui Weininger

Fascinanta problema a relaţiilor dintre sexe întruneşte noi dimensiuni în gândirea filosofică,
literară, psihologică, medicală etc. a perioadelor istorice care au urmat. Spaţiul nu ne permite o
asemenea analiză. Dintre acestea credem că merită să poposim asupra concepţiei lui Otto
Weininger “fiul rătăcitor al modernităţii vieneze” spune L.M.Vosicky – cercetătorul provocator
care până la vârsta de 23 de ani, (vârstă la care se sinucide) lasă însemnate texte, lucrări care
surprind prin bogata documentare şi informaţie, prin noutatea şi sinceritatea abordării vastului
domeniu al relaţiilor sexuale şi rezistenţa sa în faţa suspiciunilor ideologice din acea vreme sau de
după aceea. Autor al “Legii atracţiei sexuale”, ca şi a unor studii care pe de-a dreptul surprind –
“Homosexualitate şi pederastie”, “ Sexualitate masculină şi sexualitate feminină”, “Maternitate şi
prostituţie”, “ Erotică şi estetică”, “Esenţa femeii şi sensul ei în Univers” etc., oprindu-ne doar la
câteva dintre acestea – şi surprind pentru puţinătatea anilor trăiţi de autor şi bogăţia problemelor, a
fenomenelor psihologice abordate.

3
 Prin studiul “Legi ale atracţiei sexuale” O. Weininger (2002) pune în termenii determinismului
existenţial, ai necesităţii şi legităţii, ceea ce vechile doctrine filosofice – chineză, hindusă şi greacă –
îndepărtatele înţelepciuni au intuit cu privire la relaţiile dintre sexe la fiinţele determinate sexual, în
special la om, respectiv existenţa fără nici un fel de oprelişte a atracţiei sexuale, a irezistibilei forţe
de căutare a celor două sexe – femeiesc şi bărbătesc. “Bărbatul şi femeia – arată gânditorul
provocator – nu sunt decât tipuri care nu se găsesc reprezentate pur nicăieri în lumea reală, nu putem
vorbi aici de o atracţie sexuală care ar încerca să apropie un masculin pur de un feminin pur.” Un
asemenea fenomen existenţial interuman, atracţia sexuală, arată O. Weininger, este similar
gravitaţiei universale, iar acolo unde ea pare a fi infirmată intervin factori şi condiţii aparte de altă
complexitate, genetică, socială, educaţională, etc., similară stării de imponderabilitate.
În concepţia autorului, Legea atracţiei sexuale se întemeiază pe faptul că “spre unirea sexuală
tind întotdeauna un bărbat deplin (M) şi o femeie deplină (F), tipuri ideale care se găsesc distribuite
la cei doi indivizi diferiţi, în fiecare caz în parte în proporţie diferită”(pg. 74). Dar ceea ce este
masculin (mμ) şi ceea ce este feminin (fμ) într-un individ oarecare rezultă că la orice afinitate
perfectă, respectiv în cazul celei mai puternice atracţii sexuale, a împreunării bărbatului cu femeia,
se dobândeşte bărbatul absolut, ideal, după cum şi femeia absolută, ideală. Aceasta pentru că în lege
se operează cu ipoteza că fiecare individ posedă în sine atât caracter feminin cât şi caracter
masculin, structuri naturale care vor cere complementaritate pentru fiecare individ uman în parte,
proces prin care se va completa partea “absentă”, incompletă din natura insului – masculină sau
feminină – constituind astfel unitatea omului, dobândită interrelaţional. Potrivit acestei legi orice
bărbat conţine în sine dominanta masculină μ în proporţie de ¾ şi din cea feminină de ¼, după cum
orice femeie naturală va deţine ¾ din dominanta sexului său (w) şi ¼ din cea masculină. Astfel
apare şi se dezvoltă atracţia intersexe – sexuală – ca o forta de o intensitate extremă între care
complementaritatea masculină şi feminină din natura individului se satisfac reciproc, dobândindu-se
numai aşa unitatea deplină a individului, a bărbatului complet şi a femeii complete, respectiv a
familiei. Legea atracţiei sexuale are în vedere şi alte componente, şi alţi factori care intervin în
atracţie, în intensităţi şi în proporţii specifice, aşa cum este cazul gustului, a preferinţei bărbatului şi
femeii asupra celei / celui căutat pentru unire (forma somatică, culoarea părului, ochilor, pigmentul,
talia, vârsta, etc.) şi care au valoarea, însemnătatea lor, atât în atracţie, acţionând ca factori senzuali,
erogeni ca şi în satisfacţia reciprocă a actului trăit.

1.3 Gândirea psihologică

Asemenea aspecte sunt tratate diferit în gândirea psihologică. Amintim în context, doar faptul
că în concepţia lui C. G. Jung (1875-1961) – psiholog şi psihiatru elveţian, creatorul Şcolii
psihologiei analitice – se susţine că bărbatul poartă în sine imaginea unei femei (în general) ca
însuşire ereditară înscrisă în sistemul organic al individului; este un arhetip, model original, al
experienţelor ancestrale, a cărui geneză vine de la strămoşii îndepărtaţi privind natura feminină.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru femeie care poartă în sine imaginea unui bărbat ce este înscrisă în
sistemul organic al fiinţei.
Prima imagine este bărbatul, numită anima, iar a doua este femeia, cunoscută ca animus,
împlinirea acestor imagini fie de către bărbat fie de către femeie, oferă posibilitatea de a găsi replica
în fiinţa multiformă a celuilalt (Jung, 1994, pg.74).

1.4 Ştiinţele medicale

Cercetările ştiinţifice de specialitate – genetice, medicale, psihologice, etc.- susţin că
determinarea sexului individului uman reprezintă un aspect complex, amplu şi destul de complicat.
În definirea lui apare ca o rezultantă a multiplelor procese ale sexualizării în dinamica lor, în

4
devenirea lor firească, naturală, încă din momentele concepţiei şi postconcepţiei – genetic,
embrionar, foetal, perinatal, pubertar, psihocomportamental – momente care, contribuind la
determinarea sexului, la orientarea, la direcţionarea caracterelor de sex, feminin sau masculin, la
relaţiile dintre ele (T. Stoica, 1972).
Astfel în stadiul genetic – stadiu care se identifică cu momentul fecundării se determină sexul
genetic, cel natural, cromozomial; în cel embrionar-foetal, structurat în trei momente distincte se
determină sexul gonadic, sexul gonoforic, şi sexul genital extern; în stadiul perinatal apare
diferenţierea sexuală a sistemului nervos – feminin/masculin; în cel pubertar – stadiu în care intră în
acţiune hormonii – procesele conduc la finalizarea maturizării somatice sexuale; în sfârşit stadiul
psihosocial, comportamental, se formează, se edifică prin acţiunea proceselor educaţionale, al
modelelor culturale practicate, promovate în colectivitate, a obiceiurilor, tradiţiilor, experienţelor
individuale trăite, respectiv prin învăţarea comportamentelor sexuale (ibidem).
Reţinem că punctul de pornire în determinarea, în devenirea sexului individului uman îl
reprezintă sexul genetic- în jurul acestuia “pendulează” întreaga devenire a sexului – care se fixează
încă din momentul fecundării, în urma combinării dintre cromozomii sexuali ai spermatozoidului şi
ovulului. Celulele organice ale organismului uman conţin 46 de cromozomi, structuraţi în perechi,
dintre care 44 autozomi şi 2 cromozomi sexuali, ultimii putând fi identificaţi în forma XX
(homogami), sau XY (heterogami). Celulele organice sexuale mature – spermatozoidul şi ovulul –
conţin 23 de cromozomi structuraţi astfel: ovulul conţine 22 de autozomi şi un cromozom sexual X
(22+X); spermatozoidul conţine 22 autozomi şi un cromozom Y (22+Y). Sesizăm aşadar că toate
caracterele genetice, ereditare ale individului uman sunt determinate de cromozomi care sunt dispuşi
în perechi: primele perechi în număr de 22 numiti autozomi, determină diferitele componente ale
corpului, iar cea de-a 23-a pereche a cromozomilor, numită gonozomi, diferă după sex: perechea XX
aparţine şi determină sexul femeiesc, XY aparţine şi determină sexul masculin, bărbătesc. Doar
aceste perechi de cromozomi determină sexul individului uman.
Este ştiut că: sexul gonadic începe să se formeze după a 46 zi de evoluţie a embrionului şi se
definitivează până în a 56-a zi, când embrionul devine posesorul unui sex bine determinat, definit –
testiculi sau ovare; sexul gonoforic corespunde dezvoltării tractului genital intern, care după a 57-a
zi de dezvoltare a embrionului evoluează către un sex unic – masculin/feminin, proces care se
încheie la sfârşitul lunii a treia de existenţă a embrionului. Din acest moment embrionul posedă
sexul gonoforic intern, în concordanţă cu sexul gonadic; sexul genital extern se conturează
începând cu luna a treia de existenţă a embrionului când la bărbat, evoluţia tuberculului genital ia
forma alungită a penisului în toată structura sa anatomică, iar la femeie evoluţia tuberculului se
dezvoltă dând naştere clitorisului şi tuturor componentelor anatomice, încât la sfârşitul lunii a
cincea, sexul genital extern este edificat. Sexul legal al copilului la naştere este dat de sexul
organelor genitale externe ale acestuia; sexul pubertar este pus în evidenţă de acţiunea structurilor
de hormoni sexuali şi finalizat de apariţia primului ciclu menstrual la fete, ca şi a primei ejaculări la
băieţi. Acum, în acest stadiu, în această etapă de dezvoltare a individului uman asistăm la finalizarea
procesului realizat prin fecundare, specific stadiului genetic care determină sexul genetic, natural
cromozomial; sexul psihosocial, comportamental, este sexul declarat în mod legal la serviciile de
stare civilă, sex pus în evidenţă de sexul genital extern, prin procese ample, prin comportamente
complexe dobândite prin acţiuni socioeducative, prin influenţe ale mediului existenţial dat, în baza
modelelor culturale promovate, asimilate şi practicate, acţiuni prin care sunt funcţionalizate,
individualizate conduitele şi “calităţile “ propriului sex, dar prin raportarea sa la sexul opus. (T.
Stoica, 1972).
Comportamentul sexual – asupra căruia vom reveni – fiind un proces care se construieşte, la fel
ca oricare alt fapt sau fenomen social, (E. Durkheim), devine permanent pe baza normelor şi

5
valorilor însuşite din mediu, a experienţelor individuale trăite pe traiectul existenţei. Dar procesele
masculinităţii şi feminităţii niciodată, după cum am văzut, nu sunt totale, aceasta pentru că în fiecare
sex se găsesc elemente de ordin morfologic, fiziologic, hormonal şi psihosocial (afectiv) din sexul
opus, este adevărat că acestea există în proporţii şi grade de intensitate variabilă.

1.5 Gândirea actuală

Cercetările ştiinţifice efectuate în timp asupra relaţiilor dintre sexe, au evidenţiat faptul că, încă
din stadiile promiscuităţii, a convieţuirii amestecate specifice sălbăticiei şi barbariei, se manifestă o
atenţie, o grijă protectoare faţă de femeie; iar nevoia de a trăi, de a exista, de a supravieţui a omului
a impus o anumită conduită în ce priveşte relaţiile dintre sexe, o atitudine plină de atenţie, de grijă
faţă de progenituri, pentru acomodarea şi obişnuirea cu starea de coexistenţă familială, cu
permanentizarea raporturilor dintre bărbat şi femeie şi a acestora cu ceilalţi componenţi ai familiei.
Totodată – susţine I.Mitrofan (2002) – s-a generalizat relaţia de suportabilitate, ca o dimensiune
constantă, invariabilă a vieţii cuplului, oricare ar fi stadiul istoric în care acesta există, ori gradul de
dezvoltare culturală, economică, socială, psihosocială al acestuia. Suportabilitatea intersexe, dintre
bărbat şi femeie nu numai că a determinat dar a şi asigurat devenirea consonantă, unitară a cuplului
familial, stabilitatea acestuia şi depăşirea, într-o formă sau alta a stărilor disonante, de instabilitate şi
disfuncţionalitate care s-au ivit, punându-se mai presus de orice valoarea şi rolul existenţei
conjugale în raport cu alţi factori ai devenirii.
Promovarea unui asemenea mod de convieţuire – cel al suportabilităţii – a contribuit la găsirea
consensului existenţial al partenerilor, înţelegerii intervenite în soluţionarea şi reglementarea
amploarei raporturilor interpersonale specifice cuplului familial; a permis gestionarea pozitivă a
tensiunilor, divergenţelor sau chiar a conflictelor de cuplu; a angrenat creşterea încrederii între
componenţii familiei şi în primul rând a încrederii între parteneri cu efecte directe în activitatea
acestora, în eficienţa individuală şi comună; în sporirea prestigiului şi autorităţii cuplului familial, a
funcţionalităţii sale. Este adevărat că acest model promovat în relaţiile familiale nu este static,
dimpotrivă, se modifică în timp, odată cu noile acumulări dobândite, de condiţiile de mediu şi gradul
de penetrare al lor în relaţiile de familie, dar şi în raport de structurile de personalitate ale
partenerilor de grup. În termeni generali, acest model poate fi reprezentat astfel:

B F
0

Comunicare
Afectivitate
Protecţie
Înţelegere
Sexualitate
Respect
Bunăstare materială,
spirituală, psihosocială

6
 Relaţia dintre bărbat (B) şi femeie(F), relaţia de cuplu, reprezintă un anume grad de indentificare
a subiecţilor pe baza perceperii, înţelegerii şi evaluării reciproce, fără o suprapunere totală,
dimpotrivă, cu respectarea şi promovarea autonomiei fiecărui partener. Apoi, acest model realizat ca
raport, ca sistem de relaţii interpersonale cu o anume specificitate are ca elemente de conţinut:
comunicarea, afectivitatea, protecţia, înţelegerea, evaluarea, sexualitatea, respectul, bunăstarea, atât
materială cât şi spiritual-culturală, psihosocială.

2. ASPECTE DEFINITORII ÎN EXPLICAREA ŞI ÎNŢELEGEREA FAMILIEI: cuplu – căsătorie –

familie
Abordarea unui asemenea evantai de probleme, dealtfel fundamentale în descifrarea
complicatului domeniu al familiei, trebuie să înceapă cu ce este prioritar, adică cu înţelegerea
relaţiilor dintre sexe, pornind de la Legea atracţiei sexuale (O. Weininger), aspect ce ar permite
depăşirea unor neânţelegeri, a unor nelinişti, a stării de angoasă şi de frustrare pe care le trăim mai
cu seamă înainte, dar nu absente şi după consumarea actului relaţional intersexual. Or stim că
existenţa individului uman este posibilă doar în coordonatele sale principale, clare si precise, care
sunt atinse inevitabil în timp; ele privesc aşteptările individului, expectanţe care presupun:
îndeplinirea/neândeplinirea lor, sentimente, realizări sau dezamăgiri, stresul suportat într-o etapă sau
alta de viaţă, ca şi trecerile rapide care survin între etapele vieţii. Pe bună dreptate susţine Carl
Gustav Jung, noi, oamenii ne naştem într-un cuplu familial, într-o matrice familială; ne dezvoltăm şi
devenim noi înşine, cu polarizări masculine sau feminine, entităţi şi identităţi psihosociale,
conştiente de sine; ne integrăm social în funcţie de ce ne este fundamental biologic (bărbaţi şi
femei); ne căutăm, ne găsim perechea, pentru că misiunea noastră psihologică este de a convieţui ca
bărbaţi şi femei, căutând partenerul pentru a ne dezvolta afectiv, spiritual, mental, unul prin altul,
unul prin intermediul celuilalt; descoperim erotismul, iubirea, care pune în evidenţă satisfacţia
relaţiei reciproce, încrederea reciprocă, intensitatea relaţiei intersexe, iar aceasta conduce la apariţia
gândurilor reciproce, dând naştere la căsătorie.
Dar căsătoria presupune că partenerii valorizează familia, o apreciază ca pe o autentică instituţie
socială; ei îşi pun problema obţinerii descendenţilor, că îşi asumă responsabilităţi şi că sunt interesaţi
de păstrarea unităţii familiei, promovând înţelegere, armonie, socializarea urmaşilor. Tratarea şi
înţelegerea acestui fenomen înseamnă descifrarea triadei propuse: cuplu-căsătorie-familie, triadă
dependentă de evoluţia societăţii umane, pentru că elementele ei luate în mod individual reprezintă
un produs social. Această viziune ne permite să explicăm apariţia sau dispariţia unor forme
organizatorice ale familiei; înţelegerea valorii şi condiţiilor de mediu concret date, ale condiţiilor
economice şi sociale în care evoluează familia (Voinea, 1993). Este real faptul că atracţia erotică,
relaţia sentimentală ocupă o pondere principală în viaţa omului, dar mai cu seamă la preadolescenţi
şi adolescenţi, etapă de vârstă unde îşi fac loc tot felul de imaginaţii şi fantezii erotice, emoţii şi
dorinţe erotice. Nu întâmplător în zilele noastre s-a generalizat ideea ca tinerii să-şi înceapă viaţa
sexuală, erotismul, cât mai devreme, pentru că sexualitatea a rămas un domeniu de atracţie
fascinant, de exercitare, de afirmare şi autonomie a Eului. Există teorii psihosociale care susţin că
factorul fizic este activat prin modalităţi erotice de tip comportamental, iar cel psihologic
stabilizează relaţia dintre bărbat şi femeie, accentuată în căsătorie.

2.1 Psihosociologia cuplului

Cuplul – este cunoscut în psihosociologie ca fiind o relaţie heterosexuală, respectiv structură
bipolară, de tip bio-psiho-social, bazată pe indeterminism mutual; părţile se satisfac, se stimulează

7
se susţin, se dezvoltă, se realizează ca individualitate biologică, afectivă, socială, unul prin
intermediul celuilalt. Prin conţinutul relaţiilor promovate, prin natura acestora, cuplul poate fi
consonant, armonic satisfăcător, în raport cu expectanţele, stabilizator, după cum poate fi
disfuncţional, dizarmonic, nesatisfăcător, distorsionant, tinzând la disociere. Prin structura ca şi prin
viaţa lor, cuplurile oscilează între stabilitate, coeziune şi progres sau între instabilitate, disensiune şi
dizolvare. Cuplurile cu o proiecţie de viaţă pozitivă pot conduce la căsătorie sau ar reprezenta
permanentizarea relaţiei cuplului în formă legală.

2.2 Psihosociologia căsătoriei

Căsătoria – ca fenomen psihosociologic şi sociologic se defineşte ca un proces mai amplu care
implică consecinţe sociale, morale, afective, juridice. Ea, spunea Papa Ioan Paul al II-lea, stă la baza
instituţiei familiale şi reprezintă un legământ prin care un bărbat şi o femeie alcătuiesc între ei o
comunitate pentru toată viaţa, orânduită prin caracterul ei natural şi educarea copiilor. În acelaşi
timp, arată F. Alexander (1956), căsătoria presupune: maturitate spirituală, domnia spiritului
asupra raţiunii şi asupra afectivităţii, pentru că prima este limitată şi a doua este schimbătoare;
maturitate psihologică, individul devine capabil să facă alegeri, să decidă în legătură cu el şi cuplul
marital; maturitate emotională, stăpânirea şi dirijarea sentimentelor spre trăiri stabile, determinate şi
consolidate; maturitate socială şi economică, capacitatea partenerilor de a asigura independenţa
noii entităţi faţă de familiile de orgine ca şi faţă de alte structuri, grupuri existenţiale.
Căsătoria este uniunea conjugală a partenerilor de sex opus, un act interindividual, interpersonal
de unire a două persoane de sex diferit, în baza legilor, normelor întâlnite în plan naţional (sau de
cutuma), act care conferă cuplului marital, noii unităţi sociale create – familia – drepturi şi obligaţii
specifice în raport cu societatea sau comunitatea apărţinătoare. Determinant în contractarea
căsătoriei este acordul părţilor de a se uni, voinţa subiecţilor de a se căsători, ca act juridic şi nu
numai.
Din perspectivă juridică, căsătoria reprezintă fundamentul familiei şi se defineşte ca uniunea
liber consimţită dintre bărbat şi femeie încheiată conform legislaţiei naţionale, care se finalizează în
formarea şi întemeierea familiei. Este consfinţirea egalităţii dintre sexe, dintre el şi ea, angajarea
părţilor de a fi şi de a merge împreună, ca şi voinţa şi dorinţa de a da naştere, creşte şi educa urmaşii.
În condiţiile legislaţiei româneşti, căsătoria este acceptată pentru bărbaţi de la împlinirea vârstei de
18 ani, iar pentru fete de la vârsta de 16 ani, părtile fac declaraţie de căsătorie la unitatea abilitată
pentru încheierea căsătoriei; dacă nu este depusă în scris nici o declaraţie documentată şi bazată pe
acte doveditoare; dacă ea/el consimt personal şi în mod public. Căsătoria se autentifică prin actul
căsătoriei, numit “certificat de căsătorie”, elaborat în baza registrului actelor de stare civilă.
Societatea civilizată a elaborat unele interdicţii în contractarea şi încheierea căsătoriei, norme
generalizate şi în ţara noastră. Căsătoria unui bărbat în condiţiile în care acesta a mai fost căsătorit,
soţia sa este în viaţă iar unitatea cuplului nu a fost desfăcuta prin forme ale disoluţiei (bigamie);
căsătoria între rudele în linie dreaptă sau în linie colaterală până la al patrulea grad de înrudire (sunt
cazuri în care se aprobă şi asemenea situaţii); căsătoria între cei care adoptă şi cel adoptat sau
ascendenţii acestuia (ai celui adoptat); între cei adoptaţi de aceeaşi persoană; cu alienaţi mintali,
subiecţi fără discernământ; între viitorii soţi care nu şi-au comunicat prin acte doveditoare sănătatea
fizică şi psihică, etc.
Din perspectivă psihologică, căsătoria este o construcţie complicată dată de unele dimensiuni
obiective şi subiective; de prefacerile psihologice ale individului uman când din unealtă a naturii, a
stării lui instinctuale trece într-o altă realitate; el devine un rezultat al prefacerii naturii în cultură şi a
instinctului în spirit (C. G. Jung, 1994). Acest proces este îndelungat şi destul de complicat, este un
drum, o cale plină de sinuozităţi, de transformări morfologice, anatomo-fiziologice, psihice şi

8
sociale; unii se împotmolesc, alţii depăşesc pozitiv opreliştile de tot felul. Dacă acest proces de
trecere rămâne în sfera inconştientului, prefacerea individului ar putea fi fără conflict şi fără rost, dar
în condiţiile individului civilizat, este un proces continuu, de afirmare a conştiinţei de sine, încât,
căsătoria tocmai asta şi face – afirmă conştiinţa de sine. Conştientizarea este o mare suferinţă.
Aceasta presupune transformarea relaţiei dintre soţi, dintr-o relaţie colectivă instinctuală, de
perpetuare a speciei într-o relaţie individuală, între două persoane conştiente de sine, iar aceasta nu
se poate face decât prin suferintă, trăită, suportată de parteneri. Este suferinţa suportată cu plăcere de
către parteneri, prin ea construindu-se o nouă viaţă, o nouă existenţă a celor în cauză.
Transformările ”suferite” de parteneri în căsătorie reprezintă momentul celei mai mari înfloriri,
când pasiunea se transformă, se schimbă şi devine datorie, când “orice vreau” devine ”trebuie”, iar
întoarcerile din drum, surprizele, descoperirile de altă dată devin obişnuinţe, trăiri cotidiene.
Căsătoria nu poate şterge cu desăvârşire particularităţile individului, nu poate şi nici nu îşi propune
să aplatizeze şi să anuleze structurile de personalitate, să determine ca părţile să devină identice, dar
are calitatea de a asigura adaptarea unuia la celălalt ca proces reciproc.
După I. Mitrofan (1998) căsătoria este un proces interpersonal al desăvârşirii, maturizării,
conştientizării, fructificării tendinţelor, pulsiunilor, afinităţilor de autocunoaştere prin
intercunoaştere. Este o trăire înţeleasă din interiorul trăirii. Este descoperirea drumului propriu, a
unei şanse unice, a unui potenţial ce se transpune în realitate.
Din perspectivă sociologică căsătoria reprezintă actul simbolic şi instituţia socială care
legalizează unirea, uniunea dintre două persoane de sex opus, supunerea lor la obligaţii reciproce şi
în acelaşi timp recunoaşterea unor drepturi specifice (G. Ferreol, ş.a. 1998). "Este modalitatea
acceptată la nivel social – susţine I. Mihăilescu (1998) - prin care două sau mai multe persoane
constituie o familie. Poate comporta un aspect juridic, prin sancţionarea formală de către o instituţie
abilitată a uniunii, ca şi un aspect religios, de sancţionare prin sacralizare a uniunii partenerilor, care
are un caracter facultativ şi se realizeazş după sancţionarea juridică. Fundamental însă în căsătorie
este recunoaşterea socială a căsătoriei, care tradiţional se face printr-un ceremonial public, nunta.
Prin căsătorie se asigură transmiterea moştenirii valorilor materiale şi nemateriale de la familiile de
origine către noua entitate formată, aceasta cu atat mai mult cu cât ea îndeplineşte funcţia principală
de unire a două neamuri. Ca proces reglementat social, căsătoria cunoaşte următoarele tipuri:
A. După apartenenţa partenerului:
• endogamia – alegerea partenerului să se facă din acelaşi grup etnic; partenerii se pot căsători
doar dacă fac parte din aceeaşi castă, rasă, religie, etc.
• exogamia – alegerea partenerului să se facă obligatoriu numai din afara grupului de familie,
a grupului etnic, a clanului sau tribului, a comunităţii locale; această formă conduce la
neacceptarea relaţiilor sexuale între rudele de sânge (uneori mergând până la a treia
generaţie), a incestului.
Neaceptarea incestului, spune C. L. Strauss, contribuie la dezvoltarea şi promovarea
relaţiilor interfamiliale şi întăreşte, consolidează interdependenţele existenţiale, sociale.
Legislaţia contemporană promovează tabuul incestelor până la nivelul verilor primari, dar în
situaţii particulare se acceptă căsătoria şi la acest nivel, respectiv între veri primari.

B. Căsătoria în raport cu numărul partenerilor poate îmbrăca mai multe forme:

• monogamia – căsătoria unui soţ cu o singură soţie şi care reprezintă şi forma cea mai
răspândită în plan mondial.
• poligamia – căsătoria unui soţ cu două sau mai multe soţii, practicată de bărbaţii care posedă
un status economico-social ridicat, şi acolo unde femeile au o contribuţie importantă la

9
 asigurarea subzistentei. Se practică legal doar în anumite tipuri de societate şi comunităti
tradiţionale, fiind un atribut ce aparţine cu precădere bărbaţilor.
• poliandria - căsătoria a doi sau mai mulţi bărbaţi cu o singură soţie, se practică relativ rar şi
îmbracă forma dreptului fratelui mai mic de a întreţine relaţii sexuale cu soţia fratelui mai
mare, mai cu seamă când nu se pot asigura soţii şi pentru fraţii mai mici ci doar pentru fratele
mai mare.
• de grup - căsătoria a doi sau mai multor soţi cu două sau mai multe soţii; dovezi nu există că
această formă de căsătorie ar fi fost reglementată prin norme sociale, comunitare, ea fiind
cunoscută ca un fapt marginal, anomic.
• între persoane de acelaşi sex – formă acceptată doar în unele societăţi, cunoscută în forma
căsătoriei între bărbaţi - homosexualitate, sau între femei - lesbianismul, sau dreptul
bărbatului de a avea pe lângă soţia-femeie şi o soţie-bărbat. Este adevărat că aceste forme de
căsătorie se întalnesc destul de rar, primele cu precădere în societăţile civilizate, iar ultimele
în societăţile tradiţionale.
Având în vedere faptul că momentul căsătoriei pune bazele unei familii, asemenea aspecte vor fi
analizate în consens cu problematica familiei. Cert este faptul că evoluţia societăţii şi emanciparea
umană - în baza cercetărilor comparate de psihologie şi psihosociologie pun în evidenţă unele
mutaţii care s-au produs în contractarea căsătoriilor: reducerea/accentuarea motivaţiei economice,
desacralizarea procesului, "egalizarea rol-statusurilor sociale, profesionale, culturale etc. ale
partenerilor, diminuarea sau chiar neamestecul, ştergerea rolului familiei, îndeosebi a părinţilor în
alegerea partenerului; declinul căsătoriei şi realizarea altor forme alternative de convieţuire în cuplu,
forme tolerate de societate, migraţia externă şi pe această bază creşterea procesului de aculturaţie şi
inculturaţie, a raporturilor şi transferurilor interculturale, etc.

2.3 Psihosociologia familiei

Familia este un fapt existenţial complex, cu dimensiuni biologice, natural-genetice, psihologice,
psihosociologice, cultural-educative, sociologice, juridice, religioase, demografice, etc. specifice
fiinţei umane, individului uman socializat şi integrat. Ea este rezultatul căsătoriei, a unirii liber
consimţite a partenerilor, egali în drepturi şi îndatoriri, obligaţii, bazată pe dragoste, iubire şi respect.
Unitatea sa, spune P. Petroman (1999), este dată de dragostea dintre parteneri, stabilitatea mediului,
de consonanţă, armonia construită, respectul reciproc ca şi de apariţia urmaşilor, a copilului natural
sau adoptat. Fiind o existenţă atât de complexă, pluridimensională, familia a devenit, la fel ca şi
omul, obiect de studiu al mai multor discipline ştiinţifice, încât la întrebarea: "Ce este familia?"
răspunsurile, într-o varietate apreciabilă, nu s-au lăsat aşteptate.

A. În sens general, familia este definită ca:

• nucleu social primar reunit prin căsătorie, legătură de sânge şi adopţiune (U.Şchiopu,
1997).
• "grup social al cărui membri sunt legaţi prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopţiune şi
care trăiesc împreună, cooperează sub raport economic şi au grijă de copii" (Murdock,
1949).
• "totalitatea celor uniţi prin sânge sau alianţă; totalitatea celor care se trag din acelaşi
strămoş, casă, neam; grup de indivizi umani cu caractere comune" (Dicţionarul limbii
române, 1958).

10
 B. În sens particular familia este:
• "instituţie socială bazată pe sexualitate şi pe tendinţele materne şi paterne, a cărei formă
variază de la o cultură la alta" (Dicţionarul de psihologie, Larousse, 2000);
• "grup social format dintr-un cuplu căsătorit şi copiii acestuia" (I. Mihăilescu);
• "formă de comunitate umana care cuprinde un grup de oameni legaţi prin cosanguinitate şi
înrudire, cu funcţii pentru individ şi societate; o instituţie socială (…) prin care societatea
controlează asocierea sexelor în căsătorie şi sancţionează reproducerea şi socializarea
generaţiilor", "un sistem social cu părţi constitutive legate prin interacţiuni şi
interdependenţe", "o interacţiune, o unitate de personalităţi aflate în interacţiune cu roluri,
statusuri şi relaţii determinate, unitate supusă factorilor şi influienţelor externe care modifică
comportamentul componenţilor" (Vl. Trebici, 1974);
• "o comunitate de viaţă şi iubire ce dăinuie dinamic, prin aportul părţilor, a lui şi al ei,
deopotrivă a copilului/copiilor rezultaţi din dragostea şi iubirea cuplului marital" (P.
Petroman, 1999);
• "un grup uman care îşi are originea în căsătorie, alcătuit din soţ, soţie şi copiii născuţi din
unirea lor, uniţi prin drepturi şi datorii etice, juridice, economice, religioase şi sociale,
implicit drepturi şi interdicţii sexuale" (Cl. L. Strauss, 1973);
• "o instituţie care are la bază căsătoria, construită pentru întreaga viaţă, care asigură
prosperitatea soţilor, a membrilor săi deopotrivă, ca şi generarea şi educarea copiilor" (Papa
Ioan Paul al II-lea, 1994);
• "mediul, locul, spaţiul unde putem fi noi înşine, ne putem odihni, manifesta emoţiile,
comunica sentimentele şi gândurile, unde găsim securitate, înţelegere, acceptare, simpatie şi
suport" (W. Good, 1964);
• "un ansamblu de manifestări spirituale, economice, juridice şi politice, condiţionate cosmic,
biologic, psihologic şi istoric şi integrate unei serii de relaţii şi procese sociale (…) se
caracterizează printr-o strânsa legatură biologică constantă a membrilor componenţi şi printr-
o strânsă intimitate de convieţuire, funcţiunile ei sociale specifice constând în promovarea,
creşterea şi socializarea indivizilor umani" (X. C. Costa-Foru, 1945);
• "grupul din care fac parte toţi acei înrudiţi intre ei (…), cei care "fierb împreună" sau care
locuiesc sub acelaşi acoperământ, trăind dintr-un venit comun, constituind ceea ce se
numeşte o gospodărie" (A. Galopenţia, D.C. Georgescu, 1941);
• "ansamblu de persoane - femei, copii, servitori - ce trăiesc sub autoritatea unui pater
familiae"; "unitatea socio-biologică şi psihologică ce se caracterizează prin raporturi de
rudenie între persoanele care o alcătuiesc" (U. Schiopu, 1997);
• "nucleu social elementar, întemeiat pe căsătorie care uneşte pe soţi şi pe descendenţii
acestora prin raporturi strânse de ordin biologic, economic şi spiritual" (Micul dicţionar
enciclopedic, Bucuresti, 1972);
Aducerea în atenţie a câtorva accepţiuni - generale sau particulare, (sociologice, psihologice,
antropologice, juridice, etc.) – asupra familiei, a avut în vedere sublinierea încă o dată, a
complexităţii acestui fenomen, complexitate care se amplifică odată cu parcurgerea devenirii
istorice. Ca formă a comunităţii umane întemeiată prin căsătorie, familia este supusă unui
bombardament de factori şi influienţe care, cu toată rezistenţa opusă, îşi schimbă structura, funcţiile,
însemnătatea ca şi rolul existenţei sale. Ca urmare a potopului de noutăţi care s-au abătut asupra sa,
familia trece prin complicate frământări, prin puternice tensiuni, şi de ce nu, prin stări conflictuale,
diminuându-şi – spune A. Toffler, 1983 – însemnătatea de uriaş absorbant de şocuri, locul unde

11
individul uman lovit şi rănit se reântoarce după ce s-a luptat cu lumea, cu semenii, cu sine, devenind
locul, singurul punct stabil într-un mediu ambiental tot mai frământat şi confruntat.

3. NOILE PROBLEME ALE FAMILIEI

3.1 Orientările contemporane privind familia: pesimiştii, optimiştii, indecişii

Privind analiza existenţială şi de perspectivă a familiei, literatura de specialitate (A.Toffler,

1983) susţine că în zilele noastre problematica acesteia se confruntă trei orientări:
3.1.1 Pesimiştii - după cum rezultă şi din autodefinirea lor, acest grup de gânditori nu
întrezăresc o devenire pozitivă a familiei în etapa post-industrială. "Familia este pe punctul
de a dispare cu totul", susţine F. Lundberg (1963), autorul cărţii Viitoarea transformare a
lumii. "Familia a murit cu excepţia primilor ani de viaţă, respectiv până ce cresc copiii,
aceasta rămânând singura sa funcţie", susţine psihanalistul W. Wolf (1973). Ea, familia, prin
transformările suferite va deveni o noţiune de domeniul trecutului. Cine-i va lua locul? Nu
se ştie, din păcate.
3.1.2 Optimiştii - încrezători în valorile familiei, gânditorii aceastei orientări susţin că
familia care a existat din toate timpurile, din toate vremurile, va continua să existe şi să se
dezvolte, ba chiar prin trăinicia sa, va intra în epoca de aur a existenţei sale. Aceasta pentru
că - susţine I. M. Greenberg – se măreşte timpul liber, ceea ce va duce la creşterea ponderii
activităţilor petrecute împreună şi partenerii vor avea în consecinţă mai multe satisfacţii.
Astfel apare familia ai cărei membri stau, se distrează şi acţioneaza împreună. Viaţa, care
devine din ce în ce mai agitată, îl va împinge pe om să se reorienteze şi să revină în sânul
familiei. Prin această retragere, individul se conservă strângând în acelaşi timp rândurile
familiei. Căsătoria devine un mijloc prin care individul câştigă o structură existenţialistă
stabilă (Irwing M. Greenberg) iar familia reprezintă un fel de “rădăcini portabile” ce
ancorează omul împotriva furtunii schimbărilor, a tensiunilor, conflictelor şi disfuncţiunilor
date de natura societăţii contemporane.
3.1.3 Indecişii – susţin că ambele orientări sunt ireale pentru că viitorul, despre care încă nu
prea ştim cum arată, ne poate oferi multe posibilităţi, care deocamdată nu sunt conturate.
Este posibil ca familia să nu dispară şi nici să intre într-o epocă de aur. După toate cercetările
sociologice actuale - susţine A. Toffler, 1983 - e mult mai probabil că familia se va frânge,
se va fractura în ţăndări pentru ca apoi să se adune într-un fel nou, necunoscut încă, poate
chiar în forme ciudate.
Asemenea abordari, multe din ele întemeiate pe acumulările şi valorile civilizaţiei
contemporane, ale rezultatelor dobândite în creativitatea ştiinţifică şi tehnică din zilele noastre -
îndeosebi în ingineria genetică, unde au fost validate metodele clonării - schimbă întregul eşafodaj
de tratare a problematicii familiei. Supusă unui bombardament de noutăţi familia este obligată să
iasă din starea sedentării şi stabilităţii, a conservatorismului său specific, şi să privească în dinamică
perspectiva prefigurată de cercetările sociologice (A. Toffler, 1983) ca o familie fracturată
determinată de marile şi noile probleme cu care ea se confruntă.

3.2 Marile probleme ale familiei contemporane

3.2.1 Mistica maternităţii
Forţa care va ataca brutal familia în viitor, va fi impactul noii tehnologii a naşterii, ce se va
materializa în:

12
  posibilitatea evidentă de a stabili cu anticipaţie sexul copilului, de a-i programa QI,
înfăţişarea şi trăsăturile caracteriale;
 implantarea de embrioane, copii obţinuţi in vitro, pilula ingerată pentru a naşte
gemeni, tripleţi sau mai mulţi copii.
 posibilitatea de a achiziţiona embrioni dintr-un “babyterium”.
În acest context, ce semnificaţie va mai avea noţiunea de “maternitate”, atunci când copiii
vor fi crescuţi în laborator, “în eprubetă”?
Şi ce se va întâmpla cu femeia şi concepţia sa despre sine, cu misiunea sa istorică, primară,
de perpetuare a speciei, de îngrijire şi creştere a copiilor?
Ciclul naşterii, afirmă Weitzen, satisface o necesitate creativă importantă. Majoritatea
femeilor sunt mândre de capacitatea lor de a naşte copii. Femeia gravidă înconjurată de o aureolă, a
fost mereu glorificată. Dupa A. Toffler, (1983) "ce se va întampla când progenitura unei femei s-ar
putea să nu fie a ei, ci să provină din ovulul altei femei, "superior" din punct de vedere genetic, sau
dintr-un ovul cultivat în eprubetă, într-un laborator? Ce se va întâmpla cu mistica maternităţii?
Diminuarea importanţei faptului că numai femeile nasc, a făcut ca mistica familiei să fie
distrusă, aspect ce va atrage după sine şi revizuirea conceptului de părinte, pentru că un copil va
putea avea mai mult de doi părinţi biologici.
Cercetările făcute în domeniul biologiei (B. Mintz, după A. Toffler, 1983) s-au soldat cu
rezultate mai mult decât interesante. S-au crescut pui de şoareci care au un număr mai mare de
părinţi –“multi-şoareci”. Embrionii de la 2 femele-şoarece gravide se recoltează şi se pun într-o
eprubetă, sunt cultivaşi până formează o singură masă. Această masă se implantează în uterul unei a
treia femele-şoarece. Puiul care se va naşte, va avea caracteristicile genetice ale ambilor donatori.
Este un multi-şoarece tipic, cu blană şi mustăţi albe de o parte a corpului, şi blană şi mustăţi negre
de cealaltă parte a corpului, iar corpul este acoperit cu benzi alternative de păr, alb si negru.
Au fost cultivaţi circa 700 de multi-şoareci, care au produs peste 35000 descendenţi.
Dacă multi-şoarecele există deja, urmează cumva multi-omul? Cine este mama, cea care
oferă ovulul, cea care-l poartă sau cea care îl creşte? Mai mult, cine este tatăl acestui copil?
În condiţiile în care un cuplu îşi poate cumpăra un embrion, putem merge cu şirul întrebărilor
absurde mai departe:
♦ Câţi embrioni se pot cumpăra de către un cuplu?
♦ Pot fi revânduţi embrionii?
♦ O corporaţie poate cumpăra mai mulţi embrioni şi să-i revândă ulterior? De aici până la o
nouă formă de sclavie nu este decât un pas, iar problemele care se prefigurează par
halucinante.
Aşadar, schimbările rapide din perioada contemporană impun cu necesitate rediscutarea de
pe aceste realităţi a familiei, experimentarea unor noi forme familiale, a formelor alternative sau pur
şi simplu se va proceda la "cârpirea" celor existente.

3.2.2 Familia simplificată

Diminuarea, simplificarea familiei pare a fi primul lucru care va fi întreprins. Evoluţia şi
criza familiei în societatea contemporană determina o renunţare la conceptul de familie extinsă (ce
cuprindea cuplul marital, copiii, bunicii, nepoţii, strănepoţii, străbunicii) şi promovează o nouă
imagine, cea a familiei industriale şi post-industriale, respectiv a familiei restrânse, nucleare.
Familiile "extinse aveau şansa supravieţuirii în societăţile tradiţionale, agricole, greu de transplantat
şi transportat în societăţile post-industriale şi informatizate, societăţi mobile, dinamice, care nu au

13
nevoie de familii cu adaosuri, ci de familii formate din părinţi cu număr mic de copii, capabile să se
adapteze ritmului nou de viaţă, mobilităţii socioprofesionale şi spaţial-geografice.
În concepţia lui M. Mead (1971), antropolog american, ne îndreptăm spre un sistem în
cadrul căruia statusul de părinte ar putea fi limitat la un număr redus de familii, a căror funcţie
principală ar fi aceea de a creşte copii, permiţându-se astfel restului indivizilor să existe şi să
funcţioneze “liber”, ca indivizi "liberi", neangajaţi în creşterea şi educarea copiilor.
Deja a apărut şi compromisul, amânarea naşterii copiilor în locul lipsei totale a lor, şi aceasta
cu atât mai mult cu cât, mai târziu, oamenii şi-ar putea cumpăra embrionii la vârsta pensionării,
pentru că nasterea copiilor nu va mai avea nici o legătura biologică cu părinţii, iar concepţia că
trebuie să ai copii la o vârstă tânără ţine de tradiţie. Astazi, dar şi în perspectivă, familiile tinere sau
de vârstă mijlocie vor lucra şi nu vor avea timp să crească copii, sexagenarii vor prelua această
funcţie, vor crea chiar o instituţie recunoscută social, familia de pensionari – instituţie socială.

3.2.3 Bio-părinţii şi Pro-părinţii

Dacă apar familii ce vor creşte copii ce nu sunt ai lor, ci vor face acest lucru ca pe o profesie,
va apare o nouă categorie profesională: ”părinţi profesionişti”. Creşterea şi educarea copiilor nu
este la îndemâna oricui, este mai mult decât o profesie, este un talent, şi ca atare, trebuie îndeplinită
de “pro-părinţi”. Aşa cum nu putem lăsa pe seama oricui să facă chirurgie pe creier, pe inimă, pe
ochi, etc., sau să îndeplinească standarde socioprofesionale fără o pregăătire prealabilă de
specialitate, aşa nu putem lăsa creşterea şi educarea copiilor pe seama neaveniţilor, chiar dacă
progenitura le aparţine.
Astăzi, sistemul de creştere şi educaţie a copiilor scârţâie, ca dovadă că au apărut armate de
delincvenţi, boschetari, copii ai străzii şi copii abandonaţi, abuzaţi, abrutizaţi. Se înregistrează o
avalanşă a criminalităţii, pornografiei, sexualităţii, ca efect al creşterii fără grijă şi dăruire a copiilor.
Bio-părinţii, sau părinţii adevăraţi vor avea in general un rol consultativ. Ei se interesează
din afara cadrului instituit, a pro-părinţilor, îşi pot lua copiii în vacanţe, în excursii etc., se pot
interesa de viaţa şi educaţia lor, având posibilitatea să-i ajute în raport cu disponibilităţile lor şi
nevoile copilului.

3.2.4 Familiile comunitare

– se configurează ca o alternativă la familia clasică, fiind determinate de procesele
dinamice ale tranziţiei, şi care duc la creşterea alienării individului uman, şi la căutarea de noi
experienţe în căsătorie, printre care şi căsătoria în grup.
Familia comunitară constă în gruparea mai multor adulţi şi copii într-o singură “familie”,
pentru a exclude pe cât posibil izolarea. Chiar dacă unii componenţi ai noii familii constituite
părăsesc grupul, rămân ceilalţi din grup, încât individul uman nu este singur, nu rămâne izolat.
Un grup de cercetători, B. F. Skinner în “Welden Doi” şi Robert Rimmer în “Experimentul
Harrod” şi “Propunerea 31”, susţin: legalizarea familiei corporatiste, unde 3-6 adulţi adoptă un
nume, trăiesc împreună, îşi cresc şi educă în comun copiii; se înregistrează, se înscriu legal cu statut
corporatist în baza căruia obţin unele avantaje economice, financiare şi scutiri de taxe şi impozite. În
S.U.A. (A. Toffler, 1983) sunt sute, poate mii de asemenea tipuri de comune, ce nu sunt comunităţi
hippy, ci s-au constituit ca structuri cu diferite obiective (finanţarea celor din colegii, orientarea în
viaţă a tinerilor din colegii), care pot fi de ordin social, cultural, educative, religioase, recreative,
politice, etc., comunităţile orientându-se după teorii religioase, doctrine politice etc.
În Danemarca (A. Toffler, 1983) s-a propus în Parlament un proiect de lege privind
recunoaşterea căsătoriei în grup, ceea ce demonstrează că fenomenul există, şi că familia se
transformă, că este supusă unor factori în faţa cărora nu mai poate rezista. În Chicago, după aceleaşi

14
surse, 250 de adulţi şi copii trăiesc într-o "familie de tip monastic", ce este organizată sub auspiciile
unei organizaţii religioase, Institutul Ecumenic. Acolo membrii locuiesc, gătesc, mănâncă, cresc
copii, adună venituri laolaltă. Fenomenul se extinde şi în Atlanta, Boston, Los Angeles. Se naşte o
nouă lume, spune J.W.Mathews, conducătorul Institutului Ecumenic, numai că se lucrează după
schemele lumii vechi; lumea trebuie educată şi reeducată să intre în posesia instrumentelor noi cu
care să poată construi o nouă realitate socială.
Un alt tip de comunitate familială, cu perspectiva de a avea mulţi aderenţi este "comuna
geriatrică" realizată prin căsătoria în grup a indivizilor umani în vârstă, unire determinată de nevoi
comune, de scăparea de singurătate şi depăşirea necazurilor prin întrajutorare reciprocă; este
specifică categoriilor de vârstă care au scăpat de nevoile şi obligaţiile producţiei, care hotărăsc să
locuiască într-un loc comun, formând un grup de sine stătător, averile se vor concentra într-un fond
comun, vor angaja ajutoare pentru gospodărie, pentru îngrijirea neputincioşilor, asigurându-şi traiul
în limitele posibilităţilor proprii.
Această forma de existenţă familială - familia comunitară - se adresează pensionarilor, de
regulă a celor industriali, ca şi tinerilor, neadaptaţilor, studenţilor, liber-profesioniştilor, cu
perspective de a se dezvolta şi pentru alte categorii, pentru mase tot mai largi de oameni. Este o
reacţie la presiunile industrialismului, a disciplinei muncii industriale, de construire a unei existenţe
libere, cu efecte mai mult sau mai puţin previzibile.

3.2.5 Şansele împotriva dragostei

Nu mai este nici un secret faptul că, în general doar minorităţile experimentează, iar
majoritatea rămâne în meandrele şi formele trecutului. În acest context este de prevăzut că mulţi
oameni vor căuta să renunţe, să refuze convenţionalitatea căsătoriei, starea actuală a familiei; alţii
vor face încercări, vor căuta inovaţii, fie pentru a îndulci existenţa dată, fie satisfacerea nevoilor sub
alte forme existenţiale.
Tendinţa actuală este exprimată prin următoarele judecăţi:
• refuzul, renunţarea la trecut, păstrând convenţionalismul în căsătorie în limitele
suportabilităţii;
• menţinerea relaţiei în cadrul instituit, care a devenit o obişnuinţă în existenţa construită;
• căutarea unor forme de satisfacţie a relaţiei de cuplu folosind modalităţile cunoscute-
ortodoxe;
• adaptarea treptată, chiar obligatorie, a noilor forme de căsătorie, adoptarea inovaţiei în
relaţiile familiale;
Calea ortodoxă de realizare a familiei este bătătorită de practică şi constă în aceea că
partenerii se caută, se întâlnesc, se plac, se acceptă, se căsătoresc, se îndeplinesc unele cerinţe
psihologice, respectiv, că cele două personalităţi se vor dezvolta în anii care urmează, mai mult sau
mai puţin împreună, în tandem, că îşi vor satisface reciproc cerinţele, şi că procesul va dura până ce
moartea îi va despărţi.
Într-o asemenea situaţie problema care se pune priveşte faptul, dacă mai este valabil să te
căsătoreşti din dragoste. Dragostea, după aceste concepţii, se transformă treptat dintr-o problemă
marginală, într-una fundamentală, primordială pentru parteneri.
Dragostea se defineşte în termenii noţiunii de creştere paralelă, un lanţ armonios de cerinţe
complementare, format din verigi care se îmbină una în alta, ca şi dorinţele celor în cauză şi care fac
ca în inimile lor să se nască sentimente de căldură, tandreţe, afecţiune, de trăire puternică a nevoii de
partener. Familia reuşită este cea în care partenerii cresc împreună, se dezvoltă în paralel (N. Foote,
1972), iar relaţia soţ-soţie depinde de gradul de potrivire a fazelor dezvoltării lor separate dar

15
comparabile. Dacă, însă, dragostea este un produs al creşterii egale, atunci măsura reuşitei unei
căsătorii se calculează după gradul în care are loc dezvoltarea cuplului marital şi se poate afirma că
viitorul apare sumbru, susţine psihosociologul american.
Într-o societate relativ stagnantă, şansele dezvoltării paralele sunt inexistente. Într-o societate
dinamică, cu ritmuri accelerate ale schimbării, partenerii urcă, coboară neâncetat, familia este
smulsă din locul ei de existenţă (cămin, comunitate), indivizii care o compun se îndepărtează de
părinţi, de religie, de comunitate, de valorile moştenite, tradiţionale, şi doar printr-un miracol s-ar
putea realiza o dezvoltare paralelă şi în ritmuri comparabile a celor doi componenţi ai familiei. Ce se
întâmplă dacă durata medie aşteptată a vieţii creşte? Şansele împotriva reuşitei dezvoltării paralele
sunt de natură astronomică. Într-o asemenea situaţie Nelson Foote (1972) spune “a pretinde unei
căsătorii să dureze un timp nedefinit, în condiţiile vieţii moderne, înseamnă a pretinde prea mult (...)
a cere ca dragostea să dureze un timp nedefinit înseamnă a cere şi mai mult. Tranziţia şi noul se
coalizează împotriva dragostei şi a familiei.”

3.2.6 Căsătoria temporară

Dinamica vieţii contemporane accentuează dificultăţile dragostei iar acestea duc la
desfacerea căsătoriei. O explicaţie ar fi dată de rapiditatea ritmurilor schimbării produse în societate
şi creşterea duratei medii de viaţă, care fac ca “temelia solidităţii căsătoriei să se surpe”. De fapt am
observat că tendinţa spre permanenţă este deja surpată (A. Toffler, 1983).
În această situaţie se adoptă o strategie rezonabilă sau conservatoare, în sensul cã:
• nu se mai optează pentru o formă depăşită de familie;
• se realizează căsătoria convenţională;
• se fac eforturi mari ca “totul să meargă ca pe roate”;
• dacă în final drumurile au sensuri diferite, dincolo de ce este acceptat, atunci
partenerii se separă, divorţează, sau îşi caută alt partener al cărui stadiu de dezvoltare
este compatibil în acel moment cu al lor.
Relaţiile umane devin tot mai tranziente, efemere, trecătoare şi modulare, iar goana după
dragoste şi iubire este frenetică, plină de elan, nestăpânitã, plină de avânt. În acest context căsătoria
convenţională este incapabilă de a oferi şi consolida dragostea veşnică, creându-se premisele
acceptării căsătoriei temporare. Aşadar căsătoria convenţională este pusă în pericol de căsătoria
temporară. Căsătoria care până nu demult putea fi definită de fraza “până ce moartea ne va
despărţi”, astăzi se scurtează progresiv. Despărţirea se face fără emoţii, fără resentimente şi
complicaţii, cu posibilitatea ambilor foşti parteneri de a se recăsători atunci când condiţiile le vor fi
favorabile.
Alături de căsătoria temporară, se prefigurează generalizarea căsătoriei seriale ca un alt
model al căsătoriei temporare succesive, realizată pe măsura societăţii “erei tranzienţei”, când
sistemul relaţiilor interumane devine nedurabil. Este modelul căsătoriei obiţnuite a zilei de mâine
(A. Toffler, 1983). Căsătoria plurală, în serie (Jessie Berrnard, 1973) este răspândită în SUA,
devenind căsătorie instituţionalizată, cu relaţii în serie sau succesiune şi nu în formă concomitentă.
Recăsătorirea a devenit o practică răspândită în lume, spre exemplu în SUA (Jessie
Berrnard, 1973) ponderea bărbaţilor recăsătoriţi reprezintă peste 25% din numărul celor care se
căsătoresc, încât mulţi oameni, la rubrica "stare civilă" completează cu "nerecăsătorit". Pentru mulţi
oameni din lumea americană căsătoria apare ca un sfârşit, la fel ca la un film, puţini sunt cei care vor
să se angajeze pentru toată viaţa. A devenit pentru unii oameni o modă: “azi mă căsătoresc, nu ştiu
ce va fi mâine, cu atât mai puţin la anul; trebuie să ai sentimentul temporalităţii nu al eternităţii, al
durabilităţii, iar timpul este o închisoare pentru relaţiile convenţionale, tradiţionale”. Interesante sunt

16
studiile privind relaţiile dintre femei şi bărbaţi realizate în Suedia – unde cei mai mari cercetători ai
domeniului ajung la o concluzie nostimă, dar plină de adevăr, redată prin 5 fotografii, în care 5
bărbaţi diferiţi poartă pe braţe şi trec peste pragul propriului cămin aceeaşi mireasă (A. Toffler,
1985).

