Universitatea Alexandru Ioan Cuza

Facultatea de DREPT

Poziţia juridică a
cetăţenilor romani

Budianu Andreia
Groza Cristina
Macsim Ionela
Grupa B2

2011
 Poziţia juridică a cetăţenilor romani

Ideea de drept a apărut sub forma învoielii stabilite între oamenii adăpostiţi de zidurile
aceleiaşi cetăţi. Jus civile a fost la origine dreptul cetăţii. Cine, deci, nu face parte din cetate ,
este în mod firesc în afara legii. Numai membrii cetăţii, comunităţii primitive, pot invoca legea.
Puţin conta aşadar în timpurile străvechi ca un om oarecare să fi fost liber, dacă nu era totodată şi
cetăţean, căci necetăţeanul, întocmai ca sclavul n-avea caput; non civis era lipsit de personalitate.
După cum sclavul fără stăpȃn putea fi luat de primul venit, tot astfel şi străinul ( hostis) ce se
afla pe teritoriul roman putea fi luat ca sclav de către oricine.1 În epoca foarte veche, orice străin
venit la Roma cădea eo ipso în sclavie, motiv pentru care liberi erau numai patricienii şi plebeii
cetăţeni şi urmaşii lor. De aceea se poate afirma că la origine libertatea se confunda cu
cetăţenia.2. Era însă necesar cȃteodată ca un străin să poată şedea nesupărat în Roma. Dacă voia
să se stabilească în cetate, se adresa unui roman influent cerȃndu-i să-i fie patron ( applicatio ad
patronum ); dacă voia să stea numai în mod temporar la Roma, încheia cu un cetăţean o
înţelegere prin care romanul îi promitea să-l găzduiască, să-l protejeze, să-l considere ca oaspete
şi el se obliga să trateze la fel pe roman, dacă acesta ar fi venit cȃndva în oraşul său ( hospitium
privatum ). Se mai putea ca ocrotirea acordată străinului să rezulte din hospitium publicum.
Adesea iar se întampla ca statul roman să aibă un tratat de alianţă3 cu un stat străin, şi atunci se
stipula de obicei în ce mod aveau să fie trataţi supuşii lor ce se aflau pe teren străin.
În libertate rezidă esenţa omului ca subiect de drept. Libertatea4 este pentru fiecare
subiect de drept condiţia necesară pentru exercitarea tuturor celorlalte drepturi fundamentale.
În dreptul roman nu era suficient să fii un individ în viaţă pentru a avea personalitate
juridică. Mai trebuiau îndeplinite alte trei condiţii, cu privire la locul ocupat în societate. Fiecare
individ resimte rolul său social determinat şi delimitat de acest statut triplu, relativ la cetăţenie
(status civitatis), la libertate (status libertatis) şi la familie (status familiae). În consecinţă, pentru

