Você está na página 1de 8

Catul.

Viaţa şi opera

Catul a transformat poezia neoterică într-o artă de remarcabilă valoare literară, în acelaşi
timp foarte rafinată şi foarte emoţionantă, simplă, "modernă", plină de graţie şi de
prospeţime. El a potenţat considerabil expresia subiectivă, directă a sentimentelor, a creat
o poezie plină de spontaneitate, concentrată, dar şi de tensiune autentică a discursului
literar, energică, uneori chiar vehementă. Ardenta sinceră, nemijlocit confesată, constituie
probabil etimonul sau în orice caz invarianta poeziei catuliene. Opera lui Catul constituie
unul dintre cele mai relevante testimonii ale literaturii universale,
Datele naşterii şi morţii poetului au constituit obiect de controverse savante, încă din
antichitate. Se pare însă că Gaius Valerius Catullus a trăit între 84 şi 54 sau mai degrabă
53 î.e.n. S-a născut la Verona, în Gallia Cisalpină, care a oferit în secolul I î.e.n., Romei
nu numai cei mai mulţi poeţi "noi" ci şi alţi scriitori de remarcabilă valoare, ca Vergiliu,
Cornelius Nepos şi Titus Livius. Aparţinea unei familii de notabili locali foarte înstăriţi,
care i-au asigurat o copilărie şi o adolescenţă îndestulată şi solid educată. Catul n-a fost
frustrat în copilărie şi nu şi-a cenzurat cu exigenţă impulsurile. Ceea ce explică
disponibilitatea sa pentru existenţa frivolă şi individualistă, pe care
a dus-o la Roma, ca şi fragilitatea sa sentimentală, incapacitatea de a reacţiona la
frustrările la care a fost supus în timpul tribulaţiilor sentimentale întâmpinate în Capitală.
într-adevăr, în jurul anului 66 î.e.n., Catul a sosit la Roma unde a frecventat cercul
poeţilor neotericii ,dar şi mari personalităţi, precum Hortensius, Cicero însuşi şi
Memmius, dedicatorul poemului lucreţian. După 62 î.e.n., începe pentru Catul
evenimentul cardinal al existenţei lui: "romanul" de dragoste cu o frumoasă matroană
romană, numită Lesbia în poemele lui. După toate probabilităţile, acest pseudonim
ascunde numele Clodiei, sau, mai bine spus, Claudiei, sora celebrului tribun al plebei, din
punct de vedere metric corespunzător pseudonimului. A urmat o dragoste furtunoasă,
abundentă în mutaţii neaşteptate, pasiune arzătoare, gelozii, infidelităţi, reconcilieri
efemere. Claudia, care exercita o influenţă fascinantă în cercul neotericilor, era de altfel
cu zece ani mai vârstnică decât poetul, iar legătura sa cu Catul nu putea fi decât efemeră
şi bizară. Cum se putea întâmpla altfel între un literat provincial şi o aristocrată
mondenă? De altfel, Claudia era măritată, însă soţul său, Quintus Metellus Celer, a
decedat în 59 î.e.n. Ceea ce n-a făcut decât să stimuleze gustul Claudiei pentru o existenţă
cât mai frivolă. în 58 î.e.n., Catul îşi pierde fratele. Moartea acestuia va marca profund
viaţa şi opera poetului. Mâhnit, dezamăgit de evoluţia legăturilor sale cu Claudia-Lesbia,
Catul va pleca în Bithynia în 57 î.e.n , ca membru al anturajului guvernatorului acestei
provincii, care nu era altul decât Memmius. Dar poetul nu s-a îmbogăţit în Bithynia, cum
sperase, şi s-a întors la Roma, în 56 î.e.n., unde îl va chinui din nou pasiunea pentru
frumoasa sa iubită, până în momentul morţii.