3.2.7 Traiectoriile căsătoriei

Căsătoriile seriale devin o obişnuinţă în perioada de tranzienţă. Contractul de căsătorie,
susţine A. Toffler, se face în termenii carierei partenerilor sau a traiectoriei lor matrimoniale,
traiectorie formată din deciziile adoptate în momentele de răscruce ale vieţilor lor, respectiv de
cotiturile intervenite pe traiectul existenţei matrimoniale.
 Prima cotitură apare în tinereţe prin contractarea "căsătoriilor de probă". Astăzi acest
fenomen a devenit unul de masă, iar în căminele studenţeşti se practică gospodăria în doi ca
formă a "căsătoriei de probă". Aceasta s-a impus şi a devenit acceptată de familie, religie,
comunitate. "Căsătoria de probă" devine primul pas în carierele căsătoriilor seriale. Unele
societăţi civilizate practică aceste forme fie sub denumirea "căsătorie de probă", fie
“precăsătorie” (Canada, Germania). "Căsătoria de probă" reprezintă primul pas în
"carierele" căsătoriei seriale.
 A doua cotitură se produce la sfârşitul “căsătoriei de probă” şi apare ca un moment
critic în viaţă. Acum intervine decizia cuplului care poate fi de a legaliza relaţia pentru încă
un stadiu, sau să puna capăt acelei relaţii şi de a căuta noi parteneri. Ambele cazuri vor opta
să aibă sau nu copii, să adopte unul, să “cumpere”, sau/şi să-şi crească singuri copiii lor ori
să-i încredinţeze părinţilor profesionişti.
 A treia cotitură însemnată în "cariera" matrimonială apare atunci când cei din urmă,
copiii, părăsesc căminul familial. Sfârşitul carierei părinteşti provoacă suferinţe mari, atât
pentru mame cât şi pentru taţi. Ei nu-şi mai găsesc rostul în viaţă, iar o asemenea traumă
merge până la divorţuri. Efecte traumatizante se întîlnesc şi la cuplurile noi, tinere, care
doresc să-şi crească copiii în mod tradiţional şi apelează la ajutorul bunicilor; ca şi la
familiile părăsite de către adolescenţi, care-şi iau “zborul” mult mai devreme; la persoane
cuprinse între vârsta de 35-40 de ani, când în urma unor situaţii disfuncţionale, pot ajunge la
a treia căsătorie, şi care poate deveni cuplul unit până la moarte. Singura căsătorie adevărată
este cea intensă bazată pe nevoi psihice şi pe nevoi materiale, pe nevoi de complementaritate
conştientizate la nivel de personalitate.
 Al patrulea moment de cotitură – este dat de retragerea unui partener din activitate
sau când ambii parteneri se retrag din viaţa profesională. Schimbarea bruscă a rutinei
zilnice provoacă o mare tensiune, se adoptă stilul de viaţă al familiei de pensionari, orientaţi
pe creşterea copiilor proprii sau ai altui cuplu, aceasta fiind o modalitate de a umple golul
lăsat de retragerea din activitate. Indivizii îşi pot crea alte activităţi, îşi pot stabili alte
interese, pot rupe relaţiile de familie oscilând între a rămâne căsătorit sau temporar
necăsătorit; pot apare şi alte situaţii, cum ar fi căsătoriile succesive temporare, încadrarea în
familii de grup, sau adoptarea celibatului.
Iată, aşadar, existenţa unei varietăţi a tipurilor de traiectorii matrimoniale proiectate,
construite de oameni, din care individul uman contemporan îşi va alege modelul propriu de viaţă,
subliniind faptul că traiectoria căsătoriei seriale rămâne o caracteristică a lumii actuale.

17
 3.2.8 Revendicarea libertăţii.
Într-o lume tranzientă, confruntată de atâtea contradicţii, de atâtea mutaţii, aşa cum este
lumea zilelor noastre, căsătoria poate fi în egală măsură temporară sau permanentă, cu un accent
sporit spre temporaritate, cu efecte directe în căutarea şi acceptarea unor noi structuri familiale, unde
lumea copiilor este cu totul alta decât lumea copilăriei noastre, a celor adulţi astăzi. În lumea de azi,
dar mult mai mult în cea de mâine, nu mai constituie o crimă, un fapt demn de dispreţ şi blamare
renunţarea la familia tradiţională, convenţională şi canoanele sale şi acceptarea unor modele
familiale noi, neofamiliale: celibatul, renunţarea la căsnicii nereuşite, apelarea la divorţ, promovarea
profesiunii de părinte, crearea condiţiior optime pentru ca ambii parteneri să-şi construiască în mod
eficient cariera profesională, îndeplinirea sarcinii de părinte fără ca partenerii să convieţuiască în
căsnicii insuportabile, etc.
Acceptarea unui sistem familial variat declanşează un curent eliberator, de libertate, de
înlăturare a unor presiuni, a frustrărilor, făcând posibil rămânerea împreună, în cuplu, numai a celor
care doresc acest lucru, se iubesc, şi pentru care căsnicia reprezintă o împlinire reciprocă pe care ei o
simt, o trăiesc efectiv.
Un asemenea sistem familial este mult mai variat, mai liber, mai nonconformist, face
posibilă apariţia diverselor căsătorii, în principal a celor cu parteneri de vârste diferite, inegale, cu
vârstă mare la bărbaţi şi tânăra la femei, sau invers, şi care pot deveni o regulă. Numai că ceea ce
este luat în consideraţie priveşte nu vârsta cronologică, ci valorile, interesele complementare, nivelul
dezvoltării celor care compun cuplul. Reţinem şi faptul că pentru familiile seriale, temporare,
succesive, etc., specifice fiecărei perioade, copiii se vor dezvolta într-un cerc larg, ei putându-se
numi semi-fraţi, pentru că sunt aduşi pe lume de seturi succesive de părinţi, familia având o
structură "agreagată", în care se promovează relaţiile interumane de întrajutorare în caz de nevoie.
Mutaţii importante se produc în relaţiile copilului cu familia, în relaţiile parentale, cu efecte
dramatice pentru copil: pierderea funcţiei educative şi de socializare a copilului, capacităţii de a
transmite valori noii generaţii.
Modificări suferă şi ciclul familiei, care era caracterizat prin apariţia copiilor, maturizarea
lor, părăsirea cuibului familiei, naşterea de noi copii care cresc, pleacă şi reâncep procesul. Astăzi,
construirea peisajului uman se face altfel (B. Neugarten, 1973):
 copiii se maturizează mai rapid, părăsesc cuibul mai devreme, căsătoria se face mai
repede, realizarea urmaşilor este mai timpurie, rangul naşterilor este mai restrâns,
obligaţiile de părinte se termină mai devreme;
 ritmul evenimentelor din ciclul familial este mult mai rapid, distanţa dintre ele s-a
scurtat;
 superindustrializarea, informatizarea şi superinformatizarea vor distruge ciclul
familial natural, ştiut şi proiectat în viitor;
 experienţa trecutului nu va mai fi de nici un folos pentru viaţa de azi. Se modifică
relaţiile dintre rutină şi noutate, cum este şi firesc creşte rata noutăţii, se afirmă mediul
nefamilial care obligă la construirea de noi direcţii de viaţă, luate din posibilităţile
diverse oferite de noua viaţă, cea a tranzienţei.
Dincolo de aceste opinii, de mutaţiile care au loc în familie, mutaţii care au însoţit-o pe toate
treptele existenţial istorice, dar fără precedent celor de astăzi, familia rămâne o existenţă social-
comunitară, cu un univers, cu un mediu specific dat de trăirea în doi, de viaţa in comuniune, în
interaciune realizată într-un anume spaţiu, sub acelaşi acoperiş. Ca mediu psihosocial existenţial
proiectat şi construit, familia ne apare ca un sistem relaţional interpersonal realizat direct, cu un
climat psihosocial propriu, dat de acceptanţe, tandreţe, amabilităţi ca şi, în unele situaţii, de rejectie,

18
tensiuni şi frustrări, de structurile de mentalitate, cultura şi modele comportamentale asimilate şi
practicate, formând un autentic micro-univers integrat într-un univers social, economic, moral,
psihosocial, sociologic şi politic general, existenţial.
Familia, susţine P. Petroman (1999), este un mediu social întemeiat pe comuniune umană a
partenerilor, cu o însemnată dimensiune erotică, sexuală şi procreativă; comuniune bazată pe
armonizarea, sincronizarea permanentă a conduitelor, interdependenţa actelor, emoţiilor, trăirilor,
sentimentelor, aspiraţiilor şi stărilor voliţionale; pe convergenţa actelor de decizie privind cuplul şi
evoluţia sa. Dezvoltarea familiei, evoluţia sa, spune C. Mamali (1981), este în realitate o coevoluţie
a partenerilor în care corectările, autoreglările care se impun în orice sistem relaţional uman
facilitează devenirea, dar şi autocontrolul asupra structurilor de personalitate. Coevoluţia familială
este rezultanta compatibilităţii maritale, a complementarităţii şi similitudinii interpersonale,
respectiv a gradului de corespondenţă şi compensaţie reciprocă, de interconectare a atitudinilor,
conduitelor, reacţiilor în gama lor infinită care au loc între parteneri.
Mediul familial, acest microunivers ce se construieşte de către parteneri, în mod necesar, se
realizează în raport cu structurile de personalitate ale componenţilor, " ca ierarhizare a
dimensiunilor omului, ca organizare fiziologica, psihologica, fizica, chimica a omului, cu păstrarea
trăsăturilor de unicitate, originalitate şi irepetabilitate; a dimensiunilor native care ţin de natura
omului dar şi a celor dobândite în plan social, învăţate de om în raport cu determinările sale
naturale"(G. W. Allport, 1937). Reţinem în acest context că mediul, atmosfera familială este funcţie
de dimensiunile activităţii omului - cunoaşterea, afectivitatea şi conotaţia proceselor şi conduitelor, a
operaţiilor psihice specifice individului uman, ca şi de laturile personalităţii - aptitudinile,
temperamentul, caracterul - cu efecte şi contribuţii directe în structurarea şi restructurarea
permanentă a climatului familial.

4. FUNCŢIILE FAMILIEI: PUNCTE DE VEDERE SOCIOLOGICE ŞI PSIHOSOCIOLOGICE

Concepând familia ca sistem social, ca grup uman constituit în raport cu unele determinări
natural-sociale, ca existenţă proprie, în mod necesar această structură constituită este pusă în
evidenţă de funcţie, înţeleasă ca un ansamblu de operaţii interdependente şi care în mod armonios
exprimă viaţa sistemului, a familiei, dată prin rolul şi finalitatea sa. Funcţia ne apare ca o
manifestare a unor variabile dependente de o altă variabilă, în cazul nostru a rolurilor jucate de
familie într-un cadru determinat, existenţial. În plan general funcţia se defineşte acoperitor prin
conceptele de status şi rol social; desemnează consecinţa pe care componenţii (elementele)
sistemului sau activitatea lor o au pentru acesta, pentru familie, satisfăcând cerinţele, nevoile şi
necesităţile structurale ale ei. Funcţia exprimă contribuţia specifică a fiecărui component, a
partenerilor la realizarea sau împiedicarea realizării rol-statusului sau a finalităţii familiei, gradul de
menţinere şi adaptare a sistemului familial la contextul social dat, la realitatea socială cunoscută.
Pornind de la această generoasă caracterizare a funcţiilor unui sistem, respectiv a familiei, nu
puţine sunt şi opiniile care vin să concretizeze şi să dea viabilitate funcţiilor acestora şi ca urmare a
unghiului de abordare a acestui tip de comunitate umană. Funcţiile familiei au valoare dinamică şi
sunt determinate atât de factori externi cât şi de factori interni.
Factorii externi, situaţionali, de mediu existenţial au un rol important în asigurarea
funcţionalităţii familiei şi se referă la caracterul societăţii concret date (autocrat, democrat) cu efecte
directe în solidaritatea cuplului şi socializarea urmaşilor; gradul şi nivelul dezvoltării socio-
economice, puterea materială, bogăţia societăţii reflectate în toate palierele şi structurile societăţii;

19
modele culturale asimilate şi practicate, în pricipal în cazul nostru cu urmări asupra funcţiei sexuale
şi de reproducere; nivelul instrucţiei şi educaţiei cuplului marital reflectat atât în reproducere cât şi
în socializare.
Factorii interni se referă la conţinutul relaţiilor interpersonale, intrafamiliale, la sistemul
comunicării dintre parteneri; dimensiunea familiei, volumul ei demografic împreună cu structura sa
au efecte în proiectarea şi realizarea funcţiilor economice dar şi de reproducere. La aceşti factori se
integrează şi diviziunea rolurilor de familie, a autorităţii şi prestigiului reflectate asupra solidarităţii
cuplului familial, sistemului comunitar construit. Multitudinea punctelor de vedere, a opiniilor
privind funcţiile familiei ne determină să procedăm la o sintetizare a acestora, realizată după criterii
aleatorii.

1. Familia tradiţională – arată W. F. Ogburn (1927) – îndeplinea funcţiile:

• de reproducere- procreare, asigurare a urmaşilor;
• economică- asigurarea satisfacerii nevoilor materiale;
• educativă – creşterea, instrucţia, educarea urmaşilor;
• religioasă – respectul faţă de cultul religios practicat;
• social-psihologică - ansamblul normelor supuse acceptate şi practicate în relaţiile
dintre componenţii familiei;
Aceste funcţii aveau valoare de neclintit, tabu, atât în explicarea familiei cât şi în asigurarea
devenirii şi funcţionalităţii sale.

2. Familia nucleară – susţine G. P. Mudrock (1967) – are funcţiile:

• sexuală – satisfacere a trebuinţelor naturale-sexuale;
• reproducere – procrearea, protecţia şi creşterea urmaşilor;
• economică – producerea, procurarea şi distribuţia valorilor materiale;
• educativă – transmiterea valorilor, modelelor culturale şi practicarea lor; formarea
trăsăturilor de personalitate;
• socializare-integrare- adaptare în grup, de intrare în relaţii în grupuri similare.

3. În concepţia gânditorilor americani, T.Parsons şi R.F.Bales (1949 şi 1956) familia nucleară

constituită se detaşează, trăieşte independent de familiile de origine, caz în care aceasta
îndeplineşte două funcţii importante:
• funcţia de integrare şi socializare primară – de adaptare, obişnuire, şi pe această
baza, de proiectare şi realizare a vieţii în comun;
• funcţia de asigurare a siguranţei şi securităţii partenerilor, îndeosebi a stabilităţii
emoţionale, psihosociale a partenerilor adulţi şi pe această bază a urmaşilor.

4. După sociologii români, H. H. Stahl şi I. I. Matei (1962) funcţiile familiei se structurează pe

două mari dimensiuni:
• funcţiile interne, în care se includ funcţiile: biologice, sanitare, economice, de solidaritate,
pedagogico-educative, morale.
• funcţiile externe, în care se integrează: funcţia de angajare a celor adulţi în activităţi de muncă, şi
funcţia de încadrare în viaţa de familie a partenerilor, în sistemul relaţional constituit.

20
5. În concepţia demografului român Vl. Trebici (1974,1996), familia îndeplineşte următoarele
funcţii : economică, de reproducere, sexuală şi de socializare.

6. După P.Petroman (1999), familia îndeplineşte funcţiile:

• funcţii interne: biologica, economică, solidarizare, educativă, emoţional-terapeutică şi
suportivă;
• funcţii externe: încadrarea soţilor în societate; încadrarea componenţilor adulţi,
maturi în procesul de producţie, în muncă pentru a obţine condiţii de existenţă.

7. Familia contemporană, rezultată din mutaţiile, din transformările la care ea a fost supusă, din
“bombardările” noutăţilor aduse de revoluţiile produse în societate, de ştiinţă şi tehnică, face o
trecere de la tradiţional la modern, la post industrial, la epoca informaticii. Prin aceste acumulări
se încalcă normele stabilite şi practicate în familia tradiţională. Noile realităţi familiale, susţine I.
Mitrofan (1998), sunt regândite după alte criterii:
• evidenţierea clară a erotismului şi separarea sa de reproducere şi fecunditate;
• diminuarea unor funcţii, îndeosebi a funcţiei reproductive, de socializare şi de solidaritate;
• creşterea valorii funcţiei sexuale şi afective care apar ca o unică funcţie cu o linie ascendentă;
• menţinerea funcţiei economice care în întreaga devenire a familiei a fost şi rămane o funcţie
importantă;
Familia contemporană îşi construieşte o altă perspectivă de viaţa, ea este o altă realitate şi îşi
restructurează în alţi termeni funcţiile (I. Mitrofan, C. Ciupercă1998, 2002), P.Petroman (1999), C.
Dimitriu (1973), O. Bodina, F. Mahler (1970), M.Voinea (1993) şi îndeplineşte funcţiile:

FUNCŢIA ECONOMICĂ este funcţia care a rezistat şi s-a amplificat în procesele devenirii
familiei pe treptele istoriei societăţii, şi se referă la satisfacerea nevoilor fundamentale de bază ale
familiei: procurarea, asigurarea şi distribuţia valorilor necesare vieţii; în familia tradiţională
producerea valorilor, profesia şi transmiterea acesteia membrilor familiei; în familia nucleară
accentul cade pe veniturile şi cheltuielile realizate în familie, pe veniturile obţinute din afara muncii
în familie, bugetul de familie devenind un indicator de bază cuprinzând: relaţia venituri-cheltuieli,
formele de obţinere a veniturilor (salar, pensie, burse), numărul componenţilor din familie încadraţi
în muncă şi gestionarea veniturilor realizate.
Funcţia economică deţine ponderea fundamentala în devenirea familiei ca şi în dezvoltarea
şi integrarea optima a celorlalte funcţii .

FUNCŢIA SOCIALIZATOARE priveşte dimensiunea psihosociologică, psihoumană a

familiei, se referă la transmiterea, asimilarea, şi practicarea modelelor culturale, a valorilor,
normelor şi regulilor de comportament, respectiv:
• activităţile integrativ formative, psihomorale; transmiterea structurilor de conduită promovate în
familie; adaptarea şi socializarea integrativă, acceptarea noilor achiziţii şi practicarea lor în grup;
dezvoltarea dimensiunii cultural-formative respectiv, a deprinderilor culturale, estetice, a
spiritului critic, a capacităţii artistice şi creatoare; cooperarea cu alte institutii de profil: şcoala,
asociaţiile, fundaţiile, cluburile, etc., cu alte structuri de familie, preocupate de educaţie, înalt
educogene, preîntâmpinând relaţiile cu acele locuri slab educogene, sau lipsite de aceste
preocupări, marginale;

21
• promovarea relaţiilor interpersonale, active, prin luarea în consideraţie a copilului ca subiect
activ, pentru că omul devine om numai prin procesul socializării; el nu se naşte om ci devine om
prin acest proces care este permanent, continuu.

FUNCŢIA DE SOLIDARITATE exprimă convergenţa acţiunilor tuturor componenţilor în

baza principiului reciprocităţii, a colaborării şi ajutorului permanent acordat între parteneri.
Asigură unitatea, intimitatea, coeziunea, securitatea, protecţia, încrederea grupului familial;
solidaritatea nu este un dat al cuplului sau sistemului familial, ea se dobândeşte, se proiectează şi se
construieşte pas cu pas, se perfecţionează, se ajustează în orice moment şi cuprinde dimensiunile
(nivelurile):

a. Relaţia de cuplu, învăţarea convieţuirii, a normelor care decurg din căsătorie, din viaţa
conjugală; presupune compatibilitatea partenerilor, satisfacerea nevoilor reciproce, adoptarea
unor modele convenabile; complementaritate, comunicare (erotico-sexuală), sprijin material,
moral şi psihologic; dragoste, iubire, încredere, sentimentul datoriei reciproce, aspiraţii comune,
satisfacerea expectanţelor, consens şi armonie, etc.
b. Relaţiile parentale, respectiv relaţiile dintre soţi şi copii, fie proprii copii, fie cei adoptaţi;
modelele aplicate în creşterea, educarea şi socializarea copiilor; pregătirea lor pentru viaţă,
dezvoltarea personalităţii acestora.
c. Relaţia fraternală, un alt aspect al relaţiei interpersonale dintre copiii aceleiaşi familii,
urmărindu-se cultivarea şi dezvoltarea stărilor afective reciproce, a iubirii şi dragostei fraterne, a
unei solidarităţi puternice, durabile, şi preîntâmpinarea instalării rivalităţii, a unor stări
conflictuale, a geloziei dintre fraţi, dată în principal de de rivalitatea dintre fraţi, de efortul depus
pentru obţinerea primului loc în relaţiile afectuoase fie cu mama, fie cu tata. De regulă în familie
se mai păstrează relaţia tradiţională frate mare – frate mic; frate – soră; primul născut, al doilea
născut, relaţii construite pe realităţi fireşti; numai că ele trebuie promovate constructiv,
angrenând integrarea şi securitatea fiecărui component în condiţii de dezvoltare a unităţii în
familie.
Evoluţia societăţii umane pe treptele postindustriale şi odată cu ea şi a familiei, modifică
oarecum această funcţie, în sensul diminuării sale, proces determinat de: fenomenele mobilităţii
sociale, geografico-spaţiale, ruperea relaţiei cu locul de naştere şi implicarea partenerilor conjugali
în locul de muncă; separarea fizica şi afectivă dată de existenţa locurilor de muncă în alte localităţi
decât cele rezidente; procesele moderne de dezvoltare şi emancipare, diviziunea rolurilor şi
diferenţele culturale între parteneri.

FUNCŢIA SEXUALĂ ŞI REPRODUCTIVĂ-BIOLOGICĂ. Apreciem că este funcţia în

care natura şi esenţa omului sunt cel mai bine evidenţiate, pentru că priveşte viaţa sexuală a omului
şi procrearea, perpetuarea speciei, care se produc în chip uman, în cadre sociale şi în mod unitar (E.
Bujor, 2000).
Concepţiile care se confruntă pe problematica Naturii, Esenţei umane, pleacă şi se
reântâlnesc tocmai în această funcţie. Este suficient să amintim despre opiniile psihologului S.
Freud (1980) care susţine că natura omului este fundmental dată de instinct, natură care se
caracterizează prin faptul că este imuabilă, netransformatoare şi determinată pe baza principiului
sexualităţii, a erosului şi conservării, iar forţele energetice ale Eului devin servomecanisme ale
Sinelui, a Eului apersonal, identificat cu un complex de insticte, în cadrul căruia cel sexual este
predominant, chiar determinant, pentru că este exponentul lumii interne a individului uman.

22
 Sunt şi opinii care nu acceptă asemenea puncte de vedere, biologizante, criticându-le. Un loc
de seamă ocupă în acest cadru, concepţiile freudo-marxiste, care se vor o sinteză între gândirea
psihanalitică şi cea marxistă (E. Fromm, 1983; H. Marcuse, 1976; P. Panzaru,1981; Fl. Druta, 1982;
M. Ralea, 1972).
Un critic autentic al dominării omului de către instinctul sexual, ca element primar al
erotismului, promovat în relaţiile interumane este J. Evola (1994), care susţine:
- instinctul sexual la om, aşa cum este văzut de către unii psihanalişti (S.Freud), cu valoare de
principiu existenţial nu există, pentru că procesul de reproducere, cu dimensiunea sa biologică,
este de esenţă umană, bio-psiho-socială;
- relaţiile sexuale au sensul şi valoarea lor de satisfacere a unor nevoi, trebuinţe organice şi
presupun raporturi complexe bio-psiho-sociale între bărbat şi femeie, cu semnificaţie deosebită
în stabilirea echilibrului integrităţii fiinţei umane, functionalităţii sale şi a familiei.
- procrearea este urmarea firească a manifestării dorinţei cuplului de a avea urmaşi şi ţine de
relaţia dintre bărbat şi femeie, iar raţiunea, reflecţia şi calculul dobândirii urmaşilor nu are nimic
în comun cu instinctul. Este adevărat că numai în urma sexualităţii (erotism) pot apare urmaşi,
dar reproducerea, după cum se observă, este un fapt posterior, nu este element prioritar al
erotismului; nu prin fiecare împreunare sexuală se urmăreşte obţinerea de urmaşi. Dovadă că
fecunditatea nu a fost căutată, nu a fost dorită, şi că nu pentru acest eveniment s-au unit, s-au
împreunat partenerii, ci doar pentru satisfaceri sexuale, ca nevoi naturale, biologice şi
psihologice. Aceasta demonstrează faptul că sexualitatea şi reproducerea sunt relaţii unitare, se
dobândesc în acelaşi proces, numai că ele sunt invers proporţionale: la limita superioară
pulsează, activează, dragostea sexuală, şi la limita inferioară se manifestă dorinţa de
reproducere, de a avea urmaşi, care se raportează la alte cadre existenţiale.
Existenţa umană, viaţa omului, a cuplului marital, conjugal, este mult mai complexă, mai
bogată decât o concepem noi, oamenii, subiecţii ei; ea este în acelasi timp o viaţă proiectată şi
construită de om dar care uneori scapă acestui cadru construit, depăşeşte proiecţia noastră. În fond
aceasta explică varietatea, diversitatea stărilor de atitudine şi comportament sexual ale omului. Unii
sunt preocupaţi de performanţe sexuale, satisfaceri sexuale şi apetit sexual; comportamente care
cuprind atât dorinţa de a poseda, dar de a poseda calitativ superior, performant şi cât mai multe
partenere, cât şi starea de teamă, inhibiţia de a nu fi bun în act, de a nu satisface expectanţele în
relaţia de cuplu. În zilele noastre, etapa pe care o parcurgem se caracterizează printr-o explozie a
sexualităţii rezultat al maturizarii sexuale timpurii. Cercetările de specialitate susţin că astăzi, cca.
80% din fete au ciclul menstrual la vârsta de 10-14 ani faţă de începutul sec. XX când îl aveau la
16 ani; iar 80% din băieţi au prima ejaculare la vârsta de 11-14 ani, faţă de 16-17 ani, altădată.
Efectele unui asemenea proces se văd în modificarea comportamentului adolescentelor, a tinerelor,
fiind preocupate de scoaterea în evidenţă a corpului, a diferitelor părţi ale corpului, accentuarea
şoldurilor, a buzelor şi a gurii, legănarea feselor, dezvoltarea sânilor etc, a structurilor senzuale prin
care atrag atenţia.
Nu este neglijată nici fertilitatea, dar este mult dirijată şi raportată la vârsta femeii, la durata
căsătoriei, la starea de sănătate a cuplului, la dorinţa de a avea copii, numărul lor şi rangul naşterilor,
ca şi la nivelul instrucţiei.
Credem că este funcţia cu mutaţiile şi restructurările cele mai dinamice, şi care pune în
evidenţă cel mai bine trecerea de la tradiţional, de la familia tradiţională, la modernitate, la familia
societăţii post-industriale, de la maximizarea funcţiei sexuale la minimizarea fertilităţii, a obţinerii
urmaşilor.

23
 5. CONSTRUCTE TEORETICE PRIVIND FAMILIA (PARADIGME)
Din multitudinea accepţiunilor date familiei am sintetizat faptul că ea, înainte de orice, se
defineşte ca o realitate socială complexă, un nucleu elementar, primar al societăţii în devenirea sa,
insituţie socială de bază, fundamentală; o formă, un mijloc de mediere a relaţiilor între individul
uman şi societatea umană; principalul absorbant al şocurilor de peste zi, laboratorul de umanizare al
individului uman; rezultatul unui proces istoric complex şi îndelungat marcat de stadii şi structuri
specifice. Fiind un fenomen existenţial atât de complex, la fel ca şi subiecţii care o compun, familia
a devenit obiect de studiu al multor ştiinţe – sociologie, istorie, medicină, demografie,
psihosociologie, etc., detaşându-se şi alte teorii, alte constructe intelectuale numite paradigme - care
privesc şi din altă perspectivă familia şi problemele sale. O sinteză a acestora ne oferă şi Iolanda
Mitrofan şi C.Ciupercă (1998).

5.1 Paradigma stadialităţii

Această paradigmă (teorie) cunoscută în literatură şi sub denumirea de teoria etapelor,
stadiilor, ciclurilor sau dezvoltării familiei se bazează, se fundamentează pe unele procese
obiective, fireşti ale devenirii acestor tipuri de comunităţi umane: creşterea sau descreşterea
volumului demografic, a numărului componentelor, mutaţiile produse în existenţa componenţilor,
date de evoluţia în vârstă, în profesionalizare şi ruta carierei ocupaţionale în viaţa acestora ca urmare
a proceselor de integrare şi socializare permanentă.
Contribuţiile aduse în acest plan de R.Hill (1970), de U. Şchiopu şi E. Verza (1981), Vl.
Trebici (1974), I. Mitrofan (1998), sunt evidente pentru stabilirea etapelor, a marilor intervale în
care se produc cele mai marcante mutaţii în cadrul familiei, fiind evidente etapele:
• Etapa de început a relaţiei cuplului familial, stadiul fără copii, care corespunde cu momentul
iniţial al cuplului; domină relaţiile şi trăirile afective, descoperirea reciprocă a însuşirilor
profunde, adaptarea reciprocă, delimitarea rolurilor în familie, a gradelor de dependenţă şi
autonomie a partenerilor.
• Etapa de devenire a cuplului cu urmaşi, de vârstă neşcolară şi descendenţi de vârstă preşcolară.
Specific acestui stadiu este consolidarea stărilor afective între parteneri. Fundamental însă, este
orientarea partenerilor spre creşterea copiilor, determinarea cadrelor permisibile şi
nepermisibile, necesare creşterii şi educării urmaşilor.
• Etapa familiei cu descendenţi de vârstă şcolară, etapa în care se amplifică rolul părinţilor în
relaţia cu descendenţii; copiii merg la şcoală; rolurile profesionale sunt depăşite şi amplificate de
rolurile din familie şi relaţiile cu urmaşii; diminuarea vieţii sexuale; este posibil să apară, dar nu
obligatoriu, crizele familiale, care se pot depăşi cu înţelepciune şi toleranţă.
• Etapa familiei părăsită de copii - "cuibul gol", copii care au devenit ei familişti. Acest
fenomen, cel al plecării copiilor, dă naştere la noi procese psihologice: criza rolului şi
dominanţei profesionale, dezagregarea rolului profesional, apar tensiuni, frustrări, stări de
angoasă, reapare atenţia faţă de partener, iubirea învinge singurătatea şi bătrâneţea.
• Etapa familiei singure, rezultată din existenţa familiei, respectiv a omului rămas singur în urma
decesului intervenit la un partener (văduv). Evoluţia în această etapă poate fi orientată spre
nepoţi, grija şi atenţia pentru creşterea şi educarea lor, prin punerea în joc a rol-statusului de
bunic(ă). După cum şi spre refacerea vieţii şi ciclului ei prin recăsătorie, situaţie în care
conţinutul vieţii este acoperit de alte proiecte, alte doleanţe şi dorinţe, conturându-se o altă
proiectare sau reproiectare a vieţii.
În concluzie, procesele bio-psiho-sociale, procese care dau natură şi esenţă devenirii
individului uman, după cum şi structurilor umane proiectate şi constituite de el - grupuri, comunităţi,

24
familii - determină atât la nivelul omului cât şi a structurilor construite, în cazul nostru la nivelul
familiei, ca acestea să parcurgă, în plan general dar în condiţii specifice fiecărui subiect/structuri
date, anumite stadii sau cicluri evolutive.
Astfel, familia parcurge stadiile: iniţial, de început, fără copii, cu urmaşi de vârstă neşcolară
şi prescolară, cu urmaşi de vârstă şcolară, antrenaţi în profesionalizare, părăsită de descendenţi,
"cuibul părăsit" (aceştia îşi întemeiază propriile familii), partenerul rămas singur (pierderea
partenerului) cu efectele lor.

5. 2 Paradigma dinamicii rolurilor şi a puterii

După cum arată şi denumirea, această teorie cunoscută şi sub numele de teorie structurală,
priveşte structura rolurilor şi a puterii în cadrul familiei. Dinamica familiei - trecerea de la structura
tradiţională la cea modernă, democratică - configurează, după cum era de aşteptat, noi modalităţi de
distribuţie a rolurilor cuplului, a autorităţii, şi pe această cale şi a puterii.
În centrul acestei paradigme se află conceptul de rol, a cărei dificultate explicativă este pusă
în evidenţă de contribuţia unor gânditori – A. M. Rocheblanc, R.Linton (1968), J. Stoetzel (1963), T.
Parsons, R. K. Merton (1955), G. H. Mead, Newcomb (1970), J. Moreno etc. – care decurge din cel
de status, exprimând dealtfel aspectul dinamic al statusului. În termeni generali rolul se traduce prin
noţiunea de funcţie, de personaj, şi ţine de influienţa sau de importanţa ce ţi-o acorzi prin
desfăşurarea statusului. Este dependent de capacitatea subiectivă a omului şi se traduce în
intervenţia activă a individului uman în situaţii obiectiv date, în manifestarea statusului oferit
(E.Bujor, 2000). Spre deosebire de status - care presupune ceea ce aşteaptă persoana de la alţii
(societate) - rolul pune accentul pe ce aşteaptă alţii de la persoana care ocupă un anumit status, pe
modul în care sunt personalizate drepturile şi datoriile care decurg din poziţia ocupată, respectiv ce
face în mod concret, efectiv, persoana care ocupă un anume status. El pune în mişcare statusul -
spune R.Linton (1968) – pune în vigoare prin personalizare rangul, poziţia ocupată de subiect în
grup (familie); "este ansamblul de comportamente pe care alţii le aşteaptă în mod legitim, sau le
pretind de la subiect sau din partea acestuia" (J. Stoetzel, 1963).
Cercetările de specialitate susţin că în familie distribuţia rolurilor partenerilor s-a făcut şi
continuă să se facă după sex; sex-roluri, că astăzi există o slabă distribuţie a rolurilor în familia
modernă ca urmare a unor procese specifice contemporaneităţii:
• emanciparea şi integrarea în muncă a femeii, devenirea socială a femeii;
• gradul de dezvoltare a instrucţiei, culturii; menţinerea şi intervenţia tradiţiilor şi obiceiurilor;
• structura de personalitate a partenerilor ca şi a celorlalţi componenţi;
• transferul de activităţi din sfera considerată cândva ca aparţinând femeii, în preocuparea
barbatului;
• regândirea, restructurarea rolurilor de putere şi autoritate în familie în funcţie de independenţa
economică a femeii, şi efectele sale în planul activităţii profesionale şi a carierei acesteia;
• diminuarea implicării afective, sentimentale a bărbatului şocat de procesele de emancipare ale
partenerei, şi pe această cale, accentuarea lipsei de dominaţie a bărbatului, inclusiv în relaţiile
sexuale, acceptându-se echilibrul decizional;
• manifestarea autorităţii iniţiale asupra copilului este a mamei, tata, de cele mai multe ori apare
ca o prezenţă dublă a mamei.

În ce priveşte mişcarea, dinamica rolurilor în cuplurile maritale, în familie, aceasta se poate

observa printr-o privire atentă acordată surprinderii modului de a fi în tipurile de familii:
tradiţională, convenţională şi modernă, nucleară şi post-industrială (A. Toffler, 1973, 1983).

25
 Astfel, în familia tradiţională este ştiut că figura centrală, puternic cultivată şi valorizată,
este cea a tatălui care devine autoritatea absolută şi aici se transmit copilului sentimentele de barbat
sau femeie, şi odată cu aceasta se circumscriu sferele rol-statusului de sex.
În familia modernă se accentuează absenţa ambilor părinţi, mama atrasă de carieră nu mai
este o permanenţă, ceea ce face ca în familie să se instaleze erodarea treptată, lipsa autorităţii şi
totodată a puterii, să-şi facă loc aroganţa şi insecuritatea copilului; autoritatea absolută a tatălui
încetează de a mai acţiona, iar în condiţiile insecurităţii locului de muncă, a şomajului şi efectelor
nedorite ale acestuia, asistăm la un regres al autorităţii; hotărârile privitoare la cuplu şi familie sunt
de cele mai multe ori luate prin delegarea celuilalt partener, uneori insuficient de puternic în a
decide şi urmări respectarea măsurilor adoptate.
Relaţiile interdependente instituite între rolurile sex din familie, determină manifestările
autorităţii şi puterii în aceste structuri maritale. Avem în vedere că autoritatea - cu izvorul său în
auctoritas - cu sensul original de proprietate, sau din grecescul autos=propius, suus ipsius - "aceea
de la care avem un drept de proprietate" Giambatista Vico (1972), sau din augur – atribut primit de
individul uman că interpret cu misiunea de a transmite urmaşilor voinţa zeilor (P. Grimal, 1973),
exprimă virtutea iniţiativei şi nu puterea de a crea, de a face, deci autorul şi nu producătorul,
inspiratorul şi nu creatorul; autorul reprezintă impulsul intenţional, este cauza şi nu înfăptuitorul a
ceva, a obiectivului (E. Bujor, 2000; Gh. Bourceanu, 1985). Ca fenomen psihosocial ea s-a impus
fie ca îndemn, sfat cerinţă, rugăminte, fie ca datorie, sarcină, răspundere, obligaţie, ordin, somaţie,
dispoziţie etc.; este percepută ca forţă, ca putere, ca imperativ în forma lui "trebuie", instituită
teleologic, ca întemeiere şi impunere prin norme şi valori, prin obiceiuri, tradiţii ce sunt cultivate,
transmise, promovate de către om prin relaţiile sale interpersonale şi înainte de toate prin relaţiile de
rol (E. Bujor, 2000). Este percepută ca virtute a iniţiativei, ca valoare a primului pas făcut, ca
aprobare tăcută/expresă a proiectelor (teleologic), ca chezăşie, garanţie a cursului favorabil a
evenimentelor şi eficienţei acţiunilor angajate etc. (ibidem)

Interdependenţa rol-sex-autoritate-putere este generos tratată în literatura de specialitate, din

care reţinem:
A. H.Touzard (1965) elaborează un model al relaţiilor rol-sex-autoritate-putere utilizând două
variabile, respectiv acţiunea şi decizia, din interdependenţa cărora obţine nouă tipuri de
conduite în cadrul cuplului marital:
- Independenţa/autonomia soţului: el acţionează şi decide;
- Independenţa/autonomia soţiei: ea acţionează şi decide;
- Autoritatea şi autocraţia soţului: el decide, ea acţionează;
- Autoritatea şi autocraţia soţiei: ea decide, el acţionează;
- Coordonarea / conducerea de către soţ: el decide, acţionează ambii;
- Coordonarea / conducerea de către soţie: ea decide, acţionează ambii;
- Diviziunea unitară (sincretică) a rolurilor cuplului: decid ambii, acţionează el;
- Diviziunea unitară (sincretică) a rolurilor cuplului: decid ambii, acţionează ea;
- Cooperarea unitară – (sincretică): decid şi acţionează împreună.
Un asemenea model nu este propriu familiilor convenţionale, tradiţionale şi autocratice.
Familiile nucleare, cele moderne, cum spune A.Toffler, cele industriale şi post industriale
promovează relaţii unitare, date de transformările care au loc în aceste categorii de familii:
participarea ambilor parteneri la activităţile productive; egalizarea şanselor de existenţă, a rol-
statusurilor socio-profesionale, a veniturilor, a contribuţiei lor la realizarea mediului de existenţă, în
creşterea şi educarea urmaşilor.

26
B. J. M. Bochenski (1974,1992), pornind de la faptul că autoritatea este un fenomen psihosocial
(E.Bujor, 2000), o relaţie interumană, că se impune ca voinţă deci şi ca putere, autorul susţine că
autoritatea în familie reprezintă interdependenţa a trei existenţe: 1. autorul, iniţiatorul sau
purtătorul; 2. subiectul asupra căruia se exercită sau care suportă şi gestionează autoritatea; 3.
domeniul de competenţă, conţinutul autorităţii. Această concepţie poate fi reprezentată grafic în
forma unui triunghi în care:

Purtător Subiect
A B

Domeniu
A - tata, în calitatea sa de subiect iniţiator şi purtător de autoritate; B – mama devine subiectul pe
care se exercită, care "suportă" acţiunile de voinţă ale iniţiatorului/purtătorului; C - domeniul de
competenţă, este variabila care face obiectul actului de voinţă, deci a autorităţii. În relaţiile de
familie, dimensiunea A – iniţiatorul/purtătorul autorităţii, şi dimensiunea B – subiectul care suportă
şi gestionează autoritatea, sunt dinamice, îşi pot schimba locul, aceasta numai în funcţie de
dimensiunea C – domeniul de impunere şi afirmare a autorităţii: locul tatei (A), funcţie de domeniul
de conţinutul autorităţii, poate fi ocupat de mamă, dimensiunea B, la rândul ei are proprietar pe tată,
care este depăşit în domeniul de referinţă.
Totodată J. M. Bochenski (1974, 1992) analizând conţinutul şi formele de manifestare ale
autorităţii, arată că aceasta poate fi surprinsă – din perspectiva iniţiatorului/purtătorului, deci a
rolului acestuia – în două ipostaze, respectiv, este de două feluri:
a. Autoritate deontică, care spune el, decurge din rolul subiectului purtător, conferit de
tradiţie, de obiceiuri, pentru că ea este identificată cu funcţia ocupată şi exercitată în familie,
cu precădere de către bărbat asupra femeii, a copiilor, etc.;
b. Autoritatea epistemică, dată de capacitatea celui care ştie mai mult în domeniul de
confruntare, ştie mai bine şi face dovada acestei ştiinţe. O asemenea formă de autoritate se
formează şi se fundamentează pe procesul cunoaşterii inductive, care pleacă de la particular
pentru a se ajunge la general, de la cauză la efect, punând în evidenţă complexitatea
relaţiilor, legăturilor existente în domeniul de confruntare a autorităţii.

De regulă, în relaţiile de familie este recunoscută autoritatea deontică a bărbatului, uneori,

şi nu în puţine cazuri, şi o autoritate epistemică, dar aceasta nu înseamnă că soţia nu se manifestă ca
o autoritate epistemică evidentă. Întrepătrunderea acestor tipuri de autoritate, corelate cu rol/sexul în

27
familie, într-un climat de toleranţă, înţelegere şi înţelepciune, fereşte familia de autoritarism, de
anarhie, de suferinţe şi disoluţii.
Viaţa confirmă faptul că exerciţiul autorităţii şi sentimentului de obligaţie – arată Gh.
Bourceanu (1985) - se realizează în cadrul relaţiilor de putere, pentru că ascultarea şi
comandamentul se fundamentează, are o baza obiectivă în producerea de acte, de conduite. În
acelaşi timp, autoritatea se bazează pe conştientizare, pe judecăţi de valoare, pe aprecirea
diferenţelor de puteri, de forţe, pentru că autoritatea, ca şi puterea, se bazează pe consimţământ şi
reciprocitate. Autoritatea, ca sistem relaţional interuman, acoperă fenomene relaţionale, de
cooperare, de influenţare, de putere şi de comandament. Or autoritatea ca influenţare, ca fenomen de
comandă şi putere, susţin French şi Raven (1965) se distinge prin următoarele categorii de putere:
♦ puterea de recompensare, când termenii relaţiei se percep şi pentru că unul din ei, de regulă
purtătorul, autorul, poate să satisfacă nivelul aspiraţiilor celuilalt;
♦ puterea legitimă, putere/autoritate percepută ca fiind conformă cu expectaţia celuilalt;
♦ putere de referintă, când unul din termeni - iniţiatorul - devine model de referinţă pentru
celălalt;
♦ putere de corecţie, ca forţă de coerciţie pentru sine dar şi pentru celălalt (promovarea sau
bararea).
Autoritatea concepută ca putere priveşte îndeosebi aspectul social al relaţiei interumane,
capacitatea insului de a crea dependenţe şi aderenţă la idei, acţiuni, fenomene, etc., de a stăpâni , de
a gestiona destinele acestora; de a influenţa sub diferite forme, pe alţii. K. Dowding (1991) luând în
considerare multitudinea sensurilor date puterii, ajunge la concluzia că aceasta este de două tipuri:
a. concretă - care priveşte aspectul acţional, tradus prin capacitatea, puterea de a face, de a
transforma, de a construi, restitui ceva;
b. socială - cu sensul de acoperire a relaţiilor interumane, de exercitare a relaţiilor şi influienţelor
cuiva asupra altcuiva, accentul fiind pus pe fenomenul persuadării.

C. Punând în relaţie opiniile lui J. M. Bochenski (1992) cu ale lui K. Dowding (1991), I. Mitrofan
şi C. Ciupercă (1998, 2000) realizează o interesantă imagine (şi grafică) a distribuţiei şi
interdependenţei autorităţii şi puterii în familie în devenirea sa istorică:

Axa autorităţii F. Restructurată

Epistemică

F. Modernă

F. Tradiţională

F. Patriarhală

28
 Deontică

Axa puterii
Concretă Socială

Fig. Distribuţia puterii şi autorităţii în familie (sursa, I. Mitrofan şi C. Ciupercă, 2000).

Aşa cum susţin şi autorii acestui model de distribuţie a autorităţii şi puterii în familie, sinteza
pune în evidenţă dinamica celor două dimensiuni care decurg din rol sex în devenirea societăţii şi
corespunzător ei şi a familiei: puterea -susţin autorii- în familia tradiţională este dominant concretă,
şi libertară în familia restructurată, în timp ce autoritatea în familia tradiţională este mai mult
epistemică decât deontică; puterea trece în mod legic de la forma concretă la cea socială, iar
autoritatea de la tipul deontic la cel epistemic, fără să se înteleagă că în familia contemporană nu se
mai manifestă puterea concretă în condiţiile existenţei autorităţii epistemice (I. Mitrofan, C.
Ciupercă, 2000).

D. Gânditorii americani T. Parson şi R. Bales (1955), concep distribuţia rol-sex şi puterii în

familie în funcţie de două variabile, două dimensiuni. Astfel, puterea este concepută între
limitele variabilelor superior/inferior, iar rolurile între instrumental / expresiv, obţinând modelul:

Rol/putere Superior Inferior

Instrumental Tată – soţ Fiu

Expresiv Mamă – soţie Fiica

Modelul elaborat de cei doi gânditori americani T. Parson şi R. Bales, surprinde relaţia dintre
rol şi putere în familie, cu precădere a rolului tatălui, de figură centrală, focalizatoare în viaţa
economică a familiei; el proiectează şi gestionează aria, sfera economicului. Mama are rolul din
care decurge puterea ei de a gestiona dimensiunea afectiv-sentimentală, expresivă a familiei. Dacă
tata se manifestă ca o autoritate economică, recunoscută şi social, mama rămâne forţa emoţională a
familiei, autoritatea de necontestat a acestei dimensiuni a familiei.
E. Sunt şi alte concepţii privind distribuţia rol/sex - autorităţii şi puterii. Unele opinii pleacă de la
acceptarea familiei ca sistem, cu structuri interne proprii - generale şi specifice, sincretice (S.
Minuchin, 1974). Unitatea părţilor aflate în relaţie este dată de interdependenţa, reciprocitatea
şi complementaritatea funcţională a elementelor participante, în cazul nostru a partenerilor
maritali, a componenţilor familiei. Evoluţia societăţii ca şi a familiei este generoasa în cazuistica
distribuţiei autorităţii şi puterii: pe orizontală - între componenţii aceleiaşi familii; pe verticală -
între componenţii unor categorii de vârstă, între generaţii; deţinute de bărbat (familia
patriarhală), de femeie (matriarhat), de cuplu (familii egalitare), de fratele mai mare (când apar
disoluţii ale familiei), de alte persoane (situaţii deosebite, disfuncţionale pentru familie).
F. Alte concepţii (D. Olson, D. Sprankle, C. Russel, 1979) iau în consideraţie şi alte criterii:
coeziunea şi adaptabilitatea, bazate pe dăruirea emoţională reciprocă, raporturi sentimentale
care se pot manifesta atât pozitiv, de consolidare a unităţii familiale sau negativ, de destrămare şi
rupere a relaţiilor familiale; forţa familiei de a-şi proiecta devenirea sa prin eforturi permanente
de integrare şi adaptare la noile situaţii şi condiţii apărute, punând permanent în mişcare

29
 dinamica rolurilor. Intrepătrunderea celor două criterii – coeziunii cu adaptabilitatea- este
sintetizată grafic de către I. Mitrofan şi C Ciupercă (1998) astfel:

Implicare totală
Familia puternic Familia puternic

coeziunii
coezivă cu structură coezivă cu structură
haotică rigidă

Axa
Axa adaptabilităţii
Structură haotică Structură
Rigidă

Familie slab coezivă Familie slab coezivă

cu structură haotică cu structură rigidă
Ruptură totală

Interependenţa variabilelor: coeziune cu adaptabilitate (sursa I. Mitrofan şi C Ciupercă, 1998)

Această paradigmă - dinamica rolurilor şi puterii - bogată în analize şi posibilităţi de

structurări şi modelări, pune clar în evidenţă situaţia existentă a distribuţiei şi manifestării rol-
sexului, autorităţii şi puterii în interdependenţa lor cu mari posibilităţi de dezvoltare a familiei,
adaptarea ei la noile situaţii, la noile acumulări ale civilizaţiei postindustriale şi informaţionale (A.
Toffler,1983).

5.3 Paradigma structural – sistemică, funcţională

Această paradigmă abordează familia ca sistem, care la rândul său are o anumită
componentă, structură, şi îndeplineşte anumite atribuţii, roluri sau funcţii. Se pleacă de la
accepţiunea generală dată sistemului: provine din grecescul systeme, cu sens de adunare, de
mulţime, ansamblu de elemente şi relaţii existente între acestea, relaţii relativ invariante, cu o
anumtă ordine şi ierarhie în care părţile se susţin reciproc, dar care nu poate fi redus la elementele
componente care-l alcătuiesc.
Se caracterizează prin trei trăsături fundamentale:
• capacitatea de adaptare, conduită, comportamentul infinit al sistemului determinat de
numeroasele condiţii date de mediul existenţial; capacitatea de acomodare, de a se modifica
în raport cu schimbările intervenite în mediu;
• homeostazie - tendinţa de menţinere constantă a condiţiilor de echilibru în raport cu mediul
dat, intern sau extern;
• retroacţiune - acţiuni care au efecte asupra a ceea ce s-a petrecut altă-dată, în trecut, cu
valoare de auto-reglare şi autoorganizare; este conexiunea inversă, acea relaţie de feed-back
care face ca sistemul să rămână relativ stabil la modificările produse în ambianţă
(Dicţionarul de filosofie, 1978).

30
 Această paradigmă încorporează în sine teoriile structurale, dependente de sistem, care au în
vedere mai întâi conţinutul structurii: provenite din latinescul struere - cu înţelesul de a clădi,
configura, construi, aranja elementele componente ale unităţii, ale întregului, ale părţilor în
ansamblu - reprezintă modalitatea de organizare internă, ierarhia internă a ansamblului (L.Strauss,
1978) care permite explicarea funcţionării şi a principiilor care determină unitatea, coeziunea internă
a totalităţii.
Aceste două dimensiuni ale paradigmei structural sistemice, creează posibilitatea abordării
familiei în unitatea determinărilor ei, respectiv, conceperea familiei în mod integrativ, sistemic,
unitar sau holist, ca formă a comunităţii sociale, ca instituţie socială, ca tip de comunitate, societate,
ca grup uman, aspect abordat de noi. Dar această viziune structural sistemică, ne permite abordarea
familiei şi în devenirea istorică, ca tipuri de familie care au însoţit societatea umană din primele
existenţe ontogenetice şi sociogenetice, şi până la nivelul societăţii post industriale şi
informaţionale, a familiei fracturate (A. Toffler, 1983), tratat de noi într-un capitol distinct. După
cum această concepţie permite tratarea familiei şi după criteriul volumului demografic, a numărului
componenţilor şi rol-sexului deţinut de aceştia în cadrul familiei, după locul unde este stabilită
reşedinţa familiei, mediul rezidenţial, după gradul de realizare al funcţiilor - organizate,
dezorganizate, funcţionale/disfuncţionale, etc., aspecte detaliate de noi în structurile de referinţă.
În ce priveşte dimensiunea funcţionalistă a paradigmei, ea ţine, este dependentă de prima
dimensiune, structural sistemică, prin ea se explică valoarea integralistă a sistemului, a paradigmei,
pentru că urmăreşte aspectele funcţionale ale părţilor şi relaţiilor, ale structurilor şi legăturile
existente între acestea în întreaga lor complexitate, în cadrul ansamblului. Cel puţin din această
perspectivă, dimensiunea funcţionalistă a paradigmei asigură explicarea sistemului şi structurilor
sale în mod unitar, în cazul nostru, ca un ansamblu de activităţi organizate, coordonate şi realizate în
structurile familiale. Ca entitate comunitar - socială, familia îndeplineşte anumite roluri, diverse
funcţii care o definesc atât ca sistem social cât şi ca structură funcţională a societăţii, alături de alte
structuri umane, componente ale sistemului social (grupurile etnice, grupurile socioprofesionale,
grupurile de prieteni, de petrecere a timpului liber, de vecinătate, etc.).
Reţinem faptul că această paradigmă – structural/sistemică/funcţionalistă – concepe familia
într-o interdependenţă cu alte structuri grupale, cu varietatea structurilor şi sistemelor existente în
orice societate: sistem economic, politic, instructiv-educativ, confesional (religios, ideologic,
cultural, interetnic, etc.) care dau substanţă existenţială, relaţională şi psihosocialaă comunităţii
familiale. Este adevarat că valoarea şi conţinutul acestor interdependenţe existenţiale, inclusiv din
interiorul familiei, sunt optimizate de promovarea relaţiilor de comunicare, respectiv de
intercomunicare, cu structurile din afara familiei, de intracomunicare pe orizontală şi verticală cu
toţi componenţii sistemului familial; de proiectarea şi construirea unor relaţii interpersonale în
familie bazate pe perceperea, înţelegerea şi evaluarea reciprocă, caracaterizate de caldură,
sinceritate, claritate şi demnitate; în masură să gestioneze pozitiv tensiunile şi conflictele ivite, să
satisfacă nivelurile expectaţiilor, cerinţele complementarităţii, şi în final ale dezvoltării şi
prosperităţii familiei.