1
C. Stoicescu, Curs elementar de drept roman, Bucureşti, 1923, pg. 66
2
Vasile Val Popa, Drept privat roman, Bucureşti 2004, pg. 162
3
Denumite în dreptul roman foedera ce semnifica tratate consacrate unor probleme concrete care dau naştere la
prestaţii reciproce în sarcina cetăţilor, fiecare din ele urmărind realizarea unor scopuri proprii.
4
Libertatea, spune Gaius, este mai iubită decȃt toate lucrurile (libertas omnibus rebus favorabilior est ).
a avea personalitate juridică trebuie să fi fost liber, cetăţean roman şi sui iuris, adică să nu fie
supus puterii altuia.5
În dreptul contemporan, noţiunea de persoană reprezintă subiectul de drept, participant la
raporturi juridice. Se înţelege prin aceasta că persoanele pot fi purtătoare de drepturi şi obligaţii
subiective civile. Indivizii pot lua parte la raporturi juridice fie ca subiecte individuale de drept
(persoane fizice), fie ca subiecte colective de drept (persoane juridice). Conceptele de persoană
fizică si persoană juridică au fost cunoscute în dreptul roman, dar romanii au utilizat o altă
terminologie pentru a le defini.
Conceptul de persoană fizică şi cel de persoană juridică au fost analizate din perspective
diferite de cele două sisteme de drept. Dacă dreptul contemporan atestă că orice fiinţă umană este
o persoană, putȃnd participa la viaţa juridică, dreptul roman nu recunoaşte tuturor membrilor
societăţii această calitate, drept urmare, conform normelor dreptului roman, aceştia trebuiau să
aibă capacitate sau personalitate (caput).6
Capacitatea juridică a omului începe cu naşterea. Romanii nu cereau ca noul născut să
aibă vitalitate, fiind suficient să se fi nascut viu, cel mai devreme în a 181-a zi de la concepţie, şi
să aibă o înfăţişare omenească. De la această regulă romanii au admis o excepţie exprimată intr-
un text din Paul: infans conceptus pro nato habetur quotiens de commodis eius agitur (copilul
conceput se consideră născut ori de cate ori este vorba de interesele sale).7 De explicat este că
această capacitate juridică însă nu apărea ca o calitate inerentă fiinţei umane. Astfel, sclavii nu
aveau capacitate juridică şi ca atare nu puteau încheia acte juridice în nume propriu. Numai
oamenii liberi aveau capacitate, dar şi capacitatea lor cunoştea unele diferenţieri, în funcţie de
apartenenţa la o anumită categorie socială sau de alţi factori, cum ar fi originea etnică, ori
atitudinea faţă de statul roman. Este adevărat că în epoca clasică şi post-clasică se manifestă o
tendinţă de lărgire a sferei persoanelor. Cu toate acestea, nici în ultimul moment al evoluţiei sale,
dreptul roman nu a admis principiul generalităţii capacităţii juridice.8 Capacitatea de exerciţiu
aparţinea celor care, pe lângă capacitatea de folosinţă, aveau discernământul necesar de a aprecia
valoarea, însemnătatea şi consecinţa actelor pe care le făceau în viaţa juridică a societăţii.
Persoanele care erau considerate, datorită vârstei, sexului sau a stării de sănătate, a nu putea
5
Gheorghe Bichicean, Drept roman. Instituţii, izvoare, jurisdicţii, Bucureşti, 2008, pg. 73
6
Emil Molcuţ, Drept privat roman, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pg. 83
7
Vasile Val Popa, op. cit., pg. 158
8
Dumitru Burghelea, Augustin Vasile Fărcaş - Drept roman privat. Partea 1, Editura Dimitrie Cantemir , Târgu-
Mureş, 1999, pag. 73
aprecia însemnătatea actelor sau faptelor pe care le făceau, erau considerate ca fiind incapabile şi
drept urmare erau lispsite de capacitatea de exerciţiu.9 Numai prin cumularea celor două
capacităţi, de folosinţă şi cea de exerciţiu, un cetăţean roman se bucura de capacitate deplină de
exerciţiu, restul oamenilor liberi având o capacitate ceva mai restrânsă.

☻Cum se dobȃndea catăţenia romană

a. Prin naştere

Cetăţenia se dobȃndea prin naştere cȃnd părinţii copilului fuseseră cetăţeni şi uniţi prin
justiae nuptiae. Dificultăţile supravin dacă raţionăm asupra ipotezei cȃnd părinţii n-au fost
căsătoriţi legalmente sau, deşi căsătoriţi, nu erau de aceeaşi condiţie. Pentru a ne călăuzi, trebuie
să ţinem seama de urmatoarele reguli:

La căsătorie se avea în vedere momentul concepţiei şi copilul urma condiţia tatălui. La

uniunile nelegitime se avea în vedere momentul naşterii şi copilul urma condiţia mamei. Dacă
unul din părinţi era străin copilul era socotit în temeiul legii Minicia străin10. Împăratul Marcu
Aurelian - pentru a se constata naşterile şi a se dovedi astfel calitatea de om liber şi cetăţean - a
cerut ca orice roman să declare naşterea copiilor într-un termen scurt. În general copilul era
declarat şi primea un prenume în a 8-a zi după nasterea sa pentru fiice şi în a 9-a zi pentru băieţi,
ocazie cu care se făcea o petrecere.11

b. Prin benficiul legii

Dacă un străin îndeplinea anumite condiţii legale, prin acest fapt chiar devenea cetăţean
roman. De exemplu, latinul care se stabilea la Roma devenea cetăţean roman. La fel şi latinul
care a acuzat pe un cetăţean roman că a luat bani pe nedrept şi a obţinut condamnarea lui,
precum şi latinul care a exercitat o magistratură în oraşul Roma.

