Blaise Pascal – Esenta omului

de Andreea Bancu

Este adevarat ca fiecare filozofie a spus deja lucruri fundamentale despre om, iar conceptul de
antropologie (in greaca teoria despre om) exista, ca titlu de carte inca din 1596; insa ca directie
programatica a gandirii filozofice, antropologia filozofica incepe abia din anii douazeci ai secolului al
XX-lea, iar intemeietorul ei este considerat Max Scheler. 1

Viata lui Blaise Pascal 2

Blaise Pascal, nascut la data de 19 iunie 1623, in Clermont, Franta, ca fiu al lui Étienne Pascal,
presedinte la Curtea de Apel si al lui Antoinette Begon, de mic “dadu semnele unei minti neobisnuite”
3 , raspunzand scurt si punand intrebari care surprindeau pe toata lumea legate de natura lucrurilor.

Mama sa a murit cand el avea doar 3 ani, iar in 1631 Étienne Pascal se muta impreuna cu fiul si cele
doua fiice ale sale la Paris, ocupandu-se de educatia lui Blaise in mod deosebit, ramanand singurul
profesor al fiului sau, care niciodata nu a fost la scoala. Educatia data de tatal sau avea la baza un
principiu: acela sa tina mereu copilul ocupat si activ. Tatal lui Blaise era savant in matematica, dar
stiind ca aceasta este o stiinta care pune stapanire pe minte si-i da o satisfactie deplina, il tine pe fiul
sau departe de ea, pana cand acesta avea sa se perfectioneze in limba latina si limba greaca.
La numai 12 ani, geniul sau in geometrie se manifesta, atat de mult incat descoperi singur pana la a
treizeci si doua teorema din cartea lui Euclid. La 16 ani Blaise scrie un tratat asupra Conicelor, care s-a
dovedit a fi un efort spriritual ce nu a mai fost de la Arhimede pana atunci, dar care insa a ramas
nepublicat pentru ca Blaise nu era pasionat de celebritate. La 18 ani, Blaise Pascal inventeaza masina lui
de calculat, fara socoteli si fara fise, fara reguli de aritmetica si cu o siguranta fara gres. La 23 ani,
vazand experienta lui Torricelli, Blaise inventeaza si executa asa numitele experientele lui Pascal (ex:
experienta vidului: toate efectele care fusesera atribuite ororii de vid sunt cauzate de greutatea aerului),
si inventeaza ruleta. Tot inainte de a implini 24 de ani, Blaise isi alege ca principiu de viata: “tot ce face
obiectul credintei n-ar putea face obiectul ratiunii si inca mai putin sa-i fie supus” 4 .
Blaise a adus in casa si familia lui credinta, astfel una din surorile lui se calugareste, si moare la 36
ani, cu cateva luni inaintea fratelui sau. Cu toate astea, Blaise avea mari probleme de sanatate, nu
putea inghiti lichid rece, si numai picatura cu picatura, avea dureri de cap insuportabile, iar medicii l-
au indemnat sa lase la o parte orice actiune intelectuala si sa caute prilejii de distractie.
La 30 de ani, convins sa se retraga din societate de sora sa calugarita, Blaise se muta la tara, traind
tot restul vietii renuntand la orice placere si la toate lucrurile de prisos, lucrand in continuare numai
pentru Domnul. Iubea si stia pe dinafara Sfanta Scriptura, spunand despre ea ca “nu e o stiinta a
mintii, ci o stiinta a inimii care nu este inteligibila decat celor cu inima dreapta si ca toti ceilalti nu
gasesc in ea decat confuzie” 5 .