31
CAPITOLUL II. Existenţe structurale familiale

.A TRANSFORMĂRI STRUCTURALE ÎN FAMILIE. DEMERS ISTORIC

1. ÎNCEPUTURILE FAMILIEI CONSTITUITE. PROMISCUITATEA:

POLIGINANDRIA, POLIGAMIA – POLIANDRIA, POLIGINIA
2. MONOGAMIA – CONCEPŢII SOCIOLOGICE ŞI PSIHOSOCIOLOGICE:
2.1 Familia extinsă
2.2 Familia nucleară

3. EVOLUŢIA RELAŢIILOR DINTRE BĂRBAT ŞI FEMEIE: PUNCTE DE VEDERE

SOCIOLOGICE ŞI PSIHOSOCIOLOGICE

.B MUTAŢII PRODUSE ÎN FAMILIA CONTEMPORANĂ

3. RESTRUCTURĂRI FAMILIALE
1.1 Familia fără copii
1.2 Familia cu un singur părinte
1.3 Familia reconstruită
1.4 Familia temporară / serială
1.5 Familia cu părinţi adolescenţi

5. STRUCTURĂRI NEOFAMILIALE – NEOCĂSĂTORII ŞI NEOFAMILII

2.1 Concubinajul
2.2 Celibatul
2.3 Swingers-ul
2.4 Grupurile comunitare
2.5 Familii cu părinţi homosexuali
2.6 Familia fracturată
2.6.1 Semicăsnicia
2.6.2 Pseudocăsnicia

32
 Cap. II. Existenţe structurale familiale

A. TRANSFORMĂRI STRUCTURALE ÎN FAMILIE. DEMERS ISTORIC

1. ÎNCEPUTURILE FAMILIEI CONSTITUITE. PROMISCUITATEA: POLIGINANDRIA,

POLIGAMIA – POLIANDRIA, POLIGINIA
Primele forme de familii constituite în societate nu pot fi încă stabilite în timp, dar se pot
trage concluzii pe baza unor studii şi cercetări analitice, inductive că în raport cu stadiile iniţiale ale
dezvoltării societăţii – sălbăticia – barbaria – sclavajul (supunerea, servajul) şi libertatea – care
conduc la surprinderea şi primelor forme de convieţuire socială, ca rezultat al acumulărilor,
achiziţiilor succesive dobândite atât în domeniul civilizaţiei, a tehnicii cât şi al organizării sociale,
politice şi religioase (G. F. Klemm, 1843).
Aşa cum susţine sociologul român Traian Herseni (1982), un aport interesant în observarea
familiei în fazele sale iniţiale aduce savantul J. J. Bachofen (1861) care opinează că relaţiile sexuale
şi cele de filiaţie sau rudenie îşi au începutul – în baza unor judecăţi, consideraţii logice, inductive,
analitice şi potrivit cărora totul se dezvoltă de la simplu la complex, de la nediferenţiat la diferenţiat,
de la neorganizat la organizat, de la incoerent la coerent – într-o totală stare lipsită de reglementări,
apropiată, dacă nu chiar identificată cu starea zoologică, animală, numită promiscuitate.
• Promiscuitatea – de la latinescul promiscuus – amestecat, convieţuire fără
discernământ, laolaltă a persoanelor de sex diferit şi practicarea unor relaţii sexuale
neînfrânate,oricine se poate împreuna cu oricine de sex opus, fără respectarea legăturilor
de sânge, fiecare bărbat aparţine oricărei femei, fiecare femeie aparţine oricărui bărbat –
este începutul constituirii şi practicării relaţiilor de sex şi reprezintă o formă primitivă a
relaţiilor sexuale, raporturilor dintre bărbat şi femeie.
Ulterior acestei etape (promiscuitate) ar fi urmat – spune J. J. Bachofen – un sistem familial
şi de rudenie întemeiat pe dreptul maternal şi o descendenţă matrilineară – nefiind cunoscut rolul
bărbatului în viaţa biologică, de procreaţie – conducând la matriarhat; iar acesteia îi urmează
sistemul familial bazat pe dreptul paternal şi al descendenţei patrilineare, deci a patriarhatului.
Fiecărui sistem de organizare îi corespund norme morale, confesionale, mitologice, artistice,
educative etc. specifice proceselor, schimbărilor intervenite şi supravieţuirii indivizilor umani şi
formelor lor de convieţuire.
De o însemnătate deosebită în abordarea familiei şi tipurilor sale în devenirea istorică a
societăţii sunt cercetările gânditorului american L. H. Morgan (1877), care dincolo de valoarea
mijloacelor materiale în dezvoltarea omului, evidenţiază în mod pregnant însemnătatea hotărâtoare,
dominantă pe care o are sistemul relaţiilor interumane, în mod deosebit a primelor relaţii
interpersonale dintre bărbat şi femeie, bazate în principal pe sex şi reproducere, deci a relaţiilor de
familie. Utilizând „metoda cercetării invers a istoriei familiei”, de la cea contemporană la cea
istorică, primitivă, specifică sălbăticiei şi barbariei, la fel ca şi alţi cercetători, ajunge la concluzia
etapizării existenţei structurilor familiale:
• starea primitivă, de promiscuitate în relaţiile dintre sexe greu de stabilit în timp şi
de argumentare prin documente materiale;
• „familia înrudită prin sânge”, „căsătoria pe generaţii” – se identifică cu prima
formă de reglementare a relaţiilor sexuale; se interzic relaţiile între ascendenţi şi

33
 descendenţi; se permit relaţiile în cadrul generaţiei, indiferent cine cu cine realizează
raportul sexual, chiar şi între fraţi – surori;
• familia pe grupe numită punalua, în două variante: a) un grup de surori, de
verişoare devin soţiile comune ale soţilor lor comuni, din care se exclud fraţii acestora (ai
soţiilor); punalua = grupul de bărbaţi care devin intimi, asociaţi în căsătorie; b) un grup
de fraţi buni sau rude (apropiate/îndepărtate); bărbaţii se căsătoresc în comun cu un
număr de femei numite, punalua, fără a fi incluse printre acestea surorile bărbaţilor
Introducerea şi aplicarea severă a normelor sociale de convieţuire în societate, în familie, şi
în primul rând a regulilor care condamnau, interziceau incestul – arată C. L. Strauss (1978) –
reprezintă un act revoluţionar, de împotrivire la practicile animalice , de rezolvare a raporturilor
interumane, de sex, pe baza unor norme rezultate din societate, exterioare structurii natural –
instinctive a omului (animalelor), cristalizate în tradiţie, reprezintă în fapt asiugurarea unei reale
culturi prin care se depăşeşte spiritul de turmă animală şi începe construirea societăţii omeneşti, în
consecinţă a familiei omeneşti.
Trebuie să recunoaştem faptul că literatura psihosociologică este bogată în abordarea
structurilor, tipurilor de familie, utilizându-se în acest sens criterii diverse. Bogăţia cercetărilor ne
obligă să redăm în sinteză unele preocupări. Astfel, G. P. Murdock (1969) sesizează pentru
societăţile „etnografice” sau „întârziate” următoarea organizare familială:

1) După criteriul numărului componenţilor, a volumului demografic există:

a) Familii extinse, în care se disting familiile:
1. de proporţii mari, agregate de familii mici care
locuiesc împreună;
2. de proporţii reduse, compuse din cuplu şi
descendenţii unui singur părinte din cel puţin două generaţii şi care se desfac
după moartea părintelui comun;
3. de proporţii minime formate din două familii
înrudite şi copiii lor;

b) Familii nucleare – formate din cuplu şi copiii lor, respectiv familiile:

1. monogamice, dintre un bărbat şi o soţie, independente;
2. independente, dar cu poliginie ocazională şi limitată;

c) Familii poliandrice independente – alcătuite din mamă şi copii ei şi mai mulţi

bărbaţi, dar fiecare soţ să fie tatăl a cel puţin un copil;

d) Familii poliginice - căsătoria unui bărbat cu una sau mai multe soţii, luând forma
familiei:
1. independente, unde poliginia este generalizată (fără
să ocupe încăperi separate), fără caracter sororal;
2. independente, fiecare soţie cu locuinţa ei;
3. poliginice, preferenţial sororală, soţiile – surori
locuiesc împreună, sub acelaşi adăpost;
4. poliginice, de tip sororal, locuinţă separată pentru
fiecare soţie.

2) După criteriul rezidenţial, există familii cu reşedinţa:

34
 • avunculocală – cu rezidenţa soţului apropiată de unchi sau rude, de sex
masculin;
• ambilocală – rezidenţa apropiată de rudele fie ale soţului, fie ale soţiei, cu o
frecvenţă mai mare a unei rude;
• uxorilocală – după soţie (la alegere), apropiat de rudele soţiei;
• patrilocală – după rezidenţa tatălui, cu variantele: virilocală (după soţ) sau
avunculocală (la alegere)
• matrilocală – rezidentă după mamă, deci matrilineară
• neolocală – rezidenţă aparte de rudele soţului şi soţiei, independenţă faţă de
familiile de origine;
• independentă – separată – rezidenţa nu este comună a celor din cuplu (numită
şi rezidenţă duolocală, natolocală); partenerii nu locuiesc împreună;
• virilocală – apropiat de patrilocal, rezidenţă după soţ, când acesta nu este
integrat în grupuri patrilocale, patrilineare.
3) După criteriul comunităţii (grupului) din care este ales partenerul; se disting
familiile:
• Endogamice – realizarea familiei în cadrul grupului local, apartenent;
• Exogamice – căsătoria se poate realiza cu partener ales din afara grupului
local;
• Agamice – căsătoria nu este reglementată rigid, fără clanuri localizate, sau cu
vreo tendinţă expresă spre exogamie locală sau endogamie locală;
Aşadar, promiscuitatea reprezintă forma primitivă a relaţiilor dintre sexe, a relaţiilor
neînfrânate, nediscriminatorii: „oricine poate avea relaţii cu oricine”, şi ia forma:
• Căsătoriei în grup – semnalată şi de G. P. Murdock, L. M. Morgan ş.a. sau
poliginandriei, fără să se confirme, fără să se ştie încă dacă aceasta este un construct
teoretic sau o formă familială instituită; se presupune – arată L. H. Morgan că relaţiile
sexuale în grup se practicau mai cu seamă între rude, „căsătoria pe generaţii”, cu efecte
sentimental – afective între parteneri. Nici promiscuitatea şi nici poliginandria nu pun în
evidenţă existenţa familiei în sensul înţeles de noi, dar ultima – arată Fr. Engels (1884)
relaţiile sexuale dintre bărbat şi femeie în condiţii de grup, între grupuri de bărbaţi şi
femei, se realizează mai mult sau mai puţin reglementate. Unele forme ale căsătoriei în
grup se mai menţin încă.
• Poligamia este o formă de familie realizată prin căsătoria între un partener de un sex
şi mai mulţi parteneri de alt sex, de altfel generalizată, practicată la unele popoare. Aşa
cum deducem din caracterizare în raport cu rol sexul jucat în alegerea partenerilor şi în
familie poligamia există în două forme: poliandria şi poliginia:

 Poliandria – aşa cum rezultă din literatura de specialitate – I. Mihăilescu

(1998), Kepart, W. A. Jeldicka (1988) se defineşte ca fiind o formă a familiei
realizată prin căsătoria a doi sau mai mulţi bărbaţi ( fraţi, asociaţi) cu o singură
soţie, în condiţiile ca fiecare soţ să fie tatăl al cel puţin unuia dintre copiii soţiei.
Aceasta îi considera pe toţi fraţii ca soţi, fără ca vreunul să aibă drepturi privilegiate,
să revendice drepturi exclusive asupra sa; copiii recunosc pe toţi soţii mamei lor ca
fiindu-le taţi şi moştenesc împreună proprietatea comună a acestora, a familiei. În caz
de divizare a familiei copiii se împart între toţi, între fraţii – taţi , fie prin tragere la

35
 sorţi fie după rangul naşterii sau decizia mamei. Asemenea tipuri de societate, de
comuniuni se întâlnesc în India, Nepal, Sri Lanka (Ceylon), Polinezia, etc, cu efecte
diverse asupra dezvoltării relaţiilor în familie şi descendenţilor.
 Poliginia – spre deosebire de poliandrie este tipul de familie care promovează
căsătoria unui bărbat cu două sau mai multe soţii. Este forma de convieţuire tentantă,
atractivă, dar negeneralizată, ci acceptată doar în anumite societăţi, de regulă
necreştine; se practică în unele state africane – Senegal, Zair, Benin, Togo, Gabon –
şi latino-americane – Ecuador, Peru, etc. – fiind considerată ca un evident prestigiu şi
profit doar pentru bărbaţii bogaţi care îşi permit căsătorii multiple foarte costisitoare
prin preţul ridicat al fiecărei logodnice. Aceasta şi face ca în societăţile în care
poliginia este practicată familiile lipsite de posibilităţi material – financiare să fie
monogame (I. Mihăilescu, 1998). Poliginia restrânge căsătoria bărbatului la surorile
primei soţii şi obligă bărbatul să se căsătorească cu văduva fratelui decedat.

2. MONOGAMIA – CONCEPŢII SOCIOLOGICE ŞI PSIHOSOCIOLOGICE

Monogamia – este forma actualizată, cu frecvenţa cea mai mare în toate societăţile şi
presupune căsătoria între un singur soţ, bărbat, şi o singură soţie, femeie, reglementată atât juridic
cât şi confesional. Practicată pe toate meridianele, monogamia promovează principii invariante
numai că asemănările sunt formale pentru că pe treptele societăţii avem de-a face cu structuri,
conţinuturi, funcţii şi semnificaţii culturale specifice, diferite (J. Stoetzel, 1975). Societăţilor în
evoluţia lor le-au corespuns tipuri, forme de familii sau sisteme familiale în care erau reglementate
relaţiile dintre partenerii maritali, dintre aceştia şi descendenţi, sau alţi componenţi – bunici, unchi,
etc. În raport cu numărul componenţilor, al volumului demografic, familiile se disting în a) familii
extinse şi b) familii restrânse (nucleare).

2.1 Familia extinsă

După cum arată I. Mitrofan şi C. Ciupercă, acest tip de familie cuprinde relaţii relative şi
nonrelative printre subiecţii care locuiesc în acelaşi spaţiu şi reprezintă două – trei generaţii, ba chiar
frăţii – părinţi, fii, bunici şi străbunici . În sens general ea îşi subordonează familia nucleară,
cuprinde minimum două familii nucleare, iar relaţiile dintre componenţi sunt reglementate de
norme, reguli şi valori acumulate şi transmise în timp în forma tradiţiilor şi obiceiurilor sau
cerinţelor grupului, de cutumă. Familia extinsă în sistemul relaţiilor cu alte forme familiale crează la
componenţi sentimentul aparteneţei, securităţii şi autorităţii raportate la puterea de clan, de grup
recunoscut. Prin natura conţinutului ei, a existenţei unui număr sporit de componenţi acest tip de
comunitate familială se caracterizează prin stări de tensiune implicite intra şi intergeneraţii, nu
acceptă destrămarea nucleelor familiale şi tendinţele de restructurare, militând pentru păstrarea
unităţii şi stabilităţii pentru onorarea obiectivelor şi funcţiilor generale ale familiei, dezvoltarea sa
numerică.
Familia extinsă rămâne prin construcţia sa, prin locul pe care-l ocupă în societate, aşa cum
susţine şi L. Bourgess (1926), „o structură de tip autocratic, formată din mai multe generaţii care
convieţuiesc împreună, cu norme, reguli şi valori autoritare, cu diviziune şi stratificări ierarhice a
rolurilor inatacabile, în care alegerea partenerilor se face de către părinţi pe baza statusului economic
şi social. Asemenea structuri familiale îşi subordonează obligaţiile şi tradiţiile aşteptărilor
fundamentale – obţinerea descendenţilor – care rămâne aşteptarea majoră, familia acţionînd dincolo
de individ, ca o instituţie fundamentată pe solidaritate organică mutuală; ea îşi asumă existenţa

36
 trecută aşa cum a fost şi-o construieşte pe cea prezentă, după cum şi-o proiectează pe cea viitoare,
devenind mediul de socializare a urmaşilor, cu riscurile de rigoare (L. Roussel, 1989);

2.2 Familia nucleară – modernă/restrânsă

Este tipul de familie specific societăţilor industriale moderne (Tr. Herseni, 1982), constituit
dintr-un număr restrâns al componenţilor, dintre soţ, soţie şi copiii cuplului marital, proprii sau
adoptaţi. Se defineşte ca o structură democratică, fundamentată pe egalitate, consens şi decizie,
complementaritatea rolurilor şi participarea tutror componenţilor la activităţile familiale.
Constituirea acestei familii are la bază alegerea reciprocă a partenerului, afecţiunea, înţelegerea şi
toleranţa acestora, urmărind asigurarea fericirii ca finalitate a existenţei.
Dimensiunea sa fundamentală fiind sentimentul de iubire, de afecţiune, care uneori nu este
bine conturat, se declanşează „la prima vedere”, familia nucleară poate fi supusă mai uşor disoluţiei,
pentru că dispare tocmai raţiunea existenţei relaţiei de cuplu, şi aceasta de regulă în primii ani de la
constituire. Ca sistem construit de parteneri acest tip de comunitate familială îşi determină determină
riguros funcţiile, iar latura psihologică a acestuia îi asigură un suport afectiv-emoţional de plăcere,
de satisfacere a nevoilor şi trebuinţelor partenerilor, de securitate, de protecţie şi comunicare, de
autoritate şi creştere a personalităţii, de apartenenţă la grup ca şi a capacităţii de a se adapta
permanent - „aici şi acum”- la noile situaţii date de evoluţia propriului sistem dar şi ale societăţii
globale.
• Fiind un fenomen atât de complex, cu o dinamică proprie determinată de factori
externi şi interni, opiniile cu privire la structurile familiale nu s-au lăsat aşteptate.
Astfel, prof. P. Petroman (1999) ajunge la următoarea tipologizare a familiilor:
• După însemnătatea şi rolul manifestat de parteneri:
 Familia matriarhală – specifică societăţii străvechi când rolul primordial în
organizarea, conducerea, dezvoltarea şi asigurarea prosperităţii familiei revin soţiei;
 Familia patriarhală – întâlnită în societăţile gentilice: bărbatul devine
autoritatea în societate, deci şi patriarhul, şeful familiei;
• După numărul soţilor/soţiilor:
 Familie poligamică – soţul este îndreptăţit să aibă două – trei soţii;
 Familie poliandrică – soţia poate avea doi – trei soţi;
 Familie monogamică – realizată pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii şi
este formată de cuplul soţ/soţie; bărbat/femeie.
• După numărul componenţilor, după mărimea familiei:
 Familia largă – extinsă/patriarhală – formată din mai multe generaţii care
acţionează sub autoritatea patriarhului, a şefului familiei: se trăieşte în acelaşi cadru
existenţial (gospodărie); asigură transmiterea obiceiurilor, tradiţiilor, modelelor culturale;
alegerea partenerului revine patriarhului, care devine autoritatea supremă; decesul şefului
familiei dă dreptul fiului celui mai mare să-şi asume conducerea familiei;
 Familia restrânsă – nucleară – conjugală, naturală – formată din soţ – soţie şi
sopiii lor. Este construită ca o structură democratică; egalitate între parteneri;
independenţă faţă de familia de origine; autoconducerea, autodezvoltarea prin
participarea ambilor parteneri; are la temelia sa iubirea şi dăruirea reciprocă, comunicare
sinceră, acţiune şi consens în decizie.
• După conţinutul relaţiilor intrafamiliale:

37
  Familia normală – obişnuită: constituită legal, formată din parteneri şi
descendenţii lor; se menţine şi se dezvoltă, se consolidează în condiţii normale de
fertilitate, fidelitate şi toleranţă;
 Familia nenormală – dezorganizată; este un accident; se întemeiază pe principii
irealiste, egoiste, exacerbate, cultminând cu existenţe familiale incomplete –
monoparentale – dezmembrate, frigide, în situaţii accentuate de tensiuni, conflicte şi
crize, etc.
 Familia bolnavă – când unul din componenţii familiei – soţ – soţie sau copil –
sunt afectaţi incurabil (boli incurabile, retardaţi, etc.);
Rămâne, însă, o problemă deschisă modul de determinare al normalului şi nenormalului ca şi
a conţinutului acestora.

3. EVOLUŢIA RELAŢIILOR DINTRE BĂRBAT ŞI FEMEIE: PUNCTE DE VEDERE

SOCIOLOGICE ŞI PSIHOSOCIOLOGICE
Schimbările produse în familie odată cu evoluţia ei istorică comportă şi o abordare din
perspectivă sociologică, având în vedere concepţiile atât ale şcolii sociologice germane, cât şi ale
şcolii sociologice franceze, reţinând doar opiniile lui Fr.Tonnies, E.Durkheim, A.Comte şi F. Le
Play, sinteză întâlnită atât la I.Mitrofan şi C.Ciupercă dar şi la I.Mihăilescu (1998) şi I. Bădescu
(1996).
a) Fr.Tönnies, – gânditor german (1855-1936) – elaborează conceptele comunitate –
Gemeinschaft – şi societate – Gesellschaft – pe care le priveşte ca reprezentând o polaritate
antitetică a aceluiaşi sistem existenţial. Concepţia lui Tönnies, elaborată în 1887 priveşte societatea
umană ca un tot, cu o dinamică proprie dată iniţial de existenţa Comunităţii, organism viu, bine
integrat, întemeiat pe datini şi trăire comune; caracterizată prin conştiinţa colectivă şi solidaritate
organică, şi devenirii sale către Societate, structură proprie a existenţei umane realizată ca agregat
complex şi artificial, întemeiat pe convenţie, opinie şi legislaţie, pe solidaritate mecanică. Cele
două tipuri de existenţă – comunitatea şi societatea – sunt două tipuri antitetice ale existenţei
umane, două forme existente ale aceluiaşi sistem sociouman şi fiecare se caracterizează prin trăsături
proprii:
 Comunitatea
 Omul este conceput ca om comunitar, bazat pe: conştiinţa religioasă, pe
tradiţii, obiceiuri, mentalităţi;pe valorizarea familiei – mitul familiei – pe legături de
sânge, rudenie;pe relaţii de vecinătate (spaţiale) şi spirituale, de prietenie etc.
 Conduitele, acţiunile individului uman sunt fundamentate pe voinţa
organică, care se manifestă prin plăcere, obişnuinţă şi memorie (solidaritate
organică, conştiinţă colectivă);
 Actele comportamentale sunt impuse de familie/comunitate şi sancţionate de
către acestea.
 Familia este fundamentul comunităţii
 Oamenii sunt uniţi organic în baza solidarităţii organice în ciuda eforturilor
de separare a lor.
 Societatea. Omul devine societal care spre deosebire de cel comunitar se
caracterizează prin:
 conformism, convenţionalism şi modelarea sa de către voinţa socială, de politică;
 structurile personalităţii, idealurile, conduitele au la bază voinţa reflectată,
oamenii ca produs al gândirii omului, dată acestuia prin determinări raţionale;

38
  omul reprimă tot ce nu intră în această sferă – actele nedeterminate mental,
care nu sunt de natură raţională, pentru că sunt uniţi prin voinţă mecanică;
 oamenii care trăiesc în acest tip de existenţă umană – societatea – sunt uniţi prin
solidaritate mecanică.
Trecerea de la comunitate la societate, de la omul comunitar la omul societal, ca proces
necesar, civilizator se caracterizează prin unele efecte: libertatea şi capacitatea individului uman de
a-şi construi familia, de alegere a partenerului în lipsa constrângerii, a influenţelor tradiţionale şi a
obiceiurilor patriarhale; creşterea ponderii activităţii intelectuale în detrimentul celei emoţionale:
urmărirea calculului activităţilor, a profitului relaţiilor, de promovare a intereselor proprii; indivizii
umani în ciuda eforturilor de socializare „rămân separaţi” iar legăturile organice trec pe un nivel
minim în plan existenţial. Societatea este dominată de raţionalitate, eficienţă, şi consumuri mici,
fiind interesată să renunţe la unitatea organică şi să consolideze individualitatea, „separarea”
individului uman. Procesul trecerii de la Comunitate la Societate este un model universal, specific
omului universal, este un fenomen societal general
Concluzia gânditorului german Fr. Tönnies este accea că „în comunitate oamenii rămân
uniţi organic în ciuda eforturilor de separare, iar în societate oamenii sunt separaţi în ciuda oricărei
legături organice”.
b) Emile Durkheim – gânditor francez (1858 – 1917) – susţine că Societatea nu reprezintă
punctul terminus în evoluţia modernă a umanităţii. În lucrarea „De la division du travail social”
(1893), sociologul francez pune bazele teoriei despre solidaritate, concepută în două forme –
solidaritatea mecanică şi solidaritatea organică – care dau esenţă societăţii constituite. Primul tip
de solidaritate – mecanică – se fundamentează pe dreptul represiv, iar al doilea – organică – pe
dreptul restitutiv. Pe treptele inferioare ale societăţii, respectiv pe stadiul comunităţii – cu grad
mare de omogenitate, de absorbţie a conştiinţelor individuale de către conştiinţa colectivă – avem
de-a face cu solidaritatea mecanică. Mai târziu, pe baza diviziunii sociale a muncii, a
diferenţierilor individuale dintre componenţii societăţii, între cunoştinţele lor se manifestă
solidaritatea organică.
Astfel, polaritatea concepută de Tönnies – comunitate-societate – devine pentru gânditorul
francez triadă :
 Comunitatea de tip tradiţional bazată pe Solidaritatea mecanică şi pe
dreptul represiv, promovează personalitatea şi conştiinţa colectivă în detrimentul
individului uman, a personalităţii şi conştiinţei sale. Solidaritatea mecanică a lui
Durkheim nu este altceva decât comunitatea lui Fr. Tonnies, deci solidaritatea organică;
 Societatea este de esenţă contractualist în măsură să ia în consideraţie
diferenţele individuale şi posibilităţile de unire a indivizilor în baza criteriului şi
semnelor socialului. Este doar stadiul de tranziţie spre o formă de organizare superioară
celei comunitare;
 Comunitatea de tip corporatist bazată pe Solidaritatea organică şi pe
dreptul restitutiv; se caracterizează prin diviziunea socială a muncii, deci a prevalenţei
individului uman, a capacităţii sale socioprofesionale, pe promovarea valorilor în
detrimentul aleatoriului.
Această paradigmă a lui E. Durkheim – Comunitatea de tip tradiţional – Societate –
Comunitate de tip corporatist - în viziunea lui Ilie Bădescu (1992) capătă următoarea formă grafică:

Comunitate Comunitate
Solidaritate Societatea Solidaritate
mecanică organică

39
 stadiu de tranzienţă
Sursa: I.Bădescu (1992); I. Mitrofan, C. Ciupercă (1998)

Sesizăm că teoria, concepţia lui Durkheim cu privire la solidaritate (elaborată în 1893), este
inversul concepţiei lui Tönnies (elaborată în 1887); ceea ce este solidaritate organică pentru
Tönnies (la Comunitate) este solidaritate mecanică pentru Durkheim. Dar dincolo de aceste
aspecte, reţinem faptul că şi Tönnies şi Durkheim pleacă de la individul uman şi valorile tradiţionale
(familie, credinţă) şi ajung tot la individul uman ca personalitate, independent şi autonom.
Familia şi devenirea sa – susţine E.Durkheim – este dependentă de modernitate când
intervine jurisdicţia specifică, care de aceatsă dată sporeşte atenţia, grija faţă de modul de constituire
a mariajului, accentul fiind pus pe libera opţiune, pe iubire şi fidelitate, devenite reciproce şi
generalizate. Este adevărat că pentru E. Durkheim solidaritatea maritală stă în diviziunea muncii
„sexuale”, ca delimitări ale activităţilor bărbaţilor de activităţile femeilor: rolul, activitatea fiecărui
sex este unică şi de neînlocuit şi dă atracţie între sexe, armonie şi comuniune (heterosexualitate);
femeile nu sunt în raport de competiţie cu bărbaţii, ci de complementaritate; sexele existând
împreună, în echilibru numai păstrându-şi specificul psihologic (I.Mitrofan, 1996).
Aşadar ne întâlnim cu două concepţii care se completează:
a) a gânditorului francez E.Durkheim în forma triadei Comunitate – Societate –
Comunitate corporatistă – considerată ca fiind plină de utopii, controverse şi cu un
demers filosofant;
b) a gânditorului german Fr.Tönnies, de această dată ca polariate: Comunitate –
Societate – apreciată în literatură ca fiind o concepţie realistă, în măsură să surprindă
opoziţia dintre cei doi poli, cu note accentuat critice asupra societăţii.
c) Frederic Le Play (1806-1882), gânditor francez, fondator al Sociologiei şi
mentorul Sociologiei empirice, trebuie invocat alături de E. Durkheim şi Fr. Tönnies –
spun I. Mitrofan şi C. Ciupercă (1998) pentru faptul că „suprapunând harta drumurilor
peste harta tipurilor familiale a ajuns la un continuum, la a cărui poli se află familia
patriarhală şi familia instabilă. Din perspectivă Tönnies-iană, familia patriarhală se
suprapune cu comunitatea, iar cea instabilă cu „Societatea”.
În baza acestei viziuni, gânditorul francez Frederic Le Play structurează următoarele tipuri
de familii, redate de I. Bădescu (1992):
 Familia patriarhală se caracterizează prin:
 stă sub autoritatea celui mai în vârstă, a patriarhului („pater familias”);
 individul uman este absorbit complet de comunitate;
 cuprinde soţ – soţie – descendenţii necăsătoriţi indiferent de sex – descendenţii
căsătoriţi de sex masculin cu soţiile şi copiii lor;
 respect ul este elementul strategic fundamental al ordinii în familie.
 dependenţa completă a copiilor de familie;
 instrucţia este un atribut familial şi nu personal;
 este specifică populaţiilor care practicau culesul produselor şi păstoritul;
 deosebiri mari întâlnim la populaţia romană , unde rudenia era agnatică – toţi
care descind dintr-un autor comun pe linie masculină faţă de populaţia germanică,
unde rudenia era cognatică – intră toţi descendenţii pe linie feminină.

40
 Familia tulpină se defineşte prin:
 este o formă diminuată a familiei patriarhale – „souche”;
 este specifică populaţiei cu ocupaţii de pescari şi pădurari;
 bărbatul este administrator al propriei comune;
 încurajează autonomia şi dezvoltarea familială care oferă suport material şi moral
roirii familiei tinere;
 păstrază o relativă interdependenţă cu familia – provine din aceeaşi matcă – matrice
existenţială;
 uneşte ce este bun, specific, autentic la familia patriarhală – autoritatea - cu
individualismul familiei instabile – autonomia dezvoltării.
 Familia particularistă se distinge prin trăsăturile:
 este specifică societăţii moderne, în care se promovează individul uman şi
valorile lui de personalitate în raport cu viaţa comunităţii;
 viaţa publică îşi diminuează însemnătatea şi pe prim plan este valorizată viaţa
privată;
 dezvoltă la componenţi independenţa, capacitatea de iniţiativă, de organizare şi
afirmare;
 este stadiul de tranzienţă la neofamilii, la familia instabilă.
 Familia instabilă se detaşează de celelalte tipuri prin:
 descendenţii sunt crescuţi, educaţi fără să ştie şi să respecte tradiţiile familiei şi
autoritatea patriarhală;
 progeniturile, descendenţii rămân la discreţia societăţii, a puterii ca urmare a
lipsei educaţiei şi instrucţiei din familie;
 nu sunt cunoscute şi deci nici respectate sau aplicate normele şi valorile specifice
familiilor tradiţionale, autoritare, a familiei nucleare; este absent efortul de
transmitere a modelelelor culturale tradiţionale;
 recunoaşterea valorilor, subordonarea ierarhică şi iniţiativa individului sunt
absente;
În concluzie concepţia lui Fr.Le Play se apropie vizibil de punctul de vedere al lui Tonnies –
existenţa polarităţii comunitate – societate, familia surprinde trecerea de la un stadiu la altul, de la
comunitate la societate.
d) Pentru a dobândi o viziune sociologică cât mai completă asupra familiei se impune să
poposim şi asupra concepţiei gânditorului francez Auguste Comte (1798 – 1857), filosof pozitivist,
fondator al Sociologiei, alături de alţi mari gânditori ai vremii, care concepe societatea în două
structuri – statica socială – ca o anatomie socială – şi dinamica socială – ca devenire şi progres
social, ca evoluţie socială. Evoluţia se produce, în concepţia lui A.Comte stadial, de la stadiul
teologic – când totul se explică prin mit şi magie – la cel metafizic – stare intermediară, critică şi
distructivă – apoi la stadiul pozitiv – ştiinţific, lumea fiind explicată prin existenţa şi activarea
legilor obiective.
Prin concepţia sa despre societate – statica şi dinamica socială – ca şi prin elaborarea
„Legii celor trei stadii”, trei stări – teologic, metafizic şi pozitiv – gânditorul francez distinge
existenţa polarităţii: Comunitate – Societate – privite ca existente, ca sistem de relaţii umane.
Prima structură – Existenţa Comunitară, dată prin statica socială, pune în evidenţă interdependenţa
factorilor materiali-intelectuali şi morali, cărora în planul naturii umane le corespund dimensiunile:

41
Activitate – Inteligenţă – Sentiment – cu precizarea că Forţele Intelectuale, ale inteligenţei, sunt
subordonate celorlate dimensiuni din existenţă. A doua structură – Existenţa Societală – prin forţa şi
puterea dimensiunii intelectuale impune logică, normativitale, organizare, conformitate în concepţie
şi acţiune etc. Totodată A. Comte susţine că forţa spirituală în societate este dată atât de inteligenţă –
întruchipată de bărbat – şi sentimentalitate – reprezentată de femei. Primul – barbatul – exprimă
autoritatea, puterea, forţa, iar cea de-a doua – femeia – reflectă afectivitatea, căldura, amabilitatea,
toleranţa – subordonată în fapt primei dimensiuni, respectiv bărbatului. În acest fel gânditorul
francez conchide: bărbatul deţine rolul central în cuplul de familie prin raţionalitate, inteligenţă şi
calcul iar poziţia lui prioritară este dată de impunerea – în baza trăsăturilor sale – forţei, autorităţii şi
voinţei sale în faţa soţiei care întruchipează toleranţa, afectivitatea, înţelegerea, sentimentalismul în
cuplul familial. Aşadar bărbatul domină prin intelect în societate, iar femeia prin afectivitate în
familie. Apoi, în viziunea gânditorului francez, omul comunitar, aşa cum este definit, ca exponent
al conştiinţei colective, a voinţei organice, este cel mai bine reflectat prin femeie, în timp ce omul
societal prin bărbat, dimensionat prin inteligenţă, raţionalitate, risc în decizii, voinţă şi putere.
Pornind de la aceste consideraţii se poate trage concluzia (I. Mitrofan 1998) că familia – ca
formă de existenţă – exprimă în cel mai înalt grad unitatea caracteristicilor comunităţii cu ale
societăţii, iar interdependenţa acestor dimensiuni asigură integritatea, armonia, devenirea
permanentă a familiei. Dezvoltarea modernă a familiei, caracterizată înainte de toate de emanciparea
femeii, exprimă efortul de socializare a acesteia, respectiv trecerea sa spre societal, proces care
produce efecte de un alt continut în cuplul familial: accentuarea raţionalităţii în detrimentul
afectivităţii, a profitului pe seama sensibilităţii, o dinamică specifică societăţii postindustriale (A.
Toffler, 1983). Or, asemenea procese modifică fundamental relaţiile de cuplu, imprimându-le un
caracter alert, de instabilitate, neclaritate şi echivoc sau ambiguitate relaţiilor dintre parteneri,
relaţiilor de rol sex, cu urmări în destabilizarea familiei comunitarea şi promovarea celei societale.
Analiza acestor mutaţii în relaţiile de cuplu demonstrează că trecerea de la familia comunitară la
familia societală se realizează prin noile acumulări făcute în statusul şi rolul femeii moderne,
devenind segmentul familial care reflectă cel mai corect trăsăturile tranziţiei de la comunitate la
societate.
Privind opiniile celor patru gânditori – doar oprindu-ne la ei – observăm că toţi acceptă
existenţa unei relaţii interdependente obiective între societate şi familie, ultima – familia – fiind
efectul celei dintâi – societatea –; acceptă că Existenţa Socială, umană, ontogenetic şi sociogenetic,
deci istoric discutând, îşi are devenirea sa de la simplu la complex, de la Comunitate – faza iniţială
a existenţei umane – către Societate – forma complexă a acesteia, cu particularităţile tranziţiei puse
în evidenţă de către unii gânditori; acceptă devenirea formelor de organizare a existenţei în cadrul
polarităţii Comunitate – Societate – structură pe care se dezvoltă alte concepţii, alte puncte de
vedere prin care se încearcă explicarea dezvoltării umanităţii.
Redăm mai jos schematic aceste opinii:

42
 Gânditorul Structurile existenţiale concepute şi interdependenţa lor

• Fr.Tönnies Comunitate Societate

Relaţii organice Relaţii economice
Familiecomunitară Familie societală
F. comunitară F. societal
B. comunitar B. societal

• E. Durkheim Comunitate Societate Comunitate/corporatistă

Rel.solid.mecanică Rel.de tranzienţă Rel.solid. organice
Familiecomunitară Rel. de tip contractual Rel.de tip corporatist
patriarhală Fam. de trecere (bazate pe jurisdicţie)
autoritară Fam. modernă industrială

• Fr. LePlay Comunitate Societate

• Fam. comunitară • Fam. societală
 patriarhală fam. particularistă
 tulpină – asigură trcerea  fam. instabilă
la fam. fam. societală

Dinamica socială
• A. Comte Statica socială
Stadiul pozitiv (ştiinţific)
Stadiul teologic (magic) Societatea (Dinamica)
Comunitate (statică) Puterea intelect. predomină
Puterea socială predomină Forţa, puterea în familie este
Sentimentalitatea în familie dată de bărbat (predomină)
este dată de femeie (predomină) Bărbatul este superior femeii
Femeia nu poate concura bărbatul prin forţă, activitate, reflexie

43
 • Concepţia (modelul) marxistă
 Bazat pe dezvoltarea forţelor de producţie, pe diviziunea socială a muncii şi stadiul
de dezvoltare al societăţii – structurat pe orânduiri sociale, sau formaţiuni social –
economice.
 Societatea umană parcurge orânduirile:

o Orânduirea comunei primitive

Fazele:
 Sălbăticiei:
• bărbatul şi femeia participă la procurarea hranei;
• slabă diviziune;
• bărbatul şi femeia duc o viaţă de tip comunitar, de colectivitate;

 Barbaria
• diviziunea muncii se dobândeşte pe baza descoperirii forţelor de producţie:
arcul, săgeata, oala, ţesăturile etc.;
• Familia parcurge:
 matriarhat;
 patriarhat;
• producţia are caracter familial;
• apariţia sclavajului şi a exploatării omului de către om (de la trib la trib);
• apar primele delimitări familiale;
o Orânduirea sclavagistă:
• Clase: Stăpânii de sclavi – sclavi;
• Lupta de clasă dată de exploatatori – stăpânii de sclavi – exploataţi – sclavii;
• Familia:
 Stăpânilor de sclvi – patriarhală;
 Sclavilor – exploatată;
• Bărbatul – rol / status social;
• Femeia – rol / status familial – comunitar;
o Orânduirea feudală:
• Proprietatea feudală totală asupra mijloacelor de producţie, şi parţială
(netotală) asupra lucrătorilor (iobagilor);
• apariţia breslelor, dezvoltarea oraşelor, decăderea satelor/ţăranilor;
• apare asistenţa caritativă;
• Familia:
 feudalilor – patriarhală, seniorală;
 iobagilor – exploataţilor;
• Bărbatul – rol / status social conturat;
• Femeia – rol / status comunitar / familial;
o Orânduirea capitalistă:
• Proprietatea capitalistului asupra mijloacelor de producţie, de
existenţă;

44
 • Adâncirea şi perfecţionarea diviziunii sociale a muncii;
• Emanciparea femeii;
• Adâncirea luptei de clasă între:
 Proprietari capitalişti;
 Proletari;
• Familia modernă:
 Diminuarea familiei patriarhale;
 Afirmarea familiei nucleare specifică societăţii industriale;
 Menţinerea familiei patriarhale pentru clasa burgheziei, a
clanului;
 Axa Îmbogăţire – Sărăcire:
- îmbogăţirii claselor burgheze pe baza dezvoltării industriei şi exploatării
neproprietarilor, a proletarilor;
- pauperizării celei mai mari părţi a populaţiei neproprietare;
- Familia îşi schimbă statusul:
 Femeia – devine cu rol / status social, nevoia de a munci – femeie
Societală;
 Bărbatul: îşi menţine rol / statusul social, şi-l îmbogăţeşte – bărbat
Societal;
Modelul marxist este fundamentat pe dezvoltarea forţelor de producţie, cu sistemul
contradicţiilor specifice, al dezvoltării şi perfecţionării diviziunii sociale a muncii, care schimbă
rol/statusul componenţilor familiei, îndeosebi a femeiei. El este completat de noile acumulări, de
revoluţiile produse în plan politic, social, tehnic şi ideologic, reflectate pe larg de literatura de
specialitate (H. Marcuse 1977, E. Fromm 1953, A. Toffler 1973, 1983, M. Niel 1974, R. Radovan
1970 etc.)
Aşadar, evoluţia istorică, devenirea societăţii umane nu a stabilit o relaţie echilibrată de
egalitate între sexe: iniţial s-a acordat un loc privilegiat femeii, apoi acest loc a fost ocupat şi
continuă să aparţină bărbatului; deşi lipsită de forţă fizică, femeia ocupa un loc predominant,
superior pentru că era unica care putea da naştere vieţii, dimensiune care nu putea aparţine şi
bărbatului, care însă este superior femeii prin forţa fizică. Acest raport se modifică odată cu intrarea
în joc şi cu descoperirea rolului bărbatului în procreaţie, când el devine conştient de aportul său în
procesele demografice, îndeosebi în fecundaţie, dar şi în stăpânirea mijloacelor materiale, a
pământului, afirmându-se ca o forţă absolută, o superioritate absolută. Perceperea reciprocă, a
bărbatului de către femeie şi a acesteia de către bărbat se face pe baza unor constructe mentale, a
unor convenienţe, care ulterior devin modele culturale, create, acceptate şi promovate în societate.
Cert este faptul că lumea umană este structurată după acest criteriu demografic, natural numit sex, în
bărbaţi şi femei, care din perspectiva naturii umane au şi elemente invariante, comune, după cum şi
determinări proprii, deosebiri, care nu credem că inferiorizează un sex în raport cu alt sex. Biologia
şi genetica umană au adus în actualitate, pe baza unor cercetări aprofundate, asemenea aspecte.
S-au generalizat unele concepţii, aşa cum rezultă şi din opiniile unor filosofi şi literaţi,
psihologi şi sociologi prezentate şi de noi, de accentuare a deosebirilor dintre sexe, în detrimentul
celor de egalitate dintre sexe. Continuă să se menţină unele teorii din gândirea antică, sau chiar să se
amplifice. „Tatăl – spunea Aristotel – aduce prin sămânţa sa IDEEA, principiul eficient; mama prin
sângele menstrual aduce doar MATERIA. Femeia lipsită de sămânţă nu este decât un mascul
imperfect; masculul prin natura lui e superior „femeii”, el e divin”. Fiind cel care posedă sămânţa
bărbatul devine şi divin; fiind divin întruchipează puterea absolută asupra sexului feminin. Masculul

45
este, prin natura sa, destinat să comande femeia, susţine Aristotel. Nici Platon nu se îndepărtează de
opiniile stagiritului, chiar dacă susţine identitatea naturii umane.”Femeia şi bărbatul au o natură
identică, potrivită pentru apărarea Cetăţii. Între ei este numai o diferenţă de forţă”. Identitatea naturii
umane la Platon este pusă în raport cu rolul bărbatului şi a femeii faţă de Cetate: soldatul – bărbat,
soldatul – femeie se află în egalitate, ambii sunt războinici. Aspectul este amplificat în epocile care
au urmat şi cu precădere în perioada modernă şi contemporană. Astfel, S. Freud susţine că fata este
„un complex de castrare”, iar pentru a suplini, pentru a depăşi această imperfecţiune are nevoie de
un falus; este deci, un mascul ratat, imperfect”; Erasmus: „ (...) femeia este femeie, adică proastă,
orice mască ar lua”; Schopenhauer: „Femeia este un animal cu părul lung şi mintea scurtă”;
Clement din Alexandria: „Orice femeie trebuie să fie copleşită de ruşine la gândul că este femeie”;
Solomon: (...) femeia e mai amară decât moartea, căci ea este capcană; inima ei: laţuri şi braţele ei:
cătuşe; P. Claudel: „Primejdia tuturor paradisurilor este femeia”; Euripide: „viaţa unui singur bărbat
este mai preţioasă decât vieţile a mii de femei”; A. Karina: ”Un bărbat este, prin forţa lucrurilor, o
fiinţă superioară. Condiţia femeii este să stea pe planul doi.” După cum sunt şi judecăţi care
preaslăvesc femeia: N. Iorga: „Ce poate fi femeia fără casă? (...) ce va fi casa fără femeie?!”;
Euripide: ”Femeia în dragoste suferă mult mai mult decât bărbatul, dar ştie să ascundă mai bine
suferinţa.”; „Nu există comoară mai preţioasă pentru un bărbat decât o femeie care-i împărtăşeşte
soarta”; H. Alpiar: „O întâlnire în care nu există femei seamănă cu un banchet la care a fost uitat
vinul”; L.F. De Moratin: „Bărbaţii şi femeile sunt de tot felul: cel care s-a păcălit, plângă-se cât o
vrea de nenorocul său, dar nu de toată marfa.”
Observăm, aşadar, că gândirea umană, literatura, este generoasă, abundă cu asemenea
judecăţi, care mai de care mai pline de frumuseţe, sensibilitate şi realism, sau de incorectitudine şi
hidos. Cert este că bărbatului i se atribuie forţa fizică de la care derivă şi forţa sexuală, virilitatea. Nu
în aceasta constă eroarea. Anatomia şi fiziologia ca şi ştiinţele despre om remarcă o asemenea
caracteristică, care nu contravine existenţei fizice a bărbatului. Nu este o infirmitate faptul că femeia
este constituită aşa cum este: cu un fizic senzual, proporţionat realizat, mai puţin rezistent la
confruntări robuste, axate pe rezistenţă şi forţă fizică. Problemele discordante apar atunci când
asemenea trăsături sunt extrapolate, autonomizate şi puse în situaţii contradictorii, unele în dispreţul
altora. Când calitatea umană se identifică cu sexul, când notele anatomo-fiziologice devin forme de
judecată totală pentru om, aşa cum s-a întâmplat în istorie sau continuă să deţină putere în unele
societăţi contemporane; pentru a se salva, pentru a-şi menţine calităţile inconfundabile – frumuseţea,
gingăşia, moralitatea, afectivitatea – femeia este determinată să-şi piardă autonomia, să-şi interzică
dezvoltarea culturală, instrucţia.
În asemenea situaţii fără doar şi poate că şi-a făcut loc generalizarea unor modele care pun în
evidenţă ce este specific bărbatului sau femeii. În mod covârşitor bărbatului i se atribuie forţa,
puterea şi autoritatea care întruchipează Virilitatea (M. Niel, 1974) „dată în principal de forţa
musculară, fizică şi curaj şi care şi-a atribuit Inteligenţa, Cunoaşterea, Creaţia, Spiritul, Activismul
(ibidem, pg. 65). La polul opus al acestui model este aşezată femeia cu Feminitatea sa, care a fost
identificată, spune M. Niel (1974, pg. 65) cu Prostia, Ignoranţa, Pasivitatea, Imperfecţiunea, Păcatul,
Răul absolut etc., aspecte care din nefericire continuă să se menţină în gândirea, tradiţiile şi
obiceiurile unor comunităţi şi societăţi, încât drumul spre emanciparea femeii rămâne încă lung şi
plin de neprevăzut.
Gânditorul englez John Stuart Mill (1869) la timpul său ocupându-se de natura umană şi în
mod particular de „natura feminină”, pe care o neagă, atrăgea atenţia asupra valorii deosebite a
educaţiei în familie pentru structurarea şi promovarea modelelor de comportament, a ideilor de
Virilitate – Feminitate; din primii ani – arată gânditorul – femeile sunt crescute în credinţa că firea
lor este altfel, este opusă, este contrară firii bărbatului; la ele există numai supunere şi renunţare în

46
faţa autorităţii bărbatului. Asemenea mentalităţi s-au conturat şi s-au practicat ca urmare a unor
comportamente, pe care le dorim de domeniul trecutului – susţine Lemaire – ele reprezintă
prelungirea unor modele diminuate sau care sunt pe cale de dispariţie.
Cercetările psihosociologice întreprinse în ultima perioadă arată M. Niel puse în evidenţă şi
de I. Mitrofan, N. Mitrofan şi C. Ciupercă, concluzionează faptul că: omenirea a trăit pe fiecare
treaptă de evoluţie a societăţii în structuri familiale specifice, în modele constituite relativ închise,
greu adaptabile dinamicii, devenirii societăţii, iar unele valori ale familiei tradiţionale continuă să fie
practicate şi în zilele noastre. Bărbatul şi-a exercitat rol sexul său, rolul social pe tot traseul devenirii
istorice a familiei încât bărbatul societal a fost prezent în toate tipurile de familie. Femeia este cea
care face trecerea de la familia comunitară – la familia societală; ea devine societală prin gradul
său de socializare şi emancipare, reuşind să depăşească „modelele” tradiţionale, prin afirmarea
autonomiei/independenţei, egalităţii rolurilor sociale, libertăţii de gândire, de opţiune şi acţiune.
Familia, constituită pe opţiunea partenerilor, poate şi trebuie să devină, susţine J.S. Mill, o şcoală a
virtuţilor libertăţii, a afecţiunii bazată pe simţul egalităţii, să înveţe pe oameni să trăiască în
dragoste, fără ca unul să poruncească, având doar el acest drept , iar celălalt să asculte, să se supună.
Că asemenea raporturi – de dominare şi supunere – nu aduc decât alienare, înstrăinarea cu efecte
dezumanizante, dramatice pentru proiectarea şi realizarea existenţei, pentru misiunea şi destinul
individual şi comun al partenerilor faţă de viaţă. Într-o asemenea situaţie, contemporaneitatea şi
structurile ei familiale ca modele, ce mituri va adopta?

B. MUTAŢII PRODUSE ÎN FAMILIA CONTEMPORANĂ

1. RESTRUCTURĂRI FAMILIALE
Noianul de informaţii, de experienţe acumulate, spune A. Toffler (1973) ne dă afară din
existenţa familială cunoscută, din familia tradiţională restrictivă, cu o mare stabilitate a valorilor,
stilului de viaţă. Societatea modernă, cea post-industrială şi informaţională pune în alţi parametri
datele privitoare la familie:
♦ modifică substanţial concepţiile despre familie, relaţiile dintre bărbat şi femeie, dintre
aceştia şi copii; sunt restructurate rolurile familiei şi a componenţilor ei; a unor existenţe
cândva blamate - divorţaţii, celibatarii şi chiar văduvii;
♦ se modifică fundamental stilul de viaţă familială, cu noi roluri, obiceiuri, concepţii şi
condiţii de viaţă;
♦ structura de familie este determinată să se modifice, să se adapteze noilor realităţi, să
se restructureze corespunzător noilor mutaţii produse în societate; viitorul, epoca post-
industrială, modifică peisajul dat, formele de convieţuire familială, în favoarea apariţiei
unei pluralităţi de forme comunitare maritale, a unei configuraţii de familii adaptate noilor
relaţii. Noile structuri familiale vor promova într-o nouă viziune funcţiile familiei atribuite
în mod clasic, unele fiind maximizate, altele minimizate în raport cu noul tip de familie
constituit.

Aşadar printre principalele mutaţii şi direcţii ale transformărilor familiale, reţinem:

♦ diminuarea intervenţiei familiei de origine, a rudelor în alegerea partenerului marital;
libera alegere se generalizează ca normă de atitudine şi conduită în formarea familiei;
♦ deschiderea tot mai mare a drepturilor femeilor atât în iniţierea căsătoriei, cât şi în
luarea deciziilor privitoare la familie;
♦ acceptarea unor forme de convieţuire între partenerii cuplului, cândva blamate;

47
 ♦ diminuarea, renunţarea la căsătoria între rude, sau cu parteneri din aceeaşi
comunitate;
♦ o mai mare libertate sexuală;
♦ extinderea drepturilor copiilor;
♦ viteza de adaptare a familiei la noile realităţi existenţiale.

Noile realităţi existenţiale - susţin unii cercetători: A. Toffler (1973,1983), M. Niel (1974), I.
Mihăilescu (1998), M. Mead (1955), I. Mitrofan şi C. Ciupercă (1998), A. Giddens (2000),
realităţi generos ilustrate în literatură, produc mutaţii de atitudine şi îndeosebi structurale în familia
contemporană, promovându-se familia fracturată (A.Toffler, 1973), bogată dealtfel în neofamilii, în
apariţia şi dezvoltarea noilor forme comunitar familiale.
1.1 Familia fără copii
Se conturează ca o formă de existentă a cuplului marital, susţine A. Giddens (2000),
acceptată, în principal, de categoriile de vârstă tânară, care cel puţin în prima etapă de convieţuire,
este orientată spre alte valori şi acumulări, economice, material-finanaciare, consacrare în carieră,
realizarea unei vieţi în care primează cunoaşterea lumii, distracţia, lipsa grijii faţă de descendenţi;
independenţa, autonomia şi libertatea de gândire, atitudine şi acţiune, ca şi faţă de familia de origine.
Ca model de viaţă, familia fără copii, spune M. Voinea, este şi dorit şi impus. În primul caz se
pleacă de la ideea că prezenţa copiilor nu ar crea posibilitatea componenţilor cuplului de a se
consacra în carieră, în profesie; ar reţine femeia în mod accentuat, la obligaţiile şi responsabilităţile
de mamă şi soţie, împiedicând-o de a-şi valorifica calităţile personalităţii. În al doilea caz priveşte
faptul că noul cuplu nu dispune de suficiente resurse materiale şi finanaciare: restricţiile locului de
muncă (toxicitate, muncă în ture, navetismul) impun amânarea sau renunţarea procreerii, obţinerii
descendenţilor; determinările natural-biologice, sterilitatea unuia sau ambilor parteneri etc.
Un asemenea model de cuplu familial, în plan individual dar şi în plan social, existenţial şi
demografic, este însoţit de unele efecte: incapacitatea dezvoltării demografice, a natalităţii, respectiv
a perpetuării familiei, în sens general a speciei umane, diminuarea sau accentuarea unor funcţii ale
familiei:
♦ diminuarea funcţiilor pedagogice, instructiv educative, ale socializării, prin lipsa
existenţei obiectului acestui proces, al copiilor/descendenţilor, a funcţiei de solidaritate,
funcţie care se reduce la cuplul marital, şi lipsită de relaţiile parentale şi fraternale;
îngustarea relaţiilor externe, interfamiliale;
♦ accentuarea funcţiilor economice, a acumulărilor în sens general, ca şi a celei
biologice, sexuale, care după unii sunt suficiente, dacă nu chiar singurele care le permit o
viaţă tihnită, plină de satisfacţii, de belşug, autonomie şi libertate; cu o sferă restrânsă doar
la partenerii maritali a grijilor şi datoriilor în familia lor.

Modelul ales pentru convieţuire se va bucura de aceleaşi aprecieri, oare, şi peste 10-15-20 de
ani? Cu siguranţă că în cea mai mare parte, asemenea decizii ale tinereţii vor fi regretate. Rodul
dragostei şi iubirii este copilul. De ce prezenţa lui ar stingheri existenţa celor doi parteneri? Sunt
doar unele opinii, decizia aparţine numai cuplului.
1.2 Familia cu un singur părinte – monoparentală
După cum arată A. Giddens (2000), devine o obisnuinţă în peisajul familial contemporan,
chiar dacă statutul de părinte singur este în permanentă schimbare, graniţele lui nefiind clare încă.
Ce înseamnă a fi singur? Se întreabă gânditorul, "a trăi pe cont propriu în urma separării sau
divorţului; dar şi a trăi împreună sporadic încă o perioadă de timp (mai scurtă sau mai îndelungată;

48
"mamele singure prin opţiune" sunt cele care hotărăsc să aibă urmaşi fără ajutorul celui cu care i-a
procreat, sau a altui partener etc.".
Viitorologul american A. Toffler (1973) susţine că familia cu un singur părinte se înscrie în a
doua cotitură a traiectoriei matrimoniale, când partenerii care au convieţuit sau nu în căsătorii de
probă optează în mod liber şi democratic pentru un cuplu cu descendenţi, care din diferite motive se
desface, rămânând un părinte (mama sau tata) cu rezultatul procreaţiei sale, sau al adoptiei – copilul.
Familia monoparentală este o formă de menaj realizat parafamilial cu un singur părinte -
mama/tata - şi copiii minori (proprii sau adoptaţi) (I. Mihăilescu, 1998). Sociologul român susţine
că aceste modele existenţiale, de menaj, sunt rezultatul apariţiei şi creşterii copiilor din afara
căsătoriei, fetele-mamă, a disoluţiei familiei prin divorţ, prin decesul unui partener sau abandonul
familial. Un asemenea model s-a impus mai mult în societatea post-industrială şi continuă să se
amplifice în ciuda contradicţiilor teoretice şi faptice ivite. Se susţine, şi nu fără temei, că aceste
menaje se confruntă cu dificultăţi economice, doar o singură persoană (părinte) contribuie material
la întreţinerea şi dezvoltarea vieţii familiale; procesul specific al socializării copiilor este mult mai
sărac, iar unele dimensiuni ale acestuia sunt diminuate mult sau abandonate, în raport cu sexul
părintelui. De aceste confruntări nu sunt scutite nici unele familii parentale, de regulă cele
dezorganizate, când un părinte, din diferite motive (alcoolism) din participant la viaţa familială,
devine consumator, risipitor, factor de dezintegrare, de tensiune şi conflict permanent. În aceste
cazuri este de preferat un menaj monoparental decât o familie izvor de disfuncţii şi conflicte.
Opiniile, şi în acest caz, sunt împărţite: spargerea mariajului şi încredinţarea copilului părintelui care
probează aderenţă faţă de copil, sau cuplul să se menţină pentru copii.
Sunt şi cercetători care nuantează efectele convieţuirii în familii monoparentale: situaţia
copilului în aceste menaje depinde foarte mult de atitudinea părintelui în grija căruia este, faţă de
copil, faţă de viaţă, faţă de reţelele de suport (rude, ONG, alte instituţii de sprijin). Consecinţele
menajului monoparental sunt diverse: pozitive în condiţiile în care copilul este salvat de efectele
unei familii dezorganizate, tensionale, iresponsabile, a unui concubinaj discriminatoriu, de sărăcia
unui cuplu inconştient; şi negative, diferenţiale în raport cu sexul copiilor dar şi a celui care asigură
menajul: băieţii din aceste familii deţin o rată superioară a comportamentelor deviante, a
tulburărilor de comportament, fetele nu sunt scutite de devianţă comportamentală, dar ponderea lor
este mult mai mică; căsătoriile lor au o stabilitate mai redusă în viaţă decât a băieţilor. Consecinţele
negative sunt în cea mai mare parte, rezultatul gradului de sărăcie a părintelui (I. Mihăilescu, 1998).
În ce priveste situaţia părintelui care are în creştere, în îngrijire copilul, şi aici lucrurile se
prezintă nuanţat:
♦ Mamele rămase singure, arată I. Mitrofan şi C. Ciupercă (1998) pot trăi
experienţele dificultăţilor pe termen lung, mediu sau scurt, astfel necesitând ajutoare
sociale; înregistrează încărcarea rolului sau cu sarcini nespecifice, realizând în fapt o
constelaţie de roluri, dintre care unele nu ţin de sexul ei, cu mare consum de timp, de
nervi şi energie, nu întotdeauna cu efectele scontate, dimpotrivă, izvor de stări
discordante, conflictogene; mamele rămase singure suferă unele transformări în relaţiile
fireşti dintre ea şi copil, atribuindu-i acestuia rolul tatălui, cu unele efecte nedorite la
parteneri: copilul este determinat să se maturizeze timpuriu, să-şi intre în rolul părintelui,
devenind astfel partener şi suport emoţional în cadrul relaţiei. Mama începe să facă
confidenţe copilului, care devine confidentul mamei sale, de regulă cu urmări
imprevizibile în comportamentele celor doi parteneri ai relaţiei. Şi relaţia mamă-fiică
suferă unele mutaţii determinate de arii psihologice diferite - competiţie, relaţiile private
ale copilului/mamei, reuşitele în plan profesional, asteptările reciproce etc. - care lasă
uneori urme nedorite la fiică, dar şi la mamă.