c. Prin naturalizare

Fie individual, fie colectiv, străinii puteau primi de la poporul roman printr-o lege sau de
la un delegat al lui cetăţenia romana. În interes militar s-au făcut multe naturalizări. Din cauză că
serviciul militar nu era obligator şi locuitorii Italiei- deprinşi cu trai bun în urma exploatării
sclavilor- nu mai voiau să se înroleze, a trebuit să se recurgă la locuitorii din provincii. Pentru a
fi însa înrolat în legiunile romane trebuia să fii cetăţean. De aceea, proprietarii de sclavi romani-
9
Dan Oancea, Drept roman , Editura Şansa , 1998, pg. 89
10
Vladimir Hanga, Drept privat roman, Bucuresti, 1977, pg. 177
11
C. St. Tomulescu , Manual de drept privat roman, Bucuresti, 1958, pg.158
pentru a fortifica acel instrument al clasei dominante, Statul, au acordat locuitorilor din provincii
cetăţenia romană în momentul înrolării în legiuni. În cursul său Lecţii de drept roman,
profesorul Valerius Ciucă ne ofera cȃteva exemple de concesiuni colective: locuitorii peninsulei
italice prin Lex Julia din anul 90 î. Hr. în urma războiului civil, locuitorii Galliei de peste Pad
prin Lex Roscia din anul 49 î. Hr. şi cea mai importantă astfel de concesiune a fost cea acordată
tuturor locuitorilor Imperiului de către împăratul Caracalla în anul 212 d. Hr. cu excepţia
dediticilor12.

În dreptul clasic, acordarea cetăţeniei romane deveni o adevarată sursă de cȃştiguri

ilicite. Împăratul Caligula, pentru a lua bani merse pȃnă acolo încat afirma că numai părinţii şi
copiii pot invoca dreptul de cetăţenie odată dobandită, ceilalţi descendenţi (nepoţi, stranepoţi)
trebuind să obţină din nou cetăţenia. Sub Claudiu, împărăteasa Messalina şi dezrobitul Pallas
vindeau dreptul de cetăţenie, ceea ce nu se sfii să faca chiar Marcu Aureliu. Alte ori acordarea
dreptului de cetăţenie devenea un mijloc de a caştiga fidelitatea unora. Astfel Caesar făcu dintr-o
dată cetăţeni pe cei cinci mii de gali care formau o legiune în armata sa.13

d. Dezrobirea

Sclavul dezrobit eliberat de un cetăţean roman, devenea la rȃndul său cetăţean. Vedem că
la Roma acordarea cetăţeniei n-avea loc întotdeauna printr-un act al puterii publice, ci era lasată
chiar la aprecierea unui particular, care dezrobindu-şi sclavul prin aceasta chiar îl făcea cetăţean.

Pe la sfȃrşitul Republicii au avut loc efectiv multe dezrobiri. Dar aceste eliberari ale
sclavilor nu erau făcute în interesul lor, ci în interesul proprietarilor de sclavi. Între diferitele
pături care formau clasa proprietarilor de sclavi, lupta de clasă se ascute pe la finele Republicii.
Magistraţii fiind aleşi de popor, candidaţii reprezentanţi ai acestor pături, căutau să aibă cȃt mai
multe voturi. Dezrobitul devenind cetăţean roman, avea drept de vot, dar el nu putea să voteze
decȃt cu patronul său adică cu fostul său stăpȃn, faţă de care continua să se afle într-o stare de
semiservitute. Iată pentru ce dezrobirile au devenit numeroase la Roma.

Excepţional, o persoană, deşi a fost sclavă, nu este dezrobită, ci ingenuă14:

1. În virtutea teoriei postliminiului, cetăţeanul prins de inamic, dar care reuşise să

evadeze, nu se considera că fusese sclav şi că-şi recȃştigase libertatea. Dintr-un
sentiment de mȃndrie, vechii romani nu recunoşteau că un conaţional fusese sclav,
robia ce o suferise fiind o servitus non justa. Expresia “postliminium reverti”
însemna a se inapoia în patrie şi a ocupa fosta sa situaţie în cetate şi în familie. Mai
tarziu, este adevărat că s-a recurs la o ficţiune. Nu se contesta că prizonierul a fost
sclav, dar se presupunea că din clipa în care a trecut graniţa iar, vechea sa condiţie
juridică îi revine în mod retroactiv. Legea Cornelia de captivis introduse o altă

