Apel la normalitate

La o scurtă analiză a arealului social actual, constatăm că ne este dat

să experimentăm situaţii dintre cele mai neobişnuite, ce pornesc de la bizar
şi ajung de cel mai multe ori până la grotesc. Observăm că societatea în care
trăim, parcă este direcţionată, în mod voluntar, spre haos şi se conturează pe
un cu totul alt set de „valori”, în realitate non-valori. Valorile tradiţionale
sunt considerate desuete, iar a vorbi despre moralitate este un demers
temerar, ce nu găseşte prea mare auditoriu. Părinţi care sunt în stare să-şi
vândă pentru un blid de linte odraslele cărora le-au dat viaţă, părinţi care-şi
abuzează, fără cel mai mic resentiment, proprii copii, şi nu în cele din urmă
„părinţi”, dacă mai pot fi numiţi cu acest apelativ, care în numele
arbitrariului, abuzează fizic de propriile fiice. Se pare că imaginea aceasta,
se aseamănă mult cu ceea ce trăia cetatea din Corintul antic descrisă de
Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Corinteni.
Analizând mediul social deficitar în care trăiesc „protagoniştii”
acestor fapte abominabile, deficienţa de educaţie şi modul de viaţă în afara
oricărei noţiuni a moralei, suntem tentaţi să le găsim scuze. Paradoxul
intervine atunci când, nu numai că aprobăm faptele lor, dar le conferim şi
cadrul legal de manifestare. În goana după a fi pe „placul Europei”, suntem
în stare să anihilăm chiar şi normalitatea, firescul. Legalizăm anormalitatea,
patologicul şi în cele din urmă imoralitatea. Păcatul este o „noţiune
bisericească” despre care, după unii, ar trebui să se vorbească doar între
zidurile locaşurilor de cult. Şi astfel, fără morală, totul este permis
(Dostoievski), sau în logica legiuitorilor noştri, totul este legal.
Aşa se face că, dirigiutorii noului Cod Penal, ce aşteaptă să intre în
vigoare, au dezincriminat incestul. Drept urmare, se dă frâu liber la a-ţi
pângări proprii copii, în mod imoral, dar legal. Principiul de la care s-a
pornit în justificarea acestui demers, cum că: „nu orice este imoral trebuie să
fie şi penal”, are foarte multe neajunsuri. În această logică am putea ajunge
să dezincriminăm şi alte fapte contrare bunelor moravuri. Dar mă întreb
atunci, care este viitorul familiei, ca celulă socială fundamentală a societăţii?
Unde mai reflectă ea chipul Sfintei Treimi, care este armonie, curăţie şi
dragoste paterno-filială ? Din punct de vedere psihologic, între părinte şi
copilul său există o relaţie unică. Altfel de relaţii sunt de domeniul
patologicului. Oare s-a luat în considerare anomaliile care se produc în urma
legiferării unor astfel de relaţii ? O fiică poate deveni şi soţie în acelaşi timp
? Nu cumva încurajăm mutaţii patologice grave ? În loc să condamnăm
făptuitorii şi faptele lor, condamnăm victimele, deoarece, singurii damnaţi la
suferinţă sunt copiii rezultaţi în urma unor astfel de relaţii. Şi dacă nu s-au
luat în considerare implicaţiile morale ale acestui act, oare nu era uman să se
gândească artizanii acestui proiect legislativ, la posibilele consecinţe de
natură biologică rezultate ? Se ştie că fenomenul de consangvinizare care se
produce în astfel de cazuri, poate da naştere la copii cu malformaţii dintre
cele mai grave. Cred că nu ne dorim un neam degenerat atât moral, cât şi
biologic. Poate ar fi bine să ne trezim din această letargie, până/dacă nu este
prea târziu.

Pr. Ioan Codorean