49
 ♦ Tatăl rămas singur dispune de o mai mare libertate financiară care-i asigură
securitate economică şi flexibilitate în gestiunea banilor; îndeplinirea rolului parental este
o experienţă pentru asigurarea activităţii domestice la care sunt angajaţi atât copiii, cât şi
bona; părintele singur, tatăl, cere independenţă copiilor, sporindu-le rolul şi deprinderile
de viaţă, sunt mai cooperanţi şi mai puţin directivi / autoritari, sunt ca nişte prieteni.
Fetelor le dezvoltă sentimentul de mame şi stăpâne ale casei. Taţii singuri îşi diminuează
experienţa în viaţa socială: evită întâlnirile cu alte cupluri, acceptă relaţii interpersonale
private cu bărbaţi sau cu femei singure care nu îşi fac proiecte de căsătorie.
♦ O formă aparte a familiei cu un singur părinte este cea cu "tatăl absent". Acest tip de
familie este determinat de condiţiile nou create când tatăl este chemat pentru a îndeplini
anumite rol-statusuri departe de familie: satisfacerea stagiului militar, angajarea în
diferite conflagraţii-războaie (Kosovo, Bosnia-Hertzegovina, Vietnam, Afganistan etc.),
marinar, detaşat din motive profesionale (şantiere, tabere), internat pentru afecţiuni
incurabile, navetismul săptămânal, lunar sau zilnic, cu prezenţa tatălui la sfârşitul
săptămânii, lunii sau a zilei. În aceste situaţii determinate obiectiv multi copii cresc fără
prezenţa autorităţii tatălui. Energiile copilului care devine adolescent şi tânăr în lipsa
tatălui, sunt consumate în alte forme de manifestare, de cele mai multe ori asociate:
criminalitate, violenţă, agresivitate, vagabondaj etc.
Familia cu un singur părinte, deci şi cea a tatălui absent, s-a înscris în structurile familiei
contemporane, dovadă fiind şi următoarea situaţie:

Ponderea naşterilor femeilor necăsătorite Ponderea familiilor conduse de un singur

Ţara /ani (%) părinte (%)
1960 1990 1960 1998
Marea Britanie 5 28 6 13
SUA 5 28 9 23
Canada 4 24 9 15
Franţa 6 30 9 12
Germania 6 11 8 14
Olanda 1 11 9 15
Suedia 11 47 9 13
Danemarca 8 46 17 20

Sursa: A. Giddens, 2000, Sociologie, Ed. ALL, Bucureşti, pg. 170.

Sesizăm că circa jumătate din copiii care se nasc în Suedia şi Danemarca provin de la femei
necăsătorite şi aproape 25% din familiile SUA sunt cu un singur părinte, 20% în Danemarca şi peste
12% în Marea Britanie, Canada, Franţa, Germania, Olanda, Suedia etc.
1.3 Familia reconstruită – recăsătorirea
Priveşte acel cuplu familial realizat cu parteneri care au mai fost căsătoriţi, parteneri care în
momentul recăsătoriei să fie singuri, provenind din rândul văduvilor sau al divorţaţilor (E. Bujor,
1998). Situaţia realizării acestui tip de familie este diferită de la un cuplu la altul, fiind posibil: ca
nici unul dintre parteneri să nu fi avut descendenţi din căsătoriile anterioare; ca unul dintre parteneri
să aducă unul sau mai mulţi copii. În aceste cazuri se poate ca din noua relaţie familială să apară
unul sau mai mulţi copii, descendenţi ai noului cuplu creat. Sunt şi situaţii când în familia
reconstruită partenerii să aibă urmaşi adulţi. După sociologul român H.H. Stahl (1962) "familia
reconstituită este o formă comasată, în care soţii despărţiţi prin divorţ sau rămaşi văduvi, împreună

50
cu descendenţii lor minori pot trece într-o căsătorie". În viziunea lui I. Mitrofan şi C. Ciupercă
(1998) această categorie de familie se divide în două tipuri:
a. familia reconstituită – care reprezintă modele de convieţuire în care partenerii au
mai fost căsătoriţi şi au desecendenţi din mariajele anterioare (…) la care se adaugă (…)
proprii copii dobândiţi";
b. familia reorganizată – care spre deosebire de cea reconstituită, este configuraţia
alcatuită din doi parteneri divortaţi sau văduvi, fără copii, fie aceea în care unul dintre
parteneri are descendenţi din mariajele anterioare, fie aceea în care un partener a mai
cunoscut experienţa unei relaţii legal constituite.
Nevoia de altul, a omului de om, de viaţa omenească, este izvorul, determinantul reconstruirii
familiei, după experienţa trăită de parteneri ca urmare a disoluţiei acestora. În noile structuri apărute,
deşi relaţiile intră în normal, la acest tip de familie apar unele particularităţi: accentuarea dominanţei
solidarităţii, a protecţiei sociale, materiale şi afective, a nevoii de comunicare, de destăinuire şi
intimitate, regândirea proceselor de socializare a descendenţilor fiecărui partener ca şi a celor care
apar în noua relaţie – satisfacerea expectanţelor copiilor dar şi a partenerilor – cu răspunderea şi
caldura părinţilor autentici. Trebuie avute în vedere şi situaţiile specifice ale copiilor aduşi de
partener în noua configuraţie familială, urmărindu-se depăşirea trecutului tensional, nebenefic
pentru copil în fosta familie, depăşirea a ceea ce se ştie: "tatăl vitreg", "mama vitregă". Pe baza
cercetărilor ştiinţifice, se ştie (la nivelul anilor 1990) că în Marea Britanie, susţine A. Giddens
(2000) "în 28% dintre căsătorii există cel puţin o persoană care a mai fost căsătorită"; persoanele
care au mai fost căsătorite (…) au mai multe şanse să se recăsătorească decât cele singure; bărbaţii
divortaţi/văduvi se recăsătoresc mai uşor decât femeile divorţate: trei din patru femei divorţate se
recăsătoresc faţă de cinci din şase bărbaţi divortaţi. Rata divorţurilor în urma recăsătoririi este mai
înalta decât a celei din prima căsătorie. Cu toate acestea, recăsătoria nu este sortită eşecului, dar
expectanţa este cu totul alta în aceste situaţii decât a celor care se căsătoresc pentru prima dată: se
renunţă mult mai uşor dacă nu s-a reuşit în recăsătorie, dupa cum este de aşteptat ca aceste
configuraţii familiale să reziste, să fie mai prospere şi pline de satisfacţii interindividuale şi la nivel
de familie.
Din această categorie de configuraţie familială se detaşează familia vitregă, familia în care
cel puţin unul dintre parteneri este părinte vitreg - nu este în relaţie de rudenie de sânge cu
descendentul/descendenţii celuilalt partener; lipsa legăturii de sânge între un părinte şi un copil
(copii) adus în noua relaţie familială, " înrudirea" realizându-se doar prin unirea părintelui de origine
cu un nou partener (părinte vitreg). Multi dintre părintii care şi-au reconstruit familia sunt în situaţia
de părinte vitreg, el locuind împreună cu descendenţii partenerului (copii vitregi pentru el) sau
adoptaţi. În SUA, spre exemplu, peste o treime din adopţii au ca obiect copii vitregi. Nici familiile
vitrege nu sunt scutite de unele particularităţi şi dificultăţi: existenţa în viaţă a unui părinte natural
poate influenţa, în bine sau rău, copilul care şi-a urmat părintele în noua familie; relaţiile dintre noii
parteneri ai cuplului se pot tensiona ca urmare a manifestărilor de atitudine şi comportament care
uneori par a fi distorsionate faţă de copiii naturali ai partenerului; noile familii reunesc copii care
provin din medii diferite, cu modele de cultură şi comportament specifice şi care au asteptări
adecvate din partea noului cuplu, ceea ce poate provoca tensiuni şi chiar conflicte când expectanţele
nu sunt realizate. Familiile nou constituite îşi creează propriile modele de viaţă, adoptă căi specifice
de integrare şi socializare, ele sunt în conţinut familii binucleare – că după divorţ se creează două
familii, dar ele cuprind un singur sistem familial în care sunt cuprinşi copii (A. Giddens, 2000);
existenţa unei configuraţii de legături familiale cu diferite moduri de organizare, poate crea
disensiuni pentru copil. Sunt suficiente cazuri de soţi care au şi copii care divorţează, apoi fiecare la
rândul lui se recăsătoreste. În noua familie întâlneşte şi copiii partenerului. Fiecare dintre soţi, poate

51
veni să-şi viziteze în noul amplasament familial copiii, prilej în care vede şi copiii vitregi, care
locuiesc împreună cu proprii descendenţi, menţinându-se şi promovându-şi relaţiile de rudenie.
Astfel, susţine A. Giddens (2000), căsătoriile sunt destrămate prin divorţ/văduvie, iar sistemul
familial în întregul său dăinuie cu atât mai mult acolo unde sunt copii, când multe legături persistă în
ciuda reconstrucţiei familiale realizată prin recăsătorie.
1.4 Familia temporară-serială
Este o formă a cuplului marital care completează tabloul familiei fracturate iar prin existenţa
sa zdruncină, pune în pericol atât familia tradiţională, cât şi familia nucleară. Stabilitatea şi
fundamentul familiei clasice sunt năruite de dificultăţile interparteneriale care se accentuează ca
urmare a dinamicii tot mai rapide şi vibrante a vieţii, debusolând cuplul marital. În această situaţie
drumurile partenerilor se despart, despărtire fără remuşcări, fără regrete şi emoţii, fără resentimente,
ranchiună sau orice fel de complicaţii. Foştii parteneri pot rămâne în relaţii mult mai bune, chiar de
prietenie. Astfel se creează posibilitatea pentru cei despărţiţi a realizării unui mariaj, în condiţii mult
mai favorabile, cu relaţii interindividuale de intedependenţă şi comunicare, cu un conţinut în măsură
să depăşească, să ocolească pe cele din fostul cuplu marital. Cuplul nou îşi continuă existenţa atât
timp cât funcţionalitatea sa satisface aşteptările. În condiţiile apariţiei unor factori perturbatori,
disonanţi, care nu pot fi depăşiţi, cuplul se desface, partenerii urmându-şi fiecare drumul său, fie
spre un nou cuplu, fie spre o viaţă realizată de unul singur. Suntem în faţa unui fenomen, cel al
căsătoriei seriale, când relaţiile maritale devin nedurabile în cuplu, ca forma căsătoriei plurale, ca
relaţii succesive şi nu în forma relaţiilor concomitente.
Acest tip de familie – spun I. Mitrofan şi C. Ciupercă (1998) "are multe capcane
psihologice, în principal în ce priveşte socializarea descendenţilor". În situaţii specifice descendenţii
pot rămâne alături de un părinte, de cel căruia i s-a încredinţat îngrijirea lor, urmându-l în noul cuplu
marital realizat de acesta (părinti vitregi), fie pot rămâne alături de părintele care-l are în custodie,
dar care nu şi-a reconstruit familia – rămânând familie monoparentală, fie într-un centru de
plasament sau într-o familie maternală.
Căsătoria temporară-serială a devenit o existenţă tot mai frecventă în epoca contemporană,
rămânand o alternativă care facilitează manifestarea libertătii sexelor, a redescoperirii de sine, a
dragostei şi iubirii în cuplu, valorizând amplu noile relaţii constituite atât în planul cunoaşterii
interpersonale, cât şi al comunicării şi aşteptărilor interindividuale. Ea sparge stereotipul "căsătorie
până la moarte" şi promovează "căsătoria cât rezistă", "cât merge", impunându-se ca o soluţie în
regândirea propriei existenţe dar şi a relaţiilor maritale.
1.5 Familia cu părinţi adolescenţi
Reprezintă o categorie aparte, fiind un fenomen oarecum nou în viaţa socială, dar existând, nu-
l putem nega sau omite. Interesantă este şi atitudinea societăţii faţă de aceste fenomene. Societatea
nu mai înfierează acest fenomen. Familiile de origine acceptă şi suportă existenţa părinţilor
adolesecenţi, dovada sunt programele de asistenţă socială a tinerelor mame adolesecente.
Sunt multe opinii în legătură cu părinţii adolescenti. Unii acceptă ideea „revoluţiei sexuale”
care a cuprins categorii tinere şi foarte tinere de vârstă. Altii susţin că acest fenomen este determinat
de lipsa educaţiei sexuale, sau dimpotrivă, educaţie sexuală timpurie, însoţită de o literatură
adecvată şi un suport audiovizual, faptic incitativ; neglijarea procedeelor de contracepţie în viaţa
sexuală a adolescenţilor, la cel activ sexual. Studiile efectuate pe categorii de adolescenţi de I.
Mitrofan şi C. Ciupercă (1998), A. Giddens (2000), I. Mihăilescu (1998) etc. susţin:
♦ adolescenţii au cunoştinţe despre contracepţie, dar acceptă comportamentul sexual
neprotejat; folosirea contraceptivelor face din relaţia sexuală un act premeditat, când
practic ar trebui să fie spontan, natural. Contracepţia este nenaturală, nu permite realizarea

52
 stării de beatitudine în act, te îndepărteză de plăcere şi fericire; răspunderea folosirii
contraceptivelor revine fetelor, ele sunt, în fapt "victima" relaţiei sexuale etc.;
♦ existenţa părinţilor adolescenţi pune în evidenţă şi alte aspecte, fie că sunt legate de
personalitatea celor în cauză - adolescenţii - fie de relaţiile parentale din familiile din care
provin subiecţii: necunoaşterea valorii concepţiei, a urmărilor sale; schimbarea în bine a
atitudinii şi atenţiei familiei, ca şi a comunităţii faţă de adolescenta gravidă; pedeapsa dată
părinţilor hipergrijulii, dominatori şi autoritari; familia este absentă, dezorganizată şi
iresponsabilă în raport cu descendenţii etc.
La acestea se adaugă şi faptul că "familia adolescentă", „părinţii adolescenţi” se vor confrunta
şi cu alte inconveniente: gradul sporit de instabilitate al familiei cu parteneri foarte tineri;
întreruperea sau abandonul procesului instructiv-educativ, accentuarea dificultăţilor în cadrul
relaţiilor dintre soţ-soţie, atât în plan sexual – ea devine mai rezervată în raport cu starea de voinţă a
lui – cât şi în plan social, în sensul că soţul realizează o configuraţie de rol-statusuri în timp ce soţia
se simte abandonată rămânând în principal mamă. La toate acestea este posibil să se mai adauge
dificultăţile material-finanaciare nu uşor de depăşit, mai ales în perioada initială, de început a vieţii
familiale.
Nu sunt lipsite de inedit relaţiile multiple dintre mama adolescentă şi descendenţi. Sunt oare
apte adolescentele (mame) de relaţii parentale? Opiniile sunt împărţite: da, sunt apte, au capacitatea
şi sensibilitatea de a se apropia cu gingăşie, drăgălăşenie, responsabilitate, cu toată fiinţa lor de
fructul dragostei său, de copil; nu, nu sunt, pentru că la vârsta lor nu posedă cunoştinţele, “ştiinţa”
necesară, iar sarcinile care năvălesc în noul rol, ca şi prezenţa copilului venit în lume o pun într-o
stare de şoc, uneori cu manifestări necontrolate, violente, abuzive, discordante; din mama gingaşă
devine neînţelegătoare, neafectivă, insensibilă, nerăbdătoare etc. cu risc pentru copil.
Consecinţele existenţei copilului provenit de la părinţi adolescenţi pot fi comensurate atât în
plan somatic, cât şi psihologic. În primul caz, este vorba de obţinerea unor produşi, a unor copii
subdimensionaţi, greutate corporală redusă, naşteri înainte de termen şi rate de morbiditate ridicate.
În al doilea caz, este vorba de posibilitatea existenţei riscului psihologic: nivelul inteligenţei – Q.I.
– sub scorurile normalului, deci o retardare mentală, cu mari dificultăţi în integrarea şcolară şi,
ulterior, în integrarea socială, crescând numărul celor asistaţi. Ei, aceşti copii proveniţi din asemenea
părinţi, cu asemenea „dotare” naturală, şi cu asemenea „acumulări” sociale, pot constitui o parte, de
loc de neglijat, din rândul celor cu atitudini şi comportamente deviante, chiar cu posibilităţi de a
deveni părinţi adolescenţi (M. Zlate, 1988).

2. STRUCTURĂRI NEOFAMILIALE: NEOCĂSĂTORII ŞI NEOFAMILII

Societatea contemporană, cea postindustrială şi informaţională aduce în peisajul familiei noi
transformări, noi restructurări în forma neocăsătoriilor şi neofamiliilor, care completează procesele
produse în structurile familiei moderne.
2.1 Concubinajul sau uniunea conjugală liberă
Concubinajul este cunoscut, spune sociologul român H. H. Stahl (1962) – ca formă
dezorganizată a relaţiilor dintre bărbat şi femeie, în sensul că existenţa cuplului nu se întemeiază pe
contractul de căsătorie. Reprezintă – arată I. Mitrofan şi C. Ciupercă (1998) – o formă, un model
de asociere, un mod de a trăi împreună a cuplului heterosexual în lipsa contractului de căsătorie.
Aşa cum este constituit şi cum funcţionează pare a fi o “familie” contemporană limitată la soţ
– soţie, nereglementat legal; „este situaţia în care un cuplu care are relaţii sexuale locuieşte
împreună fără să fie căsătorit„ (A. Giddens, 2000), formă de convieţuire care a devenit o
permanenţă acceptată în aproape toate societăţile umane, mai cu seamă după 1980.

53
 Uniunea conjugal liberă – concubinajul – spune A. Toffler (1973) – vine în societatea
postindustrială ca o neofamilie, ca o nouă structură comunitară care îndeplineşte doar unele funcţii –
economică, biologică, sexuală – înscriindu-se în traiectoriile căsătoriei, reprezentând prima cotitură
a traiectoriei matrimoniale – „contractarea căsătoriilor de probă” – prin practicarea „gospodăriei”
în doi. Ca alternativă la familia nucleară, concubinajul este un cuplu liberal, autonom, neîncorsetat
juridic şi social, solidar, bazat pe relaţii interpersonale, deci interdependente, calde, afective, de
percepere, cunoaştere şi înţelegere reciprocă, de egalitate; promovează valorile prezentului, ale vieţii
actuale, prin satisfacerea nevoilor acesteia, a plăcerii, a unui confort relaţional şi existenţial, a
fidelităţii şi chiar a rolului sexului în cuplu, uneori mult mai real şi mai bogat decât în familia
clasică. Reprezintă un moment de decizie fundamentală: continuarea vieţii cuplului prin legalizarea
lui, sau desfacerea sa, renunţarea la parteneriat, când componenţii sunt „dezlegaţi” unul de celălalt şi
îşi încep o nouă construcţie familială. Cele mai multe cercetări psihosociologice ale acestei „forme
matrimoniale” susţin că ea este generalizată în zilele noastre, acceptată în societate, practicată în
aproape toate mediile, cu precădere în căminele studenţeşti, în zonele industriale – căminele de
nefamilişti – în taberele iniţiate în diferite domenii; existenţa lor asigură deschiderea relaţiei de
cunoaştere şi de înţelegere a partenerului, obişnuirea cu existenţa în cuplu, comunicarea
interpersonală, plăcerea şi satisfacţia relaţiei sexuale intense, trăirea unor sentimente bogate şi a
intimităţii cuplului. Existenţa uniunii libere a cuplului asigură unitatea resurselor materiale şi
financiare a partenerilor cu efecte directe în îmbunătăţirea calităţii vieţii partenerilor, reducerea
sistemului relaţiilor dezorganizate accidentale intergrupale, chiar şi a celor de tip amoros. După unii
gânditori (Roussel, 1989), concubinajul devine un model de viaţă, de convieţuire în
contemporaneitate, chiar dacă unele comunităţi, societăţi, nu-l acceptă, care se extinde cu
posibilitatea de a înlocui familia, mariajul în înţelesul său clasic, pe care o desface, o fracturează în
neofamilie (A. Toffler, 1973).
Cercetările psihisociologice actuale (A. Giddens, 2000) pun tot mai mult în evidenţă prezenţa
acestui fenomen, ca şi efectele benefice ale cuplului: este prezent, îndeosebi în rândul studenţilor –
în SUA unul din patru studenţi trăieşte în concubinaj; în Marea Britanie majoritatea cazurilor de
concubinaj reprezintă o etapă experimentală înaintea căsătoriei – în ultimii 40 de ani numărul
persoanelor care trăiesc în concubinaj a crescut cu 400%. Totodată, cercetările susţin că uniunea
liberală limitează timpul partenerilor rezervat relaţiilor din afara cuplului, pentru că cea mai mare
parte a timpului este petrecut împreună de componenţii cuplului; majoritatea partenerilor îşi concep
cuplul ca „o căsătorie de probă”, dovadă este faptul că în Marea Britanie patru din cinci căsătorii, în
anul 2000, au trăit împreună înainte de căsătorie; circa două treimi din cuplurile de concubini se
căsătoresc şi doar o treime din cupluri se desfac; că în Suedia, astăzi, circa 40% din cuplurile
familiale trăiesc în concubinaj etc. Se poate aprecia că prin extinderea sa uniunea conjugală liberă –
concubinajul – a devenit un fenomen existenţial şi sociodemografic acceptat în societate, iar în unele
state are statutul legal, încât dacă relaţia se întrerupe indivizii pot pretinde împărţirea bunurilor şi
pensie alimentară (A. Giddens, 2000)
2.2 Celibatul
Celibatul este structura care pune în pericol, ameninţă tot mai mult viaţa contemporană,
acceptat de o pondere în continuă creştere a populaţiei din zilele noastre şi reprezintă – spune H. H.
Stahl (1962) – „situaţia existenţială în care se află unele persoane mature (adulţi) de sex masculin şi
feminin, care nu se căsătoresc şi nu sunt deci în măsură să-şi formeze o familie proprie (...)
indiferent dacă ea se face vinovată de izolarea sa, sau este o simplă victimă a vinii (acţiunii) altora”;
este „un model de menaj unde individualitatea este promovată şi afirmată în libertate (I. Mitrofan,
C. Ciupercă, 1998).
Printre factorii care conduc la celibat A. Giddens (2000) enumeră:

54
  Tendinţa tinerilor de a se căsători cât mai târziu;
 Rata accentuată a divorţurilor;
 Rata mare a mortalităţii unui partener de viaţă;
 Noile condiţii ale vieţii specifice societăţii hiperdinamice postindustriale şi informaţionale;
 Rata mare a persoanelor aflate între căsătorii – fie după divorţ, fie după decesul
partenerului;
 Creşterea numărului celor peste 50 de ani care doresc să rămână şi să trăiască singuri
(opţiuni de viaţă îndeosebi la cei rămaşi văduvi);
 Nevoia (dorinţa) de a se consacra în carieră profesională (Stein, 1980), de a se concentra în
muncă pentru a fi recunoscut ca autoritate în domeniu;
 Manifestarea liberă şi autonomă, independentă a vieţii sexuale: libertate şi autonomie totală.
Ca fenomen psihosociologic celibatul este determinat cauzal, respectiv, ţine de natura
umană, de determinările naturale, biologice sau dobândite social, educaţional, structurate la nivel de
individ, de personalitate.
După cei mai mulţi autori (parte din ei citaţi ceva mai sus) un prim grup de cauze este cel
subiectiv: el asigură consacrarea în profesie, în carieră; teama de a nu-şi pierde puterea în raport cu
partenerul; perceperea disonantă a familiei; experienţele nefericite (psihodramele) trăite în familia
de origine; neasumarea răspunderii faţă de cuplul marital; incapacitatea promovării relaţiilor
interpersonale în situaţii de cuplu familial; lipsa aptitudinilor maritale etc. Printre cauzele obiective
reţinem: inconsistenţa sexuală – impotenţa, complexe de inferioritate, teama de sex, afecţiuni
genitale - infantilism genital, vaginism etc. La acestea se adaogă cauze de ordin existenţial,
materiale, necesare întemeierii familiei ( loc de muncă stabil, de care ţine atât procurarea spaţiului
de locuit cât şi acoperirea financiară a nevoilor de dezvoltare a familiei, nevoia de status social.
În raport cu etapa de viaţă trăită ca celibatar, de perioada de timp în care singurătatea a fost
aleasă ca mod de viaţă, celibatul poate fi caracterizat ca fiind:
a. de scurtă durată, temporar, ca perioadă de timp nesemnificativă pentru viaţa individului,
celibatul tranzient, de aşezare a persoanei în cadrele sale de existenţă;
b. ocazional, situaţional, prilejuit de disoluţia familiei; persoanele se află între căsătorie,
respectiv între divorţ sau văduvie şi recăsătorire;
c. permanent, cronic, care îşi are rădăcinile – susţine H. H. Stahl (1962) – în determinări
naturale sau (şi) sociale, ultimele mult mai importante ca primele, cu sporuri în
societatea industrială şi postindustrială când avem de-a face cu deplasări de populaţii la
noi locuri de muncă, cu o anumită insecuritate şi nesiguranţă a locului de muncă,
devenind, astfel, prilej de asistenţă socială, de dezorganizare familială şi socială, de
relaţii accidentale şi chiar de dezumanizare.
Celibatul, cu precădere cel cronic, dar nu numai acesta, poate fi evaluat, cercetat şi utilizând
– spun I. Mitrofan şi C. Ciupercă (1998) – axa avantaje – dezavantaje:
a. avantaje: asigură independenţă economică; libertate şi autonomie personală totală;
consacrare în carieră, în profesie; viaţă personală sexuală şi relaţională bogată, intensă cu
joc imaginativ, creativ, infinit; dobândirea de experienţe (pozitive / negative) de viaţă, de
contacte sexuale multiple etc.
b. dezavantaje: trăirea unor sentimente de frustrare a personalităţii, în raport cu familiştii;
de culpabilitate faţă de sine, faţă de societate; de izolare şi abandon – în mod deosebit la
celibatul cronic, când poate deveni fenomen de asistenţă socială (H. H. Stahl); de
egoism şi individualism care se cronicizează în raport cu înaintarea în vârstă; de
insecuritate existenţială, socială, de „pradă uşoară” în faţa avalanşelor sociale, a

55
 imprevizibilului social etc. La aceasta se poate adăuga neparticiparea organizată la
procesele demografice: nupţialitate şi natalitate, la procesele procreerii, a reproducerii
speţei umane şi implicit la procesele de socializare, de transmitere a valorilor, a
modelelor culturale moştenite.
Axa avantaje – dezavantaje ale celibatului pune foarte bine în evidenţă perioadele de vârstă
în care această formă de menaj poate fi promovată după cum cronicizarea sa atrage după sine urmări
de dezintegrare, însingurare, şi alienare. Numai că noi, oamenii, ne construim existenţa după noi,
cum vrem noi, luând în calcul întregul proces al devenirii. Ignorarea legilor naturii, a unor
constructe validate în societate te poate arunca în rândul celor însinguraţi, înstrăinaţi. Chiar şi în
aceste condiţii celibatul – susţine A. Toffler (1973) – se anunţă ca o categorie socială care nu mai
poate fi ignorată, ca o formă de existenţă specifice „familiei fracturate”.
2.3 Swingers-ul
Se anunţă ca o structură relaţională intercupluri realizată premeditat, care pleacă de la existenţa
cuplului familial nuclear, a căror parteneri trăiesc insatisfacţia relaţiei şi promovează o filosofie a
vieţii proprii: revitalizarea potenţelor sexuale ca şi a relaţiilor interpersonale este posibilă prin
diversitatea partenerilor; acceptarea schimbării partenerilor în detrimentul infidelităţii şi duplicităţii;
păstrarea cuplului existent şi retrăirea aventurii sau a practicii schimbului de parteneri.
Swingers-ul, presupune, aşadar, schimbul voluntar temporar între cupluri familiale reale doar
în scopuri ale satisfacerii sexuale. Acceptarea schimbului de parteneri sau a unei singure persoane în
cadrul unui cuplu existent se face prin consimţământul celor vizaţi, implicaţi. Se promovează reguli
specifice prin care se asigură cadrul, mediul şi intimitatea întâlnirilor: condiţiile materiale – spaţiul,
hrana, băutura etc. sunt în seama gazdei; nu se proiectează şi nici nu se vizionează filme sexy /
pornografice; muzică şi luminozitate adecvate, cu tonalitate redusă; nu se acceptă consumul de
droguri; întâlnirile au caracter secret, intim, discret etc. Este posibil ca luat de valul nevoilor de
înnoire a relaţiilor să apară şi persoane care se abat de la regulă: cupluri ocazionale, persoane
individuale, prostituate etc. După cum este posibil ca din febra trăirilor sexuale să se ivească scene şi
trăiri de gelozie, de noi iubiri şi ataşamente interpersonale, de dăruire şi intensitate pasională faţă de
noul partener, de imaginaţie şi joc creativ interactiv, în detrimantul cuplului existent, cu urmări
violente, agresive în cadrul constituit temporar.
O variantă a swingers-ului este căsătoria deschisă care ca stil de viaţă este concubinaj, iar ca
tip de familie este cea nucleară şi care presupune schimbarea partenerului dacă aceasta este în
interesul cuplului ca unitate sau a partenerului ca individualitate.
Efectele unui asemenea tip de existenţă – swingers şi căsătoria deschisă – sunt previzibile.
Chiar dacă se pleacă de la depăşirea unor stări disfuncţioniste; îndeosebi a relaţiilor de insatisfacţie
sexuală, aceste moduri existenţiale sfârşesc prin disfuncţiuni majore: gelozie, nesinceritate,
infidelitate, zdruncinarea încrederii şi unităţii familiei, modelul cultural –familial promovat, transmis
urmaşilor, relaţiile parentale, socializarea urmaşilor etc. Este posibil ca cei care practică aceste
forme de relaţii să fie neadaptaţi afectiv, psihologic sau chiar social, să fie din rândul celor cu
probleme sexuale, să provină din rândul drogodependenţilor, toxicomanilor, cu o filosofie a
momentului, „a trăi azi, acum”, ca spirit de aventură, sau cu dorinţe de „performanţă” etc.
Cercetările psihosociologice atrag atenţia asupra faptului că aceste structuri neoexistenţiale,
neofamiliale au devenit o realitate, că ele există, că în plan familial nu creează satisfacţii,
dimpotrivă, conduc la dezagregarea, la fracturarea familiei.
2.4 Grupurile comunitare ca structuri neofamiliale
Se întâlnesc două variante: a) Comunitatea familială, arată A. Giddens (2000), ca reacţie la
familia cronică, în forma comunităţii Oneida (Noua Anglie, SUA), bazată pe convingerile religioase
ale lui J. H. Noyem: fiecare bărbat se căsătoreşte cu o femeie din comunitate, dar toţi adulţii se

56
ocupau părinteşte de copii comunităţii. Această formă neofamilială specifică secolului XIX s-a
extins şi în ţările europene. La mijlocul secolului al XIX-lea asistăm la extinderea grupurilor
comunitare, dar de data aceasta cu practicarea libertăţii sexuale în grup şi cu responsabilitate
colectivă în creşterea copiilor comunităţii.
În zilele noastre – rezultat al familiei fracturate – familia monogamă a devenit o adevărată
închisoare pentru trăirile psihice şi sexuale, pentru că impune autoritar norme cultural-juridice şi de
cutumă cultural-tradiţională şi religioasă depăşite de viaţă, de unde nevoia de libertate autentică, de
manifestare ca individualitate a omului, a personalităţii sale. În această situaţie se recurge la grupul
sexual comunitar, care se vrea o reacţie la ipocrizia familiei monogame, la dominanta posesivă a
acestuia, să satisfacă nevoile biologice, naturale, sexuale ale individului, ca dimensiuni de
personalitate, de calitate a vieţii. Uşa grupului sexual comunitar este deschisă oricărui nou venit, fără
pretenţii sentimental afective, relaţiile stingându-se tot atât de repede ca şi cum au apărut. Aceasta
demonstrează că în condiţiile societăţii actuale, filosofia, spiritul sexualităţii s-a modificat în
„revoluţia sexuală”, care prin conţinutul ei a complicat relaţiile dintre bărbat şi femeie, a zdruncinat
familia, aruncând-o în cadrul „familiei fracturate”, fărâmiţate în neofamilii.
b) Comunitatea - ca tip de viaţă cuprinde configuraţii de familii – spune A. Giddens (2000) –
dar şi de indivizi care cooperează în creşterea, formarea, socializarea copiilor. Gânditorul aduce
drept argument existenţa kibbutz-urilor din Israel. Sunt concepute ca forme colective de existenţă
astăzi orientate spre producţie, care se comportă ca şi cum ar fi o singură familie. Îngrijirea copiilor
devine responsabilitatea întregii comunităţi şi nu a familiei de origine; viaţa copiilor este proiectată
şi construită în „case ale copiilor” şi nu cu părinţii lor, chiar dacă sfârşitul săptămânii este petrecut
de aceştia în familie. Astăzi lucrurile au evoluat şi în kibbutz-uri: „casele de copii” sunt doar unităţi
în care se asigură servicii de supraveghere, instrucţie şi educaţie a copiilor, şi mai puţin de
responsabilitate a comunităţii pentru creşterea copiilor.
2.5 Familii cu părinţi homosexuali: uniuni homosexuale
Homosexualii se definesc ca fiind indivizii umani cu preferinţe sexuale pentru parteneri de
acelaşi sex (I. Mihăilescu, 1998). Homosexualitatea poate fi practicată atât în forme exclusive, cât
şi în alternanţă cu heterosexualitatea. Cândva blamată , homosexualitatea după 1970 începe să se
practice în mod deschis, îndeosebi în ţările puternic dezvoltate (ibidem). Specific acestui fenomen,
cândva blamat, neacceptat, este faptul că treptat a devenit acceptat, legalizat, evoluând spre
constituirea de cupluri formate din homosexuali, familii sau uniuni homosexuale, cu relaţii stabile
bazate pe „căsătorii” (A. Giddens, 2000). Această toleranţă manifestată faţă de homosexualitate şi
constituirea structurilor „familiale”, este însoţită de tendinţa de liberalizare a adopţiilor, a
posibilităţilor de a acorda custodia copiilor acestor „familii”; dar şi şansa creată pentru femeile
homosexuale (lesbiene) ca prin tehnicile de inseminare artificială să poată avea copii, de a-şi forma
familii cu părinţi homosexuali în lipsa relaţiilor heterosexuale. Perioada ce a urmat anilor 1960-1970
– arată A. Giddens – în mai multe ţări occidentale (Marea Britanie, SUA, Olanda etc.) s-a
caracterizat, iniţial prin formarea familiilor homosexualilor cu părinţi femei, apoi a familiilor cu
parteneri bărbaţi, care aveau în plasament copii (adolescenţi).
Cercetările acestui fenomen de către institute specializate – Institutul Kinsey de Cercetări
Sexuale – aduc câteva precizări cu privire la acest comportament sexual şi la subiecţii acestuia:
natura umană a indivizilor cu practici homosexuale nu este modificată în raport cu a celor
heterosexuali; starea lor de sănătate nu se deosebeşte cu nimic în raport cu a celor care nu practică
homosexualitatea; sentimentele de împlinire / neîmplinire, de fericire / nefericire, de satisfacţie /
insatisfacţie etc. sunt trăite la fel ca şi de heterosexuali; încărcătura energetică, starea de stres nu
sunt în alţi parametri faţă de cei care nu au această orientare sexuală. Este adevărat – susţine
sociologul român I. Mihăilescu (1998) – că acest fenomen, ca de altfel orice fenomen social, are şi

57
efecte nedorite: apariţia sentimentului de culpabilitate la unele persoane homosexuale, pe cale de a fi
tot mai mult diminuat, o dată cu acceptarea conduitei minoritare; caracterul restrictiv al cuplurilor
feminine, în raport cu cel masculin care par mai libertare, mai permisive; distribuţia rolurilor în
cuplurile de homosexuali este diferită: la cuplurile lesbiene distribuţia se face pe principiul separaţiei
dintre „partenera – soţ” şi „partenera – soţie”, în timp ce la cuplurile masculine rolurile sunt
distribuite fie după preferinţele lor, fie după calificarea acestora.
În plan social, existenţa acestui fenomen, acceptarea lui, a structurilor „familiale” au efecte
negative fundamentale: diminuarea capacităţii de reproducere a societăţii şi pe această cale
reducerea natalităţii cu urmări pe termen lung: neîndeplinirea unei dimensiuni din reproducerea
societăţii – a celei biologice, procreative, a speciei umane, în raport cu cele materiale şi intelectuale;
schimbarea tabelei de valori din societate, provocând o anumită debusolare valorică, normativă,
confuzii de roluri, stări de tensiune şi conflicte între indivizi şi între instituţiile din societate;
dezordine socială prin natura fenomenului, dar şi prin practicarea unei vieţi intime mixte –
homosexuală şi heterosexuală.
Uniunile homosexuale au devenit o existenţă în societatea contemporană care încă mai
pendulează între a fi un păcat, un viciu, o boală, o tulburare de comportament şi a fi recunoscut ca
ceva normal, natural, care existând nu mai necesită a fi justificat, existentul având o determinare
naturală. Nu trebuie omis nici faptul că „normalul” ca de altfel „patologicul”, „binele” şi „răul”, „e
firesc” sau „e nefiresc” etc. sunt constructe sociale, care în această calitate dinamică a vieţii este
reflectată în dinamica consecinţelor sociale, încât „normalul” promovat cândva, deci istoric, poate
deveni „patologic” şi invers. Totul se raportează şi ţine de modelul cultural – alt construct social –
asimilat, promovat şi practicat în societate.
2.6. Familia fracturată
Unanim se recunoaşte faptul că societatea contemporană a atins nivelul cel mai avansat al
dezvoltării tehnice, aspect care modifică – spune A. Toffler (1973) – stilul şi modelele de viaţă, de
restructurare familială, în sensul proliferării „familiei fracturate”, a neofamiliei, cu relaţii de rol sex
concepute în noile condiţii create de civilizaţia actuală. Nevoia omului de om, a omului de altul, de
căutare a sensului vieţii nu este anulată, chiar dacă această civilizaţie aduce cu sine şi confuzie şi
teamă, o anumită stare de incertitudine şi angoasă, un puternic stres existenţial. Omul îşi caută să-şi
adapteze la aceste condiţii existenţa, inclusiv cea familială.
Cercetările întreprinse în ţara noastră, ca de altfel şi în lume – spun I. Mitrofan şi C. Ciupercă,
1998 – pun în evidenţă şi alte experimente neofamiliale, unele „simulacre” familiale, cum ar fi:
2.6.1 Semicăsnicia
Se defineşte ca un experiment neofamilial reprezentând în fapt o falsă soluţie pentru
menţinerea căsniciei legale în ciuda disonanţelor, distorsiunilor, alterării relaţiilor de familie. Sunt
relaţii tensional – conflictuale uneori cronice; rolurile maritale sunt incomplete fie datorate unuia
dintre soţi, fie ambilor soţi: relaţia de adulter neglijează dimensiunea afectiv-emoţională, educativă;
în familie unul din parteneri nu participă la decizii majore luate cu privire la familie: estimarea
bunurilor, a valorilor, relaţiile parentale etc.
Investigaţiile întreprinse pe o cazuistică stabilită de I. Mitrofan (1989) pun în evidenţă
următoarele forme ale semicăsniciei:
 casa şi copiii împreună - sexul separat; menajul şi educaţia sunt comune; autonomie
sexuală; infidelitate (unul sau ambii parteneri);
 sexul împreună, casa şi copiii – tu; distracţia autonomă;
 sex parţial / împreună; casa – tu; banii – eu.

58
 Asemenea cupluri sunt disfuncţionale, cu relaţii conflictuale acute, violenţe, agresiuni; cu efecte
psihomateriale asupra cuplului şi copiilor; mari rivalităţi. În aceste cazuri activităţile casnico –
gospodăreşti sunt preluate de bunici cu urmări evidente în dezvoltarea autonomă a familiei; tulburări
de personalitate, nevrotici.
2.6.2 Pseudocăsnicia
Mai este denumită „vieţi paralele”, reprezentând o altă formă psihopatologică a familiei, o
altă structură de existenţă maritală, unde se adoptă în mod fals, aparent, de simulacru a rolului
conjugal; lipseşte afecţiunea mutuală; domină sisteme de interese reciproce – economice, financiare,
status superior, „confort” existenţial, oficializarea căsătoriei. O formă a pseudocăsniciei este
„căsătoria de convenienţă” care în principiu vizează rezolvarea unei probleme specifice –
economice, de status, a apărea în lume căsătorit; adoptă roluri afectiv – sexuale exterioare, în
paralel, indiferenţă mutuală. Îi menţin împreună pe parteneri doar locuinţa, investiţiile materiale
făcute, statutele şi prezenţa copiilor. Efectele sunt dintre cele mai încărcate: sunt marcate
psihosociopatologic; influenţe negative asupra tinerilor; discreditarea instituţiei căsătoriei şi
familiei; modelele maritale devin pseudomaritale.

CAPITOLUL III. Dinamica valorilor familiale

1. STILUL DE VIAŢĂ FAMILIAL

1.1 Axa tradiţionalitate – modernitate:
1.1.1 Modelul, stilul tradiţional
1.1.2 Modelul modern, stilul modern

2. INTERDEPENDENTA TRADIŢIONALITATE – MODERNITATE

2.1 Stil – valoare – forme de comunitate familială
2.2 Tipuri de căsnicii

3. RELAŢIA DINTRE PERSONALITATEA PARTENERILOR ŞI FORMELE CĂSNICIEI

59
60
 Cap III. Dinamica valorilor familiale
1. STILUL DE VIAŢĂ FAMILIAL
Familia la răscruce? După unele opinii, familia – susţine Giddens (2000) – este pe cale de
dispariţie, aceasta ca urmare a fundamentalelor schimbări produse în ultima perioadă în societate:
atitudinea liberală, deschisă faţă de sexualitate; rata înaltă a divorţialităţii; dinamica fericirii
personale în defavoarea vechilor atitudini şi datorii faţă de familie (tradiţionale); fracturarea familiei
şi sfărâmarea sa în noi structuri familiale şi neofamiliale etc. După alţii, nu este la răscruce, nu este
pe cale de dispariţie. Dar este în situaţia de a se diversifica; în căutarea unei noi filosofii, a unei noi
morale, care să asigure incurajarea activă a varietăţilor de forme familiale, de viaţă sexuală, fără a
comprima lumea ca să trăiască în tipare date o dată pentru totdeauna.
Este posibilă întoarcerea la familia tradiţională? Faptele, dinamica valorilor existenţiale nu
sunt favorabile întoarcerii la tradiţionalitate, la familia tradiţională aşa cum era, cum exista şi
funcţiona, cu faţetele ei opresive, autoritariste, cu o cutumă specifică. Dar şi pentru că mutaţiile
produse în societatea modernă, postindustrialistă şi informaţională au transformat, au inovat şi
generalizat formele căsătoriei, ale realizării familiei actuale făcând imposibilă revenirea la
tradiţionalitate. Este greu de crezut că procesele emancipării umane, în primul rând a femeii, că
parteneriatul familial, sexual, sau distribuţia rol sexului în familie vor facilita întoarcerea la viaţa
domestică familială de altă dată, din care s-a ieşit nu fără greutăţi; că se poate reveni la ce a fost; că
promovarea unor relaţii de egalitate între parteneri, de comunicare emoţional-afectivă şi sexuală, de
participare la decizii, de independenţă, autonomie, dar şi de unitate, care au devenit fundamente ale
vieţii personale şi de familie, vor putea fi abandonate în favoarea tradiţionalităţii.
Abordarea valorilor familiale, într-o asemenea etapă, plină de mutaţii dintre cele mai
dinamice din istorie trebuie făcută pornind de la stilul de viaţă familial văzut, descifrat pe
continuumul existenţial, pe coordonatele cunoscute ale devenirii familiei, respectiv tradiţionalilate
– contemporaneitate, convenţionalitate – modernitate.
În ceea ce priveşte stilul de viaţă, cercetările psihosociologice actuale susţin că reprezintă o
variabilă psihosociologică complexă, aferentă structurilor existenţiale, deci şi familiilor, prin care se
desemnează, în fond, filosofia vieţii generalizată şi universalizată de indivizi umani structuraţi în
forme familiale în procesul devenirii societăţii umane. Cuprinde în sine, de altfel, ansamblul
concepţiilor şi mai cu seamă al acţiunilor oamenilor, structurilor lor de familie pentru a-şi proiecta şi
realiza existenţa, pentru construirea cadrului necesar în vederea satisfacerii decente şi mereu
crescânde a trebuinţelor organice, psihologice şi sociale ale omului, ale familiei pentru dezvoltarea
funcţiilor multiple ale familiei. Credem că cel mai bine acesta, stilul de viaţă al familiei, se
conturează şi se derulează pe coordonata tradiţionalitate – modernitate, axă care acoperă întreaga
devenire istorică a familiei. Totodată, această coordonată conţine structuri evolutive generale şi
particulare, în care valorile specifice familiei redau conţinutul realităţii sociale. Aşadar, stilul de
viaţă reprezintă o sumă de valori pentru care familia a optat, care transpar în modul de a fi al
familiei, conferindu-i identitate şi individualitate (I. Smirnov, G. Marghescu – 1989).
Stilul de viaţă se referă la ansamblul, la totalitatea activităţilor care dau conţinut vieţii unei
persoane, unui grup, unei colectivităţi, nu dintr-o perspectivă teoretică, descriptivă, ci intern –
structurală şi normativă – susţine C. Zamfir (1998). Privit astfel, stilul de viaţă exprimă unitatea şi
profilul modului de viaţă – privit ca ansamblul activităţilor vitale ale individului sau grupului uman
– identificând principiul organizator intern al acestuia; exprimă, pluralitatea manifestărilor
concrete ale vieţii individuale, din planul existenţei sale, determinate de factori interni sau / şi
externi, în baza unui dat, a unor norme, a unui principiu intern unificator, capabil să asigure atât

61
unitatea, cât şi diversitatea existenţială. El, stilul de viaţă, presupune posibilitatea de opţiune, de
alegere a comportamentelor, a activităţilor specifice, caracteristice pentru subiect / grup. Aceasta
înseamnă că stilul de viaţă ţine de tipul de personalitate la care se pot adăuga modelele culturale
asimilate şi practicate de individ / grup (familie), respectiv nivelul dezvoltării culturale ca şi al
organizării sociale al acestora. Din această perspectivă stilul de viaţă este şi strategia de viaţă
adoptată de ins / grup în construirea modului de viaţă propice, obiectivul spre care sunt orientate
toate manifestările particulare ale subiectului. Numai că obiectivul este propus şi materializat de
agenţi activi, de oameni cu structuri de personalitate, de cultură, cu experienţă de viaţă şi organizare
specifice, proprii. Această strategie de viaţă poate fi identificată şi construită în stil autoritar,
tiranic, practicat de un tip de personalitate adecvat, sau democratic, în baza principiului egalităţii
tuturor componentelor grupului / familiei în raport cu unitatea, entitatea grupului, promovând
înţelepciunea, cumpătarea, nonviolenţa, cooperarea etc. sau în alte variante de stiluri pe care viaţa
concretă le promovează.
Stilul de viaţă este independent de valoare, care dă conţinut stilului, pentru că acesta este un
ansamblu al valorilor spre care optează individul uman, pe care le proiectează şi le creează pentru
sine şi societate; valoarea, ţine de individ, de capacitatea lui de apreciere, de evaluare sau de a
„calcula” un obiect, un lucru, un proces, fapt sau fenomen; este stima acordată cuiva, faţă de ceva;
este ceea ce ne apare ca fiind dezirabil şi nu numai ce este dorit şi are sens numai în raport cu
individul uman, cu experienţa voinţei sau acţiunii sale; este interesul manifestat de subiect faţă de
ceva dezirabil. Valorile sunt considerate fapte sociale – E. Durkheim (1974) – care la rândul lor
sunt acţiunile indivizilor umani manifestate în realizarea propriei vieţi, a propriei existenţe, de care
el este interesat să şi-o organizeze, să şi-o transforme potrivit nevoilor sale, să şi-o orienteze într-o
direcţie convenabilă lui. Astfel, valoarea ne apare ca un produs al propriilor activităţi ale omului, ca
propriile sale fapte pe care le apreciază, le evaluează.
Aşadar, valoarea reprezintă atitudinile, aprecierile subiecţilor faţă de obiecte privite ca
lucruri şi ca idee, ca relaţie sau ca atribute ale acestora: ca preferinţe socializate, supraindividuale,
care sunt transmise şi promovate social; valorile sunt ale noastre, dar ele ne sunt impuse din afară, le
respectăm tocmai pentru că ne sunt impuse (C. Zamfir, 1989).

1.1. Axa tradiţionalitate - modernitate

Dinamica valorilor familiale, a stilurilor de viaţă se pretează la o analiză antitetică a celor
două mari şi clasice tipuri de familie: tradiţională şi modernă. Continuumul tradiţionalitate –
modernitate este conceput şi tratat şi ca stil de viaţă, calitate care reflectă cel mai adecvat dinamica
valorilor familiei, cu particularităţile specifice etapelor devenirii societăţii umane conţinute în
formele constitutive ale familiei. Aspect prezentat de noi în capitolele anterioare.

1.1.1 Tradiţionalitatea
În sens generic, are un conţinut amplu, dat în principal de actualizarea permanentă a
moştenirii obiceiurilor, datinilor, credinţelor, mentalităţilor, concepţiilor, ritualurilor,
cutumelor etc. acumulate, asimilate şi practicate cândva, transmise prin viu grai generaţiilor
care au urmat. Este o adevărată ereditate socială, care se manifestă la nivel de personalitate
sub influenţa matricei sociale. Reprezintă ansamblul modelelor de comportament, a
modelelor normative, culturale elaborate şi practicate de generaţiile anterioare, dar care se
interferează cu procesele psihice actuale ale individului, determinând astfel comportamente
adecvate ale acestuia; este o formă de presiune prin norme de viaţă pentru cei vii. Aşadar,
tradiţionalitatea – susţine D. Sandu (1996) – trebuie acceptată ca o posibilă orientare a
comportamentelor şi alegerilor individului uman în raport de cadrele şi trăirile naturale ale

62
 vieţii umane, comunitare sau familiale. Nota definitorie a tradiţiei este dată de faptul că are
valoare de fundament al ordinii sociale, de normă de conduită sau ca formă socială de
devenire a societăţii. În mod concret, tradiţionalitatea propune: valorizarea aspectelor
conservatoare, a normelor de viaţă; respinge novatorul, schimbarea, transformarea; se
caracterizează prin rigiditate, imobilism, conservatorism, localism etc. Sesizăm, de altfel, că
tradiţionalitatea presupune rezistenţa în timp, în durată a ce se transmite ca valoare, iar ce se
transmite are rolul de principiu în orientarea acţiunii sociale, cu atât mai mult în cazul
indivizilor umani, a cuplurilor familiale, care îşi formează identitatea socială, conştiinţa de
grup, prin raportarea la ce a fost, la trecut. De reţinut este şi faptul că ce se moşteneşte ca
tradiţie nu sunt acţiunile propriu-zise, ci modelele, imaginile despre acţiuni, despre persoane,
despre rolul lor în cazul familiei, despre rol-sex şi raporturile intrafamiliale potrivit
ierarhiilor existente, persoane care au devenit modele demne de urmat prim performanţa lor;
ca şi credinţele prin care se reglementează reluarea, repetarea, imitarea trecutului. După
sociologul român, H.H. Stahl (1983), tradiţia este „un fenomen de durată, de statornicie a
structurilor materiale sau spirituale, (...) de repetiţie a acţiunilor umane, (...) specifice oricărei
convieţuiri sociale. O asemenea formă de transmitere a valorilor este prezentă înainte de
toate în familie – instituţia fundamentală a societăţii, cadrul de realizare şi socializare a
descendenţilor.
1.1.2 Modelul modern, stilul modern
A doua dimensiune de abordare a dinamicii stilului şi valorilor familiale, spuneam că este
modernitatea, care împreună cu tradiţionalitatea constituie continuumul, “spaţiul” existenţial
neîntrerupt al devenirii societăţii şi în cadrul lui a familiei: este ceea ce este diferit sau chiar
opus tradiţionalului atât în ce priveşte mentalităţile, valorile culturii şi modurilor de
comportare cât şi al caracterului noilor instituţii create, în noile forme de organizare a
societăţii, a comunităţilor. Proprietăţile fundamentale ale modernităţii exprimă conţinutul
acesteia: spiritul pozitiv, ştiinţific, reflexiv care pe lângă reinterpretarea moştenirii instituie
noi forme organizatorice, noi reguli şi norme de reglementare a existenţei, noi practici,
bazate pe noile acumulări ştiinţifice, în devenirea socioumanului dat. „Reflecţia cognitivă şi
raţionalitatea institutivă sunt fundamentele modernităţii” (L. Vlăsceanu, 1998). În raport cu
tradiţionalitatea, modernitatea promovează schimbarea, transformarea, riscul în aplicarea
noului, nonconformismul, dinamismul, ca şi universalismul etc. cu efecte directe asupra
stilului de viaţă, conţinutului valorilor, integrate şi practicate în societate, în familie.