12
Peregrinii dediticii sunt locuitorii cetăţilor distruse de către romani.
13
C. St. Tomulescu, op. cit., pg. 159
14
Ingenui se numesc aceia care s-au născut liberi şi n-au fost niciodată sclavi.
 ficţiune: ea considera pe acela care-şi făcuse testamentul şi care fusese prins, nu
putuse să evadeze şi murise la duşman, ca mort chiar din momentul cȃnd căzuse în
mȃna vrăjmaşului, pentru ca testamentul său să nu se anuleze ca fiind al unui
sclav. Teoria postliminiului nu se aplică la res facti, ci numai la res iuris. De
asemenea se înlătură cȃnd statul roman încheiase pacea cu inamicul, cȃnd
prizonierul se întorsese la Roma numai în mod provizoriu, cȃnd se predase singur.
Bineînţeles că postliminiul nu se aplică vȃnzărilor voluntare făcute de romani
străinilor.15

2. În virtutea unei favori acordate de împărat: restitutio natalium, dezrobitul era

asimilat ingenuului.

☻Drepturile si obligaţiile cetăţenilor

În Roma veche, cetăţeanul, membru al micului grup religios şi politic ce alcătuia cetatea
se bucura singur de totalitatea drepturilor civile şi politice. Nu exista titlu mai mare în ochii lui şi
de aceea îşi afirma cu mȃndrie calitatea: “civis romanus sum!”

Cetăţeanul – în principiu – avea plenitudinea următoarelor drepturi:

a) Commercium sau ius commercii, care la origine desemna dreptul de a înstraina sau de a
dobȃndi un lucru prin aramă şi balanţă (per aes et libram), ori prin trecerea unui interval
de timp (usucapio). Apoi, commercium a cuprins dreptul de a transmite sau de a dobȃndi
proprietatea quiritară, de a stipula sau de a obliga după formele civile. S-a mai adăugat
aici factio testamenti, capacitatea de a-şi face testament, de a figura în testamentul altuia,
de a fi martor la un testament; consecinţa lui commercium este dreptul de a intenta o
acţiune în justiţie. Prin urmare commercium – în materia noastra- nu înseamnă nici
comerţ, nici dreptul de a face comerţ.

b) Connubium sau ius connubii, nucleul tuturor drepturilor de familie. Avȃnd conubium,
cetăţeanul avea putinţa de a contracta o căsătorie după dreptul quiritilor. De aici
decurgeau drepturile asupra soţiei şi asupra copiilor ce aveau să se nască. Tot de aici
izvora rudenia civilă (agnatio), precum şi eventuale drepturi la tutelă şi succesiune între
membrii familiei.

c) Ius militiae, dreptul de a se înrola în legiuni.

d) Ius suffragii, dreptul de a vota.

15
C. Stoicescu, op. cit., pg. 67
 e) Ius honorum, dreptul de a fi ales într-o demnitate, într-o magistratura.

f) Dreptul de a participa la exerciţiul cultului public.16

Nu toţi cetăţenii se bucurau de toate drepturile cetăţeanului. Plebeii numai puţin cȃte
puţin au cucerit egalitatea politică şi civilă cu patricienii, cetăţenii notaţi cu infamie pierd ius
suffragii şi Roma nu dă străinilor adeseori decȃt o parte din drepturile civile sau politice cȃnd
acordă dreptul de cetăţenie; în fine dezrobiţii nu au toate avantajele ataşate titlului de cetăţean
roman. Invers, există unele categorii de pesoane care se bucurau de favoruri excepţionale
rezultȃnd din titlurile sau funcţiile lor, cum sunt nobilii, numiţi clarissimi (foarte straluciti) şi
militarii.

Principalele obligaţii civile ale romanilor se referă la efectuarea stagiului militar şi plata
tributului (impozitului).17

☻Semne distinctive ale cetateanului roman

Toga
Cetăţenii romani aveau dreptul de a purta toga, vestmȃnt de lȃnă şi culoare albă. Dacă
pierdeau dreptul de cetăţenie, pierdeau şi dreptul de a purta acest vestmȃnt. În caz de doliu, toga
avea o culoare închisa, cenuşie.18

Numele
Alt semn distinctiv al cetăţeanului roman îl constituie numele. Numele cetăţeanului
roman nu era format într-un mod arbitrar ci urmȃnd reguli fixe, astfel că se putea vedea imediat,
după nume, dacă e vorba de ingenui, adică de persoane care au fost întotdeauna libere sau de un
dezrobit, fost sclav.
Într-o opinie19, dreptul la nume are o forma tripartită, împarţirea acestuia fiind făcută
astfel: praenomen, nomen gentilicium şi cognomen. La acestea trei se mai putea adăuga numele
tatălui persoanei respective şi cel al gintei de origine a familiei acelei persoane.