___________________________________________________________________________
1 – Ce este omul?, pag. 223, Manual de filozofie, Maria Fürst si Jürgen Trinks, Viena, 1992,
Traducere de Ioana Constantin, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1997
2 – Viata lui Blaise Pascal de d-na Perier (Gillberte Pascal), Biblioteca de filozofie,
Cugetari, Pascal, Traducere de George Iancu Ghidu, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1992
3 – pag. 5
4 – pag. 11
5 – pag. 15
 Fiica d-nei Gillberte Pascal(una din surorile lui) se vindeca de o fistula lacrimala, iar Blaise
considera ca el a facut acest miracol, si isi dubleaza prin aceasta credinta dragostea si respectul fata de
Dumnezeu.
Cugetari schiteaza mersul unei Apologii a Crestinismului, partile lucrarii fiind puse in ordine de
altii, fiecare dupa placul sau, motiv pentru care editiile sunt diferite unele de altele, caci Pascal a murit
inainte de a le publica. Blaise era convins ca tot ce avea de spus despre religie ar fi fost foarte clar si
convingator, si stabilea doua adevaruri sigure: “ca Dumnezeu a pus, despre existenta sa, mai ales in
Biserica, semne vizibile, spre a se putea face cunoscut celor care-l cauta cu sinceritate si ca totusi a
acoperit acele semne in asa fel incat el nu poate fi zarit decat de cei care-l cauta din toata inima” 6 .
Blaise primea persoane acasa, nu se izolase complet de societate, insa convorbirile pe care le purta
cu acestia se temea ca i-ar putea fi daunatoare; gasise un remediu: o centura plina de cuie, pe care si-o
punea pe pielea goala si isi dadea lovituri de coate ori de cate ori ii venea un gand de vanitate sau era
cuprins de vreo placere, lucru care-l facea sa-si aminteasca de datoria ce-o avea. Aceasta practica i-a
fost utila si a pastrat-o pana la moarte.
De la 35 de ani, si-a mortificat simturile,“satisfacea trebuintele stomacului si nu ale poftei” 7 , nu
umbla dupa comoditati (“nimic nu este in stare sa ucida spiritul de saracie mai mult decat aceasta
cautare continua de comoditati”), iubea pe saraci si nu refuza sa dea de pomana din necesarul sau,
inchizandu-le gura tuturor celor care-i comentau, spunand ca “oricat de sarac ai fi, la moarte lasi
totusi ceva” 8 . Legat de iubire, Blaise avea tot ca principiu al vietii ca nimeni sa nu se indragosteasca
sau sa se ataseze de el, caci ar fi vinovat daca ar face pe cineva sa creada intr-o falsitate, deoarece el
este expus pieririi, si odata cu el va muri si “obiectul dragostei lor” 9 , deci sa aibe inima doar pentru
Dumnezeu.
Se stinge din viata la 39 de ani si 2 luni, in urma unor convulsii, rostind ultimele cuvinte:
“Dumnezeu sa nu ma paraseasca niciodata” 10 .

Cugetarile lui Blaise Pascal

Partea Intai: “Cugetari asupra omului, filosofiei, stiintei, literaturii, iubirii; asupra
conditiei celor mari; cugetari morale, cugetari diverse”,
Cap. I – “Cunoasterea generala a omului; locul omului in natura. Cele doua infinituri”

Omul, pentru a se intelege pe sine, trebuie nu numai sa priveasca lumea ce-l inconjoara, ci si sa
vada ce este el prin comparatie cu intreaga existenta, “sa se considere ca ratacit in acest canton
indepartat al naturii. Si din felul cum i se va parea aceasta inchisoare [...] sa invete a judeca
Pamantul, imparatiile, orasele si pe sine, la justa valoare” 11 .
“Toate lucrurile au iesit din neant si au fost duse la infinit” 12 , si doar autorul acestor minuni le
poate intelege mersul. Infinitul de marire este mai sensibil, “Am sa vorbesc despre toate”, spunea
Democrit, pretinzand ca se pricepe in toate lucrurile. Infinitatea in micime este mai putin vizibila, dar

___________________________________________________________________________
2
6 – pag. 18
7 – pag. 22
8 – pag. 23
9 – pag. 27
10 – pag. 30
11 – pag. 121
12 – pag. 123
13 – pag. 124
si aici filozofii au vrut sa ajunga: Despre principiile lucrurilor, Despre principiile filozofiei (“Unii se
pretind mai capabili sa ajunga in inima lucrurilor decat sa le cuprinda marginile” 13 ).

___________________________________________________________________________
3
22 – pag. 160
23 – pag. 161
24 – pag. 339
 Simturile noastre nu percep nimic din ce apartine extremelor, prea mult zgomot sau prea
multa lumina ne deranjeaza, prea mare distanta departare ca si prea mare apropiere ne impiedica
vederea, ce-i prea lung si ce-i prea scurt dauneaza intr-o vorbire, nu simtim nici caldul extrem, nici
frigul extrem, prea multa sau prea putina invatatura indobitocesc, deci extremele sunt pentru noi
inexistente, iar noi la fel fata de ele. Aceasta este adevarata noastra stare, ceva ce limiteaza
cunostintele noastre.