2. INTERDEPENDENŢA TRADIŢIONALITATE – MODERNITATE – STIL – VALOARE –

FORME COMUNITARE
2.1. Stil – valoare – forme de comunitate familială
Considerată cândva cea mai conservatoare entitate socială, familia în zilele noastre este
supusă, sub presiunea unor factori interni şi externi, unui amplu proces de mutaţii, de schimbări,
dificil de surprins, dar nu imposibil. Astfel, unii gânditori – M. Neder,(1992), I. Smirnov, G.
Marghescu, (1989), C. Ciupercă (2000) – consideră că cea mai adecvată formă de investigare care
permite evidenţierea dinamicii stilului de viaţă şi valorilor familiale o constituie raportarea acestora
pe axa tradiţionalitate / modernitate. Interesant este faptul că autorul român C. Ciupercă (2000)
depăşeşte acest cadru, tradiţionalitate / modernitate şi pune în relaţie aceste două etape cu viitorul
devenirii familiei, construind proiectiv, în baza tendinţelor din realitatea umană ca şi din literatura
de specialitate, modelul familiei viitoare. El pleacă de la stilul şi valorile specifice fiecărui model
familial: familia tradiţională se caracterizează printr-un stil autoritar; familia modernă prin stil

63
 cooperant / democratic, iar cea viitoare printr-un stil dat de individualitate. Autorii români pun în
relaţie directă stilurile de viaţă cu valorile familiale specifice şi obţin următorul model:

Modelul / tipul
de familie VALORILE ADECVATE STILULUI
Stilul promovat

Ierarhie bine
Fam. Tradiţională
determinată Represiune
Stil autoritar Conformism
riguros dată
Fam.modernă /nucleară
Stil cooperativ / Comunicare
Egalitate Schimbare
Democratic
Familiaviitoare
restructurată Însingurare/
Nonconformism
Stil individualist Competiţie alienare

Sursa: C. Ciupercă, 2000, Cuplul modern între emancipare şi disoluţie, Ed. Tipoalex, Alexandria.

Modelul familial alaborat de C. Ciupercă (2000) are în vedere faptul că:

a. familia tradiţională este recunoscută ca având dominantă a stilului de viaţă, autoritatea
care presupune: valorile moştenite, ierarhie, conformism şi represiune; superioritatea
părinţilor faţă de copii, a vârstnicilor faţă de tineri, a bărbaţilor faţă de femei, a fraţilor
mai mari faţă de fraţii mai mici;
b. familia contemporană (modernă) nucleară are dominanta stilului cooperarea, susţinută
de valorile: egalitatea, schimbarea şi comunicarea, schimbarea mentalităţilor;
c. familia viitorului promovează ca stil de viaţă individualitatea susţinută de valori precum
:competiţia, nonconformismul, însingurarea; individul uman se îndreaptă spre stilul de
viaţă definit de însingurarea persoanei respectiv, relativa sa izolare; apar şi se extind
distanţe interpersonale; el, individul îşi creează o mică societate pentru sine, iar ce se
întâmplă cu semenii, cu societatea globală nu mai intră în preocupările sale.
Autorul român, C. Ciupercă (2000), relaţionează modelul mai sus prezentat, cu alte modele
familiale prin care evidenţiază schimbarea valorilor, a raporturilor existente în cuplu, a mentalităţilor
în evoluţia societăţii. Se pleacă de la modelul elaborat în gândirea psihosociologică familială:
▪ Familia comunitară (tradiţională)
▪ Familia de trecere (nucleară)
▪ Familia societală (restructurată)

64
 Familia Familia Familia
tradiţională modernă- restructurată
nucleară

Autoritate Cooperare Individualitate

e

- Ierarhie - Egalitate - Competiţie

- Conformism - Schimbare - Nonconformismm
- Represiune - Comunicare - Însingurare

Acest model este raportat la modelul teoretic întâlnit în gândirea sociologică (Fr. Tönnies, E.
Durkheim) prezentat de noi în capitolele anterioare, dar care evidenţiază renunţarea treptată la
modelul comunitar şi asimilarea modelului societal, caracterizând prin noi configuraţii relaţiile
dintre bărbat / femeie.

Familia Familia de Familia

comunitară trecere societală
(Tradiţională) (Nucleară) (Restructurată)

F. comunitară F. comunitară F. societală

B. comunitar B. societal B. societal

-slabă şi coezivă -reuneşte trăsăturile -emanciparea cuplului familial

asocierea comunităţii cu ale societăţii -evidenţierea rolurilor sociale

65
 În baza acestei transpuneri C. Ciupercă obţine sinteza modelului teoretic al evoluţiei
familiei:

• Valoarea
focală Autoritate Cooperare Individualitate
- stil -

Tip de Familie Familia de Familia societală

familie comunitară trecere (Restructurată),
(tradiţională) (Nucleară) a viitorului

• Configuraţia
familiei Femeie comunitară Femeie comunitară Femeie societală
- status - Bărbat comunitar Bărbat societal Bărbat societal

Dinamica familiei – de la cea tradiţională (comunitară) – la cea modernă (nucleară) şi de

aici la familia viitoare (fracturată), împreună cu dinamica stilului şi valorilor familiale, facilitează
sinteza transformărilor produse la nivelul familiei, a locului şi perspectivelor structurilor familiale.
Astfel, familia nucleară – cea prezentă, respectiv cea de trecere de la familia comunitară /
tradiţională la familia societală, restructurată sau a viitorului este supusă unor presiuni interne şi
externe încât ca model familial, susţine C. Ciupercă (2000), capătă note şi trăsături specifice, cum
ar fi: devine terenul pe care se face trecerea la noi structuri familiale; relaţia existentă între parteneri
– bărbatul societal – femeia comunitară – reflectă interdependenţa comunitate – societate, cu efect
în menţinerea unităţii, a coerenţei familiei, a păstrării unor valori comunitare, după cum această
relaţie reflectă omul universal, iar trăsăturile comunităţilor şi societăţilor au atracţie maximă, spre
identitate, asigurând cel mai bine echilibrul între tradiţie şi modernitate.
Totodată, această formă familială este supusă presiunii noului, de care se teme şi pe care cu
greu îl „acceptă”; nevoia de nou este manifestată şi presupune, înainte de toate, nevoia de
restructurare a familiei care începe cu emanciparea femeii, pe baza „progreselor” societăţii moderne;
femeia trebuie să devină societală. Încă se mai menţine incapacitatea societăţii de a elimina
frustrările, angoasele, incertitudinile, confuzia valorilor care provoacă incertitudine în relaţiile
interindividuale, în structurile familiei nucleare. Este mediul care deschide porţile familiei
restructurate care prinde teren în societatea modernă, cu tendinţe de generalizare în forme noi de
existenţe familiale. Aşadar, familia nucleară, în perspectivă, fie că eşuează în propria patologie, fie
că trece, translatează noi spaţii şi se adaptează familiei restructurate, familiei viitorului.
Apoi, societatea viitoare, cea postindustrială, de consum şi a informaticii, revoluţionară în
toate structurile şi intimităţile sale, aduce cu sine noi modele familiale; familia în sens clasic este
fracturată; se promovează alte modele familiale, cu precădere familii restructurate, reconstituite în

66
baza altor determinări, stiluri şi valori. Noul val, cel al proliferării familiei restructurate, al
neofamiliilor este în creştere, şi aduce cu el situaţii noi, atitudini şi conduite neîntîlnite altădată la
indivizi şi colectivităţi; ineditul fiind dominanta trăsăturilor noilor structuri familiale. Este posibil ca
ceea ce a fost disfuncţional, blamat, neacceptat cândva să devină tolerat şi practicat acum: divorţul,
celibatul, familia deschisă, căsătoria temporară / serială, homosexualitatea etc. Viaţa merge în
această direcţie, iar neacceptarea acestei vieţi egalizează cu o agonie; ea aduce noi posibilităţi
privind decizia de sine; noile relaţii sunt construite aşa cum doreşte individul uman, în consens cu
evoluţia societăţii umane. Omul este chemat să gândească şi să dea sens stilurilor, felului de a fi, să
accepte acţiunea umană dincolo de ce s-a ştiut, dincolo de conformism, de prejudecăţi, de etica
ştiută , opţiunile cu privire la sine aparţin numai omului.
2.2 Tipuri de căsnicii
Din cele prezentate se detaşează faptul că avem de a face cu o interdependenţă între stil –
valori – forme (tipuri) de comunităţi familiale, că primele determină pe ultimele care sunt de alt fel
congregaţii de atitudini şi comportamente intrafamiliale. Literatura este generoasă cu restructurările
şi tipologizările familiilor, ale căsniciilor, ele reflectând paleta largă existentă în personalizarea
comportamentelor de stil şi a valorilor familiale. Interdependenţa acestor dimensiuni este mai bine
surprinsă prin conceptul de căsnicie decât prin cel de familie: familia – instituţie socială, formă
comunitară de existenţă, realizată prin căsătorie – fenomen, după cum am văzut, greu de pătruns în
intimitatea sa, fenomen amplu bio-psiho-social constituit, o realitate socială sau un fapt social după
E. Durkheim (1974); căsnicia surprinde mai real conţinutul relaţiei cuplului marital, modul concret
de convieţuire conjugală a cuplului, felul în care interdependenţa stil de viaţă – valoare familială se
proiectează şi se realizează în mod practic ca şi dinamica acesteia; modul în care statusul dobândit
prin căsătorie se realizează prin rol sex, în condiţii concret date – de mediu, de personalitate a
partenerilor, de climat şi atmosferă psihică, morală şi socială specifice - căsnicia pune mai bine în
relief viaţa maritală, unitatea, coeziunea, procesele integrării, adaptării şi socializării, ca şi
disfuncţiile, disconfortul, instabilitatea relaţională a vieţii conjugale.
2.2.1. O analiză a acestor fenomene realizează psihologii români I. Mitrofan şi C. Ciupercă
(1998). Ei pleacă de la luarea în consideraţie a complexităţii şi multitudinii relaţiilor
intrafamiliale: conţinutul relaţiilor dintre partenerii maritali, dintre aceştia şi descendenţi,
dintre familie şi familiile de origine – bunici, străbunici; dintre nepoţi şi bunici; dintre fraţi,
dintre fraţi – surori etc. În baza acestor particularităţi ale relaţiilor intrafamiliale, autorii
români susţin că familiile realizează căsniciile în cuplu:
2.2.1.a. Reprimatoare – liberale: primele autoritare, limitează / reprimă spiritul de
libertate, de independenţă; după cum ultimele promovează ceea ce primele refuză să accepte;
2.2.1.b. Active – pasive: primele sunt structuri dinamice, constructive, angajante;
celelalte se limitează la suficienţă, indiferenţă, indolenţă, neîncredere etc.;
2.2.1.c. Stabile – instabile: primele structuri sunt consolidate, îşi fundamentează
existenţa promovând valori şi stilul constructiv, coerenţă, conştiinţă, comunicare sinceră şi
deschisă; cealaltă adoptă o dinamică fără perspectivă, la „voia mişcării”, incertitudine,
incoerenţă etc.

2.2.2 După F. Cuber (1965, 1971), în cuplurile familiale pot exista diferite forme de
acomodare, de căsnicii care nu resping mutaţiile din societatea contemporană, iau în
considerare structurile de personalitate ale partenerilor şi optează pentru consolidarea, pentru
dezvoltarea familiei constituite:
2.2.2.a. Căsnicia obişnuită – formată din parteneri obişnuiţi, cu manifestări
intermitente de înţelegere şi tensiune, de regulă verbale, cu discuţii normale, responsabile şi

67
banale. Partenerii sunt animaţi de sensul vieţii lor, de dorinţa de realizare şi de depăşire a
ambiguităţilor, neînţelegerilor. Starea de tensiune sau conflict nu reprezintă o permanenţă în
familie, „normalul” în familie, ci un moment de clarificare sau de trecere, de depăşire a unor
inadecvări, nu devine un factor al disoluţiei familiei.
2.2.2.b. Căsnicia vitală – promovează autonomia şi independenţa partenerilor,
identitatea acestora în făurirea carierei; disonanţele care apar (tensiuni, conflicte, deosebiri
de puncte de vedere etc.) au valoare stimulativă, competitivă şi nici pe departe
disfuncţională; grad mare de solidaritate şi dăruire reciprocă; căsnicia se bazează pe iubire,
afectivitate şi cu o perspectivă trainică.
2.2.2.c. Căsnicia totală – se caracterizează prin dăruire integrală, totală, unul pentru
celălalt, unitate, omogenitate totală, relaţii de intercomunicare în toate sensurile, sincere,
deschise, permanent proiectate spre modele constructive, pozitive; climat psihosociologic,
moral şi social cald, competitiv, plin de optimism şi încredere. Partenerii sunt angajaţi
economic, afectiv, moral, psihic, social şi cultural, nimic şi nimeni nu-i poate despărţi. Sunt
posesorii unei solide conştiinţe de sine şi de ei, de familie.
2.2.2.d. Căsnicia devitalizată – partenerii încetează de a mai fi unul pentru altul, nu
se mai dăruiesc unul celuilalt, nu au timp unul pentru altul, stau puţin împreună; relaţii
supuse permanent erodării; climat afectiv sărac, uneori tensionat şi dureros, aplatizat, fără
vervă, interes şi sens de viaţă; relaţii sexuale accidentale şi nesatisfăcătoare. Viaţa le asigură
securitate partenerilor, statut; ei simt că îi leagă ceva şi chiar dacă viaţa lor e apatică, ei o
acceptă, greu se despart.
2.2.2.e. Căsnicia pasivă – relaţii de indiferenţă generalizate chiar din faza iniţială a
căsătoriei; se lucrează pe cont propriu: fiecare pentru sine (profesional, pentru carieră, pentru
copii); relaţiile dintre partenerii cuplului sunt sărace pe toate planurile; unitatea existenţială
şi acţională fie că nu există, fie că este plasată în ultimă instanţă şi fără vlagă, fără forţă, fără
sevă, în măsură să sensibilizeze pozitiv viaţa cuplului; viaţă fără afectivitate, dominată de
carieră; cuplul pare a fi confortabil, fără tensiuni relaţionale, fără angajare, devenind un
cadru rezidual, plin de resentimente şi frustrări, de fapt construit conştient.

2.2.3. Arătam ceva mai sus că literatura sociologică şi psihosociologică este generoasă cu
tipurile de căsnicii, ca modalităţi concrete de personalizare a relaţiilor interparteneriale.
Aducem în atenţie şi punctul de vedere al lui F. Kunkel (1947) care într-o lucrare tradusă şi
în limba română – „Caracterul, dragostea, căsnicia”, rezervă, după cum se vede, un spaţiu
tocmai acestui domeniu – căsnicia. Chiar dacă gânditorul nu reuşeşte să detaşeze din
multitudinea formelor de căsnicii şi una „normală”, o căsnicie firească, bazată pe
funcţionalitate, coerenţă, continuitate, adaptabilitate, cu disonanţe cognitive şi
comportamentale constructive etc. Aducem în atenţie şi acest punct de vedere, din dorinţe
metodologice:
2.2.3.a. Căsnicia molatică: coeziune slabă, tensiune mascată, incapacitate de decizie
privind viaţa familiei; unul se bizuie pe celălalt, o viaţă fără energii şi emoţii, fără forţa trăirii
unuia pentru celălalt, a perceperii, înţelegerii şi aprecierii reciproce la cote reale, normale;
bazată pe promovarea egoismului, supraaprecieri, pe insensibilitatea afectivă a existenţei
celuilalt, nevalorizării reciproce; lipsa nerăbdării întrevederii; construcţia existenţei este
orientată pentru o viaţă comodă, fără tumultul contribuţiei fiecăruia; o viaţă fără sens precis,
fără unitate, solidaritate etc., dar care din punct de vedere metodologice are valoarea sa;
2.2.3.b. Căsnicia furtunoasă: viaţa plină de tensiuni, de neînţelegeri şi chiar
conflicte; locul comunicării şi înţelegerii dintre parteneri este luat de discuţii sterile, ilogice,

68
 invective, de aprecieri şi judecăţi ireale; alternanţa înţelegere / neînţelegere, acceptare /
neacceptare, iubire / indiferenţă, contopire / împietrire, golul instalat etc. dau conţinut acestei
căsnicii. Acomodare aparentă, adaptare dificilă.
2.2.3.c. Căsnicia dură: se caracterizează prin instalarea răcelii, rigidităţii şi
împietririi între parteneri; prin promovarea unui stil personal autoritar, tensional şi a unor
norme adecvate; lipsa intercunoaşterii, afectivităţii, comunicării ca şi distanţa interpersonală
facilitează în căsnicie apariţia angoasei, fricii, lipsei de angajare şi de ce nu aşteptarea clipei
propice pentru răzbunare.
2.2.4. Nu trebuie să înţelegem, din exemplele date, că avem de a face doar numai cu forme
de căsnicii disfuncţionale, ca şi cum societatea dispune (sau a construit) numai asemenea
căsnicii. În acest sens, unii autori – L. Roussel (1989) vorbeşte de căsnicii fuzionale – de
unire autentică, specifice „familiilor fracturate”; căsnicii „club” – unitate raţională,
recunoaşterea autonomiei personale, specific familiei nucleare şi căsnicii „istorice” –
specifice familiilor tradiţionale. Spre deosebire de acest gânditor, J. Kellerhais (1987) –
utilizează alte valori familiale în tipologizarea familiilor / căsniciilor, precum: coeziunea,
reglarea (adaptarea), şi integrarea şi obţine: familia / căsnicia „bastion” – care este de tip
fuzional, cu relaţii reglementate prin norme adecvat elaborate; familia / căsnicia de tip
„camaraderesc” – bazată pe dăruire reciprocă, comunicare şi deschidere interpersonală;
familia / căsnicia „negociativă” – care promovează independenţa şi autonomia partenerilor,
largă deschidere spre nou, spre toleranţă, în măsură să înţeleagă, trateze, să negocieze orice
situaţie care apare.

3. RELAŢIA DINTRE PERSONALITATEA PARTENERILOR ŞI FORMELE CĂSNICIEI

Aceste demersuri tipologice au calitatea de a surprinde varietatea formelor de convieţuire
conjugală pe baza unor ipoteze construite, cu relevanţă în existenţa familială, dar a cărei viaţă şi
intimitate se cer tot mai mult cunoscute. Dar stilul de viaţă, ca şi valorile familiale au o existenţă
dinamică, sunt dependente de structurile de personalitate ale partenerilor. Dacă persoana este un
dat, o structură, o entitate bio-psiho-socială şi culturală individuală (N. Mărgineanu, 1973),
personalitatea – susţine G. W. Allport (1981) – este unitatea sistemelor dinamice prin care se
efectuează adaptarea originală a individului uman, a persoanei. Ea se dobândeşte în societate –
spune V. Pavelcu (1969) – pentru că reprezintă o restructurare a persoanei, o organizare dinamică a
unui complex de demersuri cognitive, conative, voliţionale, afective, morfologice etc. În acest
context, stilul de viaţă familial este în mod necesar interdependent de partenerii maritali, de
structurile lor de personalitate.
3.1. Este posibil – susţin Berman şi Liefe (după P. Petroman, 1999) – ca soţul sau soţia să
se manifeste în căsnicie amabil, dezinvolt, cordial, afectiv, prietenos în sistemul relaţiilor din afara
familiilor şi în opusul acestora în cadrul relaţiilor conjugale, astfel încât personalitatea partenerilor
de cuplu familial să se manifeste, atât la soţ, cât şi la soţie într-o formă alternantă:
3.1.1. Soţ autoritar, soţie isterică. El – temperament puternic, rareori îşi arată starea
sentimental – afectivă; raţional, distant, dispreţuitor, supărăcios, puţin atractiv, prietenos,
cald, înţelegător, tolerant etc. Ea – mereu pusă pe ceartă şi agitată, conflictogenă, menţine o
atmosferă încărcată tensional, iritantă şi neplăcută, neafectivă etc. Căsnicia acestui cuplu
este nereuşită, fără satisfacţii, conflictele şi neînţelegerile sunt alimentate, rezistente în timp,
deci frecvente şi de durată. Dacă nu devine o obişnuinţă, această căsnicie, în perspectivă, se
va dizolva.
3.1.2. Soţ pasiv, soţie dominatoare. El – stare imatură, care se manifestă dincolo de
adaptare; dependent de soţie, dominat de aceasta, simte permanent nevoia de parteneră,

69
 căreia îi simte lipsa şi o caută mereu, pentru orice acţiune; este atractiv, plăcut, dar nu şi
independent, autonom. Ea – îi face plăcere dependenţa de ea a soţului, îl caută pentru a-l
domina etc. Căsnicia instabilă, inconsecventă, necoerentă, climat alternat plăcut / tensionat
etc.
3.1.3. Soţ paranoic, soţie depresivă. El – temperament nestatornic, dificil în relaţie şi greu
de acceptat; ostil în raport cu alţii şi cu alte decizii, gelos, tendinţa de izolare, de înstrăinare,
cu manifestări depresive; sensibilitate exagerată, neîncredere, suspiciune, stări de delir; îşi
caută o soţie ascultătoare, ataşată lui, înţelegătoare şi tolerantă. Ea – cu tonus de viaţă şi
energie scăzute, plină de tristeţe, anxiozitate, dezgust, apatie şi neputinţă; preîntâmpină
situaţiile tensionate, dezagreabile; preocupată de a atrage soţul prin afectivitate.
3.1.4. Soţ depresiv, soţie paranoică. Situaţia este inversul celei anterioare.
3.1.5. Soţ - soţie imaturi. Relaţia interpersonală are drept conţinut dragostea declarată,
verbală; vorbele calde , frumoase, afectuoase sunt aşteptate cu nerăbdare de ambii parteneri
şi ele fac căsnicia suportabilă şi rezistentă în timp. Atât el, cât şi ea se dedau la discuţii fără
conţinut, deci iresponsabile, utopice, fără sens pentru viaţa cuplului.
3.1.6. Soţie nevrotică, soţ omnipotent. Căsnicia este deficitară, tensionată şi conflictogenă,
datorită tulburărilor mentale ale soţiei, care este complexată, cu trăiri fobice, anxioase,
isterice, apatice, fără încredere în sine, uneori agresivă faţă de sine, faţă de soţ, pe care îl
respinge uneori în relaţiile sexuale, epuizare energetică etc. care dau drama în care trăieşte,
făcând-o dependentă de soţ. Soţul este cel care dă sens căsniciei, asigură depăşirea relaţiilor
tensionale, este prezent şi acţionează cu putere în tot ce-i reclamă relaţia de căsnicie şi viaţa
familială; nevoit să fie niciodată obosit, atotputernic şi prezent peste tot, în familie, în
societate. Viaţa pentru el este un chin, plină de neprevăzut, imprevizibilă, un calvar.

3.2. În viziunea lui C. Sluzki şi Beavin (1968), relaţiile maritale au un conţinut dinamic,
pentru că viaţa socială, viaţa intrafamilială, inclusiv viaţa personală au o existenţă dinamică;
multitudinea factorilor interni şi externi, familiali şi extrafamiliali, cei sociali, activează şi presează
asupra familiei / căsniciei, ca şi asupra partenerilor. Ca să nu mai vorbim de faptul că viaţa proprie a
individului se caracterizează prin procesualitate, prin dinamică, care în cuplul familial acestea
determină mobilitate în relaţiile maritale, chiar de la un moment la altul, de la o situaţie la alta, încât
partenerii se comportă în forma diadelor. Existenţa căsniciei în forma diadei – susţin autorii – se
fundamentează pe un principiu mai vechi, întâlnit în filosofia lui Pitagora, şi anume principiul
diversităţii şi inegalităţii, prezent şi în cuplurile de familie. Este vorba de faptul că două valori sunt
unite, legate intrinsec, sunt (devin) interdependente în cadrul unei realităţi, a unei entităţi care există
şi se manifestă în forma unei perechi existente în cadrul aceleiaşi formaţiuni / comunităţi.
În baza acestui principiu, cei doi autori – Sluzki, C. şi Beavin (1968) – descoperă că în
cuplurile, în perechile maritale, în căsnicii se realizează următoarele diade:
3.2.1. simetria stabilă a partenerilor: percepere şi înţelegere corectă, comunicare
funcţională, satisfacţie maritală, echilibru între impunere / acceptare, dominare / supunere.
Diada se mai numeşte şi „gemenii celeşti”.
3.2.2. complementaritate stabilă: partenerii sunt în relaţii corespondente bazate pe ordine,
regularitate şi armonie; ei se cunosc şi se definesc reciproc, se ştiu cine este şi ce poate
fiecare; au capacitatea subordonării unul altuia, a limitelor acestei relaţii; trăiesc satisfacţia
cuplului marital la valorile lui. Partenerii se mai numesc pentru calitatea lor şi „genii
colaboratori”.
3.2.3. competiţie simetrică orientată spre dominare: lupta partenerilor în cuplu se dă
pentru recuperarea iniţiativei şi puterii; comunicarea este deficitară, pentru că sensul vieţii

70
 căsniciei este cine să domine, ce trebuie să facă pentru a-l anihila pe celălalt. În aceste
condiţii satisfacţiile maritale sunt instabile, la fel ca şi relaţiile interparteneriale.
3.2.4. competiţie simetrică orientată spre supunere: nici unul dintre parteneri nu îşi
doreşte asumarea răspunderii de a conduce familia; unul se lasă pe seama celuilalt; relaţiile
de comunicare sunt anevoioase, tensionale şi chiar conflictuale; rol-statusul de conducător
rămâne nerevendicat, fiecare vrea şi aşteaptă să fie condus. Satisfacţia cuplului rămâne
incertă.
3.2.5. competiţie asimetrică orientată spre dominare: relaţia maritală se caracterizează
prin aceea că unul dintre parteneri vrea, doreşte fie el sau ea, să-şi asume rol-statusul de şef,
de conducător al cuplului; dorinţa de dominare, de putere a unuia deranjează pe celălalt,
căsnicia se transformă într-o „ceartă anostă”, iar satisfacţia vieţii maritale este discutabilă.
3.2.6. competiţie asimetrică orientată spre supunere şi simetrie: partenerii sunt în relaţii
de comunicare, numai că unul dintre ei, fie el sau ea, cere supunere; aceasta se întâmplă pe
un fond, pe un climat tensionat, conflictogen; reacţia celuilalt nu se lasă aşteptată pentru că
se plasează pe o poziţie simetrică. Starea creată – cererea de supunere a unuia faţă de celălalt
şi reacţia simetrică a celuilalt – transformă căsnicia într-o satisfacţie incertă, dominată de
respingerea cererii de supunere, de protestul părţilor, de conflictul care devine cotidian.
3.2.7. fluctuante: relaţiile interparteneriale sunt atipice, ele nu corespund vreunui tip descris;
sunt permanent dinamice, tranziente, fluctuante, schimbătoare, ezitante, incerte, nehotărâte.
În aceste condiţii şi satisfacţiile căsniciei sunt pe măsură, respectiv nu există, cuplul trăieşte
insatisfacţia maritală.

3.3. Tipologiile aduse în discuţie nu sunt unicele. Cercetările psihosociologice aduc în atenţie
şi alte conţinuturi ale relaţiilor intrafamiliale, interparteneriale. Astfel, prof. P. Petroman de la
Universitatea de Vest – Timişoara corelaţionează relaţiile conjugale cu structurile şi transformările
circumstanţiale, perspectivă care sintetizează următoarele forme de relaţii maritale:
3.3.1. Relaţii bazate pe interacomodarea comportamentelor partenerilor pentru realizarea
unor obiective sau scopuri comune. Aceasta se face prin neluarea în seamă sau prim
minimalizarea disensiunilor, contradicţiilor, impasurilor sau eşecurilor şi discordantelor.
3.3.2. Relaţii bazate pe compatibilizarea temporară, respectiv, de acceptare a unor
obiective sau scopuri apropiate sau similare, fie pe termen scurt, fie pe termen mediu sau
lung.
3.3.3. Relaţii vectoriale, de sincronizare a atitudinilor şi comportamentelor în timp, iar
schimbarea direcţiei lor se face de comun acord fără tensiune şi conflicte, ci prin înţelegere şi
armonie.
Tabloul prezentat privind dinamica stilului şi valorilor familiale, a relaţiilor de familie şi în
cadrul lor a vieţii intrafamiliale, a căsniciei, confirmă bogăţia, complexitatea, ca şi particularităţile
relaţiilor cuplului familial, a relaţiilor maritale, conjugale în permanenta lor devenire.

71
CAPITOLUL IV. Factorii realizării, menţinerii, dezvoltării şi disoluţiei familiei

A. IDENTITATEA COMPORTAMENTULUI SEXUAL AL INDIVIDULUI UMAN

1. IDENTITATEA PSIHOSEXUALĂ, DE SINE ŞI SOCIALĂ A INDIVIDULUI

UMAN

2. COMPORTAMENTUL PSIHOSEXUAL ŞI PARTICULARITĂŢILE LUI

3. RELAŢII SEXUALE PREMARITALE

4. COMPORTAMENTE SEXUALE ALTERNATIVE

5. COMPORTAMENTE SEXUALE DEVIANTE

5.1 Tulburări psihosexuale
5.2 Tulburări sociosexuale

B. VIAŢA CUPLULUI MARITAL

1. DRAGOSTE – IUBIRE – DRAGOSTE SEXUALĂ: GENURI DE DRAGOSTE ŞI FORME

ALE IUBIRII

2. CONSTITUIREA CUPLULUI
2.1 Partenerul şi alegerea lui
2.2 Cuplul conjugal – cuplul erotic

72
C. FAMILIA LA RĂSCRUCE

1. FAMILIA LA RĂSCRUCE ?

2. VIOLENŢA DOMESTICĂ ÎN FAMILIE

3. ALCOOLISMUL

4. FACTORII DE RISC FAMILIAL

5. DISOLUŢIA FAMILIEI

6. PERSPECTIVA FAMILIEI

Cap IV. Factorii realizării, menţinerii, dezvoltării şi disoluţiei familiei

A. IDENTITATEA COMPORTAMENTULUI SEXUAL AL INDIVIDULUI UMAN

1. IDENTITATEA PSIHOSEXUALĂ, DE SINE ŞI SOCIALĂ A INDIVIDULUI UMAN

Conştientizarea sentimentelor de apartenenţă a Sinelui prin forme specifice de proiectare şi
exprimare a sa, de identificare a structurilor proprii de personalitate formează complicatul proces de
identitate a individului uman. Fără să se suprapună cu identificarea dar pe care o solicită în
determinarea da, identitatea se formează şi se dezvoltă pe tot traiectul existenţei individului uman,
pe toată durata vieţii, având importantul rol de a susţine conştiinţa ca fundament al personalităţii şi
în cadrul ei conştiinţa de sine.
Ştim că identificarea – cu aport major în identitate – se prezintă ca un proces de structurare /
restructurare a personalităţii, realizat în mai multe etape succesive: primară (0 – 3 ani), priveşte
prima copilărie în care imitaţia comportamentală este nota caracteristică a socializării; preşcolară
(cea de-a doua copilărie) şi a şcolarului mic (a treia copilărie) în ambele se formează Eul şi
Supraeul; după pubertate (după 14 ani) coincide cu afirmarea autonomiei şi independenţei
persoanei, când Eul se evaluează în raport cu modelele culturale practicate sau întâlnite, contribuind
astfel la maturizarea conştiinţei de sine, devenind un sistem de apărare a Sinelui.
Plecând de la identificare, identitatea individului uman exprimă şi însoţeşte etapele vieţii
persoanei şi priveşte sentimentul de rudenie, de apartenenţă la o familie, societate, profesie, cultură,
etc. Astfel, prin acest proces se caută să se identifice ceea ce este specific, caracteristic sau propriu
individului uman într-o existenţă dată, pe de o parte, să surprindă conţinutul invariant al naturii
umane, pe de altă parte, diversitatea tot mai amplă ce rezultă din calitatea vieţii şi naturii umane.
G.W. Allport (1981) în faţa unei asemenea bogăţii de aspecte elaborează conceptul de „proprium”
prin care autorul pune accentul pe personalitate în detrimentul conştiinţei şi pe care-l susţine prin
următoarele dimensiuni constitutive: formarea simţului Eului corporal; constituirea sentimentului
identităţii şi a respectului faţă de sine; întemeierea Eului; conturarea şi manifestarea imaginii Eului;
manifestările reacţiilor raţionale ale eului; constituirea efortului personal centrat.
Problemele identităţii individului uman se amplifică. Secolul XX conturează complexitatea
teoriei dar şi problematicii identităţii. E. Erikson (1959) susţine că identitatea trebuie pusă în

73
interdependenţă cu dezvoltarea psihică de ansamblu a individului şi o explică prin mai multe paliere,
care în final corespund nivelurilor de dezvoltare psihică: stadiul de după naştere – se conturează
unele atitudini de încredere/neîncredere faţă de ce i se oferă, se dezvoltă unele reacţii dominante de
apărare, a unor atitudini diferenţiate, relaţii preferate, etc.; perioada anală – apare iniţiativa,
autonomia; preşcolară şi şcolarizării (până la 12 ani) – se accentuează hărnicia şi sârguinţa
împotriva inferiorizării; pubertară şi adolescenţa – conştientizarea eului, uneori confuzii de roluri;
tinereţea – dezvoltarea intimităţii (sexualităţii), formarea relaţiilor interpesonale de prietenie,
dragoste, etc; maturităţii – se dezvoltă opoziţia atitudinală dintre altruism – egoism; stări şi atitudini
controversate; bătrâneţea – se trăieşte sentimentul realizării/amărăciunii în raport cu reuşitele sau
eşecurile vieţii. Pe fiecare stadiu de devenire se structurează permanent şi dinamic identitatea
individului uman, conştiinţa de sine.
Identitatea sexuală şi psihosexuală sau socială/psihosocială, am văzut în capitolele
anterioare, are o determinare naturală, genetică, hormonală, care în plan societal se traduce prin
genul individului care poate fi, în afara celor patologice, masculin sau feminin. Sexul noului născut,
deci sexul legal al copilului, se stabileşte pe baza sexului genital extern care se edifică la sfârşitul
lunii a V-a (cincea) de viaţă foetală, care deocamdată nu este opţional, şi se declară oficial la
unităţile abilitate ale statului în cel mult 14 zile de la naştere, în baza configuraţiei organelor genitale
externe şi se consemnează în actul de naştere al copilului. Conştiinţa apartenenţei la un sex – arată
T. Stoica (1972) – respectiv sexul psihologic, se stabileşte destul de timpuriu, la circa 18 – 30 de
luni de la naştere, când la copil apar unele manifestări specifice: erecţia (determinări multiple),
orgasmul, întâlnit accidental; ceva mai târziu (8 – 10 – 13 ani) apar jocurile sexuale, exhibiţia
organelor genitale, manevrări manuale, observarea şi „studiul” organelor genitale şi apariţia multor
întrebări cu privire la: cum apare copilul? De ce băiat şi de ce fată? Prin ce se deosebesc băieţii de
fete? etc. Dar în mod concret, practic erotismul este absent la vârsta copilăriei.
Un stadiu important în viaţa individului uman dar şi pentru determinarea identităţii
psihosexuale este stadiul vieţii pubertare, care face trecerea de la copilărie la viaţa adultă; copilul nu
mai este copil dar nici adult. Procesul este stadial şi priveşte dezvoltarea integrală a organismului
uman, care în final se structurează pe cele două sexe, masculn sau feminin pe baza trăsăturilor
dobândite de către fiecare sex în parte. Drumul spre adult este complicat şi angajează întregul
organism uman, cu mari variaţii individuale, familiale, rasiale, cultural-sociale, iar debutul este
situat, tocmai ca urmare a acestei diversităţi, între 10 – 17 ani.
Identitatea sexuală şi psihosexuală se conturează tot mai mult începând cu etapa prepubertară
(10 – 12 ani), în care avem de-a face cu o creştere a organismului şi cu o particularizare a
dezvoltării organelor genitale, a Eului, a conştiinţei de sine, conştiinţa priopriei persoane, a
individualităţii sale, a propriei existenţe fizice, psihice, sociale, a actelor, sentimentelor, gândurilor,
motivaţiilor, comportamentelor sale. La acestea se adaugă rol – statusul persoanei, posedarea
numelui şi a prenumelui, conduitele şi atitudinile sale, a unui tip de vestimentaţie, în raport cu alţii
sau în structurile grupale la care acesta participă, cu o conotaţie dată şi în funcţie de sex. Aceste
aspecte capătă conţinuturi noi în etapa pubertară când are loc maturarea sexuală, dezvoltarea
morfologică şi funcţională a organelor sexuale, saltul calitativ în identitatea sa psihosexuală: primul
ciclu menstrual, la fete, primul ejaculat, în formă de poluţie, la băieţi. Dimorfismul sexual –
dezvoltarea gonadelor, apariţia pilozităţiipubiene şi axiale – modifică tensiunile şi trăirile psihice;
apar comportamente determinate de conştientizarea presantă a apartenenţei de sex; preocupări
diferite, atitudini, moduri de relaţionare cu alte persoane în raport cu vârsta, sexul şi statusul social
al acestora; manifestări de simpatie, antipatie sau de indiferenţă faţă de parteneri; diferenţe în
preferinţe, aspiraţii ca şi în planul intereselor pe care le acceptă dar le şi practică; ca să nu mai
vorbim de marile acumulări intelectuale şi morale, culturale, de operare cu simboluri şi accentuarea

74
gândirii ipotetico – deductive complexe; de amplificare a relaţiilor interpersonale, şi pe această bază
a afectivităţii, imaginaţiei şi creativităţii sale, care îşi fac loc în cadrul contradicţiei dintre
maturizarea sa naturală şi psihologică şi existenţa sa încă neautonomă, neindependentă. Această
stare contradictorie presează tot mai mult asupra individului uman, pe care o şi depăşeşte treptat în
funcţie de noile valori căpătate în plan existenţial, odată cu noile roluri şi statusuri dobândite:
obţinerea cărţii de identitate (buletinului de indentitate), apariţia manifestărilor de nonconformism
şi teribilism (neblamate social), marcarea majoratului etc., care transformă structural ca şi atitudinal,
psihic şi social individul uman.
În plan individual dar şi la nivelul sexului vom sesiza că băieţii deodată se lungesc, cresc în
înălţime, le apare, le mijeşte mustăcioara, au de-a face cu pilozitatea feţei şi toracelui, închiderea
culorii părului, dezvoltarea organelor genitale, a musculaturii, a laringelui, a cartilajului tiroidian
(mărul lui Adam), apariţia secreţiei hormonale şi a instinctului sexual. La fete specific este
rotunjirea bazinului, a şoldurilor, începerea dezvoltării glandelor mamare, a sânilor, care iau forma
conică, a organelor genitale interne şi externe; apare pilozitatea vulvară, pubiană şi axilară; apar
menstrele, la început în cicluri neregulate după care se reglează întregul mecanism; modificări ale
vocii, ale mersului, practicând mersul graţios şi uneori provocator. Cele trei momente ale acestei
etape de viaţă – prepubertară, pubertară şi adolescenţa – chiar dacă se manifestă inegal aspura
dezvoltării omului, ele contribuie la conturarea conştiinţei de sine, a identităţii psihosexuale şi
sociosexuale a individului uman, la apariţia şi dezvoltarea instinctului sexual. Corpul este tot mai
mult cultivat şi pus în evidenţă şi devine o componentă fundamentală a eului, simbol al conştiinţei
de sine şi este folosit ca antemergătorul afirmării propriului eu, al erotismului juvenil. Instinctul
sexual este prezent şi puternic orientat de atracţia irezistibilă a sexului opus; adolescentul simte tot
mai mult nevoia unei prietenii, a primei dragoste, ca şi a vieţii sexuale.
Aşadar, identitatea sexuală, psihosexuală a individului uman se constituie într-o dimensiune a
personalităţii şi este pusă în evidenţă de: sexul genital extern – fenotipic, sexul gonadic – capacitate
de reproducere, sexul legal – cel declarat la naştere sau după operaţia de transexualitate, sexul social
– dat de statusul social (rol sexul persoanei), ca şi de sexul psihologic – pus în evidenţă de conştiinţa
de sine conştiinţa identităţii sexuale, respectiv de conştiinţa eului, a eului organic ca şi a eului
psihologic, ca dimensiuni a conştiinţei indviduale, a conştiinţei de sine.
Identitatea sexuală/psihosexuală ni se înfăţişează ca o invarianţă a componentelor naturale ale
individului uman, genetică şi morfologică, dar şi a celor de esenţă umană, psihologică, şi socială,
care sunt în interdependenţă, pentru că ce este natural şi psihologic este şi social – susţine V.
Pavelcu (1969) – după cum la om ceea ce este social este şi natural şi psihologic. Dacă eul sexual se
conturează timpuriu (18 – 30 de luni – T. Stoica), cel psihosexual, respectiv conştiinţa propriului eu
sexual se conturează şi se dezvoltă la pubertate, încât identitatea de sine – componentă a identităţii
sexuale şi psihosexuale, ne apare ca un proces mai complex, dat de determinante naturale dar şi de
modelele culturale dobândite în plan social, cum se exprimă imaginea de sine a individului, cum se
percepe şi se autoevaluează pe sine: gen, înfăţişare, determinări/caracteristici individuale, relaţii
interpesonale, statusuri şi roluri ale persoanei.

2. COMPORTAMENTUL PSIHOSEXUAL ŞI PARTICULARITĂŢILE LUI

În sens general comportamentul individului uman priveşte totalitatea faptelor, actelor,
reacţiilor – motorii, verbale, afective – prin care o persoană răspunde solicitărilor de ordin fizic,
mental sau social lumii externe (P.Golu, 1981); el apare ca un traductor de atitudini – comportament
virtual, de motivaţii – ca suport energetic, de scopuri – ca modele mentale ce oreintează conduitele
insului către mediul său, către o altă persoană (grup); este latura internă a persoanei determinată de
unele evenimente, fapte, acţiuni, etc., reglate psihic, voluntar şi conştient; este o reflectare a rol –

75
statusului persoanei, pentru că individul uman în plan social, grupal ocupă o anumită poziţie din care
decurg anumite obligaţii şi datorii, anumite sarcini sau funcţii care într-un fel „prescriu” conduitele
persoanei şi care sunt aşteptate de individ, sau pe care acesta le aşteaptă de la alţii.
Comportamentul sexual nu se dezminte de notele generale ale comportamentului uman, se
circumscie ca o componentă a acestuia în forma manifestării persoanei în anumite situaţii şi condiţii
psihosociale concrete faţă de o persoană de sex opus (sau de acelaţi sex). Este o dimensiune a
individului uman, a personalităţii sale, determinat natural – biologic şi psihologic – dar şi social ca
urmare a proceselor de socializare (inclusiv sexuală) a omului. Spre deosebire de alte tipuri de
comportamente, comportamentul sexual – susţine Grossman (1967) – este încadrat în sistemul
impulsurilor primare ale omului, cu precizarea că acesta este necesar pentru conservarea vieţii, iar
lipsa lui este incompatibilă cu viaţa normală. Acest tip de comportament apare – susţine Şt. Milcu
(1966) – la om pe o anumită treaptă de dzvoltare naturală, psihică şi socială a acestuia şi în situaţii
sociale reale şi se referă la seria complexă de răspunsuri directe ale persoanelor aflate în copulaţie,
fie heterosexuală, fie homosexuală (T.Stoica, 1972)
Dincolo de varietatea, de particularitatea realizării comportamentului sexual, este de reţinut
faptul că acetsa are la bază o motivaţie, un ansamblu de mobiluri – trebuinţe, tendinţe, afecte,
interese, intenţii, idealuri – care susţine realizarea tipurilor de acţiuni sexuale. Motivaţia sexuală, ca
sferă şi conţinut – este mai bogată decât „instinctul sexual”, „impulsul sexual”, sau „libidoul”.
Primul termen, instinctul sexual, include doar latura, componenta înnăscută, cea naturală, şi care
automat se declanşează în anumite condiţii de mediu, în forma unui „reflex condiţionat”. Al doilea
termen, „impulsul sexual” este prea sărac în conţinut pentru că exprimă doar dimensiunea
dinamogenă a motivaţiei comportamentului sexual. Al treilea termen – libidoul – priveşte doar o
anumită categorie de populaţie, cea matură, adultă – susţine T.Stoica (1972). După S.Freud
libidoul reprezintă ansamblul pulsional instinctual, deci biologic, cu tendinţa de descărcare a
propriei tensiuni, descărcare trăită şi resimţită cu plăcere; este energia instinctivă cuprinzătoare,
pulsiunile energetice vitale direcţionate sexual.
Motivaţia comportamentului sexual are două componente:
a. O componentă dinamogenă, înnăscută, nedirecţională, care reflectă procesele,
transformările naturale ale omului, neurologice, neuroendocrinologice, creând potenţialităţi ale
comportamentelor sexuale;
b. O componentă „direcţională” prin care se asigură orientarea normală, într-o
infinitate de variante, a comportamentului sexual, după cum poate fi o orientare patologică a
comportamentului, respectiv dorită, aşteptată sau întâmplătoare, nedorită, agresionară. Ambele
tipuri de direcţionări (normală sau patologică) ale motivaţiei comportamentului sexual fiind
determinate de conţinutul, de natura stimulului declanşat sau de experienţa individului (aspect
dobândit în plan existenţial), de personalitatea acestuia (Şt. Milcu, 1969).
Aşadar, motivaţia comportamentului sexual – cu cele două componente,
dinamogenă/energizantă şi direcţională/cantitativă – se formează prin interacţiunea mai multor
factori, a celor naturali, biologici, genetici (hormoni), cât şi a celor sociali, dobândiţi în experienţa
proprie de viaţă. Interacţiunea acestor factori crează starea de motivaţie sexuală la un moment
dat, care precede programarea şi realizarea comportamentului sexual în toate secvenţele sale. Ea
este un complex psihic determinat de existenţa unor condiţii organice, de acţiunea unor stimuli
externi şi care în funcţie de experienţa individului determină secvenţial răspunsuri în ce priveşte
copulaţia partenerilor. Este adevărat că la om studiul motivaţiei ca şi a comportamentului sexual este
mai complicat datorită faptului că dimensiunile naturale sunt preluate şi socializate, sunt umanizate
în procesele infinite ale educării, ale socializării omului, socialul dominând viaţa psihică; omul cu
sentimentele sale de dragoste/ură care-l însoţesc în comportament, poate realiza, refuza sau amâna

76
actul sexual, poate fi stimulat, răsplătit, încurajat pentru a-l realiza sau nu, după cum omul poate
domina, agresiona, consola, mitui, dezarma, etc. în situaţiile concret date pentru realizarea actului
sexual. Un comportament sexual complet – ca reacţie de răspuns la solicitările legate de copulaţie –
este posibil în condiţiile dezvoltării dimensiunilor naturale, genetice, a structurilor hormonale
sexuale care fac posibilă copulaţia şi o experienţă de viaţă acumulată de partenerii actului,
experienţă dată de modelele culturale asimilate, învăţate şi practicate cu efecte benefice pentru
coautorii actului, de manifestarea rol-sexului în această relaţie.
Răspunsurile în actul sexual, în copulaţie, sunt particulare bărbatului şi deasemeni femeii. La
bărbat se parcurg fazele: excitaţie şi erecţie – ca primele răspunsuri la stimul sexual de natură fizică
sau psihică, apoi intromisiunea, copulaţia propriu-zisă, timp în care se produce o creştere
vasocongestivă a organelor genitale şi o creştere a ritmului cardiac în raport cu creşterea tensiunii
sexuale. Urmează faza de platou, preejaculator, însoţită de creşterea ritmului cardiac şi a stării
congestive a organelor genitale. Se continuă cu faza de ejaculare şi orgasm; primul aspect se
realizează prin eliminarea expulzivă a lichidului seminal, iar al doilea aspect, orgasmul, este trăirea
unor senzaţii paroxistice, de totală plăcere şi eliberare din tensiunile acumulate, neuropsihic sau
somatic. În sfârşit faza de rezoluţie, respectiv decongestionarea peniană, diminuarea dimensiunilor
penisului şi revenirea lui la normal. La femeie, susţine T.Stoica (1972) – sunt trei tipuri, trei faze
majore de răspuns sexual, de comportamente sexuale: abruptă, de excitaţie, sau erecţie clitoridiană
şi lubrefierea vaginală; faza de platou, cu o creştere a tensiunii sexuale şi o vasocongestie lentă,
dilatarea (în lungime şi lăţime) canalului vaginal, facilitând capacitatea de fecundaţie; faza
orgasmului, caracterizată prin creşterea tensiunii miotonice (încordare musculară) în tot corpul
printr-un spasm involuntar (contracţie puternică involuntară), a contracţiilor uterului şi ale
sfincterelor; accelerarea tensiunii arteriale, a ritmului respirator şi trăirea unei senzaţii puternice de
căldură care invadează întregul corp, împreună cu starea paroxistică percepută de femeie, de
detaşare de real şi de plutire în fericire.
Comportamentul sexual se structurează ca un ansamblu de conduite, de acţiuni, intern-
subiective, mentale şi extern-motorii ale individului uman orientate spre realizarea împreunării, a
copulaţiei heterosexuale – dintre bărbat şi o femeie – sau homosexuale (cu persoane de acelaşi sex).
Îndeplinirea unui act sexual complet, a unui comportament sexual total, cunoscut şi sub numele de
Eupareunie, presupune întreprinderea de acţiuni şi conduite aducătoare de satisfacţii pentru ambii
parteneri. Or acest lucru este posibil în condiţiile unei armonii sexuale, care presupune afinităţi
spirituale şi psihice reciproce, manifestarea senitmentelor în intensităţi şi tonalităţi tandre, calde,
plăcute, percepute de parteneri atât în perioada preludiului, a pregătirii raportului, a copulaţiei, a
coitului cât şi a postludiului, respectiv a stingerii energiilor somatice şi neuropsihice. Este adevărat
că obţinerea eupareuniei, a comportamentului sexual complet, plăcut, defulant, trebuie realizat în
condiţii anatomofiziologice, psihice, sociale şi de mediu propice, cât şi în raport de tehnicile utilizate
în pregătirea, dat mai cu seamă în desfăşurarea copulaţiei, fără a fi neglijată rezolvarea raportului.
Aceste aspecte ţin de experienţa acumulată în practica sexuală, de imaginaţia partenerilor, de atenţia
acordată căutării acelor modalităţi de acuplare care sunt acceptate de ambii subiecţi şi care le crează
satisfacţii depline. Nu este lipsit de importanţă primul act sexual, prima dragoste, prima iubire.
Primul act sexual confirmă sau nu confirmă identitatea sexuală şi psihosexuală; ea devine
punct de reper, terment de comparaţie în orice alt moment al relaţiei sexuale, poate stimula
tendinţele, atitudinile şi comportamentele sexuale, căutarea mijloacelor de sensibilizare a
partenerului, după cum poate inhiba, sau de a crea stare de indiferenţă, de incertitudine şi cumpănă
afectivă, de criză sentimentală. Prima iubire, prima experienţă sexuală – afirmarea eului sexual –
dezvoltă sau inhibă disponibilităţile erotice. Prin sexualitate omul este condus biologic către
partener, iar în plan psihologic se realizează întâlnirea cu altul, cu celălalt, care într-o anumită

77
proporţie se află în noi. Astfel se produce integrarea, actualizarea şi împlinirea personalităţii umane,
a individuaţiei sale. În acest raport – cel de sexualitate – oamenii se caută, se întâlnesc, se dăruiesc,
îşi satisfac tendinţele, dorinţele personale, îşi arată unul altuia interes pozitiv şi participă unul la
celălalt chiar mai mult decât la sine. Evantaiul căutărilor interpersonale, al întâlnirilor şi dorinţelor
de partener particularizează conduitele şi comportamentele sexuale în raport de sexul individului.
Astfel, la băieţi este evidentă nevoia de afirmare a identităţii sexuale, nevoie care se manifestă prin
dorinţa de a-şi demonstra virilitatea, satisfăcută prin relaţii stabile, întâmplătoare, escapade sau
proiectarea iubitei în fiecare fată întâlnită, legături efemere fără ca persoana să simtă sau să se
declare satisfăcut de aceste relaţii; alţii îşi pun în evidenţă virilitatea prin agresiune, viol sau prin
tulburarea liniştii unor activităţi grupale de petrecere, iscarea de scandaluri din nimic, ravagii prin
localuri publice, discoteci, etc. La fete se confruntă două tendinţe: dorinţa de iubire, de partener şi
jena, teama care o încearcă în faţa noii situaţii create; dorinţa de a fi iubită, de a se afla sub protecţia
afectivă a cuiva şi sentimentul de pierdere a autorităţii părinţilor; dintre dragostea oferită şi
dragostea cerşită, dintre izolare voluntară şi sentimentul persoanei părăsite, dintre persoana dorită şi
cea întâlnită etc.
În realizarea comportamentului sexual complet nu este lipsită de însemnătate cunoaşterea de
sine, cunoaşterea capacităţii şi a dinamicii sexuale proprii posibilă prin consultaţia andrologică –
pentru bărbaţi – şi a fişei de consultaţie a femeii (T.Stoica, 1972). Atât fişa andrologică cât şi fişa de
consultaţie a femeii conţin un capitol comun, care cuprinde: dezvoltarea normală/anormală a
organelor genitale, vârsta apariţiei pubertăţii (sau a primului ciclu menstrual) şi a începerii vieţii
sexuale; cunoaşterea antecedentelor personale (patologice/nepatologice), libidoul, ejacularea (la
băieţi), orgasmul, tehnicile acuplării, faza refractară (timpul în care se poate relua actul sexual).
Apoi aceste fişe consemnează patologiile, tulburările sexuale determinate în baza examenelor
neurologice, endocrinologice, psihologice, psihiatrice, şi analizelor de laborator etc – specifice, cum
ar fi: la bărbaţi: impotenţa – incapacitatea bărbatului de a realiza actul acuplării – fie prin absenţa
libidoului, a tulburării de erecţie sau incapacităţii de intromisiune, fie prin tulburări de ejaculare
(anejacularea totală sau electivă, precoce/tardivă, involuntară) sau tulburări de orgasm; după alţii
impotenţa poate fi organică, vasculară, endocrină, psihogenă, neuropsihică etc; priapismul – starea
de erecţie continuă; la femei tulburările specifice consemnate în fişa de consultaţie cuprinde
patologiile: vaginismul – imposibilitatea copulaţiei din cauza contracturilor musculare reflexe şi
involuntare, a unor hipertonii spastice care nu permit acuplarea; dispareunia – senzaţia dureroasă în
momentul acuplării; frigiditatea – imposibilitatea de a avea orgasm în urma contactului heterosexual
şi tipurile sale (neurologică, endocrină, ginecologică, funcţională, psihogenă).
De asemenea, fişele de consultaţie consemnează şi stările de hipersexualitate – masculină şi
feminină – ca exacerbare a dorinţei sexuale, un erotism excesiv, respectiv activitatea sexuală
superioară mediei. Hipersexualitatea nu se confundă cu nimfomania – necesitatea nepotolită şi
necontrolabilă a actelor sexuale indiferent dacă dau sau nu satisfacţie, şi nici cu erotomania –
activitate sexuală care are la bază delirul, psihozele, sau alte afecţiuni neuro-psiho-psihiatrice.

3. RELAŢII SEXUALE PREMARITALE

Aşadar, în comportamentul sexual oamenii se întâlnesc, au motivaţia internă a căutării, iniţiază
relaţiile cărora le dă un anume sens şi un anume conţinut. La vârstele adolescenţei şi ale tinereţii
apar stările şi momentele înflăcărării, emoţionalităţii puternice însoţită de satisfacţii şi plăceri
inconfundabile, cu afirmări ale rolului de bărbat/femeie, ale conştiinţei de sine, dar şi de dureri şi
chinuri sufeleteşti, de insatisfacţii şi instabilităţi afective. Apar relaţiile sexuale premaritale cândva
blamate, astăzi formând un nou stil existenţial al cuplurilor parteneriale, în forma concubinajului
evidenţiat de noi, sau al relaţiilor accidentale, întâmplătoare cu efecte imprevizibile.