16
Vladimir Hanga, op. cit., pg.
17
Valerius M. Cuică, Lecţii de drept roman, Volumul I, Iaşi ,1998, pg. 174
18
C. St. Tomulescu, op. cit., pg. 160
19
Valerius M. Cuică, op. cit., pg. 173.
 În cea de-a doua opinie20 numele cetăţeanului avea cinci elemente: tria nomina
(praenomen, nomen gentilicum şi cognomen), la fel ca şi în prima opinie, însă de această dată nu
se distinge între posibilitatea de a se mai adăuga celelalte două elemente ci din formularea
opiniei înţelegem că folosirea indicaţiei filiaţiei şi indicaţiei tribale constituie o regulă.
Praenomen este numele care preceda nomen gentilicum. La început servea la individualizarea
persoanei. Cu timpul, patricienii spre a se deosebi de plebei au luat numai anumite praenomina,
pe cȃnd plebeii le alegeau arbitrar. Astfel familia Scipionilor nu întrebuinţa decȃt trei prenume:
Lucius, Publius, Gnaeus. Intră în uzul patricienilor chiar de a da acelaşi prenume tuturor copiilor
aceluiaşi părinte, de aceea a fost nevoie de cognomen (poreclă) pentru a individualiza pe
membrii unei familii. Cognomen-ul a fost deci tot o invenţie a patricienilor. Cognomen-ul era
ales arbitrar, trebuind să individualizeze o persoană în sȃnul familiei. Nomen gentilicum era
numele gintei, căreia aparţinea o persoană. Este întrucatva ceea ce numim astăzi numele de
familie. În cartea sa Lecţii de drept roman, Volumul I, profesorul Valerius M. Ciucă ne oferă un
exemplu de nume roman: Marcus Tullius, Marci filius, Cornelia tribu, Cicero între care Marcus
este praenomen, Tullius este nomen gentilicium, Marci filius indică numele tatălui dar şi
calitatea de fiu, Cornelia tribu indică numele gintei iar Cicero este porecla.
Un dezrobit cetăţean roman lua praenomen şi nomen gentilicum al patronului său şi ca
cognomen vechiul său nume de sclav. Dezrobitul amintea calitatea sa trecȃnd în numele său, în
locul ocupat de filiaţie în numele ingenuilor, cuvȃntul libertus (dezrobitul) precedat de
praenomen şi nomen gentilicum al patronului. Sclavul în vechime nu avea nici măcar nume. El
era desemnat cu praenomen al stăpȃnului, urmat de cuvȃntul por (puer – sclav). Mai tȃrziu
numărul sclavilor mărindu-se s-a simţit nevoia de a se desemna mai precis sclavii. De data
aceasta sclavul n-a avut decȃt o poreclă urmată de indicaţia stăpȃnului căruia aparţinea. De
exemplu un numeral serveşte drept poreclă. Uneori sclavul îşi capătă porecla în legatură cu
defectele, calităţile sau meseria lui, alteori după numele ţării în care se născuseră: scit, sirian,
arab, etc

20
Emil Molcuţ, Dan Oancea, Drept roman, Casa de editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti, 1995, pg. 89
 ☻Pierderea cetăţeniei romane

Calitatea de cetăţean roman se pierdea:

1. În cazurile cȃnd libertatea era pierdută căci cetăţeanul trebuia să fie un om liber. Prin
urmare cazurile în care cineva devenea sclav sunt în acelaşi timp cazuri de pierdere a
cetăţeniei romane.

2. În cazul cȃnd un individ se stabilea în străinătate şi devenea membrul altui stat deoarece
romanii nu admiteau posibilitatea de a avea dublă cetăţenie.