Este probabil că poetul însuşi şi-a publicat o parte din operă în timpul vieţii. Această
operă constituie, cum era şi firesc dat fiind vârsta poetului în clipa morţii, un volum
subţire, o 'cărticică", libellus, plină de farmec, atent şlefuită şi dedicată în principiu lui
Cornelius Nepos (1, w. 1 -4). Dar ansamblul operei, probabil integral conservate, a fost
editat după moartea lui Catul, de prietenii poetului, care au încorporat în varianta finală şi
poeme anterior nepublicate de poet. Ediţia finală nu respectă ordinea cronologică a
redactării poemelor şi cuprinde 116 piese, de felurite dimensiuni, care pendulează între o
poezie de două versuri (105) şi alta de patru sute opt hexametri dactilici (64, Nunta zeiţei
Thotis cu Peleu). Prevalează însă poemele scurte. Ordinea alcătuirii ediţiei antice
definitive pare să fi ţinut seama mai ales de versificaţia poemelor. Textul poate fi divizat
în trei părţi: a) primele şaizeci de poeme, de mici dimensiuni şi în diferiţi metri; b)
poemele 61 -68, de extindere mai mare; c) poemele 69-116, de fapt epigrame în distih
elegiac. S-a remarcat că, în ultima instanţă, epigramelor "elegiace", din partea a treia a
poemelor catulliene, le corespund, în mare parte, primele şaizeci piese lirice, de întindere
modestă, adesea scrise în metri iambici. Prin urmare centrul culegerii, care comportă
poeme ostentativ callimahiene, de dimensiuni mai mari, este flancat de epigrame cu o
tematică foarte variată.
Diversitatea tematică şi artistică
Ceea ce caracterizează prevalent poemele catulliene este o strategie nuanţată, o
extraordinară diversitate a motivelor, în manifestă congruenţă cu diversitatea
modalităţilor de a versifica cele mai variate conţinuturi. S-a încercat să se unifice, să se
subsumeze această varietate gustului poetului pentru provocare. Tendinţa spre a provoca
un public încă adesea tradiţional, de a-l provoca în stilul boemei neoterice, nu poate fi
contestată. Totul îl îndemna pe Catul spre o asemenea reacţie: erosul său format în medii
cisalpine, mai puţin marcate de tradiţionalism decât cele din Italia *, contactul brutal cu
morga aristocratică romană şi cu austeritatea afişată de unii dintre exponenţii Capitalei,
vicisitudinile dragostei sale pasionate, dar nefericite, dezinvoltura afişată de prietenii săi
neoterici faţă de vechile moravuri, criza manifestă a mentalităţilor tradiţionale. Şi totuşi
poemele catuliene comportă atâtea versuri impregnate de sinceritate genuină, de
prospeţime a sentimentelor sau dimpotrivă tributarea unei construcţii docte, artificioase a
universului imaginar! Diversitatea substanţei poeziei catulliene ni se pare aşadar
ireductibilă.
Centrul real de greutate al operei catuliene il formează poemele care se referă la
dragostea nutrită pentru Lesbia, deşi aceasta este tratată numai în douăzeci din cele o
sută şaisprezece poeme ale lui Catul. De fapt, cum demonstrează şi pseudonimul acordat
iubitei poetului, Catul situează poemele sale erotice sub semnul unei referinţe culturale,
în speţă la Safo, poeta insulei Lesbos. De altfel se pare că cel dintâi poem consacrat
Lesbiei (51), poemul seducerii, cum l-a numit Pierre Qrimal, comportă în principal o
traducere fidelă a unui poem al lui Safo: "Mi se pare deopotrivă unui zeu cel care, dacă
este îngăduit, poate să întreacă zeităţile, cel care şezând în faţa ta te priveşte şi te ascultă
fără încetare" (51, w. l-4). Totuşi, în ultima strofă, Catul intervine direct, renunţă la
tălmăcire şi îşi exprimă aprehensiunile, generate de o dragoste, care lui însuşi nu-i putea
apărea decât ca insolită, chiar bizară. El deplânge tihna, otium, aflat la baza pasiunii sale:
"tihna, Catul, îţi este dăunătoare; tihna ţi-a prilejuit prea multă tulburare şi prea mult
avânt; în trecut tihna a făcut să piară regi si oraşe fericite" (51, w. 13-l6). S-ar spune că
poetul regretă de a nu fi asumat civismul activ al vechilor romani! Nu era, desigur, uşor
nici pentru un cisalpin romanizat să conteste modul de viaţă al strămoşilor, mos
maiorum.