78
 În relaţiile sexuale premaritale înainte de orice se dezvăluie identitatea sexuală pusă în
evidenţă şi apoi modelată prin utilizarea corpului ca mijloc de comunicare interpersonală, de
cercetare şi cunoaştere a vieţii în universul eu natural, psihologic şi relaţional – social; actele
sexuale, comportamentele sexuale realizate în acest stadiu – premarital – privesc cu precădere pe
adolescenţi şi tineri, indivizi umani cu un anume status. Această particularitate face ca relaţiile
sexuale contactate să fie ori fără suport afectiv, ca testare, ca nevoie sau contagiune, ori ca rezultat a
exteriorizării sentimentelor de iubire, de dragoste, de împlinire a acestor trăiri interne. Efectele
acestor tipuri de comportamente nu se lasă nici ele aşteptate: contactarea de boli venerice, naşteri
nelegitime, avorturi, tensiuni intrafamiliale şi interpersonale, procese de paternitate, părinţi-
adolescenţi etc. Şi prin aceasta se confirmă faptul că sexualitatea rămâne terenul fascinant al
atracţiei sexelor cu urmări în restructurarea Eului, a personalităţii, afirmării identităţii sexuale a
individului uman. Sfârştiul secolului al XX-lea constată mutaţiile mari care s-au produs în planul
erotismului – „explozia sexualităţii” – mutaţii care privesc atât vârsta timpurie de începere, de debut
a comportamentelor sexuale, cât şi dinamica, amploarea luată de practica sexuală, după cum şi
tipurile, formele multiple de realizare a relaţiilor sexuale, tehnicile utilizate în acest comportament.
În sprijinul acestor mutaţii vin cercetările sociologice şi psihosociologice realizate atât pe
domeniul debutului vieţii sexuale, a vârstei de începere a sexualităţii, efectelor acestor
comportamente cât şi în ce priveşte dinamica, condiţiile de mediu, stimulenţii utilizaţi, caracterul
protejat/neprotejat al raporturilor sexuale ( I.Mitrofan şi N.Mitrofan (1996), Neagu C.L. (1993),
Anghel, E.G. (1995), P.Petroman (1999) etc.). Astfel, în ce priveşte vârsta de începere a relaţiilor
sexual se susţine că: iniţierea, debutul relaţiilor sexuale are loc pentru 50% dintre subiecţii
investigaţi la vârsta de 16 ani; 30% au relaţii cu parteneri stabili. Pe sexe situaţia relevă faptul că: la
vârsta de 16 ani îşi au debutul sexual 15% din fete şi 40% din băieţi; la 17 ani – 18% din fete şi 57%
dintre băieţi; la 18 ani – 16% din fete şi 89% dintre băieţi şi la 19 ani – 50% dintre fete şi 67% dintre
băieţi. În ce priveşte modul de percepere a actelor sexuale: cca 70% dintre subiecţii investigaţi
privesc actul cu satisfacţie, cu plăcere; 20% cu insatisfacţie; peste 25% dintre cei investigaţi susţin
că nu au contactat relaţii cu parteneri şi că raporturile interpersonale, intersexe le realizează cu
dificultate; 65% din eşantionul cercetării declară că posedă insuficiente cunoştinţe psihosexuale.
Opiniile celor investigaţi exprimă nevoia de sex, că raporturile sexuale trebuie să se bazeze pe
afectivitate, pe sentimente de iubire şi dragoste şi că este o reuşită atunci când ele încep cu un
partener care este iniţiat. Stabilitatea relaţiei este dorită în cea mai mare parte de fete şi negată de cea
mai mare parte a băieţilor.
Investigaţiile realizate în Franţa pe un eşantion de cca 30 milioane de subiecţi şi a căror
rezultate au fost sintetizate în lucrarea „100% francez”, subiect de dispută la nivelul anilor 1994,
aduc în atenţia publică dinamica raporturilor sexuale, mediul în care acestea se produc, caracterul
protejat/neprotejat al contactelor, stimulenţii utilizaţi etc. În ce priveşte dinamica actelor sexuale:
64% susţin că este suficient unul pe săptămână, 14% zilnic, 48% de două-trei ori pe săptămână .
Privind condiţiile, mediul în care au avut contactele sexuale: 7% susţin că în lift, 16% în tren, 76%
în maşină, 46% în timp ce conducea maşina etc. Legat de stimuli, intervievaţii opinează că: 13%
recurg la publicaţii erotice, 23% urmăresc filme erotice, 48% fac dragoste pe fond muzical adecvat,
49% apelează la alcool; 52% dintre intervievaţi susţin că prezervativul anulează sau diminuează
plăcerea actului sexual (după Petroman, 1999).
Cercetările invocate – dacă ne referim doar la acestea, chiar dacă literatura abundă în această
problematică – confirmă marea diversitate a modalităţilor în care se realizează comportamentele
sexuale, a condiţiilor de mediu, de percepere şi trăire, de stări psihologice, de plăcere/neplăcere
manifestate în plan subiectiv de către subiecţii actului de acuplare.

79
 4. COMPORTAMENTE SEXUALE ALTERNATIVE – deviaţii ale comportamentului sexual
Tulburările sau devianţele, în sens generic, desemnează un ansamblu disparat de transgresări,
de conduite dezaprobate, conduite şi stări judecate de membrii unei colectivităţi ca fiind neconforme
cu aşteptările sau valorile promovate în grup şi care riscă să trezească din partea componenţilor
reprobare şi sancţionare (M.Cusson, 1997).
Funcţionalitatea firească, naturală sau normală a organismului uman este posibilă numai prin
satisfacerea unor trebuinţe naturale, dar nu numai (a se vedea Piramida lui Maslow – 1954), în
cadrul cărora trebuinţele sexuale ocupă un loc prioritar şi care pot deveni un factor de
continuitate/discontinuitate, de plăcere/durere, de confort/disconfort pentru cuplul familial, pentru
partenerii care se acuplează. Instinctul sexual, la fel ca orice instinct uman natural, îşi va demonstra
existenţa în forma unei puternice, irezistibile atracţii a sexului opus în scopul acuplării, împreunării
sexuale, şi care devine posibil prin iniţierea unui ansamblu de acte şi conduite, de acţiuni care
conduc la înfăptuirea acestui scop. Relaţia interpersonală – susţine S.Freud (1962) – se formează
din obiectul sexual, în persoana care execută atracţia sexuală, scopul sexual, acţiune la care
împinge pulsiunea şi care asigură descărcarea tensiunii interne şi subiectul pulsiunii, respectiv ceea
ce sau prin ceea ce pulsiunea îşi poate atinge scopul, constituind obiectul contingent al satisfacţiei
sexuale. Lesne de înţeles că obiectul sexual al bărbatului este femeia, iar al acesteia este bărbatul; ei
– bărbatul şi femeia – prin dragoste şi iubire se unesc prin acuplare, moment firesc al încununării
relaţiilor sexuale şi consumării energiilor şi tensiunilor organice şi psihologice, al satisfacerii
trebuinţelor complexe ale omului. Până nu de mult societatea umană accepta ca fiind normală doar
acest tip de relaţii sexuale – dintre bărbat şi femeie – ea fiind unica formă licită de juisare şi de
obţinere a plăcerii, a satisfacţiei sexuale. Dincolo de acest tip de relaţii şi conduite sexuale,
comportamentele din afara acestui cadru erau supuse blamării sociale, fiind considerate deviaţie
sexuală.

5. COMPORTAMENTE SEXUALE DEVIANTE

Civilizaţia contemporană a adus şi alte forme de manifestare a comportamentelor sexuale în
afara celor dintre bărbat şi femeie – faţă de unele dintre acestea societatea a devenit tolerantă, le
acceptă, altele au rămas ca fiind imorale şi sunt supuse criticii sociale. Dacă avem în vedere că
normalul şi patologicul, moralul/imoralul, binele/răul etc. sunt constructe sociale fundamentate
uneori pe frecvenţa în timp şi spaţiu a unor fapte , ne putem da seama cât de dificil este să stabilim,
şi pe acest teren, cel al relaţiilor sexuale, ce este normal şi ce este anormal, patologic. Este suficient
să amintim faptul că într-un act sexual normal, în momentul orgasmului, starea de beatitudine, de
„nebunie” şi satisfacţie totală, în mod necontrolat, poate provoca atitudini, ba chiar conduite la
parteneri de totală bucurie sau de durere; paroxismul voluptuos al momentului poate aduce, este
adevărat fără semnificaţii, în formă anodină, conduite ce lasă amprente (muşcături, subtul tegumenic
etc.) la partener şi care până la un anumit nivel ele sunt necesare şi deci normale, după cum depăşind
anumite limite de suportabilitate, când ele nu mai însoţesc plăcerea, acestea intră în categoria
devianţelor, anomaliilor. Ca fiinţă bio-psiho-socială individul uman este apreciat, judecat de către
societate în ce priveşte normalitatea sau devianţa propriilor componente sexuale, ea, Socieatea,
construieşte şi promovează normele de convieţuire, ea acceptă, tolerează sau blamează, nu acceptă
anumite forme ale raporturilor interpersonale sexuale.
5.1. Deviaţii psihosexuale
Deviaţiile psihosexuale ca forme ale tulburărilor comportamentului sexual au loc fie în
condiţiile existenţei relaţiei dintre bărbat şi femeie, fără schimbarea obiectului sexual, fie în

80
construirea unei relaţii cu parteneri de acelaţi sex (homosexualitatea), fie în condiţiile schimbării
obiectului relaţiei sexuale.
5.1.1 În primul caz este vorba de tulburările psihosexuale din cadrul relaţiilor dintre bărbat
şi femeie:
• Sadismul şi mazochismul – sadomasochismul. Este relaţia care se întemeiază pe disconfort
provocat partenerului, fie în condiţiile heterosexuale, fie homosexuale, fie că se manifestă la
un partener, fie la ambii parteneri, cu valoare complementară. Sadismul – de la marchizul de
Sade – presupune obţinerea plăcerii prin provocarea durerii la partener – bătăi, muşcături,
zgârieri; suferinţe morale – umilire, devalorizare, nefinalizarea actului sexual. Mazochismul
– de la S. Mazoch – apropiat sadismului, respectiv obţinerea plăcerii prin suferinţă
fizică/morală, dar preponderent este faptul că locul juisării este luat de provocarea suferinţei,
a durerii; orgasmul nu se obţine – de către sadomasochişti – decât prin provocarea suferinţei,
a durerii, care uneori sunt cu urmări grave (mutilări, moarte). Sadismul stă la baza crimelor
sexuale şi reprezintă o pondere patologică periculoasă pentru societate şi comunitate. Atât
sadismul cât şi mazochismul reprezintă – susţine T.Stoica (1972) – expresia unei dezvoltări
psihosexuale incomplete sau dizarmonice.
• Exhibiţionismul – ca devianţă, ca tulburare psihosexuală, se caracterizează prin aceea că nu-
şi schimbă obiectul actului sexual, dar este dominat de realizarea lui procedând la expunerea
organelor genitale masculine în faţa persoanelor de sex feminin necunoscute şi pe cât posibil
în locuri publice. Este specific ambelor sexe, dar mai frecvent se manifestă la bărbat.
Exhibiţionismul se manifestă în variantele: a) compulsiv – urmăreşte şocarea trecătorilor,
„victimelor”; se adresează copiilor, adolescenţilor, sau numai femeilor adulte; individul
presimte necesitatea acestui act, care poate începe prin ilaritate, continuă cu nelinişte,
cefalee, iritabilitate, stare de tensiune – acalmie; dinamica poate fi săptămânală sau una/două
ori pe an; b) propriu-zişi, care se defulează doar la vederea „victimei” în stare perplexă,
anxioasă, sau care în această situaţie ei se masturbează în public. După consumarea actului
exhibiţionist subiectul satisfăcut parcurge o perioadă de depresiune, de regrete şi remuşcări
intense. Exhibiţionismul este rezultatul unui simptom de nevroză sau psihopatii, al accesului
de schizofrenie, de excitaţie maniacală etc. unii dintre ei devenind furioşi şi agresivi,
reprezentând un pericol social.
• Voyeurismul – starea obsesională a unor persoane, de regulă bărbaţi, care trăiesc satisfacţia
deplină doar în condiţiile în care asistă, privesc desfăşurarea, producerea unui act sexual. Ca
perversiune voyeurismul – scopofilie, scoptofilie – rezidă în căutarea şi contemplarea juisării
sexuale în spectacol (P.Petroman 1999), urmăreşte actul coitului pe care el nu-l poate, nu
are curajul să-l înfăptuiască.
• Frotterismul – stare de plăcere trăită de unele persoane în urma atingerii altor persoane,
frecării zonei organelor genitale de fesele, de alte părţi ale corpului persoanelor de contact.
Mediile aglomerate, mijloacele de transport în comun, ca şi sistemul raporturilor
interpersonale rămân factori ai frottersimului.

5.1.2 O altă formă a deviaţiilor, a tulburărilor comportamentului sexual o constituie

construirea relaţiilor sexuale cu parteneri de acelaşi sex – Homosexualitatea – Practicarea
acestor relaţii se pierde în trecutul îndepărtat al istoriei, după cum însoţeşte devenirea omului
şi a societăţii. În condiţii de clandestinitate şi blamare sau de indiferenţă socială, dar şi de
acceptare, protejare şi de legalizare, comportamente devenite licite, condamnarea lor fiind o
încălcare a drepturilor omului, un atentat la viaţa liberă a practicanţilor. Cunoscută şi sub

81
 denumirea de „inversiune sexuală”, termenul cel mai adecvat – „homoerotism”, „al treilea
sex”. „contrasexualitate”, „pederastie”, „sodomie”, „saphism” (pentru femei),
homosexualitatea a devenit mai frecventă în medii orăşeneşti şi practicată în proporţii mai
mari de către bărbaţi, cca 12 – 30% din populaţia masculină (Oliver, 1955).
Obiectul relaţiei este omul, dar nu cel de sex opus, ci de acelaşi sex. Justificarea
acestei transgresări, capătă amploare deosebită fiind însoţită de explicaţii ştiinţifice din
partea cvasitotalitatea ştiinţelor care studiază omul şi problematica, universul lui:
a) teoriile genetice şi endocrinologice atrag atenţia asupra faptului că acest tip de
comportament sexual este rezultatul combinaţiei nefireşti, anormale a cromozomilor ( aspect
prezentat de noi în capitolele anterioare), în determinarea sexului. Astfel, susţin adepţii
acestor teorii, volumul mic, scăzut de testosteron la bărbaţi şi de estrogen la femei, determină
homosexualitatea masculină şi, respectiv, feminină (lesbianismul).
Aşadar, homosexualitatea îşi are devenirea în natura naturală a omului, în
dimensiunea sa biologică şi genetică, deci se circumscrie ca o conduită motivată, determinată
obiectiv. Replica nu s-a lăsat aşteptată: factorii biologici nu determină homosexualitate;
b)teoriile psihologice şi psihanalitice, susţin că homosexualitatea este o conduită dobândită
pe calea socializării, a modelelor de comportament practicate în familie, în grupurile umane.
Experienţele personale avute în relaţiile familiale- cu părintele de acelaşi sex – orientează
copilul spre relaţii cu persoane de acelaşi sex, primînd valoare sau importanţa primei relaţii;
c) teoriile sociologice susţin faptul că această devianţă este specifică unui anumit mediu
existenţial grupal, respectiv în structuri grupale caracterizate printr-un anume mod de cultură
(subcultură), a celei marginale, anomice, uneori şi ca rezultat al presiunilor factorilor
economici, financiari, dar şi relaţionali, sociali. În asemenea condiţii identitatea
psihosexuală se dobândeşte în relaţii marginale, de anonimat, deci impersonale, dând curs
modelelor relaţionale acumulate, sau individul este orientat spre un asemenea comportament
pe baza aprecierilor şi etichetărilor insistente, repetate din partea grupului: „te comporţi ca o
femeie”, sau „ca un bărbat” (efeminizat sau masculinizat). Şi asemenea aspecte sunt
discutabile, dar nu sunt de neglijat în determinarea conduitei sexuale a individului uman.
Trebuie să precizăm faptul că homosexualitatea nu se identifică cu intersexualitatea
organică, tip de sexualitate care nu este nici masculină nici feminină, ci ceva intersexe (T.
Stoica, 1972). Printre formele de intersexualitate întâlnim: pseudohermafroditismul
masculin – organele genitale interne şi externe masculine coexistă cu organele interne şi
externe feminine ( a se vedea T. Stoica, 1972) – şi feminin – ovarele şi sexul genetic feminin
coexistă cu organele externe de aspect masculinoid; hermafroditismul real, adevărat –
specific indivizilor care posedă atât ovare cât şi testicole active, funcţionale, dar gameţii sunt
de tip feminin şi mai rar de tip masculin; sau în condiţiile când gonadele pot fi testicolul, de
o parte, şi ovarul ,de cealată parte, sau pot coexista în formă mixtă de ovar şi testicol,
cunoscută sub denumirea de ovotestis (T. Stoica, 1972).

 Homosexualitatea masculină se manifestă in variantele (T. Stoica, 1972):

• homosexualitatea reală , manifestă, exclusivă sau propriu-zisă, bărbatul manifestând
repulsie faţă de femeie; este conştient de ceea ce face, şi îşi acceptă orientarea; parte din ei –
cca 20% - sunt abstinenţi şi practică masturbarea;
• ambisexualitatea – homosexualitate facultativă – tendinţa erotică este orientată atât spre
bărbaţi cât şi pentru femei, iar comportamentul homosexual este periodic şi se manifestă

82
 alături de heterosexual, cu intensităţi necunoscute pentru atracţia masculină sau feminină;
bărbaţii sunt atraşi de femei cu aparenţă masculinoidă, cu un fizic musculos, bine dezvoltat;
• homosexualitatea de circumstanţă, de substituţie, practicată de persoane aflate în grupuri
formate numai din bărbaţi – cazărmi, internate, penitenciare, marinari, etc. ; ea dispare odată
cu anularea condiţiilor în care a apărut, respectiv, cu intrarea în viaţa normală în afara
cadrului de referinţă;
• homosexualitaea latentă – specifică persoanelor care îşi maschează aceste tendinţe; acest
tip de homosexualitate izbucneşte în urma seducerii de către un homosexual al partenerului,
în condiţii de promiscuitate cronică, teribilism, aventură sau induse de alcool, droguri etc;
• homosexualitatea simptomatică , când instinctul sexual este dirijat nediferenţiat spre
bărbaţi/femei, spre alt obiect sexual şi este specifică psihopaţilor (cazuri psihiatrice), se mai
numeşte şi „oportunism sexual”.

 Homosexualitatea feminină, cunoscută şi sub denumirea de „homoerotism feminin”,

„tribadism”, „saphism”, „lesbianism”, este mai puţin frecventă în raport cu cea
masculină,şi se întâlneşte – după J.Cohen – în următoarele variante :
• ambisexualitatea, - priveşte femei cu viaţă sexuală mixtă,care au raporturi sexuale normale
cu bărbaţi,dar în egală măsură şi cu femei, cu intensităţi specifice în relaţiile de acuplare;
• lesbianism real , specific femeilor care au aversiune faţă de sexul masculin şi faţă de
relaţiile sexuale cu bărbaţi, acceptându-şi orientarea sexuală;
• lesbianismul clinic , simptomatic care priveşte femeile cu tulburări de personalitate de
origine nevrotică sau psihotică.
Cauzele homosexualităţii nu sunt cunoscute pe deplin încât explicaţiile date – bio-
genetice, endocrinologice, psihologice etc- rămân incomplete. Cert, însă, este faptul că
homosexualitatea reală, manifestă, este dată de dezvoltarea inadecvată a personalităţii
psihosexuale, bărbatul/femeia fiind fixat/ă pe un obiect sexual similar lui, din perspectiva
sexului; ea, homosexualitatea , rămâne o inversiune sexuală de origine psihică dar facilitată
de un teren constituţional genetic predispozant la care se adaugă şi unele stigmate somatice
heterosexuale (T. Stoica , 1972).
Pornind de la aceste specificităţi naturale, hotărâtoare rămân în homosexualitate: mediul
favorizant inversiunii sexuale, natura primelor relaţii sexuale (cine cu cine s-a acuplat),
traumatismele( în sens general) heterosexuale, erorile educative ale relatiilor sexuale ( teama
de sexul opus), gradul de dezvoltare al personalităţii etc. În faţa unui asemenea fenomen
existent, societatea – pe terenul careia acest fenomen a apărut – are chemarea morală de a-l
recunoaşte ca existând pentru că aşa cum ştim din meditaţiile lui Goethe „natura nu trebuie
să justifice nimic, totul există”, şi de a acţiona în acord cu ce există, cu ce este dat. Practicile
uzitate cândva de a blama până la excomunicarea sau privarea de libertate a acestor oameni,
sau de a pune semn de egalitate între cei care au această orientare sexuală (bărbaţi şi femei)
cu lumea păcătoşilor, a viciaţilor, monstruozităţilor, criminalilor etc. este contrar naturii lor
naturale, psihologice şi psihosociologice. Este posibil ca şi din lumea homosexualilor să
existe indivizi cu asemenea delicte, dar ele nu sunt rezultanta orientării lor sexuale, după
cum este posibil ca pe terenul relaţiilor homosexuale să apară şi stări emoţionale nestăpânite
şi să conducă la acte condamnabile - ură,gelozie,crimă etc. – specifice, de altfel şi în toate
structurile bio-psiho-sociale ale individului uman.
Nu este omis faptul că homosexualitatea în plan social, are şi efecte nedorite, cum ar fi
incapacitatea cuplului în reproducerea speciei umane, minimizarea funcţiei de socializare şi

83
 educare, efecte psihopatologice şi crize de identitate la copii, instabilitate afectivă, atitudini
agresive etc. După cum realitatea contemporană, când asistăm la iniţierea unor proiecte de
tolerare a acestei minorităţi sexuale, prin generoasa Carta Drepturilor Omului, evidenţiază
faptul că homosexualitatea maximizează funcţia de solidaritate a comunităţii; posibilitatea de
adopţie a copilului în lesbianism nu exclude maternitatea şi nici convieţuirea cu proprii copii
(sau cu cei adoptaţi). Astăzi – susţine Giddens ( 2000) – mulţi bărbaţi şi femei homosexuali
trăiesc în cupluri cu relaţii stabile, unele finalizate prin „căsătorii” cu sau fără rezonanţă în
faţa legii. Toleranţa societaţii civilizate faţă de homosexuali face posibilă încredinţarea
custodiei copiilor, iar femeilor şansa de a avea copii şi de formare a familiilor cu părinţi
homosexuali .Dacă la început aceste „familii” erau formate din cupluri de femei, după
1960/1970, acestea s-au extins şi la cuplurile formate din bărbaţi. Intenţiile de „căsătorie”
între cuplurile de homosexuali sunt tot mai presante, iar unele parlamente (Olanda) au în
discuţie asemenea proiecte de legi.
5.1.3. Alte tulburări psihosexuale. Credem că în această categorie a tulburărilor de
comportament sexual avem de-a face cu un evantai al cazurilor patologice, care în principal
fie că şi-au ales alt obiect sexual, în afara sexului opus, fie că obiectul relaţiei este
deformat. Printre aceste devianţe remarcăm:
• necrofilia – perversiune sexuală când obiectul relaţiei este un cadavru, respectiv, corpul unui
om mort pe care subiectul îl tratează cu tandreţea şi conduita specifică relaţiei cu partenera
reală, numai că această relaţie se finalizează prin contact sexual;
• pedofilia relaţia sexuală realizată cu minori, copii lipsiţi de puterea de a se apăra, şi se
manifestă prin impulsuri erotice – dominante sau exclusive – faţă de copii. Ea îmbracă
forma homosexualităţii ca şi a heterosexualităţii, relaţia fiind în forma atracţiei sexuale
morbide între adulţi şi copii, blamată de societate şi condamnată prin lege. Se practică cu
precădere de către bărbaţi şi este considerată o manifestare patologică a instinctului sexual la
nevropaţii imaturi, rămaşi la o sexualitate autoerotică şi plină de teamă faţă de sexul opus
matur (P. Mureşan, 1997).
• fetişismul – obiectul sexual este dirijat către lucrurile, de regulă, de vestimentaţie ale
persoanei dorite, cunoscute sau necunoscute. Se practică îndeosebi de către bărbaţi, iar
femeile se înconjoară de un simbol „fallic”, apaţinând unui iubit real sau idealizat.
• travestitismul – travestirea heterosexuală constă în obţinerea plăcerii psihosexuale prin
adaptarea îmbrăcăminţii proprii sexului opus. Acest comportament are şi alte conotaţii:
nonconformismul,spiritul original,specific unei anumite categorii de vârstă, prin care se pune
în evidenţă nu numai preferinţele vestimentare care uneori sunt comune ambelor sexe-
pantalonii, cămăşile înflorate, încălţăminte sport, desouri, volănaşe, etc – ci şi cele de
imagine – părul lung sau scurt, pensarea sprâncenelor etc. Este cunoscut şi sub denumirea de
„ eonism” – după numele lui Charles d’Eon (1728-1810) – şi care se referă la travestirea
bărbatului în femeie pentru obţinerea propriilor plăceri, ca şi la impulsia erotică a bărbatului
orientată spre o femeie pe care nu o poate poseda, dar se identifică cu ea prin orice , prin ce
are mai reprezentativ, în cele mai frecvente cazuri prin vestimentaţie, batistă, şuviţe de păr,
lenjerie intimă etc.
• transsexualismul – se apropie de travestitism cu deosebirea că în primul primează tendinţa
compulsională, dorinţa de shimbare a sexului anatomic, de a aparţine sexului opus; este o
intersexualitate psihică care exprimă discordanţa neurocomportamentală din perioada
perinatală şi cele care o preced, o succed (T. Stoica, 1972); subiecţii în cauză au şi structuri
constituţionale feminoide la bărbaţi sau masculinoide la femei. Neputinţa transformării în

84
 sexul dorit este însoţită în frecvente cazuri, de nevrozări, psihopatii, automutilări, sinucideri
etc.
• narcisismul – perversiune, tulburare psihosexuală care constă în obţinerea plăcerii prin
orientarea dragostei şi atracţiei spre sine.cunoscut şi sub denumirea „cultul pentru sine” –
susţine Maranon (1957); această tulburare este o formă larvată a cultului faţă de acelaşi sex
ce poate prezenta o formă de intrare în homosexualitate. Persoana dominată de narcisism
este considerată ca fiind ca imatură afectiv şi cu o afectivitate focalizată către sine,
egocentrică.
• coprofilia şi urofilia – tulburări psihosexuale şi sexuale care sunt date de schimbarea
obiectului sexual , de la sexul opus; în primul caz, la obţinerea plăcerii sexuale prin mirosirea
fecalelor persoanei de sex opus sau în al doilea caz plăcerea este dată de urinarea pe partener.
• zoofilia – este cunoscută ca perversiune a instinctului sexual, în care atracţia erotică este
orientată nu spre o fiinţă umană ci spre animale sau păsări. Se întâlneşte la ambele sexe: la
bărbaţi, cu precădere la cei care locuiesc în mediul rural unde relaţia este de lungă durată,
fiind lipsiţi de posibilitatea unor relaţii sexuale normale, deci prin această relaţie se
urmăreşte o valoare compensatorie; la femei, se întâlneşte îndeosebi la cele din mediul
urban, ca atracţie exagerată faţă de animalele domestice, cu precizarea că relaţia lor cu
animalele poate înlocui orice altă formă de comportament sexual.
La baza oricărei perversiuni, a tulburărilor de comportament sexual – susţine G.
Tordjman (1981) – stă reacţia de ostilitate, de duşmănie, pentru că, într-un fel sau altul.,
cele prezentate mai sus pun în evidenţă faptul că devianţele violează intimitatea partenerului,
iar comportamentele acestea îşi au izvorul într-un traumatism afectiv refulat. Asfel,
subiectul în cauză devine agresiv, dominat de dorinţa de putere, de dominare, de revanşă (P.
Petroman, 1999) şi se concretizează prin : inafectivitate, amoralitae, impulsivitate,
inadaptabilitate etc. Devianţa sexuală poate fi imanentă oricărei fiinţe umane şi îl poate
însoţi toată viaţa, după cum poate fi un accident, un episod prezent pe traiectoriile vieţii
personale, de care se detaşează, rămânând un moment nedorit şi neplăcut pentru sine. Nu
putem să nu fim de acord şi cu acele voci care susţin că asemenea comportamente sexuale,
chiar dacă au însoţit omul şi societatea umană, reprezintă forme ale degradării naturale a
omului, ale degradării morale a societăţii, asistată, protejată, tolerată uneori de justiţie şi
înfăptuită în numele libertăţii, a drepturilor omului, ale democraţiei, a căror valori rămân
repere în devenirea omului şi a societăţii.
Dincolo de aceste aspecte, relaţiile sexuale – susţine P. Petroman (1999) – mai cu
seamă, în zilele noastre, ale revoluţiei sexuale şi ale familiei fracturate – se caracterizează şi
prin transgresiuni anatomice ( a transgresa = a trece dincolo de normal), respectiv, în
extinderea de către individul uman a zonelor de satisfacere sexuală, prin folosirea, prin
tecerea în uz sexual a altor părţi ale organismului, considerate ca forme de supraexcitare şi
perfecţionare a obiectului sexual, aducătoare de senzaţii, satisfacţii şi plăceri deosebite, stări
de fericire şi beatitudine. În cadrul acestor transgresiuni anatomice intră : utilizarea gurii ca
organ sexual – sex oral – ; supraestimarea obiectului sexual – folosirea altor părţi ale
corpului cu uz sexual; uzitarea orificiului anal – ca apogeu al perversiunii; echivalenţe
(improprii) ale obiectului sexual – mâini, degete, picioare, lumânări, morcovi etc care prin
folosire crează senzaţii şi satisfacţii dorite ( forme ale fetişismului ).

85
 5.2 Deviaţii socio sexuale
Societatea umană se particularizează în devenirea sa prin elaborarea unor constructe sociale, a
unor modele de comportament reglementate prin norme, valori şi reguli tradiţionale şi/sau juridice,
cu valoare invariabilă sau care, sub presiunea factorilor existenţiali, sunt supuse unei dinamici
proiective şi constructive. Respectarea acestor valori este atât în interesul individului cât şi al
comunităţii şi societăţii umane. Ieşirea din acest cadru al valorilor promovate este supusă
oprobiului, dispreţului şi dezaprobării publice ca fapte necinstite şi nedemne pentru om, pentru
natura şi esenţa sa umană. Societate anoastră, caracterizată printr-o toleranţă creştin-ortodoxă
condamnă desfrâul sexual, coruperea minorilor ( care trebuie exemplar sancţionată până la privarea
de libertate pe viaţă, care şi aceasta este insuficientă), violul, perversiunile, prostituţia ca de altfel
orice atentat (hărţuire sexuală) la personalitate, la pudoarea persoanei.
• Prostituţia, se prezintă ca un fenomen social specific societăţii umane în întrega sa devenire
istorică, care a suscitat interes pentru a fi reglementată fie prin obiceiuri, prin cutumă, fie
prin norme juridice şi priveşte comportamentul sexual al femeii în condiţiile în care aceasta
îşi realizează existenţa prin întreţinerea de relaţii sexuale cu mai mulţi bărbaţi. Din punct
de vedere istoric prostituţia îşi are justificarea în veneraţia religioasă organizată pe lână
temple, tolerată şi chiar stimulată, încurajată (L. Manea, 1998). La babilonieni, fenicieni şi
chiar indieni, spre exemplu, fetele îşi ofereau virginitatea ca omagiu adus zeilor; la evrei,
prostituţia era încredinţată femeilor străine; la babilonieni prostituatele erau organizate şi
conduse de preotese; la perşi sunt create primele bordeluri etc.
Amploarea fenomenului îndeamnă autorităţile la găsirea formelor de reglementare a
acestuia, cu atât mai mult cu cât efectele practicării prostituţiei sunt evidente asupra
moralităţii şi sănătăţii individuale, a populaţiei ca şi a societăţii. Primele reglementări apar în
Grecia – miracolul lumii antice, spune A. Dumitriu, (1984)- şi priveau spaţializarea caselor
speciale numai în anumite cartiere, impunerea monopolului statului, portul unei anumite
vestimentaţii restricţii totale privind participarea prostituatelor la serviciile religioase etc.
Reglementări sunt luate şi în Roma – leagănul unor asemenea conduite- îmbrăcăminte
distinctivă , sistem de înregistrare şi evidenţă a prostituatelor, deplasarea lor sub control,
rezervarea unor cartiere, străzi etc.
Fiind un fenomen social atât de vechi care practic a însoţit omul şi societatea, nici
explicaţiile şi nici determinările lui nu s-au lăsat aşteptate. Sunt opinii potrivit cărora
prostituţia – ca formă de comportament, de conduită umană este motivată de următorii
factori: factori favorizanţi : atitudinile şi tratamentele agresive suportate de fete în familie,
promiscuitatea familială, predispoziţiile sugerate şi evidente în conduitele sexuale,
dezorganizările familiale, la care se adaugă căderea unor fete, ca pradă uşoară, în sistemul
„organizat” al proxeneţilor; factori existenţiali , care ţin de lipsa locurilor de muncă pentru
femei, de condiţiile de muncă neadecvate şi insuficient plătite, de ansamblul presiunilor
economice, financiare şi materiale necesare existenţei personale şi familiale; factorii interni,
intrinseci: apetit sexual permanent nesatisfăcut, predispoziţie psiho-sexuală, lipsa
afectivităţii şi a educaţiei sexuale; neputinţa de a stabili relaţii de altă natură cu partenerii,
lipsa unui autocontrol permanent, obişnuinţa de a fi privită cu interes, de a primi diferite
atenţii şi un spor de afectivitate; factori de atracţie şi avantaj: dobândirea de venituri mari în
raport cu cele obţinute pe alte căi (profesionale), dorinţa de lux, specifică claselor bogate,
mod de viaţă facil, mare libertate de acţiune, mari posibilităţi de trăire a unor aventuri,
intrarea în relaţii cu statusuri superioare, cu persoane generoase, cu intenţia de regândire şi
reconstruire a propriei existenţei în afara celei prezente etc. Nu putem omite rolul jucat de

86
 presă, de literatura pornografică, de alcool şi droguri, de petrecerile care au drept obicei
provocarea acestor tipuri de comportamente.
Fenomenul este structurat, din perspectiva formei de participare în două mari dimensiuni:
o primă dimensiune priveşte prostituţia voluntară , care aşa cum rezultă din denumire,
participarea este bazată pe propria voinţă şi pe alegere; statutul de prostituată este acceptat la
nivelul structurii bio-psiho-sociale al persoanei, atragerea psiho-sexuală şi satisfacerea
acestei nevoi fiind dominanta existenţei celei în cauză; a doua dimensiune se referă la
prostituţia clinică, nevrotică, compulsivă ce îşi are determinare în structurile
psihonevrotice şi psihopatice ale persoanei, creind predispoziţii spre aceste forme de
conduite.
Există opinii care susţin că prostituţia este o instituţie socială, fiind rezultanta unei
anumite moralităţi, este un tip de acţiune, de conduită umană; dorinţa sexuală realizată
devine un anume tip de relatii interumane. Existenţa umană facilitează un asemenea tip de
relaţie fie în condiţii premaritale – nevoia biologică trebuie satisfăcută –, fie maritale- când
intervine disoluţia familiei (divorţ sau văduvie), sau intervine spiritul de aventură, de
escapadă, de suferinţă cronică a partenerei sau departe de familie (activităţi în afara
rezidenţei), sau situaţii speciale (privarea de libertate a partenerei etc). Ca instituţie socială
prostituţia îndeplineşte unele funcţii cum ar fi: contribuie la protejarea familiei, de a păstra
puritatea fetelor pentru căsnicia lor, pentru alesul inimii ( aspect depăşit de practica relaţiilor
sexuale actuale) ca şi de a exclude relaţiile premaritale (cu viitoarea soţie, înainte de
căsătorie). Ca sistem al relaţiilor interpersonale prostituţia necontrolată, liberă poate atenta la
sănătatea populaţiei, proliferând bolile venerice, SIDA , după cum poate stimula tâlhăria,
crima, umilirea etc. Existenţa prostituţiei nu poate fi negată, dimpotrivă ea trebuie pusă sub
control, pentru ca în mod real ea să-şi îndeplinească funcţiile de fenomen social specific.

• Violul, este o altă tulburare socio-sexuală care exprimă raportul sexual impus de o persoană
de sex masculin unei persoane de sex feminin,în lipsa acordului partenerei,prin
constrângere,prin forţă,prin imposibilitatea ei de a se apăra,sau de a-şi da consimţământul.În
viol în prim plan stă brutalitatea, agresionarea,violenţa fizică, apoi abuzarea de starea
neputincioasă a persoanei asupra căreia are loc violul, ca şi folosirea mijloacelor psihice de
intimidare a persoanei violate,sau toate elementele folosite concomitent, interdependent.
Trebuie avut în vedere că violul produs prin agresiune se realizează fie prin luarea prin
surprindere a victimei, ca şi prin lovire, provocarea de dureri şi cădere, încât spaima şi frica
reduc gradul de împotrivire, fie prin participarea mai multor persoane care anihilează forţa
de împotrivire a victimei; cel realizat prin abuzarea de starea neputincioasă a persoanei
priveşte unele afecţiuni somatice sau psihice ale victimei, stările de somn profund, sau create
de administrarea unor substanţe somnifere şi narcotice, de hipnoză ori de ebrietate; violul
prin intimidare se referă la cazurile în care victima nu opune rezistenţă fizică, dar actul are
loc sub presiunea ameninţărilor, şantajului, înşelării, a promisiunilor materiale, a realizării
unui status superior.
Devenirea omului şi a societaţii umane evidenţiază diversitatea atitudinilor
comunitaţilor faţa de această conduită sexuală; în perioada străveche, la evrei prin normele
talmudice ale secolelor III – V e.n. se incrimina virginitatea; la unele comunitaţi africane şi
asiatice violul era considerat ca un atentat la dreptul de proprietate, întrucât femeia aparţinea
satului ori tatălui;după cum era acceptat în societaţile agresoare asupra femeilor din
teritoriile cotropite.

87
 Astăzi, în aproape toate tipurile de societate violul este considerat un atentat la
personalitatea umană constituind o infracţiune contra moravurilor, sancţionat adecvat de
către societate, în raport cu unele antecedente: dacă cel care înfăptuieşte violul este
răspunzător,este conştient de actele sale; apoi condiţiile în care se realizează violul, respectiv
dacă este interpersonal sau în grup, dacă victima este minoră, ori dacă fapta nu a condus la
vatămarea gravă a integrităţii bio-psiho-sociale a persoanei, necesitând asistenţă medicală,
psihologică, ori cauzatoare de moarte, de sinucidere.
Ca fenomen social violul – ca orice alte tipuri de acţiuni şi conduite umane-este în
atenţia cercetărilor multidisciplinare-ştiinţelor medicale, psihologice, psihosociologice,
biologice şi genetice, etc. - în baza cărora au fost elaborate anumite teorii, la fel ca şi în
prostituţie, prin care se încearcă să se afle cauzele, delimitările şi pe această cale să se
justifice existenţa lui.
• Teoriile biologice, genetice, prin cercetările antropologice efectuate, bărbatul este
înzestrat de la natură cu dominanta agresivităţii, care după cum am văzut şi în capitolele
anterioare, aceasta se exteriorizează la bărbat prin virilitate; bărbatul dispune de
capacitatea, de posibilitatea de a se manifesta, inclusiv în relaţiile sexuale, violent,
agresiv, pentru a-şi impune forţa şi autoritatea sa.În această situaţie violul este acceptat
ca făcând parte din natura naturală (E. Fromm, 1984) a individului uman, al bărbatului.
Apropiate acestui punct de vedere sunt şi teoriile endocrinologice prin care se opinează
că violul este determinat de unele caracteristici ale setului cromozomial, sau prin niveluri
hormonale disproporţionate (I.Mitrofan, C.Ciupercă, 1998);
• Teoriile psihologice şi psihiatrice concep violul ca impuls, ca imbold către
activitatea sexuală, stimulat extern, şi care în plan subiectiv declanşează procese
specifice-excitaţie, dorinţe sexuale, expectaţie, tensiune, furie etc. – finalizate în acţiune,
în act sexual. Violatorul este dominat, este structurat psihic şi psihanalitic de instinctul
sexualităţii, fiind un pervertit, un afectat, încât violul este o formă a conflictelor
interpsihice;
• Teoriile sociologice pleacă de la faptul că violul este un fapt social (E.Durkheim), un
fenomen social al cărei determinare trebuie căutată în ordinea (dezordinea) socială, în
controlul social care cuprinde o dimensiune internă – forţa individului de a se opune
propriei impulsivităţi, impulsului către sexualitate – şi o dimensiune externă – dată de
forţa grupului-familial, de prieteni, de convieţuire, de autoritatea acestuia de a rezista la
stimulii sexualitaţii. Agresivitatea individului ţine de relaţia creată,de acţiunea celor două
dimensiuni ale controlului social,iar dacă ambele sunt în stare latentă mai mult ca sigur
că individul devine agresiv sexual (C.Rădulescu,1997).
Aşadar, violul este un fenomen social caracterizat prin realizarea raporturilor sexuale în
formă agresională, de manifestare a voinţei şi forţei sexuale a bărbatului faţă de sexul
feminin în lipsa acceptării acestei relaţii. Ca fapt existenţial – susţine D. Russell – îşi are
izvoarele în determinările biologice ale bărbatului, în predispoziţia lui naturală spre viol, în
valorile şi modelele culturale insuşite şi practicate; este vorba de exacerbarea rolului sexului
masculin, a virilităţii, şi pe această bază a acceptării violului ca fiind un comportament
sexual motivat etc., susţinut de ampla şi nestăpânita publicistică sexuală şi pornografică
actuală, în toleranţa legislativă a unor societăţi.

88
 B. VIAŢA CUPLULUI MARITAL

1. DRAGOSTE – IUBIRE – DRAGOSTE SEXUALĂ: GENURI DE DRAGOSTE ŞI FORME

ALE IUBIRII
Relaţiile umane acoperă o sferă largă a raporturilor dintre oameni în care sunt încorporate:
relaţiile sociale (Szczepanski, 1972), create în cadrul acţiunii umane şi care reprezintă sfera bogată
a relaţiilor dintre om-om, om-grup, grup-grup, grup-societate şi care au ca dimensiune fundamentală
relaţii de producţie: relaţiile de muncă, de repartiţie, forma de însuşire a valorilor, dar şi relaţiile
dintre structurile societăţii şi structurile sociale; relaţiile interumane (L.v.Wiesse), ca orice tip de
relaţii dintre oameni, realizate direct sau indirect şi care acoperă întreaga existenţă umană,
microexistenţială şi macroexistenţială; relaţiile interpersonale, ca gen specific al relaţiilor umane
(E.Bujor, 2000) şi care exprimă orice raport, orice legătură între indivizi umani, între persoane
capabile să se perceapă reciproc, să se înţeleagă şi să se evalueze, aprecieze reciproc. Ele se
particularizează de alte forme ale relaţiilor interumane prin aceea că se stabilesc între oameni vii,
concreţi şi conştienţi; între oameni integraţi în grupuri şi Colectivităţi; pot fi de reciprocitate, dar şi
cu valoare de unidimensionalitate;surprind omul în act,în conduite şi comportamente specifice-
domenii prin care omul se autopercepe,percepe partenerul, comunică, apreciază (autoapreciază), se
preţuieşte pe sine şi preţuieşte sau nu semenul,dându-i acestuia ca şi relaţiei create,statornicite,sens
şi valoare axiologică. Relaţiile interpersonale – susţine A. Tucicov Bogdan (1973) – au o sferă
extrem de cuprinzătoare şi sunt de primă importanţă psihologică pentru om şi structura sa de
personalitate, iar efectele lor se resfrâng în mod semnificativ asupra întregului sistem existenţial al
omului.
Dintre toate formele raporturilor interumane cea mai puternică relaţie interpersonală rămâne
prietenia care nu face abatere de la legile naturale,de la legile naturii umane,după cum nu trebuie să
omită interesele şi dorinţele individuale ale oamenilor.Ea,prietenia este considerată principala formă
a dragostei,a iubirii dintre oameni,cea mai caldă,cea mai complexă şi cea mai profundă relaţie
interpersonală,care se defineşte în forme ca:,,L-am iubit ca pe mine însumi” (Iliada, Homer), prin
care se evocă marea prietenie dintre Ahile şi Patrocle, când primul deplânge pierderea celui de-al
doilea); prietenia este ,,un suflet cu două trupuri” (Aristotel, 1924); ,,în prietenie sufletele se
amestecă şi se contopesc atât de complet încât se şterge cu desăvârşire şi nu se mai regăseşte
cusutura care le-a unit” (...), ,, de ce o asemenea iubire? Pentru că era el(ea), pentru că eram eu”
(Montaigne, 1925), prilej de construire a unei noi relaţii umane, cu noi semnificaţii şi conotaţii,
superioare individului uman luat ca structură, ca entitate singulară.
Am sesizat ce spunea Homer prin versul ,,L-am iubit ca pe mine însumi”, respectiv,că iubirea
interumană,ca formă a relaţiei interpersonale este fară termen de comparaţie,că ea este raportată doar
la cel care o manifestă,la sine,care nu are nici un motiv de a nu se iubi,dar orientată spre ceva,spre
cineva.Credem că acest vers poate constitui un punct de plecare în abordarea dragostei şi iubirii,ca
forme particulare ale relaţiilor interpersonale,în care se succed căutări, aşteptări, perceperi, evaluări,
care culminează, aşa cum spunea şi Aristotel, cu identificări de personalitate în realizarea ,,unui
singur suflet cu două trupuri”.
Realităţi şi relaţii umane, concepte greu de definit, fenomene psihosociale controversate,
contrariate, dar cu efecte imprevizibile, pozitive şi negative, dragostea şi iubirea au un conţinut
polisemantic, o determinare psihologică puternică, în particular psihoafectivă, a căror izvoare le
regăsim în natura naturală a omului (E. Fromm, 1977), cu esenţa sa socială (K. Marx, 1968), în
condiţia sa umană (I. Pânzaru, 1985). Atât dragostea cât şi iubirea, în sens general, sunt
sentimente, sunt stări subiective ale omului, trăite, manifestate în condiţii specifice, în situaţii date.
Originea sentimentelor – spune P. Janet, (1928) o regăsim în primele reacţii globale la o reacţie

89
psihică parţială; sentimentul fiind rezonanţa întregului psihism la o modificare a unei tendinţe –
susţine Vasile Pavelcu (1982) – este întreaga viaţă internă a omului, ceva de importanţă
primordială pentru existenţa individului uman (ibidem); este starea afectivă complexă în conţinutul
căreia intră elemente emotive, imaginative, creative, sufleteşti şi care poate persista în timp, în lipsa
stimulului (ibidem).
• Dragostea – în sens larg (Mic Dicţionar Enciclopedic, 1978) – se defineşte ca
un sentiment de afecţiune pentru cineva, sau pentru ceva, înţelegând afecţiunea ca stare de
simpatie, de prietenie sau de ataşament faţă de cineva (V. Pavelcu, 1982). Acceptând această
orientare, dragostea ca sentiment, ca stare subiectivă, determinată bio-psiho-social, este o relaţie
psihosociologică cu o puternică încărcătură afectivă, de simpatie şi căldură sufletească faţă de
ceva sau cineva drag,ales şi preţuit. Este vorba,aşadar,de un sentiment uman, dobândit în plan
relaţional, fără să implice sau să cuprindă sistemul relaţiilor sexuale, dintre bărbat şi femeie în
scopuri erotice. Este o formă de exteriorizare a stării de bucurie, de satisfacţie şi plăcere, de
apreciere constructivă în raport cu o valoare, cu un obiect, cu o relaţie, trăite de individul uman
în cadrul relaţiilor sale cu lumea externă. Este un sentiment general uman, care se defineşte prin
iubire, într-un anume sens se identifică cu iubirea: ,,cu toată dragostea”, ,,din toată inima”, “cu
toată afecţiunea”; “cu sentimente de iubire” etc.
Totodată, dragostea este un sentiment deosebit,de puternică afecţiune şi plăcere a individului
uman în raport cu o persoană de sex opus (sau de acelaşi sex, în condiţiile homosexualităţii),
relaţie interpersonală cu valenţe şi conotaţii erotice, situaţie cunoscută şi sub denumirea de amor
– inversul denumirii ROMA – sediul papalităţii, oraşul fiind considerat sediul, leagănul
perversiunilor sexuale, denaturării sensului dragostei reale, naturale (D. Rongement,1983).
Ce se poate înţelege prin expresiile: ,,mor după ea/el”, ,mă topesc după el/ea”, ,,nu pot trăi fără
ea/el” etc. decât o relaţie amoroasă, sexuală? Ce se poate înţelege prin: ,,am făcut dragoste
cu...?”. Nici într-un caz, altceva, altă semnificaţie în afara realizării relaţiilor sexuale.
Conţinutul polisemantic al dragostei este pus în evidenţă şi de Iulius Fritze prin
lucrarea ,,Şcoala dragostei sau Esenţa căsătoriei”(1995) şi care surprinde tipurile de dragoste, ca
sentiment de afecţiune trăit de individul uman în sistemul relaţiilor sale cu lumea sa:
1)dragostea familială, în care se întâlnesc: dragostea maritală – între partenerii cuplului
familial; dragostea părinţilor faţă de copil – sentiment de satisfacţie pentru venirea lui în lume
şi că el aparţine familiei; dragostea frăţească – bazată pe respect reciproc; dragostea maternă
– stare empatică etc.; 2) dragostea de sine şi de altul – care se formează stadial-oral, anal,
genital – de la starea egocentrică, la cea productivă şi apoi la cea de sex-ultima debutând cu
descoperirea propriului corp, a zonei genitale şi continuând cu atitudinile şi conduitele faţă de
acelaşi sex şi faţă de sexul opus, care sunt orientate şi fundamentate prin modele culturale
practicate în familie. Avem de-a face cu dragostea ca sentiment de căutare şi afecţiune a
sexului opus, ca dăruire către celălalt dar şi ca împlinire, bucurie, fericire, echilibru şi linişte
sufletească pentru sine. 3) dragostea faţă de Dumnezeu – care exprimă confesiunea religioasă
practicată, în forma: ,,Să nu ai alt Dumnezeu în afară de mine”, ,,Eu sunt Dumnezeul tău” etc. 4)
alte tipuri de dragoste: dragostea de neam, de ţară, de poporul din care provii; dragostea
de locurile natale; dragostea de obiectele ce-ţi aparţin etc.
Interesante sunt şi opiniile lui Ed. Wheat (1991 ) prin care autorul lucrării ,,Fascinanta
aventură a dragostei” surprinde genurile dragostei:
• Epithumia presupune atât dorinţa nestăpânită de a fi împreună, cât şi dăruirea sexuală
totală,identificarea erotică dintre el şi ea;

90
• Eros reflectă dorinţa de a poseda, starea de extaz, de plăcere reală, aleasă sau imaginată, de
trăire multiplă care premerge căsătoria;
• Storge, gen de dragoste tipică relaţiei dintre mamă-fiu,tată-fiică,ca nevoie de a aparţine cuiva
sau de cineva;este întâlnită şi la grupul marital şi devine generatoare de noi nevoi, de trebuinţe,
de noi împliniri, satisfacţii şi plăceri, asigură protecţie, siguranţă, statornicie cuplului marital;
• Phileo – cu izvoare în gândirea filosofică grecă-philos-dragoste, iubire; fileo, dragostea ca
totală afecţiune, ataşament, tandreţe şi gingăşie; ca bucurie şi plăcere a unuia de altul, de a fi
împreună, cadru intim, cald de împărtăşire a gândurilor, sentimentelor, trăirilor, proiecţiilor de
viaţă comună;
• Agape, dragoste divină, dragostea faţă de Dumnezeu, dar şi dragostea lui Dumnezeu faţă de
noi oamenii; ,,Dumnezeu este iubirea”, ,,să iubeşti pe Dumnezeul tău, cu toată inima, cu tot
sufletul şi cu tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Laroche,1995). Acest gen
de dragoste îşi are izvorul în instituirea căsătoriei, prilej în care Dumnezeu a folosit
noţiunea ,,agape” pe care a definit-o prin îndemnul: ,,Bărbaţilor, iubiţi-vă soţiile voastre, după
cum Iisus a iubit Biserica” (ibidem).
Dragostea rămâne relaţia umană, interpersonală, generoasă, amplă dar necesară,
indispensabilă omului şi convieţuirii lui sociale, care deşi cuprinde stări emoţionale, în manieră
să dezorganizeze o construcţie,o realitate bio-psiho-socială a individului uman,ea este şi
rezultatul actelor raţionale, în sensul stăpânirii stărilor nou create la individ odată cu
declanşarea acestora. În dragoste participă şi el şi ea, pe acest teren se fac transferuri de trăiri,
sentimente şi planuri de viaţă, în ea se reflectă dar se şi constuiesc imagini ale propriei existenţe,
după cum în dragoste avem de-a face cu un fenomen nou, iubirea de altul, care înainte de toate
înseamnă iubirea de sine; iubindu-mă,pot să-mi iubesc semenul, iubindu-mă mă ofer altuia. Nu
întâmplător se vorbeşte că dragostea este un fenomen relaţional real, după cum este o
declanşare de moment, o reacţie la prima vedere. Iulius Fritze (1995) descifrând acest fenomen
al dragostei îl structurează în: a) dragostea adevărată sau reală care se caracterizează prin: se
realizează în timp, se construieşte; ia în calcul calităţile/defectele partenerului; crează cadrul
intim al trăirii unul pentru altul, de dăruire şi împărtăşire a sentimentelor; dă sigaranţă, încredere,
protecţie; se visează cu ochii deschişi privind relaţia creată şi viitorul fiecăruia ca şi al cuplului;
este o relaţie constantă, stabilă, responsabilă şi de durată, în cadrul ei atracţia fizică cuprinde un
loc minor în raport cu amploarea problemelor de fond; afecţiunea şi dăruirea reciprocă apar ceva
mai târziu şi poate conduce la căsătorie, spre care subiecţii nu se grăbesc. b) dragostea nebună,
la prima vedere care se particularizează de cea reală prin: declanşarea sa este bruscă şi pe baza
unor însuşiri minore, celelalte fiind puţin cunoscute; are drept dominantă egoismul şi
satisfacerea nevoilor de sine, facilitând legături concomitente cu alţi parteneri; trăire oarbă,
ireală (în lumea visurilor) şi satisfaceri de moment; trecerea pe planul doi a problemelor
fundamentale şi aducerea în prim plan a celor de importanţă efemeră (atracţia fizică); relaţia
erotică este un scop în sine, plăcut chiar dacă este fară alte conotaţii; este o relaţie în care
afecţiunea apare timpuriu având astfel şi un caracter dinamic, brusc, schimbător şi imprevizibil,
ceea ce înseamnă că poate înceta timpuriu; relaţia se vrea finalizată prin căsătorie imediată,
amânarea acesteia fiind considerată o privaţiune.
Dragostea, ca fenomen psihosocial, se învaţă în procesele fundamentale ale integrării şi
socializării omului pe toate treptele devenirii sale; este un fapt fundamental pentru omenire,
pentru om şi liniştea lui indiferent de sensul dat acesteia: de sentiment afectiv faţă de ceva sau
cineva,sau ca sentiment erotic faţă de o persoană de sex opus (amor). Dragostea şi sfera ei este
acoperită de lumea îndrăgostiţilor, a subiecţilor angajaţi în acest fenomen, lume ce se

91
 structurează în următoarele categorii de îndrăgostiţi (J. A. Lee, 1989, I. Mitrofan şi C.
Ciupercă, 2000):
• eroticul – este romantic,partenerul ideal,se identifică cu partenerul; implică
relaţii sexuale timpurii; capacitatea de a fi proaspăt în dragoste; posibile relaţii
extraconjugale/extraparteneriale;
• ludicul – este tipul infidel, cu libido nestatornic; preferă relaţiile paralele; cere
dependenţă partenerului, ontinuitate; bună imagine de sine; nu se implică în relaţii; se
autodezvăluie uşor; superficial, dar şi dependent afectiv, emoţional; dispune de arta
seducţiei, fantezist, surprinzător; dragoste plăcută, imaginativă;
• stargicul – partener afectiv ce se descoperă prin altul, prin dragoste; este un
partener/prieten de neînlocuit; se securizează reciproc; încredere mutuală şi fidelitate
neimpusă; relaţiile sexuale încep târziu, dar bine;
• maniacul – dependent emoţional,extrem de gelos;fire obsedată de persoana
iubită; practică dragostea intensă şi dezvoltă neliniştea; imaginea de sine redusă, săracă,
minimă apreciere; puţin atrăgător pentru alţii; respins,abandonat;
• agapicul – puţin posesiv, iertător, ăbdător, tolerant; plăcut, acceptat şi păstrat în
relaţie; nu se îndrăgosteşte, îşi oferă dragostea altcuiva; se consideră masochist (plăcere prin
durere); suportiv pentru partener;
• pragmaticul – dragostea este privită ca o valoare materială; preia bunurile
partenerului pe care le gestionează; persoanele sărace, cele fără valori materiale nu prezintă
pentru el interes, deci nici valoare, şi nici dragoste; dragostea pentru el e pentru valorile
materiale, nu pentru persoană; iubirea reprezintă un instrument de obţinere a unui efect
pentru satisfacerea unei nevoi materiale.
Viaţa confirmă faptul că orice tipologizare, de orice natură, nu are pretenţia de a proceda la
obţinerea de structuri pure, dimpotrivă, de a evidenţia caracterul complex, mixt, amplu al
fenomenului, inclusiv al celui de dragoste care presupune o puternică dimensiune afectivă,
subiectivă, sentimentală în cadrul cărora emoţionalitatea (primilor paşi în dragoste)
dezorganizează sistemul, îl reorientează spre ceva sau cineva. Acest aspect confirmă faptul că
relaţiile de dragoste, de dragoste erotică au în conţinutul lor ansamblul factorilor mentali,
afectivi, intelectuali, social-morali care au drept finalitate stabilirea unor legături puternice între
parteneri sau în acuplarea persoanelor de sex opus (J. Evola 1994).
• Iubirea, este tot un fenomen psihosocial, care exprimă starea,
dispoziţia favorabilă afectivităţii, a voinţei subiectului pentru ceea ce a simţit şi recunoscut ca
bun, în raport cu obiectul acestei stări; sentimentul erotic manifestat faţă de o persoană de sex
opus (Mic Dicţionar Enciclopedic, 1978). Sentimentul iubirii – se manifestă ca o formaţiune
complexă, integrativă care se organizează în jurul unui obiect, el sau ea, soţ sau soţie, şi care se
cultivă în toate etapele şi ciclurile vieţii şi ale familiei prin modele culturale, de comportament,
ce sunt promovate (S. L. Rubinstein).
Ca stare de sentiment afectiv, iubirea modelează, reglează atitudinile subiective şi
valorice, conduitele subiecţilor care se află în relaţii de cuplu, de parteneriat. Ea are un conţinut
preponderent erotic; iubitul este îndrăgostitul, cel căruia partenerul i se dăruieşte, persoana care
întreţine relaţii sexuale cu partenerul, este amantul. Iubirea exprimă în cel mai înalt grad
complexitatea relaţieiinterpersonale, a relaţiei de cuplu, în care se concretizează plăcerile, bucuriile,
satisfacţiile, visurile, expectanţele, proiecţiile şi construcţiile de perspectivă, corelate cu manifestări,
conduite şi comportamente de expresie şi intensităţi diferite, specifice naturii subiecţiilor (P.
Petroman,1999). Ea, iubirea, mai mult decât dragostea, reflectă, prin conţinutul ei, dorinţa de a avea

92
pe cineva-pe el sau pe ea-în preajma ta. Starea de îndrăgostit este doar situaţia subiectivă a
persoanei, este forta de căutare, de trimitere internă către persoana îndrăgită,este pornirea spre
celălalt, în timp ce iubirea reprezintă acţiunea, conduita, comportamentul sexual realizat cu
persoana îndrăgită;este modul manifest de identificare în actul erotic cu partenerul, este unirea,
acuplarea subiecţilor relaţiei erotice, construită adecvat şi fundamentată afectiv şi emiţional.
Fiind un fapt ce rezidă în relaţiile dintre subiecţii acţiunii erotice, iubirea, ca de altfel şi
dragostea,parcurge o etapă de conturare, de cristalizare, când partenerii consideră că s-au
identificat, s-au descoperit şi că sunt apţi din punct de vedere calitativ pentru construirea relaţiei
date, că sentimentele lor pot fi finalizate prin trăirea reală a contactului dintre ei (el şi ea). Situaţia
realizată este cu totul alta, totul este altfel, totul pare sau nu în roz, perfect sau perfectibil, defectele
sunt trecute pe planul doi,calităţile evidente sunt acum prioritare. În această situaţie avem de-a face
– spune V. Pavelcu, 1983 – cu o cuplare, cu o iubire, cu o unitate a celor doi parteneri în care sunt
văzute doar cristalele, perlele afective. Apoi urmează faza de maturizare, rezultat al adaptării,
obişnuirii celor doi de a fi împreună, caracterizată prin stabilitate, iar afectivitatea îşi urmează
propria devenire, cu tensiuni constructive în măsură să consolideze dragostea maritală, de cuplu
conjugal.
Profesorul P. Petroman (1999) analizând fenomenul iubirii, susţine că poate fi structurat în
următoarele categorii:
• iubirea reală, firească, rezultat al intercunoaşterii, intercomunicării şi
promovării unor relaţii intrepersonale, constructive, pozitive; conduitele partenerilor sunt
forme de manifestări ,,comune”, ale unuia prin celălalt, autentice;
• iubirea aparentă, în care partenerii în exterior simulează relaţii calde, laudative,
tandre, de admiraţie şi de totală atenţie, în locul celor reale, respectiv: contradictorii,
tensionale şi conflictuale, de ostilitate etc. Conţinutul acestui tip de iubire este dat de
relaţii distorsionate, transformate, inautentice;
• iubirea tranzitorie, caracterizată prin hiperafectivitate, instabilitate, curiozitate
erotică; se iubeşte actul sexual şi nu femeia, ea rămânând moment al pornirii şi împlinirii
sexuale;
• iubirea egoistă, când ambii parteneri, ambii subiecţi ai relaţiei de iubire nu-şi pot
explica sensul raporturilor dintre ei; sunt egoişti, fiecare pentru sine, au tendinţa de
dominare, chiar de tiranie unul faţă de celălalt;
• iubirea compromis, specifică situaţiei post act; iubirea apare după consumarea
actului sexual, ca un dat şi care se finalizează în cele mai multe cazuri, acceptând
căsătoria;
• iubirea incompletă, relaţie în care asistăm la o diminuare a sentimentului sau la
opusul acesteia, accentuarea comunicării interactive între parteneri pe seama unei
involuţii a afectivităţii.
Aşadar, iubirea rămâne o relaţie amplă, complexă, stadială, cu debuturi lente sau rapide,
brusce, cu trăiri contradictorii la subiecţii iubirii; ca orice relaţie, şi în iubire se produc transferuri
mau întâi de sentimente, nsoţite de vorbe pline de căldură cu valoare de persuadare şi de câştigare a
dăruirii unuia către celălalt, de acţiuni reciproce finalizate prin contacte sexuale. Este o trăire ce
pleacă de la atracţia fizică şi psihică, atracţie ce se metamorfozează în tensiuni bio-psihologice şi de
transformare, de adaptare a conduitelor spre dobândirea comportamentelor erotice. Investiţia
afectivă făcută în iubire trebuie recompensată în actul sexual.