Problema s-a pus la Roma în cazul dezrobitului Menandru care după ce dobȃndise
cetăţenia romană se întorsese în Grecia, ţara sa natală; a fost nevoie de o lege ca să i se menţină
cetăţenia. Menandru era un prizonier grec care prin dezrobire devenise cetăţean roman.
Menandru este însă luat ca interpret de ambasadorii romani care mergeau în Grecia. Prin faptul
că Menandru revenea în ţara sa devenea din nou cetăţean grec. Or nu putea să aibă în acelaşi
timp două cetăţenii, cea greacă şi cea romană, de unde necesitatea legii Ciceno Pro Balbo.21

3. Cel ce suferea pedeapsa exilului pierdea cetăţenia. Pedeapsa exilului era foarte gravă în
antichitate deoarece odată ieşit din ţara ta erai străin, lipsit de ocrotire juridică. De aceea
cel acuzat pentru o faptă sancţionată cu moartea, avea voie să se sustragă pedepsei printr-
un exil voluntar.

4. Ca o consecinţă a unor condamnări penale. Faptele penale ce duceau la pierderea

cetăţeniei erau diverse, dar cea mai gravă era trecerea la inamic – perdullio. O altă faptă
cu aceleaşi consecinţe era şi delictul comis faţă de un anumit stat în urma căruia
cetăţeanul era predat pentru exercitarea dreptului de razbunare, dar nu era primit de acel
stat.22

5. Cetăţenia se pierdea prin capitis deminutio.

Pierderea oricărui dintre elementele care compuneau personalitatea sau a tuturor acestora,
constituia o micşorare sau o desfiinţare a personalităţii juridice, o capitis deminutio, care
potrivit dreptului civil era asemănătoare morţii. După gravitatea ei, capitis deminutio era
de trei feluri: maximă, medie şi minimă.

Cauzele care conduceau la pierderea capacităţii erau diverse şi uneori erau urmărite
deliberat:

21
C. St. Tomulesu, op. cit., pg.163
22
Ştefan Cocoş, Drept roman, Bucureşti, 2005, pg. 89
 • Capitis deminutio maxima (sau pierderea libertăţii, a lui status libertatis) avea loc
în temeiul cauzelor care conduceau la căderea în stare de sclavie;

• Capitis deminutio media consta în pierderea cetăţeniei, a lui status civitatis;

• Capitis deminutio minima consta în pierderea drepturilor de familie, deci a lui

status familiae.23

☻Legile de acordare a cetăţeniei

În cele de mai sus am vazut cine erau cetăţenii. Asupra situaţiei acestora au avut o mare
influenţă trei legi, două la sfȃrşitul Republicii şi una din timpul Pricipatului ( Imperiul în prima
fază ). În timpul războiului cu aliaţii, adică cu cetăţile învinse din Italia cu care formal Roma
avea tratate de alianţă, proprietarii de sclavi romani, prin două legi succesive ( Julia şi Plautia
papiria) au acordat cetăţenia romană la aproape toţi locuitorii Italiei. Cum se explică faptul că
proprietarii de sclavi romani au admis cererile aliaţilor în timpul unui război care se desfăşura în
parte în favoarea lor? Nu e vorba de un gest mărinimos al proprietarilor de sclavi romani, ci
motivul rezida în faptul că Roma era în ajunul războiului cu Mithridate, regele Pontului. Roma
avea deci nevoie de linişte pe teritoriul Italiei. Aceste legi s-au aplicat Latinilor veteres şi
Latinilor coloniari din afara Italiei căci interesele clasei dominante nu se refereau decȃt la
primele două categorii de latini. De asemenea nu se aplicau Latinilor Iuliani căci această
categorie a apărut ulterior numitelor legi.24

Constituţia lui Caracalla

A treia lege de mare importanţă în această materie este o constituţie imperială

determinată de interesele fiscale ale statului, organism al clasei dominante. Caracalla acordă
cetăţenia romană tuturor peregrinilor cu excepţia dediticilor. Scopul său a fost de a face şi pe
peregrini să plătească impozitul de 5% asupra succesiunilor (vicesima hereditatis), impozit pe
care-l plăteau numai cetăţenii romani. Unii romanişti burghezi văd în mod eronat în constituţia