Cap. II – “Contradictii uimitoare ce se gasesc in natura umana cu privire la adevar, la fericire si la

mai multe alte lucruri”

“Ce himera mai este si acest om? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce ingramadire de
contradictii? Judecator al tuturor lucrurilor  ; imbecil vierme de pamant ; depozitar al adevarului ;
ingramadire de incertitudine si de eroare ; marire si lepadatura a Universului. Daca se lauda, eu il
cobor  ; de se coboara, il laud si-l contrazic mereu pana ce reuseste sa inteleaga ca este un monstru
de neinteles.” 14 Pascal considera omul o enigma pe care filozofii nu au lamurit-o, unii dandu-si
silinta sa-l ridice pe om, gasind in el numai maretie, altii numai sa-l coboare, facandu-l sa-si vada
decaderea, si ca gresesc cu totii, necunoscandu-i complexitatea.

Cap. III – “Maretia omului”

“Pot concepe un om fara maini si fara picioare; l-as concepe chiar fara cap, daca experienta nu
m-ar invata ca omul gandeste cu capul. Deci gandirea este aceea care defineste omul. Nimeni nu-l
poate concepe fara ea.”
“Un copac nu se stie niciodata nenorocit.” 15
“Omul nu este decat o trestie, cea mai slaba din natura; dar este o trestie cugetatoare. Nu trebuie
ca intregul Univers sa se inarmeze spre a-l strivi. Un abur, o picatura de apa e destul ca sa-l ucida.
Insa in cazul in care Universul l-ar strivi, omul ar fi inca mai nobil decat ceea ce-l ucide; pentru ca el
stie ca moare; iar avantajul pe care Universul il are asupra lui, acest Univers nu-l cunoaste,
Universul nu stie nimic.” 16
In acest capitol Blaise Pascal argumenteaza fapul ca omul gandeste si pune pret pe ratiune, dar nu
este satisfacut in totalitate, indiferent cate bogatii ar avea, daca nu este stimat si de semenii sai. Toata
maretia noastra sta in cugetare, si este bine sa ne apreciem valoarea, sa ne iubim pe noi insine caci
suntem fiinte capabile de bine si sa nu iubim ce-i josnic in noi.

Cap. IV – “Vanitatea omului, efect al amorului propriu”

“Noi nu ne multumim cu trairea ce avem in noi si in propria noastra fiinta; voim sa traim in ideea
celorlalti, cu o traire imaginara; si facem, in acest scop, eforturi, ca sa parem altfel decat suntem.”
17

___________________________________________________________________________
4
6 – pag. 18
7 – pag. 22
8 – pag. 23
9 – pag. 27
10 – pag. 30
11 – pag. 121
12 – pag. 123
13 – pag. 124
 Blaise Pascal spune ca viata omului este doar o iluzie continua, si ca oamenii nu fac altceva decat
sa se insele si sa se linguseasca reciproc. Prin faptul ca nimeni nu vorbeste de noi in prezenta noastra,
cum vorbeste in absenta, omul in viziunea filozofului francez este prefacut, mincinos si ipocrit, si cu
sine si cu ceilalti.
“Nu ne oprim niciodata la prezent, grabim viitorul, rechemam trecutul, nu cugetam deloc la
vremea noastra, singura care ne apartine, acestea pentru ca prezentul ne raneste, si daca este placut
ne pare rau sa-l scapam din mana” => “In realitate noi nu traim niciodata, speram sa traim.” 18

Cap. V – “Slabiciunea omului. Incertitudinea cunostintelor sale naturale”

Fiecare om se poarta ca si cum ar sti sigur de ce parte e ratiunea si dreptatea, insa si cel mai mic
zgomot la urechile tale te face sa nu judeci corect, si sa fii incapabil de a da un sfat bun. Preocuparile
noastre sunt indreptate spre dobandirea binelui, dar nu avem nici o putere spre a-l pastra, la fel cum
boala ne smulge stiinta. Nimic nu-i cauta omului adevarul, totul il amageste, omul fara har fiind un
umil plin de nenumarate greseli.