93
 2. CONSTITUIREA CUPLULUI
2.1 Partenerul şi alegerea lui
Orice alegere este importantă pentru individul uman, pentru că ea exprimă un act de voinţă,
de decizie şi risc pentru opţiunea făcută dintr-un număr de posibilităţi existente. Cu atât mai mult
alegerea partenerului de viaţă reprezintă momentul fundamental de devenire a omului, a
personalităţii sale, saltul produs în dinamica rol-statusului individului uman, poate chiar mai
important, dacă nu tot atât de important – susţine A. Girard (1971) – ca cel al alegerii profesiei.
Este actul decizional ce are la bază o multitudine de factori psihologici, morali, sociali, economici,
religioşi, culturali etc. – dar care trebuie să asigure funcţionalitate sporită relaţiilor de cuplu şi
construcţie proiectivă pozitivă. Alegerea partenerului – arată H. H. Stahl (1962) – se pierde în
memoria timpului, în istoria societăţii şi a familiei, o regăsirm ,,instituţionalizată” prin norme de
cultură în tipurile familiilor, îndeosebi în familiile comunitare, de trecere, şi moderne, nucleare,
după cum în structurile nou apărute odată cu ,,familia fracturată” (A. Toffler, 1973,1983). Este
oare căsătoria o alegere de tipul loteriei? A. Girard (1971) răspunde că poate fi, numai că în
această loterie biletele nu sunt distribuite la întreaga populaţie, ci doar în interiorul unor grupuri, mai
mult sau mai puţin restrânse/extinse, formate din băieţi şi fete care deja sunt împerecheaţi din punct
de vedere social. Apoi, timpul scurs între prima întâlnire şi realizarea menajului, a cuplului familial,
este plin de evenimente pozitive sau negative; uneori acesta îşi au debutul în copilărie, în etapele
vieţii fiecărui subiect, după cum se poate să fie marcat de o apariţie bruscă, la prima vedere, ca
rezultat al unei impulsiuni neaşteptate din partea ambilor subiecţi. Încât alegerea partenerului poate
fi, aşadar, rezultatul unei decizii găndite în timp, după împrejurări dar şi după calităţile indivizilor
umani aflaţi în relaţia de iubire, după cum şi consecinţa unei maturizări lente a celor în cauză. Graba
deciziei de căsătorie, de cele mai multe ori, este motivată de convenienţe sociale, ca reacţie la
obstacolele sociale, de frecvenţa concepţiilor prenupţiale şi descoperire, pe această bază, a unei
sarcini etc.
Cea mai mare perioadă de timp din istoria familiei este dominată, însă de relaţiile
tradiţionale, specifice tipului comunitar de existenţă (A. Comte, 1908, Fr. Tonnies, 1920), familiei
de trecere ca şi celei sociale (E. Durkheim, 1893), cu mari rezonanţe în familia nucleară (H. H.
Stahl, 1962) şi aproape inexistente în familia fracturată (A. Toffler, 1983). În primele situaţii
dreptul de alegere a partenerului în căsătorie revine patriarhului familiei (Fr. Le Play, 1871), pentru
că în acest tip de comunitate,individul este absorbit de familie;în alegere au prioritate criteriile
economice, în principal averea,la care se adugă statusul social,etnia,religia etc., în timp ce pentru
familia fracturată primează emanciparea familiei, a partenerilor, cariera acestora, starea de bine
creată în cuplu. Aşadar, alegerea partenerului îşi are devenirea sa în baza unor criterii specifice
etapelor de dezvoltare a familiei şi societăţii globale, criterii ample în care primează, în raport cu
etapa de dezvoltare, fie valorile material-economice, de păstrare sau creştere a acestora,cu sensuri
integrative,fie dimensiunea psihologică, psihosociologică, în care locul prioritar este ocupat de
atracţia interpersonală, de perceperea, înţelegerea şi evaluarea reciprocă, de satisfacerea nevoilor şi
funcţiilor naturale, psihologice şi sociale ale partenerilor şi cuplului realizat, fie ambele dominante,
în cazurile cele mai fericite. Afectivitatea, sentimentul dragostei, al comunicării, autorealizării şi
intimităţii rămânând dimensiunile fundamentale în alegerea partenerului de viaţă.
Dragostea, iubirea acţionează ca nevoie şi descoperă la parteneri o bogăţie de calităţi, de
atitudini şi comportamente pline de duioşie,de căldură şi tandreţe, pe care le transferi celuilalt. În
acelaşi timp partenerul relaţiei se simte bine în această situaţie, reciprocitatea în dragoste şi iubire nu
se lasă aşteptată, focul aprins trebuie menţinut, flacăra lui nu trebuie lăsată să se stingă, lucru posibil
numai prin participarea, prin ,,arderea” pentru aceeaşi cauză a ambilor parteneri. La dragoste şi

94
iubire trebuie să se răspundă prin dragoste şi iubire, pentru că nu există om care să nu aibă nevoie de
dragoste, de iubire, iar viaţa este trăită cu adevărat doar când este hrănită cu iubire, când el şi ea s-au
identificat prin dragoste şi iubire (Aristotel, 1924).
Viaţa aduce în planul alegerii partenerului, în afara criteriilor prezentate şi alte oportunităţi:
apropierea zonală (aceeaşi zonă geografică) numită Homogamie geografică şi apropierea socială
şi culturală, respectiv a statusurilor sociale şi nivelurilor de instrucţie, numită homogamie socială şi
culturală (A.Girard, 1971); complementarietatea, priveşte completarea reciprocă a partenerilor în
realizarea cuplului şi a unităţii lui, pentru depăşirea unor disfuncţionalităţi posibile sau efective în
plan economic, sociocultural, psihosocial etc.: „am preferat să mă căsătoresc de dragul copiilor”; „ea
vede, eu nu văd”; „eu sărac, ea bogată” etc. (P.Petroman,1999); alegerea partenerului de viaţă este
alegerea pentru sine, iar aşteptările, expectanţele în alegere sunt reciproce, pentru că această alegere
se face o dată (în cele mai fericite cazuri, E.Bujor) în viaţă şi o faci pentru tine, pentru ei şi în
folosul ambilor şi a fiecăruia în parte (I. şi N.Mitrofan, 1994); similitudinea structurilor somatice,
fizice – tendinţa de a se alege cei cu aceeaşi structură corporală ca înălţime, sau mărime(gras/slab),
culoarea ochilor, a părului etc. – „cine se aseamănă se adună”, etc.; conţinutul relaţiilor
interpersonale dinamica acestuia, priveşte posibila apariţie a unor raporturi tensionate ori
conflictuale, care pot fi gestionate pozitiv numai cunoscându-se unul pe celălalt: unul este tolerant,
calm, înţelegător faţă de celălalt care este mai dinamic, nestăpânit; concesiile fiind absolut necesare
în condiţiile unor relaţii tensionate ocazionale şi neconcomitente (P. Petroman,1999).
Nu sunt de neglijat, în alegerea partenerului expansivitatea, empatia, dialogul nonverbal,
modelul bioenergetic, atracţia fizică, conduita psihică etc. a acestora, care fac parte – spune P.
Petroman, 1999 – alături de criteriile prezentate, din ecuaţia alegerii formată din mai multe
necunoscute.
Deducem din cele expuse,că nici etapa contemporană nouă, cea a familiei fracturate nu a
renunţat la unele aspecte specifice tradiţionalismului, în sensul că se face apel la cantitatea valorilor
economice ale partenerilor, la aşteptări existenţiale superioare, la unele tranzacţii, sau jocuri ale
ofertelor şi cererilor, în cadrul cărora se oferă status superior şi se cere iubire, înţelegere, loialitate şi
de ce nu supunere, încercându-se să se găsească partenerul convenabil (I. Mitrofan, C. Ciupercă,
1998). Devine stringentă astăzi, nu problema alegerii, ca la existenţialişti, ci de a se găsi alesul, de
a învăţa să se găsească partenerul şi pe această bază să se cunoască, să se descopere şi să decidă
dacă se potrivesc sau nu pentru o viaţă în cuplu.
2.2 Cuplul conjugal – cuplul erotic
2.2.1 Cuplul, susţineam în capitolele anterioare, se prezintă ca o structură socio-umană
contradictorie, bidimensională, în care partenerii – el şi ea, sau el / el, ea / ea în condiţiile
homosexualităţii – se satisfac, se completează şi susţin reciproc, se stimulează în devenirea
individuală şi comună, atât în plan biologic, psihologic, cât şi social unul prin intermediul celuilalt.
Privit astfel, cuplul poate întruni cel puţin două tendinţe: una, de stabilitate şi consonanţă,
existenţială, de echilibru, armonie şi plăcere, în forma cuplului conjugal, iar a doua tendinţă este
cea disonantă, de instabilitate, dezarmonie, de obţinere a unor „plăceri” de scurtă durată, doar ca
defulare sexuală, în forma cuplului erotic.
În primul caz, cuplul conjugal este rezultatul alegerii partenerului şi se conturează după faza
de îndrăgostit prin manifestarea dragostei, a dragostei sexuale, ca unire afectivă a două persoane de
sex opus determinată de factori mentali, afectivi, morali, intelectuali ce depăşesc structura naturală,
biologică, a individului uman (J. Evola, 1994). El, cuplul, se realizează ca scop al unirii celor doi,
el şi ea, şi credem că niciodată ca mijloc. Diversitatea actelor, acţiunilor, conduitelor partenerilor
devin convergente şi sunt orientate spre cuplu, spre realizarea unităţii prin căsătorie. Ambii actori
fiind animaţi de afectivitate, iubire, de dorinţa de a fi şi de a trăi împreună, de a avea urmaşi şi de a-

95
şi crea o proprie prosperitate şi confort material, psihologic şi social. Construirea cuplului conjugal
este un act de voinţă, în care intră, vrem nu vrem, şi afectivitate atât cât este nevoie pentru că alături
de alte procese psihice şi intelectuale să determine acţiunile necesare înfăptuirii cuplului, a scopului
raportului dintre el şi ea. Ca o formă a relaţiilor interpersonale, cu o conotaţie aparte, faţă de orice
raport individual, cuplul conjugal presupune verificarea, examinarea propriilor caracteristici şi
trăsături prin altul, prin celălalt, după cum se bazează pe complementaritate, respectiv, satisfacerea
complementară a trăirilor, a legăturilor statornicite între parteneri, complementaritate care are la
bază compatibilitatea părţilor atât din punct de vedere atitudinal, cât şi comportamental, acţional. În
cuplul marital, persoanele parteneriale îşi sincronizează conduitele, manifestă genuri comune de
conduite, el şi ea, ei, reuşesc să obţină o identitate calitativă a răspunsurilor la stimulii interni sau
externi, la presiunea factorilor asupra unităţii create. Aceasta şi pentru că partenerii pornesc în cuplu
pe baza cooperării şi colaborării interdimensionale în distribuţia ca şi în realizarea rol-statusurilor
familiale; pleacă de la acceptarea şi promovarea competiţiei interpersonale în înfăptuirea drepturilor
şi obligaţiilor care decurg atât din status, cât şi din rolul familial asumat.
O asemenea tactică, uzitată în relaţiile cuplului marital, cu determinări în societatea
contemporană, are efect benefic în plan socioprofesional, în cariera fiecărui partener, dar şi pentru
stabilitatea şi autoritatea cuplului. Este vorba, mai întâi, de înţelegerea manifestată de parteneri
privind complexitatea relaţiilor interpersonale din cuplul marital, când alături de cooperare există
posibilitatea apariţiei relaţiilor tensionale, chiar conflictuale, ale căror izvoare le găsim într-o
multitudine de factori – psihologici, materiali şi psihosociologici, relaţionali – pe care nu-i analizăm
acum – şi care doar prin tact şi înţelegere pot fi depăşite; după cum este vorba, în al doilea rând, de
capacitatea manifestată de parteneri pentru întreprinderea unor acţiuni concrete, bazate pe analize şi
decizii comune în gestionarea constructivă, pozitivă a tuturor situaţiilor dorite sau nedorite, dar
existente în cadrul cuplului, a căror nesoluţionare şubrezesc cuplul, orientându-l spre disoluţie.
Aşadar, cuplul marital reprezintă unitatea dată de relaţia dintre el şi ea prin căsătorie, deci
cu recunoaştere socială legală, este împlinirea stării de căutare interumană, de dragoste şi iubire care
se dobândeşte în situaţii şi condiţii sociale, etnice, religioase şi tradiţionale specifice. El reprezintă o
nouă viaţă, viaţa în doi, ca rezultat al deciziei de schimbare a vieţii singure, de construire a
existenţei alături de el / ea, de fiinţa căutată şi găsită, dorită şi acceptată ca parteneră, în măsură să-ţi
aducă ceva, ceva dorit de tine şi pe care singur nu-l poţi obţine: afectivitate, înţelegere, atenţie,
tandreţe, toleranţă, proiecţii noi, dragoste şi iubire, decizie în doi, procreaţie (obiectivare în urmaşi),
adaptabilitate, idealuri şi şanse de noi construcţii familiale, răbdare şi preţuire, comunicare totală,
convingeri şi speranţe de mai bine.
Cuplul conjugal, cel marital, nu se poate construi în lipsa dimensiunii erotice, dar el se
realizează ca o microexistenţă, ca o microstructură existenţială, deci bio-psiho-socială, prin unirea
partenerilor heterosexuali, ca individualităţi, ca entităţi bio-psiho-sociale. El este rezultatul unor
ample şi contrariate procese interacţionale motivate bio-psiho-social, natural-afectiv şi social; de
structurare internă a rolurilor-sex, a comunicării verbale şi nonverbale, şi pe această bază a
acţiunilor şi conduitelor în perspectiva dezvoltării cuplului. Astfel, cuplul marital devine un nou
mod de viaţă, de existenţă, unde partenerii se dezvoltă, se modelează la traiul în doi, îşi comunică şi
devin fiinţe complete unul prin celălalt, cu un obiectiv constructiv, dat de obţinerea copiilor, a
urmaşilor.
2.2.2 În al doilea caz, cel al cuplului erotic, relaţia interpersonală devine mijloc, având drept
sens, dobândirea doar a dragostei sexuale în vederea acuplării. Prioritar, aşadar, apar senzualitatea,
instinctul, nevoia de sex, nevoia de altul (de partener sexual), în afara cuplului conjugal, în care
primează atracţia fizică, comunicarea intersexuală, satisfacerea unei nevoi naturale şi psihologice,
lăsându-se pe planul secund intercunoaşterea, descoperirea valorilor individuale, rol-statusurile ca şi

96
proiecţia în viitor a relaţiei. Etapa contemporană aduce cu sine, în cadrul „familiei fracturate” noi
forme de cuplu erotic, blamate cândva, „neobservate” tolerate sau legalizate astăzi. Ele au făcut
subiectul analizei noastre într-un capitol distinct.

C. FAMILIA LA RĂSCRUCE
Ca structură microexistenţială, familia în condiţiile societăţii postindustriale, a invaziei fără
sfârşit a informaticii este supusă tirului neîntrerupt al mutaţiilor, tensiunilor şi schmbărilor de
conţinut fără precedent. Contemporaneitatea nu mai reuşeşte să menţină la familie existenţa
mediului cald, armonios, ambiental, absorbantul şocurilor acumulate peste zi, locul unde individul
istovit, obosit, chiar frânt de dăruirea necesară a înfăptuirii rol-statusului social se întoarce şi îşi
reface baza de devenire performantă pentru ziua ce urmează. Ea devine o existenţă controversată,
frământată de noi probleme ce apar în viaţa fiecărui partener, iar de aici în traiul cuplului marital

1. FAMILIA LA RĂSCRUCE ?
Familia este la răscruce, susţin unii sociologi şi psihosociologi (A. Toffler, 1973); este pe
cale de a dispare cu totul ca formă instituţională cunoscută (F. Lundberg, 1963); este deja moartă
cu excepţia primilor ani din viaţă când mai îndeplineşte doar funcţia de perpetuare a speciei (W.
Wolf, 1965), rămânând doar ideea de familie (ca la Platon). O asemenea concepţie este confruntată
şi cu alte puncte de vedere, a indecişilor sau a optimiştilor, tratate de noi anterior. Dar această
concepţie pleacă de la unele transformări produse în familie, mutaţii care fie că au anulat concepţiile
şi stilurile tradiţionale, fie că au modificat pe cele nucleare, încât au rămas din ele doar structurile
parteneriale, fie că ambele au fost înlocuite de „familia fracturată” (A. Toffler, 1973) şi în cadrul lor
de neofamilii, atât cele reorganizate, reconstruite sau temporare şi seriale, cât şi cele alternative la
conduitele sexuale. La acestea se adaugă unele fenomene reale, cum ar fi: demistificarea
maternităţii, simplificarea structurilor familiale, realizarea familiilor de tip comunitar, sau care pun
în discuţie libertatea dragostei, a iubirii din cuplul marital. Dacă se adaugă şi disfuncţiunile naturale
din cadrul relaţiilor parteneriale, a celor psihologice şi psihanalitice împreună cu disonanţele şi
perceperile distorsionate în plan social, observăm cât de fragilă devine familia din zilele noastre în
faţa unei asemenea agresiuni.

2. VIOLENŢA DOMESTICĂ ÎN FAMILIE

Un loc aparte în cadrul bulversării relaţiilor de familie îl reprezintă Violenţa domestică
(violenţa în familie), prin care, în sens general, se înţelege relaţia interumană, interpersonală în care
se foloseşte forţa, coerciţia de către o parte a relaţiei pentru a-şi impune voinţa sa celeilalte părţi.
Este un fenomen disfuncţional care în plan teoretic are multiple conotaţii – sociologice,
antropologice, politice, psihologice etc. – care dobândeşte semnificaţii particulare în funcţie de
contextul dat unde îşi delimitează sensul (S. Rădulescu, 1998); presupune utilizarea forţei fizice sau
psihice, a autorităţii personale producătoare de vătămări a integrităţii individului uman; se manifestă
ca o formă de comportament agresiv, determinat, de regulă de unele frustrări, sau de tendinţe ale
frustrării insului.
Violenţa în familie, ori violenţa maritală exprimă conduitele tensionale şi conflictuale care
apar în relaţiile parteneriale sau în grupul familial şi care au drept efect maltratarea partenerului sau
a altor componenţi ai familiei, în cele mai dese cazuri a copilului lipsit de puterea de a se apăra. Ea
ţine atât de sistemul de reactivare a sistemului nervos al individului uman, dar mai ales de lipsa de
structură caracterială, de lipsa de stăpânire de sine, de impulsivitate, de slaba organizare a vieţii

97
psihice, de lipsa autocontrolului sau insuficienţa reacţiilor emotiv-impulsive, de conştiinţa de sine
dilatată, de forţa brutală needucată, de lipsa de morală (E. Verza, 1998). Este un act de subcultură.
Familia este structura de convieţuire interumană cu cea mai mare densitate de manifestări
emoţionale, afective, de relaţii cu sensuri şi conţinuturi diverse, din cadrul cărora nu pot fi omise
relaţiile agresionare, atitudinile care vizează dinamismul unui component al familiei pentru a se
afirma, de a se angaja, de a lupta pentru un scop, pentru a-şi satisface nevoile sale vitale, cât şi cele
care reflectă starea de frustrare, de aducere la „ascultare” prin forţă, pe partener sau pe alt
component al acesteia. Ea rămâne cel mai potrivit mediu în care fiecare îşi deslănţuie adevărata
structură, adevărata faţă a personalităţii sale (C. Păunescu, 1994).
Violenţa familială – ca relaţie disfuncţională, impusă – încorporează în conţinutul său acte,
conduite excesive, bazate pe forţă, abuzive de natură fizică, sexuală sau psihologică. Ea are o
determinare multiplă: în activitatea sexuală, fie în afirmarea virilităţii în comportamentul sexual, fie
în insatisfacţia trăită de parteneri, care culminează în certuri, reproşuri reciproce şi apoi violenţe
interparteneriale; gelozia – ca fenomen psihosocial – poate pune în pericol unitatea familiei şi poate
provoca violenţa – ca stare de conflict interpartenerial. Aceasta cu atât mai mult cu cât gelozia
semnifică starea de teamă, de angoasă trăită de o persoană care se vede deposedată, frustrată de ceva
drag, de dragostea partenerului iubit, acum preferat de o altă persoană; lipsurile materiale şi
financiare care privesc atât nivelul veniturilor cât şi al cheltuielilor necesare într-o familie; lipsa
planificării familiale, respectiv, apariţia copiilor, a copiilor nedoriţi. O dată copiii apăruţi, trebuie
integraţi şi socializaţi, aspect care impune un nou sistem relaţional parental, cu particularităţi şi
relaţiile mamei sau ale tatălui cu descendenţii , băieţi sau fetiţe; insuficienţa manifestării rolurilor
parentale.
Profesorii I. Mitrofan şi N. Mitrofan (1996), susţin că violenţa familială se manifestă în două
forma, cu urmări medicale şi sociale: 1) violenţa familială cronică, de durată – sursă a tulburărilor
psihogene – se asociază cu violenţa psihologică, greu observabilă, sau în stabilirea legăturilor între
cauzele unor simptome şi efectele lor, cu nenumărate consecinţe în plan socioprofesional şi social;
2) violenţa familială explozivă, care izbucneşte din orice şi oricând, în forma tensiunilor,
umilinţelor, desconsiderărilor, cu urmări psihopatologice: depresia, abuzul de alcool, tendinţe către
suicid, asociindu-se cu violenţa fizică, care a devenit în multe comunităţi „o modă”, „un stil” de
viaţă.
Cercetările efectuate pe problematica violenţei domestice (I. Mitrofan, C. Ciupercă, 2000)
susţin că această anomalie din relaţiile familiale este o combinaţie de mai multe acţiuni, cum ar fi:
agresiunea emoţională – punerea în situaţii dificile a partenerului, şi umilirea acestuia; agresiunea
prin folosirea copiilor - izolarea partenerului prin îndepărtarea copilului de acesta; agresiunea
prin control – preîntâmpinarea sau interzicerea întâlnirilor cu cercul de prieteni sau de a crea noi
prietenii, control asupra jurnalului zilnic, asupra corespondenţei, convorbirilor telefonice,
programului de peste zi, etc. agresiune prin intimidare – observaţii inoportune privind orice fel de
activitate, distrugerea unor obiecte îndrăgite, care au o anumită semnificaţie pentru victimă,
ameninţări de tot felul; agresiunea prin statusul social – varietatea de ameninţări privind sexul,
rasa, religia clasa socială, profesia, deficienţe psihice, fizice, etc. agresiunea financiară – limitarea
activităţilor profesionale pentru limitarea câştigului propriu şi a independenţei materiale şi
financiare, controlul cheltuirii banilor etc. agresiunea prin învinovăţirea şi denigrarea victimei –
învinovăţirea victimei de violenţa în familie; agresiunea fizică – bătăi, loviri, ameninţarea cu unele
obiecte periculoase etc.
Dacă ultima formă de agresiune se identifică uşor, celelalte forme au un caracter relaţional
psihosocial, mai dificil de delimitat. Violenţele familiale îşi au debutul în lipsa comunicării, a

98
înţelegerii reciproce, după cum ele sunt efectul unor disfuncţii, a unor traume suportate în copilărie
de actualii adulţi.
Agresiunea sexuală, se circumscrie tot mai mult şi ca violenţă familială şi este considerată ca
relaţia interpartenerială de natură disfuncţională caracterizată prin realizarea comportamentelor
sexuale în afara cadrului natural, psihologic şi relaţional firesc; este actul sexual impus prin forţă
partenerei, ca drept firesc numai al bărbatului, indiferent de starea biologică şi psihică a partenerei
sau a ambilor. Agresiunea sexuală este actul sexual realizat fără consimţământul partenerei, deci
nici ca act sexual consimţit – de satisfacere a plăcerii ambilor parteneri – , nici ca act sexual altruist
– acceptat de femeie dor pentru plăcerea bărbatului – , ci ca act sexual silit, impus, care este similar
cu violul, ca formă de comportament, cu excepţia ca el are loc cu partenera de cuplu familial (P.
Bart, 1983, după Cristian Ciupercă, 2000). Ea nu ţine seama de vârsta victimelor, de statusul
acestora, ca de altfel de locul sau cadrul în care se produce; este o experienţă trăită de care nu este
nevoie, cu urmări grave în plan individual pentru femei, care în unele societăţi întâlneşte valori
foarte ridicate (Canada – peste 50% din populaţia feminină, L. Kelly, 1996), cu autori din aproape
toate mediile sociale, cu posibilităţi de transcedere dintr-o zonă în alta, chiar peste graniţele ţării; se
manifestă într-o multitudine de forme: debutează prin disimulări de atitudine, „stări de deranj”, de
curtoazie, tandreţe şi atenţii aparente, apeluri telefonice sau corespondenţă cu un conţinut iniţial
nevinovat, la atitudini şi conduite directe, propuneri indecente care ameninţă viaţa intimă a victimei
şi până la comportamente directe de încălcare a intimităţii persoanei, conduite condamnabile:
imobilizări, sechestrări, loviri, acte sexuale prin forţă şi ameninţări, şantajări, plasarea victimei,
respectiv vinderea acesteia altor pretendenţi etc. În violenţă intră şi „nevinovatele” hărţuiri sexuale
(conduită aflată într-un proces de delimitare de alte conduite) care cuprinde atitudini şi conduite
verbale, vizuale sau contacte fizice care atrag atenţia persoanei de sex opus (sau de acelaşi sex), cu
intenţia directă sau voalată de a o poseda, sugerându-i că este deja în vizor, în atenţie pentru
eventuale contacte sexuale (a se vedea şi violul).
În cadrul agresiunii fizice şi psihice intrafamiliale asistăm în zilele noastre la amplificarea
agresiunii asupra copiilor, atât din partea părinţilor cât şi din partea altor componenţi (fraţi,
bunici), în forma maltratării acestor fiinţe umane lipsite de forţa împotrivirii, de posibilităţi de
apărare şi care constă în aplicarea unor tratamente violente, cum ar fi bătaia, lovirea, umilirea
verbală, psihologică, blamarea, trimiterea în acţiuni antisociale – cerşit, furt –. Abuzul asupra
partenerei din cuplul marital, a copiilor sau altor componenţi ai familiei (bătrâni) a devenit un
fenomen în zilele noastre. Atât abuzul fizic, cel mai uşor de pus în evidenţă, care priveşte
tratamente corporale de corecţie, ignorarea alimentaţiei, îmbrăcămintei, sănătăţii, adăpostului etc.,
cât şi abuzul sexual, când cineva din familie încearcă să întreţină raporturi sexuale impuse, prin
forţă, ca şi abuzul emoţional, ca modalitate de afectare a integrării personalităţii prin alte
tratamente decât primele (fizic şi sexual), prin presiuni psihologice, psihanalitice şi
psihosociologice, sunt forme ale violenţei familiale, de agresionare şi creare a unui climat
psihosocial şi moral tensionat, conflictogen, cu efecte directe în disoluţia familiei. Ocupându-se de
acest fenomen – abuzul familial, abuzul asupra copilului – N. Parton (1985) arată că această
„patologie” îşi are originile în trăsăturile de caracter ale adulţilor, ale părinţilor, în disfuncţiile
familiei, în inegalităţile sociale din societate; în stresul sărăciei, creat de veniturile scăzute,
nesiguranţă, izolare socială, condiţii de mediu inadecvate sau absente etc. El, abuzul, rămâne un tip
de comportament inadecvat, agresionar, produs de familiile descumpănite, dezorganizate.
Asemenea conduite sunt străine climatului psihosocial şi moral care odată bine constituit
trebuie să asigure continuitatea convieţuirii, ele pun în pericol unitatea şi stabilitatea familiei
conducând-o spre disoluţie.

99
 3. ALCOOLISMUL
Alcoolismul este o altă dominantă care pune în pericol unitatea şi stabilitatea familiei
contemporane şi constă în ansamblul tulburărilor de personalitate provocate de consumul băuturilor
alcoolice, consum care duce la dependenţă cu urmări grave pentru persoanele care au ajuns în
această situaţie. Alcoolismul în afară de faptul că duce la pierderea capacităţii de muncă, de
discernământ, la conduite condamnabile (viol, crimă, , scandaluri, mutilări, automutilări, sinucideri
etc.), stă la baza declanşării unor boli degenerative ale unor analizatori, ale persoanelor umane în
integralitatea sa: sistemul digestiv, urologic, neurologic, metabolismul; provoacă coşmaruri, delir şi
halucinaţii, psihoze etc.; are rol esenţial în geneza tulburărilor psihice, în ruinarea personalităţii, în
desfacerea căsătoriilor.
Ca fenomen social şi psihosocial, alcoolismul ţine de anturajul creat în acest scop, inclusiv de
anturajul familial, întrucât fiecare partener deţine anumite roluri în grup, care pot influenţa evoluţia /
involuţia dependenţei de alcool: iubirea de persoana dependentă, teama de „gura lumii”, mascarea
dependenţei prin conduite adecvate, frica de reacţiile radicale ale familiei, a rudelor prin modificarea
atitudinilor iniţiale ale acestora, de la protejarea dependenţei de alcool, la distanţarea de aceasta,
ultima având influenţe pozitive, terapeutice pentru dependent.
Alcoolicul şi alcoolismul aduc mari prejudicii familiei: tensiuni şi nesiguranţă, deteriorarea
climatului familial, lipsa de încredere în dependentul de alcool însoţită de reproşuri, suspiciuni şi
conflicte personale între parteneri; nesiguranţă în asumarea responsabilităţilor familiale, în
dobândirea celor necesare vieţii de familie (venituri, bunuri etc.); o permanentă stare de stress şi
angoasă, de frică pentru sănătatea dependentului, pentru conduita lui iraţională şi violentă în familie,
în comunitate, pentru destrămarea familiei; apariţia sentimentelor de vinovăţie, de culpabilitate a
familiei, care nu a ştiut să intervină în faza iniţială a dependenţei, ca şi a deziluziilor privind
perspectiva celui afectat: „nu se mai aşteaptă nimic bun din partea acestuia”; condamnarea la
izolare, la singurătate, la lipsa comunicării şi aşezarea unei muţenii totale asupra stării alcoolice,
fiecare cu durerea sa; ruşinea generalizată pentru conduitele dependentului, găsirea unor justificări
ale acestora: „era sub influenţa alcoolului”; furie, ranchiună, abuz al dependentului faţă de cei din
jur, care trebuiau să manifeste răbdare, toleranţă, curaj, perseverenţă etc., astfel frustrarea creşte şi
pune în pericol unitatea familiei; suferinţă şi durere pentru cei apropiaţi, când cel iubit şi drag lor a
ajuns într-o asemenea situaţie degenerativă, când eforturile lor rămân fără efect pozitiv.
Dacă ne oprim doar la aceste aspecte, credem că este suficient să se susţină că alcoolismul ca
fenomen psihosocial contemporan, care a cuprins bărbaţi, femei, tineri şi copii, reprezintă o
dominantă a disoluţiei familiei, fărâmiţării şi dezorganizării ei.

4. FACTORII DE RISC FAMILIAL

Ca orice sistem social, familia este supusă unor presiuni interne şi externe şi care în raport cu
starea de rezistenţă, de recalcitranţă a componenţilor sistemului familial, acesta îşi poate construi o
devenire pozitivă sau poate intra în dezorganizare. Este vorba de unii factori de mare risc
existenţial, ale căror determinări le găsim în planul societăţii globale: gradul de sărăcire a populaţiei
(limitele suportabilităţii fizice), lipsa securităţii şi siguranţei sociale şi creşterea ponderii populaţiei
neocupate în cadrul cele active, incapacitatea societăţii de a absorbi întreaga forţă de muncă
(şomajul); decizii politice, conjuncturale cu urmări în pauperizarea populaţiei, neputinţa reinserţiei
sociale, a readaptării, reintegrării şi resocializării populaţiei aflate în risc existenţial etc., cu urmări
imprevizibile în apariţia unor conduite familiale dezarmonice, disonante. După cum este vorba de
unii factori de risc intern, intrafamilial: modificarea rol-sexului familial şi apariţia conflictului de
rol, ca distorsionare a relaţiilor parteneriale printr-un nivel scăzut al disponibilităţilor reciproce în

100
exercitarea rolului în familie; discrepanţa dată de comportamentele cuplului marital şi expectanţele
acestuia; sărăcirea sau dezechilibrul stărilor afective, emoţionale din relaţiile interpersonale, a
aspiraţiilor şi trebuinţelor parteneriale; diminuarea relaţiilor de comunicare şi intercomunicare,
inclusiv a celor de comunicare sexuală, de procreere, cooperare, valorizare reciprocă etc. (I. şi N.
Mitrofan).
Ca o încununare a celor prezentate în acest context credem că se înscrie diminuarea,
aplatizarea intimităţii familiale, intercomunitare. Asistăm în zilele noastre la renunţarea
singularizării relaţiilor interpersonale, la ieşirea din cadrul raporturilor interparteneriale şi „oferirea”
acestora văzului public, fără nici un fel de protecţie a trăirilor din cuplu. În acest context trebuinţele
spaţiului intim sunt alterate, sunt violate, la fel ca şi autonomia, libertatea alegerii şi deciziei
individuale şi a cuplului; liniştea sufletească a trăirii în cuplu, confidenţele interpersonale, spaţiul
vieţii familiale devin vulnerabile, frustrante, ba chiar alienate, aglomerate de agresivitate şi violenţă,
iar în final sunt supuse disoluţiei. Locul armoniei, echilibrului şi întrajutorării este luat de dissens
familial, de neîncredere în partener, de neperceperea valorică a celuilalt, partenerul apare hidos în
raport cu altul, conduitele lui sunt percepute anomic, disfuncţional; emoţiile, sentimentele nu mai au
forţa liniştitoare de altă dată, sunt şterse, fără semnificaţie şi nestimulative, iar climatul psihosocial
nu mai asigură descoperirea preferinţelor şi reacţiilor benefice reciproce, dimpotrivă este plin de
tensiune şi conflicte. Ce rămâne de făcut? Dacă încercările de redresare şi depăşire constructivă, de
salvare a cuplului marital eşuează, alternative nu există la disoluţia familiei.

5. DISOLUŢIA FAMILIEI
Disoluţia familiei, desfacerea sau dizolvarea căsătoriei este un fenomen psihosociologic şi
demografic care constă în anularea, decesul unui partener sau a divorţului, care face imposibilă
continuarea, convieţuirea, menţinerea unităţii familiale. Frecvenţa cea mai mare în disoluţie o au
evenimentele de deces şi mai cu seamă cele de divorţ cu implicaţii diverse şi hotărâtoare asupra
vieţii individului uman (V. Trebici, 1975). Dacă disoluţia prin deces nu se înfăptuieşte prin voinţa
părţilor sau a unei părţi din cuplul marital, decât în cazul sinuciderilor, cea obţinută prin divorţ este
rezultatul deciziei părţilor, iar prin implicaţiile sale depăşeşte sfera unui simplu eveniment,
înscriindu-se ca proces etapizat, multifactorial determinat şi cu urmări psihosociale, psihologice,
economico-financiare, parentale, sociale şi juridice asupra partenerilor şi descendenţilor lor (E.
Bujor, 1998).
Divorţul – ca proces – are antecedentele sale date în principal de erodarea relaţiilor
interparteneriale, de insatisfacţia vieţii în cuplu, manifestări de infidelitate, nesinceritate, tensiuni şi
conflicte, agresivitate verbală, morală sau fizică, umilire, lipsa afectivităţii, a comunicării şi
satisfacţiei sexuale. Atmosfera din cuplu se caracterizează prin ruperea relaţiei intime, iar unul
dintre parteneri devine interesat de obiective noi, de alt grup uman, prin răcirea sentimentelor unuia
faţă de celălalt sau a ambilor parteneri (de reciprocitate), trăirea în singurătate a propriilor
insatisfacţii, înstrăinarea unuia de celălalt şi căutarea altor medii – prieteni, rude, colegi de serviciu,
alcool, droguri – pentru consolare şi pregătirea pentru adoptarea deciziei finale. Un alt moment al
divorţului îl reprezintă separarea partenerilor care premerge divorţul; nu în toate cazurile – spune I.
Mihăilescu (1995) – separarea duce la divorţ, dar în principal ea este antemergătorul disoluţiei.
După aceste momente în care se confruntă opinii ale partenerilor despre viaţa lor, a descendenţilor,
se fac calcule asupra valorilor obţinute împreună, iar în plan individual asupra proiectelor proprii,
partenerii se află în faţa deciziei finale, a disoluţiei legale, a divorţului.
Disoluţia familiei, prin divorţ, se obţine potrivit legislaţiei din fiecare ţară, normelor de cutumă
şi religioase promovate în comunitatea dată. Aceasta pentru că întemeierea familiei prin căsătorie
este un contract legal între cuplu şi societate / stat, ceea ce înseamnă că disoluţia trebuie să se

101
producă şi cu participarea statului (I. Mihăilescu, 1998), în conformitate cu normele sociale şi
juridice care reglementează acest proces. Ca fenomen psihosocial, ca disfuncţie (cine ştie) a
relaţiilor interparteneriale, divorţul marchează, prin urmările sale morale, psihologice şi materiale,
subiecţii, descendenţii şi în perspectiva devenirii lor. Sunt opinii care susţin că divorţul este urmarea
imaturităţii, incapacităţii şi ignoranţei cuplului asupra cunoaşterii şi colaborării, a autodezvoltării în
comun (I. Mitrofan, C. Ciupercă, 1998); altele invocă gradul de dezvoltare, emancipare,
modernizare şi industrializare, dinamica mentalităţii despre viaţa cuplului şi despre divorţ (P. Iluţ,
1995); diferenţa între conduitele partenerilor şi aşteptări, expectanţe, dintre fapte şi speranţe,
ultimele nefiind satisfăcute (L. Parkinson, 1993); condiţiile materiale, veniturile obţinute
(insuficiente), lipsa spaţiului de locuit, insecuritatea şi nesiguranţa locului de muncă, rata mare a
şomajului, sărăcia etc. sunt tot atâtea cauze ale disoluţiei căsătoriei. Pentru a obţine divorţul – arată
A. Giddens, 2000 – unul dintre soţi trebuie să aducă acuzaţii – violenţa, părăsirea domiciliului,
adulter – celuilalt. Prima lege a divorţului „din vina ambilor părţi” a fost introdusă în unele ţări după
1960 şi întărită prin amendamente după 1996. De reţinut este faptul că în zilele noastre, ale societăţii
postindustriale, informaţionale, se înregistrează creşterea ratei generale a divorţialităţii în toată
lumea. Astfel, în Marea Britanie, susţine acelaşi gânditor, între 1960 – 1970 divorţul a crescut
constant cu 9% în fiecare an, dublându-se la fiecare decadă. În Comunitatea Europeană rata
divorţialităţii la 1000 de locuitori în anii 1981 şi 1993 se prezenta astfel:

ŢARA 1981 1993

Marea Britanie 2,8 3,1
Danemarca 2,8 2,5
Finlanda 2,0 2,5
Suedia 2,4 2,5
Belgia 1,6 2,1
Austria 1,8 2,0
Olanda 2,0 2,0
Franţa 1,6 1,9

1,6

1,9
Germania 2,0 1,9

2,0

1,9
Luxemburg 1,4 1,9

1,4

1,9
Portugalia 0,7 1,2

0,7 1,2

102
Grecia 0,7 0,7

0,7 0,7
Spania 0,3 0,7

0,3

0,7
Italia 0,2 0,4

0,2

0,4
Media pe U.E. 1,5 1,8

1,5

1,8

În România, acest indicator întruneşte următoarea evoluţie în raport cu rata generală a nupţialităţii:

Anul Rata generală a matrimonialităţii Rata generală a

% divorţialităţii %
1930 9,4 0,45
1980 8,2 1,54
1990 7,7 1,60
1993 7,1 1,37

Sursa: Anuarul Statistic al României, 1994.

După cum edificatoare sunt ratele divorţialităţii în raport cu numărul căsătoriilor: în 1994,
divorţurile au reprezentat 25,7% din totalul căsătoriilor înregistrate în acelaşi an; în 1995, 22,67%,
iar în 1996, 23,67% (Ibidem).
Se remarcă creşterea ponderii divorţurilor la tineri şi în general după primii 2-3 ani de la
căsătorie, la cei cu o vârstă de până la 29 de ani, care în 1994 reprezenta 33,49% din totalul
divorţurilor, 34,84% în 1996, şi cam 9-10% pentru cuplurile sub 20 de ani. Este adevărat că rata
divorţialităţii nu redă starea de nefericire din cuplul conjugal, nu include persoanele care trăiesc
separat, fără să fi divorţat pentru că ei cred în valorile căsătoriei sau îşi fac probleme legate de
consecinţele emoţionale sau financiare ale despărţirii în fapt, ori rămân împreună pentru a oferi
descendenţilor un „cămin” familial.
Interesant este şi faptul că în Marea Britanie 75% dintre femeile divorţate şi 83% dintre
bărbaţii divorţaţi se recăsătoresc în mai puţin de 3 ani (Giddens, 2000), iar în România în perioada
1994 –1999 din totalul căsătoriilor înregistrate o pondere de 12-13% dintre acestea partenerul
(soţul) avea statutul de divorţat în momentul contractării noii căsătorii (recăsătoriei).
Prin ponderea sa divorţul a devenit un fenomen obişnuit în societatea actuală, la care concură
mai mulţi factori, susţine A. Giddens (2000): schimbările sociale semnificative din societate; la cei
mai mulţi parteneri căsătoria nu mai este legată de perpetuarea proprietăţii din generaţie în
generaţie; familia nu mai are forma unui parteneriat economic, aceasta pentru că femeia şi-a
recăpătat independenţa economică (femeia societală); divorţul nu mai este un fenomen blamat,
condamnat, el conferă şi un nou impuls partenerilor, transformă relaţiile interpersonale în raporturi
compensatorii şi satisfăcătoare pentru cei în cauză. Cu toate acestea, divorţul, prin încărcătura sa

103
emoţională, socială, materială şi juridică lasă urme atât la partener dar mai cu seamă la urmaşi;
stressul, încredinţarea copiilor, divizarea proprietăţii sunt doar unele şi poate cele mai însemnate.
Despărţirea are cele mai mari consecinţe pentru copii, uneori greu de estimat pentru că ea este în
raport cu vârsta urmaşilor, cu numărul de copii (fraţi şi surori), de disponibilitatea bunicilor, rudelor,
prietenilor, de relaţiile copiilor cu fiecare părinte în procesul de adaptare, de socializare etc. încât
efectele asupra decendenţilor sunt practic un atentat la personalitatea acestora (A. Giddens, 2000).
Investigaţiile realizate de J. Wallersteein şi J. Kelly (1980) pe un număr de 131 de copii proveniţi
din 60 de cupluri separate arată implicaţiile acestui fenomen: tulburări emoţionale, confuzii, stări de
frică, sentimente de furie; două treimi dintre copii acceptau viaţa de familie de înainte de divorţul
părinţilor; o treime erau nemulţumiţi de viaţa lor, erau victime ale depresiei şi sentimentelor de
alienare, de înstrăinare. Acelaşi grup investigat după 10 – 15 ani, susţinea aproape la unison că
trăieşte amintirile şi sentimentele din timpul divorţului; aproape toţi subiecţii susţineau că au fost
marcaţi psihologic şi psihosociologic de despărţirea părinţilor lor; că sunt hotărâţi să obţină rezultate
superioare celor dobândite de părinţi chiar dacă au păşit în viaţă, în maturitate cu amprenta
divorţului părinţilor, îngrijoraţi, subestimaţi, cu o conştiinţă de sine afectată.
Studiile psihosociologice contemporane se opresc asupra complexităţii procesului de divorţ,
sfei largi acoperită de această disoluţie. Astfel, P. Bohannan (1970) susţine că divorţul presupune:
divorţul emoţional – ca deteriorare a relaţiilor afective interparteneriale şi prezenţa sporită a
divergenţelor dintre aceştia; divorţul legal – disoluţia familiei obţinută pe cale judecătorească;
divorţul economic – divizarea proprietăţii, separarea bunurilor, obligaţii pentru întreţinerea
urmaşilor (plata pensiei alimentare); divorţul părintesc – custodia, încredinţarea copiilor unui
părinte şi stabilirea drepturilor şi obligaţiilor pentru celălalt părinte; divorţul comunitar – divizarea
grupurilor de prieteni, izolarea de rudele fostului partener; divorţul psihic – câştigarea autonomiei
psihice faţă de fostul soţ (soţie).
Credem că, dincolo de traumele provocate, divorţul este un act moral, pune capăt unei stări
relaţionale alterate, imorale, tensionale şi conflictuale, de traumatizare a copiilor, după cum creează
situaţii psihice, economice, psihosociologice noi, devenind un început de nou drum; cele mai multe
probleme, şi nu uşoare, sunt resimţite de către descendenţi, care-şi doresc ambii părinţi şi au nevoie
de unitatea familiei, de climatul psihologic şi moral al familiei în integralitatea sa.

6. PERSPECTIVA FAMILIEI
Perspectiva familiei, arătam ceva mai sus, este privită contradictoriu: se va sfărâma în mii de
fragmente, în forma familiei fracturate; va prospera, se va dezvolta fără precedent; nici nu va
prospera, nici nu va dispare (A. Toffler, 1983). Cercetările actuale pun în evidenţă marile
transformări suferite de familie pe axa tradiţionalitate – modernitate; atacul asupra familiei
nucleare şi rezistenţa acesteia la mutaţii, cu evidente succese ale primei dimensiuni, respectiv,
modificări de substanţă ale familiei nucleare. Este vorba, susţin I. şi N. Mitrofan (1996), de
schimbarea valorilor şi stilurilor de viaţă, schimbare care priveşte cel puţin două aspecte, două
dimensiuni determinante: pe de o parte, evoluţia şi devenirea societăţii contemporane nu-şi lasă
structurile existenţiale, comunităţile, structurile grupale şi familiale neafectate, netransformate. Ele
sunt componente ale sistemului societal, ale societăţii postindustriale, informaţionale, în care familia
se defineşte ca existenţă grupală interumană de tip societal, unde ambii părinţi, parteneri, sunt
societali. În aceste condiţii unitatea familiei este zdruncinată de presiunile externe cerute de noua
calitate a acesteia, cea societală, când partenerii, el şi ea, sunt societali, autonomi, orientaţi în
principal spre carieră. Pe de altă parte, unitatea familiei societale este determinată de factori interni,
psihologici şi psihosociologici. Integritatea familiei în acest proces atât de dinamic ţine în principal
de gestionarea ambientală a noii situaţii, a noii calităţi a familiei prin: sporirea, dacă nu menţinerea

104
în parametrii unei bune funcţionări a dominantelor psihologice, psihosociologice şi componentelor
acestora, ca reacţie la disoluţia familiei actuale, la tendinţele dezinstitutionalizării sale: perceperea
corectă, plină de înţelegere a partenerului, cu valoare reciprocă, şi pe această bază sinceritatea
comunicării interparteneriale, dintre aceştia şi descendenţi; formarea unui echilibru familial, a
climatului psihosocial şi moral dinamic cu păstrarea libertăţii şi autonomiei fiecăruia, dar şi a unităţii
familiei, a securităţii ei; promovarea unei construcţii socio-familiale în care să primeze sentimentul
apartenenţei la familie, modelelor de comportament aducătoare de satisfacţii (sexuale la parteneri) şi
confort psihic şi psihosociologic existenţial, de păstrare după cum şi de transmitere a valorilor
spirituale pozitive, prosociale la descendenţi; de păstrare a normalităţii, a sănătăţii psihice,
psihosociologice şi sociale a familiei contemporane, a componentelor ei etc.
Ca sistem existenţial, familia, la fel ca şi societatea din care ea face parte îşi are dinamica sa,
propria procesualitate în care se confruntă tendinţe contradictorii, de dezintegrare sau de menţinere a
sistemului familial, parcurge fenomene de crize, mai cu seamă în urma „revoluţiei sexuale” şi a
efectelor acesteia. Apariţia neofamiliilor reprezintă simptomul, ba chiar dovada acestor transformări
produse în familie, atacul la familia nucleară, sfărâmarea sa în neostructuri „convenabile” libertare,
dezangajante în raport cu unele funcţiuni cunoscute ale familiei – de socializare, de reproducere,
parentale etc.
Nu este lipsit de importanţă faptul că noua situaţie creată în familia actuală – tendinţa de
destrămare – este şi urmarea diminuării unor dimensiuni ale personalităţii partenerilor, imaturizării
dominantei psihice, afective, a trăirilor şi relaţiilor interpersonale, a lipsei unei anume culturi
psihosexuale, psihosociologice, de multe ori acestea fiind create pe fondul unei minime rezistenţe
(situaţii) economice şi sociale. O societate aflată într-o dinamică fără precedent, când peste 99%
totalul valorilor materiale şi spirituale create de omenire în întreaga sa istorie reprezintă rodul
muncii generaţiilor din zilele noastre, nu poate să nu producă fundamentale transformări în
structurile sale comunitare, familiale şi grupale, în cele socioprofesionale. Familia îşi schimbă nu
numai climatul, ea nu mai poate fi absorbantul şocurilor zilnice, devine mediul de formare şi de
manifestare a competenţelor şi a competitivităţii; partenerii se dedică, în mod prioritar,
socioprofesiei, carierei, iar întâlnirea lor în cadrul familiei „lasă de o parte” multe din obligaţiile şi
drepturile familiştilor.
Riscul existenţial al familiei contemporane este dat de noul statut dobândit de aceasta,
respectiv, de familia societală, de familia fracturată şi restructurată care promovează
individualitatea, competiţia, nonconformismul şi însingurarea, de altfel specifice atât bărbatului
societal, cât şi femeii societale. Societatea actuală – spune A. Toffler, 1983 – nu pare a menţine
familia nucleară, ea generalizează familia fracturată şi în cadrul ei tipurile familiilor restructurate,
unde voluptatea, angoasele, neclarităţile, tensiunile, necunoaşterea, accentuarea trăirilor instinctive
etc. – erodează din interior sensurile chiar şi motivaţiile existenţelor familiale, eliberează
comportamentele umane de încărcătura lor moral-afectivă şi constructivă şi le orientează spre
autodistrugere, alimentate de pornografie, alcool, droguri şi noile existenţe familiale, de neofamilie,
de liberalizarea rol-sexului. În acest caz, credem că disfuncţiile, crizele familiale reprezintă urmările
crizelor, disonanţelor prezente în societatea postindustrială, informaţională, a crizelor morale şi
sociale ale societăţii contemporane, care nu pot să nu afecteze structurile sale, cât şi funcţiile
acestora.