23
Vasile Val Popa, op. cit., pg. 181
24
C. St. Tomulescu, op. cit., pg. 169 şi următoarea
lui Caracalla o măsură de echitate, un gest de mărinimie prin care statul acordă cetăţenia
popoarelor învinse. Prin urmare, chiar în urma reformei lui Caracalla, nu toţi locuitorii liberi au
devenit cetăţeni. Rămăseseră deci necetăţeni perigrinii dediticii i se admite că aceeai situaţie
aveau latinii junieni, dei ei nu erau amintiţi de constituţia lui Caracalla. De altfel, textul nu e
intreg nici în ceea ce priveste pe deditici, întrucat lipseşte partea de la început “ ton ded itikion “,
dar se admite în general că e vorba de detiticii. Ei ( latinii ) n-au primit cetăţenia, fiind în general
oameni săraci; Justinian a desfiinţat însă şi categoria latinilor, în timpul său nemaiexistȃnd decȃt
dezrobiţi cetăţeni. Dintre peregrinii dediticii sub Justinian nu mai există decȃt cetăţeanul
pedepsit cu pierderea cetăţeniei.

*În final vom face o scurtă comparaţie între poziţia juridică a cetăţenilor romani din
trecut şi cea a cetăţenilor romȃni din prezent.
Dobȃndirea cetăţeniei prin naştere este valabilă şi în zilele noastre şi este reglementată de
dreptul romȃn actual ca fiind modul principal de dobândire a cetăţeniei române.Ceea ce diferă în
actuala regelementare este faptul că este destul ca unul din parinţi să fie cetăţean român pentru ca
cel născut să dobândească cetăţenia română. De asemenea acum este permisă dubla cetăţenie,
aşadar dacă părinţii sunt cetăţeni ai unor state diferite, copilul născut din casătoria acestora poate
avea cetăţenia ambilor parinţi.
Ca şi în dreptul civil de astăzi, dreptul roman cuprindea reglementări în ceea ce priveşte
identificarea persoanei.
În ceea ce priveste drepturile şi obligaţiile cetăţenilor romȃni, aceştia dispun de
următoarele drepturi:
• Dreptul de a alege (peste 18 ani);

• Dreptul de a fi ales;

• Dreptul de a ocupa funcţiile şi demnităţile publice, civile şi militare, altele decȃt

cele eligibile;

• Dreptul la liberă circulaţie în ţară şi în străinătate, dreptul de a-şi stabili domiciliul

sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra şi de a reveni în ţară;

• Dreptul de protecţie diplomatică atunci cȃnd se află în străinatate;

• Dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din Romȃnia;

 • Dreptul de a-şi menţine cetăţenia şi de a nu fi lipsit de cetăţenie;

• Dreptul de a li se asigura de către stat un nivel de trai decent;

• Dreptul de a dobȃndi în proprietate terenuri;

• Dreptul la un proces echitabil;

şi obligaţii:

• Fidelitatea faţă de ţară;

• Respectarea Constituţiei şi a legilor ţării;

• Obligaţia de apărare a ţării;

• Obligaţia unor contribuţii financiare, prin impozite şi taxe;

• Îndeplinirea cu credinţă a sarcinilor celor ce deţin funcţii publice.

Putem deci observa faptul că în perioada contemporană, deşi cetăţenii romȃni se bucură
de mai multe drepturi decȃt romanii, fapt explicabil printr-o evolutie de aproape 2000 de ani de
cȃnd romanii conduceau lumea, la baza drepturilor şi a obligaţiilor contemporane stau drepturile
şi obligaţiile romanilor.
 Bibliografie:

1. C. St. Tomulescu , Manual de drept privat roman, Bucureşti, 1958

2. C. Stoicescu, Curs elementar de drept roman, Editura “Curierul juridic”,
Bucureşti, 1923
3. Vladimir Hanga, Drept privat roman, Editura Didactică şi Pedagocică,
Bucureşti, 1977
4. Vasile Val Popa, Drept privat roman, Editura “All Beck”, Bucureşti, 2004
5. Valerius M. Cuică, Lecţii de drept roman, Volumul I, Editura Polirom, Iaşi,
1998
6. Emil Molcuţ, Drept privat roman, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2005
7. Dumitru Burghelea, Augustin Vasile Fărcaş – Drept roman privat. Partea 1,
Editura Dimitrie Cantemir , Târgu-Mureş, 1999
8. Dan Oancea, Drept roman , Editura Şansa , 1998
9. Emil Molcuţ, Dan Oancea, Drept roman, Casa de editură si presă Şansa
SRL, Bucureşti, 1995
10. Ştefan Cocoş, Drept roman, Universul juridic, Bucureşti, 2005
11. Gheorghe Bichicean, Drept roman. Instituţii, izvoare, jurisdicţii, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2008