După ce cântă în versuri frivole vrăbiuţa Lesbiei (2), vrăbiuţă a cărei moarte apoi o
deploră (3), adresându-se direct păsăriiii , poetul îşi exprimă satisfacţia faţă de cucerirea
Lesbiei, pasiunea sa neostoită, hedonismul său individualist, care sfidează normele
romane de viaţă ale tradiţionaliştilor, într-un poem celebru, pe care îl reproduceam
integral: 'să trăim, Lesbia mea, şi să ne iubim: să preţuim toate murmurele bătrânilor, prea
severe, cât face un singur bănuţ. Soarele poate să se stingă şi să renască, pentru noi, când
se stinge odată scurta lumină a vieţii, trebuie să dormim o singură noapte veşnică. Dă-mi
o mie de sărutări, apoi o sută, apoi alte mii, apoi o a două sută, apoi încă alte mii, apoi
sute. Când vom fi făcut multe mii, le vom învălmăşi, ca să nu le mai ştim socoteala, ca
nici un rău să nu ne deoache”.
* Pamilia lui Catul pare să fi fost interesată mai ales de tranzacţii financiare de tip nou,
adică orientate spre expansiunea îndrăzneaţă a puterii romane şi deci străine de
tradiţionalismul agrar al vechilor italici poată să ne deoache, când va şti câte sărutări au
fost' (5) *. Simplitatea exprimării sentimentelor, directeţea şi concreteţea imaginilor sunt
cu adevărat impresionante!
Ulterior legătura bizară dintre Catul şi Lesbia evoluează foarte sinuos. Accente
sfâşietoare, trăirea intensivă a emoţiilor sunt pricinuite de deziluziile încercate de poet,
căci nobila sa amantă părea plictisită de insistenţele şi perseverenţa lui Catul. O vreme
Lesbia a continuat să-l iubească pasional (70), dar, mai târziu, devenită văduvă, şi-a luat
alt iubit (68). Catul a afişat iniţial indiferenţa, însă ulterior şi-a exprimat amărăciunea
(72), chiar ura înverşunată, care însă nu putuse stinge dragostea sa ferventă (85).
Invectivele împotriva Lesbiei au început să se acumuleze (37 şi 42). întors din Bithynia,
Catul îşi ia de la Lesbia un adio, care nu putea fi sincer; îi urează să trăiască fericită,
strângând concomitent în braţe trei sute de ibovnici, fără a iubi cu adevărat pe nici unul
dintre ei, dar epuizându-i pe toţi (11). în asemenea poeme, Catul se distanţează sensibil
de orice model şi vehiculează tonul unei poezii foarte personale.
De fapt epigramele dau seama şi de alte legături sentimentale ale poetului, fără îndoială
trecătoare, cum a fost cea cu foarte frivola Ipsithilla (12), ori cu tinere romane, care
cereau bani iubiţilor, ca Ameana, fata împătimită de dragoste", puella defutata (41, v. 1).
Zona expresiei literare a poetului, materia universului imaginar, schiţat mai degrabă decât
solid .structurat de el, sunt însă foarte diversificate. Catul descoperă timbrul elegiac cel
mai emoţionant pentru a deplora moartea fratelui său (65; 68 şi 101). în alte epigrame,
defilează Verona natală, prietenii poetului, preocupările lor, modul lor de viaţă. în
asemenea epigrame, boema epocii se regăseşte ilustrată în versuri simple, uşor frivole.