105
 CAPITOLUL V. Familia la români

1. INTERDEPENDENŢA FACTORILOR INTERNI –EXTERNI ÎN DETERMINAREA

FAMILIEI LA ROMÂNI

2. INFLUENŢELE PROCESELOR DE INDUSTRIALIZARE ŞI URBANIZARE

ASUPRA CONDUITELOR FAMILIALE
• Generalizarea familiei nucleare şi diminuarea familiei extinse

3. INTERDEPENDENŢA CIVILIZAŢIEI URBANE –RURALE

3.1 Urbanizarea ruralului
3.2 Ruralizarea urbanului

4. CONTURAREA UNUI MODEL FAMILIAL BAZAT PE MODERNITATE CU

PĂSTRAREA UNOR INFLUENŢE RURALE

Cap V. Familia la români

106
 1. INTERDEPENDENŢA FACTORILOR INTERNI –EXTERNI ÎN DETERMINAREA FAMILIEI
LA ROMÂNI

1.1 Familia la români sub incidenţa relaţiilor universale. Societatea romanească nu se

dezvoltă în paralel sau în lipsa relaţiilor cu sistemul social mondial şi în primul rând cu cel
european. Ea este parte integrantă, o structură a lumii pe toate treptele devenirii sale istorice.
Dovada sunt relaţiile încărcate de fapte istorice ale Provinciilor Romaneşti, în calitatea lor de
Cnezate, Voievodate, Ţări, Principate şi apoi de Stat naţional - România, cu statele europene şi nu
numai cu acestea. Societatea românească parcurge în general etapele, stadiile devenirii sale într-o
stransă interdependenţă cu celelalte societaţi beneficiind de cuceririle şi valorile pozitive ale lumii şi
oferindu-i acesteia propriile valori, dinamica specifică oricărui sistem.
În acest context putem afirma, susţine H. H. Stahl (1962), că societatea românească şi familia la
români parcurg treptele istorice fundamentale ale devenirii umane, pe axa fiecărei trepte istorice
dată de contradicţia trecut – prezent – viitor, tradiţionalitate – modernitate sau conservatorism –
novator (înnoitor), stabilitate – transformare. Aceste mutaţii au fost analizate de noi într-un capitol
aparte, invocarea lor se vrea a pune în evidenţă interdependenţa mutaţiilor produse in familie, în
familia la români, cu intenţia de a reliefa tendinţele de evoluţie, aspectele noi care apar în cadrul
familiei româneşti, "crizele" specifice proceselor familiale.
Familia romanească – arată I. şi N. Mitrofan, 1994 – a evoluat de-a lungul istoriei noastre ca
o matrice psihosocială (vezi Moreno, subl. noastră) marcată de stabilitate, bazată pe principiul
sincroniei şi complementarităţii relaţiilor masculine si feminine. Evoluţia sa este marcată de
trecerea de la familia tradiţională, extinsă, formată din mai multe generaţii care nu numai că trăiau
împreună, dar formau atelierul "de muncă care producea tot ce aceasta avea nevoie pentru existenţa,
în baza unei organizări interne autoritare, a diviziunii muncii prin care fiecare component îşi ştia şi
onora rolul încredinţat, către alte tipuri familiale, dar în principal spre familia restrânsă şi nucleară.
Familia tradiţională ( H.H. Stahl, 1962) începe a se dezagrega odată cu apariţia capitalismului, când
devine dependentă de piaţă. Noua structură familială, relativ restransă la cuplul marital şi copiii
acestuia, nu reprezintă o ruptură absolută cu familia de origine a partenerilor din cuplu, relaţiile cu
aceasta sunt interdependente şi au o dinamică proprie ce este data de raporturile dintre generaţii.

2. INFLUENŢELE PROCESELOR DE INDUSTRIALIZARE ŞI URBANIZARE ASUPRA

CONDUITELOR FAMILIALE
Mutaţiile care se produc în structurile tradiţionale sunt determinate de marile procese ale
industrializării şi urbanizării şi sunt percepute diferenţiat în mediul rural – mai recalcitrant la
transformări – şi cel urban, în care sunt prezente evidente obiceiuri şi tradiţii, dar "acceptă", devine
tolerant la noile structuri familiale, la neofamilii. Principala transformare în structurile familiale
constă în generalizarea familiei nucleare – familia formată din partenerii maritali şi copiii lor
necăsătoriţi, care deţine cca. 88% din totalul familiilor din România, 83,5% în mediul urban si 80%
în mediul rural. Generalizarea unui asemenea tip de familie în lume ca şi la noi a creat cadrul unor
confruntări de opinii, legate în principal de renunţarea la unele valori trainice, tradiţionale, care
dădeau stabilitate cuplurilor maritale şi apariţia unor liberalizări, uneori excessive, în cadrul celor
nucleare. În primul caz, capacitatea oferirii şi asigurării unor prestaţii responsabile privind creşterea
şi educarea descendenţilor, durabilitate la şocurile şi stresurile inerente, mare posibilitate de
asigurare a resurselor de existenţă şi prosperitate, influenţa mare în comunitatea locală, etc.; după
cum aceste familii se confruntă cu unele dezavantaje: dificultate în organizarea şi conducerea
comunităţii familiale, creşterea demografică care depăşeşte puterea materială (locuri de muncă)

107
existentă, apariţia unor conflicte greu de gestionat etc. În al doilea caz, se confirmă faptul că şi
familia este un grup uman "inventat de om" pentru satisfacerea nevoilor sale bio-psiho-sociale şi
pentru a răspunde cerinţelor societăţii globale. Evoluţia lumii contemporane, îndeosebi în perioada
industrializării şi cu atât mai mult în etapele post industrializării, a societăţii de consum şi
informatizării, nu mai era posibilă cu structuri familiale extinse. Mobilitatea şi migraţia schimbă
configuraţia structurilor existenţiale, dacă avem în vedere că aceste fenomene se produc în
concordanţă cu procesele industrializării şi urbanizării. Nevoia de forţă de muncă, mobilitatea
locurilor de muncă din industrie, nu ţine seama de rezidenţa subiecţilor, aceştia sunt nevoiţi să
migreze către noi reşedinţe, către noi centre de producţie, în care se produc întemeieri de noi familii,
mai mult sau mai puţin distanţate mental de familia de origine, dar oricum distanţate spaţial. Noile
realităti pun partenerii cuplurilor maritale în situaţii societale inedite, în relaţii interparteneriale de
altă calitate şi cu altă intensitate a trăirilor, într-un dinamism neîntâlnit, în concordanţă cu
transformările sociale. Această nouă realitate ceează posibilitatea apariţiei în cadrul familiei nucleare
a unor alternative de convieţuire care ies din structurile formale ale constituirii familiei (R. Linton,
1968).
Pornind de la aceste particularităţi ale transformărilor produse în societate şi în structurile
sale familiale, nu s-au lăsat aşteptate opiniile cu privire la statutul actual al familiei la români, care
nu diferă de unele opinii din literatura de specialitate: familia rămâne principala formă de
comunitate, de convieţuire interumană, cu funcţii interne şi externe bine determinate (H.H. Stahl,
1962); familia contemporană la români îşi diminuează, îşi pierde treptat statusul şi rolul de
instituţie socială, ca urmare a societizării partenerilor cuplului marital, angajat pentru satisfacerea
nevoilor personale ale carierei şi în mai mică măsură în înfăptuirea unor funcţii ale familiei:
socializare, educaţie, de reproducere etc. (M. Voinea, I. Mihăilescu); familia ca sistem social
deschis este capabilă să menţină valorile tradiţiei, aceasta cu atât mai mult în mediul rural, dar şi aici
în raport cu unele realităţi date de persistenţa acestor valori în comunitatea locală (Maramureş,
Bucovina), de distanţa dintre aceste comunităţi şi centrele de cultură urbană şi influenţa exercitată de
acestea în zonă, de sensul şi amploarea mobilităţii şi migraţiei populaţiei, de calitatea oamenilor şi
disponibilitatea lor la noile procese (Radu, N. ş.a., 1996).
Profesorul V. Mihăilescu (1996) atrage atenţia asupra faptului că transformările în
structurile familiale raportate pe axa tradiţionalitate – modernitate privesc doar mutaţiile produse în
plan spaţial, între două niveluri coexistente şi nu corelative: "frontiera temporală dintre trecutul
tradiţiei şi viitorul modernităţii se constituie (…) ca frontieră spaţială între două niveluri coexistente,
Tradiţia şi Modernitatea (…), una se defineşte prin cealaltă". Ea, Modernitatea nu există în sine, ea
există prin tradiţionalitate şi permanent face apel la ea, pentru că se legitimează, se întemeiază şi
face recurs permanent la ea, chiar şi în mod critic.

3. INTERDEPENDENŢA CIVILIZAŢIEI URBANE – RURALE

Viaţa confirmă că dezvoltarea celor două tipuri de aşezări umane, de peisaje geografice -
Satul şi Oraşul - în jurul cărora s-au conturat opiniile cu privire la tradiţionalitate (Sat) şi
modernitate (Oraş), sunt şi nu sunt existenţe antinomice, opozante, ci forme ale existenţei umane,
forme de comunităţi care devin interdependente cu influenţe reciproce specifice de urbanizare a
ruralului şi de ruralizare a urbanului (D. Abraham).
3.1 Urbanizarea ruralului
Semnificaţia primului aspect – urbanizarea ruralului – priveşte atât disciplinarea ruralului,
adunarea sa în vatră şi diminuarea rarefierii, adoptarea unui sistem agrotehnic modern, asociativ, cu
efecte în creşterea producţiilor şi productivităţii muncii, a unor utilităti şi infrastructuri (apă curentă,
gaze naturale, stil de viată de tip urban), şi ce este mai important, transformarea mentalităţilor,

108
comportamentelor tradiţionale, de tip rural, cu urmări directe în micşorarea deosebirilor,
discrepanţelor dintre cele două forme existente – satul şi orasul. Invazia urbanului în rural modifică
concepţiile care identificau satul cu staticul şi oraşul cu dinamicul, sparge graniţele ruralului şi face
posibilă extinderea urbanului care îşi depăşeste fostele frontiere şi devine un stil de viaţă generalizat,
un mod de existenţă cu particularităţi în rural. Procesele industrializării din ţara noastră, ca de altfel
întreaga etapă de dezvoltare modifică compoziţia ocupaţională şi socioprofesională a satului
românesc. Alături de lucrătorii din agricultură au apărut structuri ocupaţionale cu caracter industrial,
de prelucrare a produselor agricole şi nu numai, în domeniul agrotehnic, construcţii, comercial, după
cum o parte a populaţiei rurale desfaşoară activităţi profesionale diverse în alte localităţi, în afara
celor rezidenţiale, formând structura navetiştilor. De remarcat este faptul că în rural activează o
puternică şi valoroasă intelectualitate într-o compoziţie diversă, acoperitoare a domeniilor
respective: funcţionari, corp profesoral, personal ingineresc, medico-sanitar, asistenţă socială,
cercetare (agricolă), din sfera cultelor religioase etc., cu mari rezonanţe în promovarea unui nou stil
de viată, în transferul reciproc al valorilor şi modelelor culturale, în diminuarea unora dintre acestea
şi generalizarea altora, de regulă de tip urban, sau a unor comportamente inedite prin prezenţa în
acestea atât a ruralului cât şi a urbanului (E. Bujor, 1983), sau prin dispariţia tradiţionalului dar şi
absenţa modernului, obţinându-se comunitaţile nominale (N. Radu, ş.a., 1996).
În acest context familia rurală la români este confruntată de cele două existenţe culturale
-tradiţionalitatea şi modernitatea – înţelese ca subculturi – rurală şi urbană – înfruntare ce are loc pe
fondul culturii naţionale, cu atacul permanent al celei din urmă asupra valorilor primei subculturi.
Procesul se realizează în mod conştient, prin mijloace adecvate, în care individul şi grupul familial
dobândesc noi statusuri, noi roluri ce decurg din interdependenţa valorilor tradiţionale şi a celor
novatoare, ale modelului urban; ca relaţie de cunoaştere şi promovare a noilor norme de convieţuire
şi de diminuare a comportamentelor tradiţionale; ca acceptare a modelului urban fie fără
discernământ, renunţându-se astfel la valorile perene, de referinţă statornicite în rural, fie de
respingere totală a valorilor civilizatiei urbane (E. Bujor, 1983). Din perspectiva influenţei
urbanului asupra ruralului în deosebi a intervenţiei modelelor urbane asupra comportamentelor
familiale din rural, acestea nu s-au lăsat aşteptate: alegerea partenerului este în cea mai marte parte,
voinţa şi dorinţa subiecţilor viitorului cuplu marital; independenţa şi autonomia cuplului marital faţă
de familiile de origine ale soţiei sau ale soţului, constituindu-se în structuri nucleare şi gospodării
proprii; limitarea numărului descendenţilor: rata natalităţii în România a scăzut de la cca. 25% în
1950/55 la 10% în 2000; aceeaşi curbă descendentă întruneşte şi rata generală de fertilitate: 89,9%
în 1956, la 66,3% în 1989 şi 41,1% în 1995, diminuări care au loc şi pe fondul dinamicii
comportamentului marital şi din rural.
3.2 Ruralizarea urbanului
În ce priveşte cel de-al doilea aspect – ruralizarea urbanului – considerăm că este un
proces firesc, natural care este determinat de o multitudine de factori: urbanul nu apare şi nu se
dezvoltă într-un mediu steril, el este component al mediului social global/local/zonal alături de cel
rural; relaţiile dintre cele două subsisteme existenţiale, culturale - ruralul şi urbanul - sunt relaţii de
transfer prin procesele complexe şi îndelungate ale aculturaţiei, procese care dau conţinut existenţei
umane, devenirii societăţii globale; urbanul şi ruralul se află în relaţii de interdependenţă, împreună
formează sistemul social existenţial global în care cele două forme de subcultură interacţionează în
plan economic, psihologic şi cultural, în adoptarea modelelor de convieţuire, de comportament
convenabile structurii familiale şi comunităţii din care face parte.
Spre deosebire de primul aspect - urbanizarea ruralului - care reflectă o "agresiune", "un
atac" al orăşenescului asupra satului, transformări în existenţa materială şi în modul şi stilul de viaţă
tradiţional, cel de-al doilea aspect, ruralizarea urbanului se materializează prin conservarea, prin

109
menţinerea unor repere, de regulă cultural tradiţionale, a unor configuraţii culturale rurale în urban,
ca o configuraţie a comportamentelor şi rezultatelor acestora, învăţate, împărtăşite, respectiv
acceptate şi trăite de subiecţi, practicate şi transmise de membrii societăţii (a familiilor) determinate
semenilor, generaţiilor următoare prin procesele de integrare, socializare, de inculturaţie sau
aculturaţie (R. Linton, 1968). Standardele la care insul este determinat să se comporte în viaţă devin
modele de cultură. Ele sunt create şi practicate de om, formând astfel modul de viaţă al acestuia,
care înţeles ca aspect al comportamentului uman, ca ansamblu de comportamente învăţate de om în
societate, formează după R. Linton, (1968), cultura, sau subcultura comunităţii date. Aceste
comportamente, sau configuraţii de comportamente ale omului, specifice ruralizării urbanului
privesc fenomene de ordin material, dar mai cu seamă pe cele de ordin psihologic, mental, fie în
formă explicită, fie implicită, fie în formă reală, construită, fie în cea ideatică, în care sunt
încorporate şi tradiţiile, obiceiurile, ritualurile, care se menţin doar prin procesele inculturaţiei şi
aculturaţiei. Nici nu ar fi fost posibil altfel, dacă avem în vedere că în perioada imediat postbelică şi
până spre sfârşitul secolului al XX-lea în România procesele industrializării şi urbanizării au atins
cotele cele mai înalte, şi care s-au realizat prin mişcări de populaţie dinamică care se prezintă astfel:

ANUL CONCENTRAREA POPULAŢIEI ÎIN

URBAN % RURAL %
1900 18,8 81,2
1930 21,4 78,6
1948 23,4 76,6
1956 31,3 68,7
1966 38,2 61,8
1977 43,6 56,4
1985 50,0 50,0
1990 54,4 45,6
1996 54,9 45,1

Sursa: Anuarele statistice ale României.

Dinamica populaţiei după criterii rezidenţiale - urban, rural - cu o creştere de cca. trei ori a
ponderii populaţiei din urban, proces imposibil de realizat doar prin creşterea naturală a stocului
populaţional, este urmarea firească a dezvoltării urbane şi a acesteia în principal prin industrializare.
Ambele fenomene au determinat deplasări ale populaţiei, migrări dintr-o zonă în alta, dar în
principal de la sat la oraş. Rata migraţiei care indică frecvenţa şi intensitatea deplasărilor, în ţara
noastră reprezenta în 1970 - 16,08‰, în 1985 - 10,5‰, în 1990 -33‰, 1993 - 14,7‰, în timp ce rata
migraţiei brute, ca migraţie totală (imigraţie şi emigraţie) reprezenta în 1973 - 41,3‰ pentru urban,
iar pentru rural 31‰ şi care în 1990 se dublează, ajungând la 62,0‰.
Amploarea transformărilor existenţiale, ale influenţelor ruralului în urban este pusă în
evidenţă şi de creşterea numărului localităţilor urbane şi implicit a populaţiei translocate din rural în
urban.

Anul Numărul localităţilor urbane Populaţia în urban %

1930 142 21,4
1948 152 23,4

110
 1956 171 31,3
1974 236 42,7
1990 260 54,4
1993-1999 260 54,9

Sursa: Anuarul statistic al României.

Dacă rămânem doar la aceste dovezi, credem că sunt suficiente pentru a surprinde influenţele
ruralului asupra urbanului, a unor comportamente individuale şi familiale de tip tradiţional în
realităţile existenţiale urbane. Şi prin aceasta se confirmă faptul, dacă mai era nevoie de aşa ceva, că
modelele culturale sau subculturile rural-urban sunt părţi, sunt componente ale sistemului culturii
româneşti, că ele se manifestă concomitent şi se definesc numai prin raportarea uneia la cealaltă.
Consecinţele mutaţiilor produse atât în urban, cât şi în rural se resimt în modificarea
structurilor de comportament familial: asimilarea şi practicarea de către populaţia rurală a
comportamentului urban şi renunţarea sau diminuarea celui tradiţional; impunerea modelului de
viaţă urban de către persoanele care migrează spre rural, generalizarea familiilor nucleare, a
menajelor cu o persoană, a familiilor monoparentale; feminizarea şi îmbătrânirea populaţiei rurale ca
rezultat al migraţiei tinerilor, în principal al celor de sex masculin; sporirea ponderii populaţiei
necăsătorite: la bărbaţi în 1900 era de 3,8%, iar în 1992 de 4,4%; iar la femei în 1900 era de 2,1%,
iar în 1992 de 3,1%; s-a modificat involutiv rata generală de fertilitate - ca raport între numărul
născuţilor vii şi totalul femeilor de vârstă fertilă (15 - 49 de ani) - de la 89,9‰ în 1956 la 41,1‰ în
1995 (o populaţie feminină de vârstă fertilă de 1000 de persoane năştea 41,1 copii) cu efecte directe
asupra ratei de natalitate - ca intensitate a naşterilor într-o populaţie determinată - care în 1950-1955
reprezenta 24,9‰, iar în 1995 doar 10‰, ceea ce înseamnă că în 1995 la 1000 de locuitori s-au
născut zece copii.

4. CONTURAREA UNUI MODEL FAMILIAL BAZAT PE MODERNITATE CU PĂSTRAREA

UNOR INFLUENŢE RURALE
Aceste realităţi confirmă existenţa unui model de viaţă de tip urban cu prezenţe valorice, cu
influenţe din rural, după cum există un model de viaţă de tip rural agresat permanent de stilul
modern. Din interferenţa acestora se formează modele comportamentale, culturale specifice, cu
dominante ale unui stil practicat în tipul de comunitate rezidenţială - urban, rural - şi în care se
menţin influenţele stilului coexistent, fie ale urbanului în rural, fie ale ruralului în urban, fără
tendinţa evidentă ca unul din modelele culturale să-l inferiorizeze pe celălalt, dar cu proiecţia şi
dorinţa subiecţilor de asimilare şi practicare a configuraţiei de comportamente care convin
partenerilor, care asigură confort şi convieţuire familială şi comunitară, asigură civilizaţie. Or, satul
românesc are o cultură ce ţine de o dată cu existenţa sa milenară, ce-i trebuie lui, spune H. Stahl
(1935) - este nevoia de civilizaţie, respectiv de civilizaţia orăşenească, ca manifestare a modernităţii.
Cultura satului romanesc, apreciată de unii, blamată ca fiind incultură de alţii, reuşeşte să situeze şi
să menţină satul în mijlocul naturii, iar pe locuitorii lui într-un contact permanent cu natura de la
care caută, cu mijloace specifice (aspect al civilizaţiei, sau al culturii materiale) să smulgă cât mai
mult şi cât mai multe pentru binele său şi al omenirii. Ea, cultura satului a fixat satul "în centrul
lumii - spune L. Blaga - şi se prelungeste în mit (…), se integrează într-un destin cosmic, într-un
mers de viaţă (…) dincolo de al cărui orizont nu mai este nimic". El continuă să trăiască şi să fie

111
simţit tot mai mult în conştiinţa fiilor lui, nu doar într-o imagine statică, pentru că el participă la tot,
este siguranţa fără greş a creaţiei, a belşugului de subînţelesuri şi nuanţe, a implicaţiilor de infinită
rezonanţă şi însăşi spontaneitatea sa neistovită; este ospitalier şi tolerant, predispus în asimilarea
noilor valori, după cum o moralitate existentă bazată pe valori perene, pe demnitate şi spirit de
sacrificiu (E. Bujor, 1983).
Existenţa celor două modele culturale - urban, rural - menţine forme maritale specifice -
familia din mediul rural şi familia din mediul urban - cu influenţe reciproce determinate în pricipal
de baza existenţială a acestora. De reţinut este faptul că devenirea familiei la români se
caracterizează prin unele elemente comune pentru ambele tipuri ce sunt date de generalizarea
familiei nucleare, de avalanşa informaţiilor cu privire la familie, consecinţă a problemelor inedite
aduse de societatea în tranzitie sau de societatea post industrială şi informaţională, obiectivate în
principal în apariţia familiei fracturate, sfărâmate - aspect dezbatut de noi - şi a noilor sale structuri
neofamiliale sau de atitudini şi comportamente familiale: proliferarea celibatului, a familei cu un
singur părinte (monoparentale). Se generalizează familia societală (partenerii sunt direcţionati pe
cariera socioprofesională, individuală), familiile deschise, temporare, concubinajul sau căsătoriile
consensuale; creşterea violenţei domestice, a abuzurilor, schimbarea rol-sexului în relaţiile
interparteneriale, limitarea numărului de copii, a rangului naşterilor, creşterea intervalului de nastere
(a perioadei dintre căsătorie şi prima naştere); apariţia tensiunilor şi a conflictelor dintre părinţi şi
copii – intergeneraţii – a nonconformismului, incapacitatea gestionării acestora de către adulţi,
toleranţa faţă de unele fenomene cândva blamate: copii realizaţi în afara căsătoriei legale, grupurile
familiale alternative, concubinajul etc. - şi tratarea lor prin indiferenţă sau ca fiind "normale";
discordanţa dintre aşteptări şi faptele reale, conduitele reale, insatisfacţia vieţii de cuplu, lipsa
comunicării, disoluţii prin desfacerea căsătoriei, prin divorţ etc. Nu putem omite faptul că aceste
fenomene au intensitatea, frecvenţa lor aparte în mediul urban - unde procesul de masificare a
individului este specific, anonimatul insului este dat de marea aglomeraţie urbană - şi în mediul rural
- unde "ochiul satului", "gura satului", informaţia orală de grup mai functionează, persoana este
individualizată prin faptele sale de către comunitate, care în ultima vreme adoptă atitudini şi
comportamente de aceptare, de toleranţă faţă de ce era blamabil. Este invazia noului, a modernului,
a urbanului în rural, este vorba de o nouă mentalitate creată pe noile procese şi realităţi ale lumii
contemporane, este vorba de valorile socializării cuplurilor maritale, ale familiei şi ale comunităţilor.

5. PERSPECTIVA FAMILIEI LA ROMÂNI

Într-un asemenea proces global, plin de transformări, de mutaţii ştiinţifice, economice social
umane fără egal în istorie, chiar în viaţa unui om (este şi ea istorie), când distanţele spaţial-
geografice nu mai contează, nu mai sunt un impediment în stabilirea relaţiilor interumane, în
realizarea unor cupluri existenţiale, în transferul informaţiior, când se stabilesc conduite, ritualuri
globalizate, când eforturile sunt focalizate spre mari concentrari umane - Uniunea Europeană - iar
tendinţa mondială este spre macroglobal, când mişcarea ideilor, a omului sau a grupurilor umane
este fără oprelişte etc., sigur că apar nenumărate întrebări în familie şi îndeosebi în ce priveste
perspectiva ei: rămânem la familia tradiţională, autoritară, a căror mijloace de muncă şi de
existenţă, a cărei productivitate sunt de domeniul istoriei mai îndepărtate sau mai apropiate? Familia
nucleară, cea societală este o structură retrogradă prin efectele ei? Familia fracturată în gama
structurilor sale, este perspectiva, viitorul familiei şi la români?
În judecarea perspectivei familiei, în construirea ei, cert este faptul că nu putem face abstracţie
de etapa în care ne aflăm, de nivelul atins în dezvoltarea societăţii, a integrării şi socializării sale, de
unele tradiţii şi obiceiuri asimilate şi practicate de individul uman în colectivitatea în care trăieşte,

112
de influenţele familiale dar mai cu seamă cele externe acesteia, în care un loc aparte îl ocupă moda,
ca frecvenţă şi intensitate a unor conduite, a unor comportamente intra şi chiar interfamiliale.
În faţa acestei invazii a noilor modele de cultură, a configuraţiilor de comportamente prosociale,
profamiliale, sociale, deci familiale apar în mod necesar mutaţii, transformări şi la nivelul familiei.
Primul aspect, sesizat de noi şi anterior, constă în ruperea de tradiţie, ieşirea de sub autoritatea
patriarhatului familiei, proces care nu-i totuna cu abandonul; în primul caz este o îndepărtare de
matricea iniţială, cu păstrarea nostalgică a unor influenţe; abandonul este părăsirea, renunţarea totală
la ce a fost şi orientarea absolută spre ce construiesc. Ieşirea de sub influenţa tradiţionalismului este
egală şi cu manifestarea libertăţilor câştigate de omul contemporan, liberatea de opţiune, de mişcare
şi de manifestare, de constituire a dreptului marital etc. Al doilea aspect priveşte familia nucleară,
structura spre care se conturează comportamentul actual al românilor (şi nu numai al lor), este cea
care asigură unitate de gândire, de scopuri, obiective, atitudini, conduite şi comportamente, de
satisfacţii şi împliniri materiale şi nonmateriale, psihice şi sexuale, de reproducere şi parentale etc.,
pe care individul uman şi le poate dobândi în mod constant, prin participarea sa, doar în acest cadru.
Este "spaţiul" psiho-uman, existenţial în care se gestionează pozitiv rolurile sex ale partenerilor,
tensiunile şi chiar conflictele intraparteneriale, unde perceperea şi înţelegerea reciprocă sunt înalt
valorizate prin poziţia societală a componenţilor cuplului marital. În acelaşi timp, trebuie să
recunoaştem că prin structura sa novatoare familia nucleară devine terenul fracturării familiei şi
apariţia neofamiliilor; facilitează promovarea modelelor nonfamiliale, a cuplurilor de convieţuire.
La nivelul anului 1992 în ţara noastră existau cca. 20% din familii fară copii; 17% erau formate
dintr-o singură persoană, peste 6% familii monoparentale şi peste 2% homosexuali, fără să mai
aducem în discuţie concubinajele, familiile alternante sau pe cele reconstruite etc., configuraţii
familiale care există şi care au sensul lor în devenirea individului sau grupului existent. Constituirea
cuplurilor maritale - ca act de voinţă al subiecţilor în cauză – este rezultanta opţiunii şi motivaţiei, a
hotărârii celor care se angajează în acest demers.
Familia la români în zilele noastre este invadată de procesele transformatoare ale vieţii
economice, politice şi sociale, ale vieţii psihice, cu efecte în găsirea modelului propriu, ca rezultat al
renunţării la autoritarismul şi conservatorismul tradiţionalismului, dar şi la agresiunea, la invazia
nonvalorică a modernitaţii. Credem că are perfectă dreptate prof. H.H. Stahl: mai mult ca altădată
familia românească are nevoie acum de civilizaţie modernă decât de cultură.

113
 BIBLIOGRAFIE

1. Alexander, F., 1956, Dragoste şi casătorie;

2. Abraham, D., 1991, Introducere în sociologia urbană, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti;
3. Adler, A., 1995, Sensul vieţii, Ed. IRI, Bucureşti
4. Adler, A., 1996, Cunoaşterea omului, Ed. IRI, Bucureşti;
5. Allport, G., 1981, Structura şi dezvoltarea personalităţii, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti;
6. Anshen, R. N., 1949, The family. Its Function and Destiny, New York, Harper;
7. Aristotel, 1924, Politica, Cultura naţională, Bucureşti;
8. Bochenschi, J. M., 1999, Ce este autoritatea, Ed. Humanitas, Bucureşti;
9. Bernard, J., 1973, The Future of Marriage, New York, Bantaru Books;
10. Bujor, E., 2000, Psihosociologie şi relaţii cu publicul, Ed. Cantes, Iaşi;
11. Bujor, E., 1998, Introducere în Sociologia Populaţiei şi Noţiuni de Demografie,
Ed. Antheros, Iaşi;
12. Bujor, E., 1983, Intelectualitate şi angajare, Ed. Junimea, Iaşi;
13. Bachofen, J. J., 1861, Das Mutterrecht Eine Untersuchung uber die Gynaikikratie
des alten welt nach ihrer religiosen und rechtlichen natur;
14. Bogdan- Tucicov, A., 1973, Psihologie generală şi psihologie socială, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
15. Bohannan, P., 1970, Divorce and After;
16. Cernea, M. şi Cernea, N., 1991, Sănătatea femeii şi familia, Ed. Medicală,
Bucureşti;
17. Comte, A., 1908, Cours de philosofie positive, Paris;
18. Cuber, F. J., 1971, „Five Types of Marriage”, în: Family in Transition,
University of California, Berkaley;
19. Cusson, M., 1997, „Devianţa”, în: Tratat de Sociologie, sub coordonarea lui R.
Boudon, Ed. Humanitas, Bucureşti;
20. Dimitriu, C., 1973, Constelaţia familială şi deformările ei, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti;
21. Druţă, Fl., 1982, Marxism şi freudomarxism, Ed. Politică, Bucureşti;
22. Dowding, K., 1991, Rational Choice and Political Power, Aldershat, Edward
Elgar, pag. 48;
23. Dicţionar de filosofie, 1978, Ed Politică, Bucureşti;
24. Durkheim, E., 1893, De la division du travail social, Felix Alcan, Paris;
25. Durkheim, E., 1892, Familia conjugală, în: Textes III, Ed. de Minuit, Paris;
26. Durkheim, E., 1974, Regulile metodei sociologice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti;
27. Dobson, J., 1994, Armonie în familie, Ed. Anastasia, Bucureşti;

114
28. Dumitriu, A., 1984, Aletheia, încercări asupra ideii de adevăr în Grecia Antică,
Ed. Eminescu, Bucureşti;
29. Eliade, M., 1994, Erotica mistică în Bengal, Ed. Jurnalul Literar, Bucureşti;
30. Evola, J., 1944, Metafizica sexului, Ed. Humanitas, Bucureşti;
31. Erikson, E., 1959, Identity and Life Cycle;
32. Evdokimov, P., 1994, Taina iubirii, Ed. Christiana, Bucureşti;
33. Friedan, B., 1974, The Feminine Mystique, Ediţia a x-a, New York, W. W.
Norton;
34. Filipescu, A., 1981, Calmuschi, O., Eremia, M., Încheierea căsătoriei şi efectele
ei, Ed. Academiei, Bucureşti;
35. Freud, S., 1980, Introducere în psihanaliză, prelegeri de psihanaliză,
psihopatologia vieţii cotidiene, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
36. Fromm, E., 1983, Texte alese, Ed. Politică, Bucureşti;
37. French, J., Raven, B., „Les bases de pouvoir social”, în: Levy, A., 1965,
Psychologie Sociale. Textes fondamentaux, Dunod, Paris;
38. Fr. Le Play, 1871, L’Organisation de la famille;
39. Funkel, F., 1947, Caracterul, dragostea, căsnicia, Ed. de Stat, Bucureşti;
40. Fritze, I., 1995, Şcoala dragostei sau esenţa căsătoriei, Ed Logos, Cluj-Napoca;
41. Giambatista Vico, 1972, Ştiinţa nouă, Ed. Univers, Bucureşti;
42. Grimal, P., 1973, Civilizaţia română, Ed. Minerva, Bucureşti;
43. Grossman, P., 1967, A Textbook of Physiological Psychology, New York;
44. Golu, P., 1981, Dicţionar de psihologie socială, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti;
45. Habra, G., 1994, Iubire şi senzualitate, Ed. Anastasia, Bucureşti;
46. Herseni, Tr., 1982, Sociologie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti;
47. Ison, D., Sprenkle, D., Russel, C., 1979, „Circumplex Model of Marital and
Family Systems: Cohesion and Adaptability Dimension, Family and Clinical
Applications”, în: Family Process, nr. 18, pag. 3-28;
48. Jung, C. G., 1994, „Căsătoria ca relaţie psihologică”, în: Puterea sufletului, Ed.
Anima, Bucureşti;
49. Klemm, F., 1966, Histoire des techniques, Paris;
50. Klemm, B., 1843, Allgemeine Kulturgeschichte der Menschheit, Leipzig;
51. Kephart, W. A., Jedlicka, D., 1988, The Family Society and the Individual, New
York;
52. Kelly, L., 1996, „It’s everywhere: sexual violence as a continuum”, în: Feminism
and sexuality (coordonator Jockson, S., Scott, S.), Edinburgh University Press;
53. Laroche, Ph., 1995, Un singur trup- aventura mistică a cuplului, Ed. Amarcord,
Timişoara;
54. Lundberg, F., 1963, The Coming World Transformation, Garden City, New
York;

115
55. Lemaire, J. S., Les conflits conjugaux, Ed. Sociales Francaises, pag. 24;
56. Mead, M., 1956, New Lives for Old (Vieţi noi pentru cele vechi), New York,
New American Library;
57. Mead, M., 1955, Cultural Patterns and Tehnical Change, New York, New
American Library;
58. Mamali, C., 1974, Intrecunoaşterea, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti;
59. Munteanu, I., Copaci, V., 1992, Elemente de planificare familială, Bucureşti;
60. Mircea, T., 1994, Familia de la fantasmă la nebunie, Ed. Marineasa, Timişoara;
61. Murdock, G. P., 1967, Social structure, New York;
62. Murdock, G. P., 1969, Atlas etnografic, Pittsburgh;
63. Marcuse, H., 1976, Scrieri filosofice, Ed. Politică, Bucureşti;
64. Marx, K., Engels, Fr., 1968, Scrieri din tinereţe, Ed. Politică, Bucureşti;
65. Morgan, L. H., 1877, Ancient society or Researches in the Lines of Human
Progress from Savagery through Barbarism to civilisations;
66.Mill, J. S., The Subjection of Women, Oxford University Press, Londra, pag. 477-
480;
67. Mărgineanu, N., 1973, Condiţia umană, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti;
68. Milcu, Şt. şi A., Obstretică şi Ginecologie, nr. 27, 1969;
69. Maslow, A., 1954, Motivation and personality, New York, Harper and Brothers;
70. Montaigne, M., 1925, Essais, Paris;
71. Neder, M., 1992, „Experienţa franceză a cercetării stilurilor de viaţă”, în: Calitatea
vieţii, nr.1, 2, pag. 142-154;
72. Ogburn, W. F., 1927, Social sciences and their interrelation, Boston;
73. Osborn, R., 1965, Marxisme et psychanalyse, Payot, Paris;
74. Oliven, F. J., 1955 Sexual hygiene and pathology, Philadelphia- Montreal;
75. Papa Ioan Paul al II- lea, 1994, Scrisori către familie;
76. Parsons, T., Bales, R., 1956, Socialization and interaction process, Londra;
77. Parsons, T., 1949, The Social Structure of the Family;
78. Pânzaru, P., 1981, Condiţia umană din perspectiva vieţii cotidiene, Ed. Albatros,
Bucureşti;
79. Pavelcu, V., 1969, Invitaţie la cunoaşterea de sine, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti;
80. Pânzaru P., 1985, Viaţa sub privirile filosofiei şi ale ştiinţelor contemporane, Ed.
Albatros, Bucureşti;
81. Parton, N., 1985, The Politics of Child Abuse, London- Macmillan;
82. Roussel, L., 1989, La famille incertaine, Ed. Odile Iacob, Paris;
83. Skinner, B. F., 1962, Walden II, New York, Mamillan;
84. Sluzki, C., 1968, The foundation of cominicational approoch to the family, Free
Press, New York;
85. Strauss, L., 1978, Antropologie stucturală, Ed. Politică, Bucureşti;

116
86. Stoetzel, J.şi A., 1975, Sondaje de opinie publică, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti;
87. Stahl, H., 1983, Eseuri critice despre cultura populară românească, Bucureşti;
88. Stahl, H., 1962, Manual de prevederi şi asistenţă socială, vol. I şi II, Ed.
Medicală, Bucureşti;
89. Sluzki, C., 1968, The Fondation of Communicational Approach to the Family,
Free Press, New York;
90. Toffler, A., 1973, Şocul viitorului, Ed. Politică, Bucureşti;
91. Toffler, A., 1983, Al treilea val, Ed. Politică, Bucureşti;
92. Tonnies, Fr., 1928, Gemeinschaft und gesellschaft: Grundbegriff der reinen
sozialogie, ed. 3, Berlin;
93. Vlăsceanu, L., 1998 Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, Bucureşti;
94. Zamfir, C., 1989, „Relaţiile interpersonale şi stilurile de viaţă”, în: Stiluri de viaţă,
Ed. Academiei Române, Bucureşti;
95. Zlate, M., 1988, Omul faţă în faţă cu lumea, Ed. Albatros, Bucureşti.

117
 CUPRINS

CAPITOLUL I. Familia –obiect de studiu al psihosociologiei.............................................................1

1. CONCEPŢII PSIHOSOCIOLOGICE PRIVIND FAMILIA: Relaţiile dintre sexe în dinamica
societăţii.........................................................................................................................................1
1.1 Gândirea antică....................................................................................................................1
1.2 Concepţia lui Weininger......................................................................................................1
1.3 Gândirea psihologică...........................................................................................................1
1.4 Ştiinţele medicale................................................................................................................1
1.5 Gândirea actuală..................................................................................................................1
2. ASPECTE DEFINITORII ÎN EXPLICAREA ŞI ÎNŢELEGEREA FAMILIEI: cuplu –
căsătorie –familie..........................................................................................................................1
2.1 Psihosociologia cuplului......................................................................................................1
2.2 Psihosociologia căsătoriei...................................................................................................1
2.3 Psihosociologia familiei......................................................................................................1
3. NOILE PROBLEME ALE FAMILIEI.....................................................................................1
Orientările contemporane privind familia.................................................................................1
3.1.1 Pesimiste ......................................................................................................................1
3.1.2 Optimiste......................................................................................................................1
3.1.3 Indecise.........................................................................................................................1
3.2 Marile probleme ale familiei contemporane:......................................................................1
3.2.1 Mistica maternităţii.......................................................................................................1
3.2.2 Familia simplificată......................................................................................................1
3.2.3 Bio şi pro-părinţii.........................................................................................................1
3.2.4 Familia comunitară.......................................................................................................1
3.2.5 Şansele opuse dragostei................................................................................................1
3.2.6 Căsătoria temporară......................................................................................................1
3.2.7 Traiectoriile familiei.....................................................................................................1
3.2.8 Revendicarea libertăţii..................................................................................................1
4. FUNCŢIILE FAMILIEI: PUNCTE DE VEDERE SOCIOLOGICE ŞI
PSIHOSOCIOLOGICE.................................................................................................................1
5. CONSTRUCTE TEORETICE PRIVIND FAMILIA (PARADIGME)....................................1
5.1 Paradigma stadialităţii.........................................................................................................1
5.2 Paradigma dinamicii rolurilor şi puterii..............................................................................1
CAPITOLUL I. Familia –obiect de studiu al psihosociologiei.............................................................2
1. CONCEPŢII PSIHOSOCIOLOGICE PRIVIND FAMILIA: Relaţiile dintre sexe în dinamica
societăţii.........................................................................................................................................2
1.1 Gândirea antică....................................................................................................................2
1.2 Concepţia lui Weininger......................................................................................................3
1.3 Gândirea psihologică...........................................................................................................4
1.4 Ştiinţele medicale................................................................................................................4
1.5 Gândirea actuală..................................................................................................................6
2. ASPECTE DEFINITORII ÎN EXPLICAREA ŞI ÎNŢELEGEREA FAMILIEI: cuplu –
căsătorie – familie.........................................................................................................................7
2.1 Psihosociologia cuplului .....................................................................................................7

118
 2.2 Psihosociologia căsătoriei...................................................................................................8
2.3 Psihosociologia familiei....................................................................................................10
3. NOILE PROBLEME ALE FAMILIEI...................................................................................12
3.1 Orientările contemporane privind familia: pesimiştii, optimiştii, indecişii.......................12
3.2 Marile probleme ale familiei contemporane.....................................................................12
3.2.1 Mistica maternităţii ....................................................................................................12
3.2.2 Familia simplificată ...................................................................................................13
3.2.3 Bio-părinţii şi Pro-părinţii .......................................................................................14
3.2.4 Familiile comunitare ..................................................................................................14
3.2.5 Şansele împotriva dragostei .......................................................................................15
3.2.6 Căsătoria temporară ...................................................................................................16
3.2.7 Traiectoriile căsătoriei ...............................................................................................17
3.2.8 Revendicarea libertăţii................................................................................................18
4. FUNCŢIILE FAMILIEI: PUNCTE DE VEDERE SOCIOLOGICE ŞI
PSIHOSOCIOLOGICE...............................................................................................................19
5. CONSTRUCTE TEORETICE PRIVIND FAMILIA (PARADIGME)..................................24
5.1 Paradigma stadialităţii.......................................................................................................24
5. 2 Paradigma dinamicii rolurilor şi a puterii.........................................................................25
5.3 Paradigma structural – sistemică, funcţională ..................................................................30
CAPITOLUL II. Existenţe structurale familiale.................................................................................32
.A TRANSFORMĂRI STRUCTURALE ÎN FAMILIE. DEMERS ISTORIC..............................32
1. ÎNCEPUTURILE FAMILIEI CONSTITUITE. PROMISCUITATEA: POLIGINANDRIA,
POLIGAMIA – POLIANDRIA, POLIGINIA............................................................................32
2.1Familia extinsă...................................................................................................................32
2.2Familia nucleară.................................................................................................................32
3. EVOLUŢIA RELAŢIILOR DINTRE BĂRBAT ŞI FEMEIE: PUNCTE DE VEDERE
SOCIOLOGICE ŞI PSIHOSOCIOLOGICE...............................................................................32
.B MUTAŢII PRODUSE ÎN FAMILIA CONTEMPORANĂ.......................................................32
3. RESTRUCTURĂRI FAMILIALE ........................................................................................32
1.1 Familia fără copii...............................................................................................................32
1.2 Familia cu un singur părinte..............................................................................................32
1.3 Familia reconstruită...........................................................................................................32
1.4 Familia temporară / serială................................................................................................32
1.5 Familia cu părinţi adolescenţi............................................................................................32
5. STRUCTURĂRI NEOFAMILIALE – NEOCĂSĂTORII ŞI NEOFAMILII............32
2.1 Concubinajul.....................................................................................................................32
2.2 Celibatul............................................................................................................................32
2.3 Swingers-ul........................................................................................................................32
2.4 Grupurile comunitare........................................................................................................32
2.5 Familii cu părinţi homosexuali..........................................................................................32
2.6 Familia fracturată..............................................................................................................32
2.6.1 Semicăsnicia...............................................................................................................32
2.6.2 Pseudocăsnicia...........................................................................................................32
Cap. II. Existenţe structurale familiale................................................................................................33
A. TRANSFORMĂRI STRUCTURALE ÎN FAMILIE. DEMERS ISTORIC.............................33
1. ÎNCEPUTURILE FAMILIEI CONSTITUITE. PROMISCUITATEA: POLIGINANDRIA,
POLIGAMIA – POLIANDRIA, POLIGINIA............................................................................33

119
 2. MONOGAMIA – CONCEPŢII SOCIOLOGICE ŞI PSIHOSOCIOLOGICE......................36
2.1 Familia extinsă .................................................................................................................36
2.2 Familia nucleară – modernă/restrânsă...............................................................................37
3. EVOLUŢIA RELAŢIILOR DINTRE BĂRBAT ŞI FEMEIE: PUNCTE DE VEDERE
SOCIOLOGICE ŞI PSIHOSOCIOLOGICE...............................................................................38
Societatea.........................................................................................................................39
B. MUTAŢII PRODUSE ÎN FAMILIA CONTEMPORANĂ......................................................47
1. RESTRUCTURĂRI FAMILIALE..........................................................................................47
1.1 Familia fără copii ..............................................................................................................48
1.2 Familia cu un singur părinte – monoparentală ................................................................48
1.3 Familia reconstruită – recăsătorirea .................................................................................50
1.4 Familia temporară-serială .................................................................................................52
1.5 Familia cu părinţi adolescenţi ...........................................................................................52
2. STRUCTURĂRI NEOFAMILIALE: NEOCĂSĂTORII ŞI NEOFAMILII.........................53
2.1 Concubinajul sau uniunea conjugală liberă.......................................................................53
2.2 Celibatul ...........................................................................................................................54
2.3 Swingers-ul.......................................................................................................................56
2.4 Grupurile comunitare ca structuri neofamiliale.................................................................56
2.5 Familii cu părinţi homosexuali: uniuni homosexuale.......................................................57
2.6. Familia fracturată ...........................................................................................................58
2.6.1 Semicăsnicia ..............................................................................................................58
2.6.2 Pseudocăsnicia............................................................................................................59
CAPITOLUL III. Dinamica valorilor familiale..................................................................................59
1. STILUL DE VIAŢĂ FAMILIAL...........................................................................................59
1.1.1 Modelul, stilul tradiţional...........................................................................................59
1.1.2 Modelul modern, stilul modern..................................................................................59
2. INTERDEPENDENTA TRADIŢIONALITATE – MODERNITATE .................................59
2.1 Stil – valoare – forme de comunitate familială.................................................................59
3. RELAŢIA DINTRE PERSONALITATEA PARTENERILOR ŞI FORMELE CĂSNICIEI 59
Cap III. Dinamica valorilor familiale..................................................................................................61
1. STILUL DE VIAŢĂ FAMILIAL...........................................................................................61
1.1. Axa tradiţionalitate - modernitate.....................................................................................62
1.1.1 Tradiţionalitatea .........................................................................................................62
1.1.2 Modelul modern, stilul modern .................................................................................63
2. INTERDEPENDENŢA TRADIŢIONALITATE – MODERNITATE – STIL – VALOARE
– FORME COMUNITARE.........................................................................................................63
2.1. Stil – valoare – forme de comunitate familială ...............................................................63
2.2 Tipuri de căsnicii ..............................................................................................................67
3. RELAŢIA DINTRE PERSONALITATEA PARTENERILOR ŞI FORMELE CĂSNICIEI
.....................................................................................................................................................69
CAPITOLUL IV. Factorii realizării, menţinerii, dezvoltării şi disoluţiei familiei............................72
A. IDENTITATEA COMPORTAMENTULUI SEXUAL AL INDIVIDULUI UMAN..............72
1. IDENTITATEA PSIHOSEXUALĂ, DE SINE ŞI SOCIALĂ A INDIVIDULUI UMAN....72
2. COMPORTAMENTUL PSIHOSEXUAL ŞI PARTICULARITĂŢILE LUI........................72
3. RELAŢII SEXUALE PREMARITALE.................................................................................72
4. COMPORTAMENTE SEXUALE ALTERNATIVE.............................................................72
5. COMPORTAMENTE SEXUALE DEVIANTE.....................................................................72

120
 5.1 Tulburări psihosexuale.....................................................................................................72
5.2 Tulburări sociosexuale.....................................................................................................72
B. VIAŢA CUPLULUI MARITAL..............................................................................................72
1. DRAGOSTE – IUBIRE – DRAGOSTE SEXUALĂ: GENURI DE DRAGOSTE ŞI FORME
ALE IUBIRII...............................................................................................................................72
2.1 Partenerul şi alegerea lui...................................................................................................72
2.2 Cuplul conjugal – cuplul erotic.........................................................................................72
C. FAMILIA LA RĂSCRUCE......................................................................................................73
1.FAMILIA LA RĂSCRUCE ?..................................................................................................73
2. VIOLENŢA DOMESTICĂ ÎN FAMILIE..............................................................................73
3. ALCOOLISMUL....................................................................................................................73
4. FACTORII DE RISC FAMILIAL..........................................................................................73
5. DISOLUŢIA FAMILIEI.........................................................................................................73
6. PERSPECTIVA FAMILIEI....................................................................................................73
Cap IV. Factorii realizării, menţinerii, dezvoltării şi disoluţiei familiei.............................................73
A. IDENTITATEA COMPORTAMENTULUI SEXUAL AL INDIVIDULUI UMAN..............73
1. IDENTITATEA PSIHOSEXUALĂ, DE SINE ŞI SOCIALĂ A INDIVIDULUI UMAN 73
2. COMPORTAMENTUL PSIHOSEXUAL ŞI PARTICULARITĂŢILE LUI .......................75
3. RELAŢII SEXUALE PREMARITALE ...............................................................................78
4. COMPORTAMENTE SEXUALE ALTERNATIVE – deviaţii ale comportamentului sexual
.....................................................................................................................................................80
5. COMPORTAMENTE SEXUALE DEVIANTE.....................................................................80
5.1. Deviaţii psihosexuale ......................................................................................................80
5.2 Deviaţii socio sexuale .......................................................................................................86
B. VIAŢA CUPLULUI MARITAL ............................................................................................89
1. DRAGOSTE – IUBIRE – DRAGOSTE SEXUALĂ: GENURI DE DRAGOSTE ŞI
FORME ALE IUBIRII............................................................................................................89
2. CONSTITUIREA CUPLULUI...............................................................................................94
2.1 Partenerul şi alegerea lui...................................................................................................94
2.2 Cuplul conjugal – cuplul erotic.........................................................................................95
C. FAMILIA LA RĂSCRUCE .....................................................................................................97
1. FAMILIA LA RĂSCRUCE ?.................................................................................................97
2. VIOLENŢA DOMESTICĂ ÎN FAMILIE..............................................................................97
3. ALCOOLISMUL..................................................................................................................100
4. FACTORII DE RISC FAMILIAL........................................................................................100
5. DISOLUŢIA FAMILIEI.......................................................................................................101
6. PERSPECTIVA FAMILIEI..................................................................................................104
1. INTERDEPENDENŢA FACTORILOR INTERNI –EXTERNI ÎN DETERMINAREA
FAMILIEI LA ROMÂNI..........................................................................................................106
2. INFLUENŢELE PROCESELOR DE INDUSTRIALIZARE ŞI URBANIZARE ASUPRA
CONDUITELOR FAMILIALE................................................................................................106
Generalizarea familiei nucleare şi diminuarea familiei extinse............................................106
3. INTERDEPENDENŢA CIVILIZAŢIEI URBANE –RURALE.........................................106
3.1 Urbanizarea ruralului.......................................................................................................106
3.2 Ruralizarea urbanului......................................................................................................106
4. CONTURAREA UNUI MODEL FAMILIAL BAZAT PE MODERNITATE CU
PĂSTRAREA UNOR INFLUENŢE RURALE.......................................................................106

121
Cap V. Familia la români.................................................................................................................106
1. INTERDEPENDENŢA FACTORILOR INTERNI –EXTERNI ÎN DETERMINAREA
FAMILIEI LA ROMÂNI..........................................................................................................107
2. INFLUENŢELE PROCESELOR DE INDUSTRIALIZARE ŞI URBANIZARE ASUPRA
CONDUITELOR FAMILIALE................................................................................................107
3. INTERDEPENDENŢA CIVILIZAŢIEI URBANE – RURALE ........................................108
3.1 Urbanizarea ruralului.......................................................................................................108
3.2 Ruralizarea urbanului......................................................................................................109
4. CONTURAREA UNUI MODEL FAMILIAL BAZAT PE MODERNITATE CU
PĂSTRAREA UNOR INFLUENŢE RURALE.......................................................................111
5. PERSPECTIVA FAMILIEI LA ROMÂNI..........................................................................112
BIBLIOGRAFIE...............................................................................................................................114
CUPRINS..........................................................................................................................................118

122