Cap. VI – “Mizeria omului”

Mizeria oamenilor se regaseste in agitatia continua in care ei isi petrec viata, sufletul lor fiind
aruncat in corp, loc de trecere spre o calatorie vesnica. In toate preocuprile noastre, unicul scop este de
a face sa treaca vremea fara a ne simti pe noi insine si a evita dezgustul din noi, care ar insoti atentia
asupra noastra. Sufletul este nemultumit de el, si cauta sa uite “amintirea adevaratei sale stari” 19 .
Bucuria noastra consta in aceasta uitare, iar pentru a face sufletul unui om nefericit, este de ajuns sa-l
faci sa se priveasca si sa stea cu sine.
Oricat ai fi de rege, oricat de multe ai avea, atunci cand vei fi lasat singur, fara nici o placere a
simturilor, fara batai de cap, gandind la tine, te vei privi ca un om plin de mizerii. Insa aceste lucruri
sunt evitate cu grija, oamenii ocupandu-si mereu timpul cu distractii si placeri, dorind sa nu fie singuri
si in situatia de a se gandi la sinele lor.
Asa se face ca multora le plac zgomotele, discutiile cu femeile, vanatoarea si alte distractii care le
ocupa toata viata, preferand lucrurile care nu le dau timp sa se priveasca pe ei insisi, ignorand
gandurile asupra conditiei omului.
Neputand scapa de necazuri si de moarte, oamenii au gasit o cale spre a fi fericiti, aceea sa nu se
mai gandeasca la aceste lucruri, insa mangaierea aceasta este slaba pentru ca nu duce la vindecarea
raului, ci la ascunderea sa, ca apoi sa nu ne mai gandim la a-l vindeca.
Pascal recunoaste ca “omul s-ar plictisi de plictiseala propriei conditiei sale naturale” 20 , prin ea
dand dovada de vanitate si desertaciune: “Presupunem un om care isi petrece viata, fara plictiseala,
in joc de carti. Pe acesta l-ai face nefericit daca, cu conditia de a nu mai juca, i-ai da in fiecare
dimineata banii pe care i-ar putea castiga la joc. Se va spune: poate ca el cauta disctractia jocului si
nu castigul. Puneti-l sa joace degeaba, nu se va incalzi deloc la joc si se va plictisi. Deci nu cauta
numai distractia. O distractie fara viata si fara pasiune il va plictisi. Trebuie sa se incalzeasca si sa se
aprind la joc, inchipuindu-si ca ar fi fericit sa castige ceea ce n-ar vrea sa i se dea cu conditia de a nu
juca. Si mai trebuie sa-si faca din joc o pasiune care sa-i atate dorinta, mania, teama pentru tinta ce
si-a propus, ca si copiii care se inspaimanta de fata pe care si-au manjit-o” 21 .

___________________________________________________________________________
5
22 – pag. 160
23 – pag. 161
24 – pag. 339
 Plictiseala, care este “raul cel mai sensibil” din om si totodata “binele sau cel mai mare” si
divertismentul pe care-l priveste ca “cel mai mare bine”, dar de fapt ii este cel mai mare rau, sunt
dovezi “despre mizeria si coruptia omului si in acelasi timp despre maretia lui, deoarece omul nu
se plictiseste de toate si nu cauta aceasta multime de ocupatii decat pentru ca are ideea fericirii pe
care-a pierdut-o; pe care, negasind-o in sine, el o cauta in mod inutil in lucrurile dinafara, fara a
se putea vreodata multumi pe sine, fiindca ea nu este nici in noi, nici in fapturi, ci numai in
Dumnezeu.” 22
“Sa ne inchipuim un numar de oameni in lanturi, toti condamnati la moarte si din care in
fiecare zi unii sunt sugrumati in vazul celorlalti; cei ce raman vad situatia lor prin aceea a
semenilor lor si privindu-se unii pe altii, cu durere si fara nici o speranta, isi asteapta randul:
iata imaginea starii oamenilor.” 23

Partea A Doua: “Cugetari asupra religiei”,

Cap. IX – “Omul este nedrept si supus stricaciunii”

Omul este facut spre a se gandi, insa are datoria de a gandi cum trebuie. “In ordine, gandirea
sa trebuie sa inceapa cu sinele, cu autorul sau si cu sfarsitul sau” 24 . Dar oamenii nu se gandesc
niciodata la aceste lucruri, ci la desfatari, la imbogatire, la reputatie, insa cugetarea omeneasca este
un lucru incomparabil prin natura sa.
Nu este drept ca noi sa ne facem demni de iubirea celorlalti si sa o voim. Daca am avea mai
multa judecata si constiinta despre noi insine si despre ceilalti, n-am avea aceasta inclinare, chiar
daca ne nastem cu ea. Trebuie sa tindem spre general, si este impotriva ordinii sa tinda fiecare spre
sine, de aceea exista o lupta in om intre ratiune si pasiune. Omul ar trai in pace daca n-ar avea
decat ratiunea, iar nu pasiuni, sau daca ar avea doar pasiuni, dar fara ratiune.

___________________________________________________________________________
6
6 – pag. 18
7 – pag. 22
8 – pag. 23
9 – pag. 27
10 – pag. 30
11 – pag. 121
12 – pag. 123
13 – pag. 124
Filozofia lui Blaise Pascal

Filozofia lui Pascal nu e formulata sistematic, e raspandita in reflexii, destinate sa serveasca

unei lucrari de sinteza. Acestea au fost toate publicate dupa moartea sa, sub titul: Pensées sur la
Religion et sur la Morale, ele schitand mersul unei Apologii a Crestinismului.
Teoria cunoasterii este orientata prin Pascal spre stiinta exacta, aceasta fiind una din
caracteristicile fundamentale ale filozofiei lui. Problema stiintei si teoria cunoasterii se complica
insa cu problema psihologica si morala, iar pe de alta parte descopera in om o cerinta cel putin tot
atat de puternica precum e setea de adevar: nevoia de fericire. Manat de interesul religios, el isi
concentreaza toata atentia asupra scopului vietii. Acesta cerea in prealabil o examinare a naturii
omenesti.
Blaise Pascal sfatuieste pe om sa se arunce in aventura “actiunii” irationale, a iubirii lui
Dumnezeu. Psihologia pascaliana, dominata in intregime de dezacordul dintre aspiratia spre
fericire a omului si imposibilitatea lui de a o atinge, dintre setea lui Dumnezeu si neputinta de a-l
cunoaste, nu are sens prin ea insasi; ea nu e decat cunoasterea pregatitoare ce trebuie sa duca pe
om la credinta.
In Discours sur les Passions de l’Amour, studiu premergator Pensées-urilor, Pascal proclama
dragostea ca fiind si radacina, si destin al omului, origine si scop. Daca acestea ar parea sa
contrazica pasajele din Pensées in care esenta omului e recunoscuta in gandire, contrazicerea
dispare in definitia pe care o da Pascal despre dragoste, ca fiind gandire in miscare.
Morala nu este nici ea decat un scurt drum ce duce de la stiinta la religie. Tot ce poate fiinta
omeneasca prin propriile ei puteri e sa caute pe Dumnezeu, adevarul absolut. Gasirea lui insa, ca si
mantuirea, nu atarna de om, ci ii sunt daruite. Cautarea e soarta si singura fericire posibila in lume
a omului. Salvarea insa e in afara de mijloacele omului: Dumnezeu mantuieste pe cine vrea; astfel,
morala e ancorata in teoria gratiei si a predestinarii.
Stiinta e cautarea adevarului pe cale rationala si prin experienta. Crestinismul e si el o metoda
de cautare. Nici o clipa, Pascal nu sustine o stiinta despre Dumnezeu, precum nu preconizeaza
credinta in materie de cunoastere a Universului. De altfel, credinta nu e mijlocul de a gasi pe
Dumnezeu, ci numai de a-l cauta. Credinta descopera adancurile omenesti. Cat despre Dumnezeu,
nici o metoda de cercetare, nici chiar credinta-dragoste, nu-l poate ajunge. Dumnezeu se daruieste
celui pe care El il alege; revelatia e dincolo de orice cercetare.
Omul nu numai ca nu poate cuceri adevarul intreg pe nici o cale, dar chiar cand ii e daruit, nu-
l poate pastra. Singura atitudine care il face apt sa-l traiasca e supunerea. Numai dragostea, care e
cunoastere de alt ordin, trece pe om in planul sfinteniei. Oricat ar inainta omul pe calea
intelectuala, el nu se poate realiza in ordinea superioara care e cea spirituala, nu se poate intregi
decat traind si celalalt fel de cunoastere, care e credinta.

___________________________________________________________________________
7
22 – pag. 160
23 – pag. 161
24 – pag. 339