Lirismul cel mai delicat, miniatural, se împleteşte abil cu dezinvoltura puţin vicioasă a
unui tânăr maliţios. Rene Pichon îl compară pe Catul cu Alfred de Musset şi susţine că
poetul veronez a fost cel dintâi scriitor, care a introdus în literatura latină arta ingenioasă
a exprimării relativ discrete de emoţii uşoare, unde umorul şi galanteria, dragostea şi
jocurile spiritului se îmbinau fericit22. De fapt Catul ne-a oferit doar prima mărturie
conservată până astăzi a unui asemenea lirism relativ frivol şi totodată foarte personal,
căci, aşa cum am arătat, cei dintâi exponenţi ai" lirismului autonom utilizează registre
artistice similare. Când elogiază poemele unor prieteni, Catul pledează explicit pentru o
poezie concentrată, străină de încărcarea imaginii, şi orientată spre erotism (16, w. 1 -l1;
95, w. 1 -6; 10). în orice caz lirismul catulian asumă structurile cele mai diverse şi mai
originale. Sa arătat că unele dintre epigramele veronezului (11 şi 51; 34 şi 61) sunt în
acelaşi timp
* Oamenii fericiţi trebuiau să se apere de invidioşii care i-ar fi deochiat. Dacă Lesbia şi
Catul ar fi cunoscut cu exactitate numărul sărutărilor, ar fi sporit primejdia. Aveau mai
multe şanse să scape de pericol, dacă nu precizau numărul sărutărilor. Este ciudat că
poetul nu ne oferă nici o descriere amănunţită a fizicului Lesbiei, al cărui chip este doar
vag evocat (86)autentice ode 23. Poezia catuliană este de fapt foarte citadină. Natura nu l-a
impresionat niciodată pe poetul din Verona.
Catul a fost cumva numai un liric chiar complex, câteodată elegiac, altădată uşuratec,
totdeauna direct şi spontan? Fără îndoială că nu se poate da decât un răspuns negativ. Din
108 poeme cu vocaţie epigramatică, aproximativ 60 au un caracter satiric, deoarece
practică armele - din nou cele mai directe - ale deriziunii. Sarcasmul, tonul caustic
caracterizează numeroasele invective ale poetului şi utilizează substanţa vechiului
expresionism italic. Fără cruţare, pe terenul unui vocabular crud, brutal, uneori obscen,
indecent până la limitele pornografiei, Catul îşi ironizează adversarii. Arta sa evocă în
acelaşi timp pe Verlaine, pe Baudelaire şi pe Ungaretti, dar invectiva sa incisivă, şocantă
cu ostentaţie, se extinde pe un teren rar abordat în literatura universală. Catul nu îşi caută
cuvintele în asemenea situaţii, ci spune lucrurilor pe nume, chiar dacă trebuie să
întrebuinţeze un vocabular trivial, chiar scatologic, în orice caz "verde". Catul se
învederează neîndurător faţă de contemporani, pe care nu ştim de ce îi detesta, faţă de
iubitele sale, faţă de rivalii în dragoste, ca şi faţă de adversarii literari, poeţi (ca în 16) sau
scriitori feluriţi. La fel de virulentă se reliefează şi polemica politică vehiculată în
anumite epigrame. Ataşat idealurilor republicane şi mai ales lui Memmius, în relaţii rele
cu triumvirii, Catul este indignat că Pompei, Crassus şi îndeosebi Caesar (29; 57; 93) au
tulburat viaţa politică romană pentru a-şi îmbogăţi suporterii. Pretenţiile lui Caesar de a
reîntemeia Roma, de a o reînnoi, sunt ridiculizate, când Catul îl proclamă un "Romulus
desfrânat" (29, v, 5). Invectiva corozivă a lui Catul atacă îndeosebi pe Mamurra, favorit
al lui Caesar, în armata căruia acesta servea. Sunt persiflate necruţător, pe un registru care
caută vocabularul crud, pretenţiile politice ale lui Mamurra, avuţiile, dar şi "virtuţile"
erotice ale acestuia (29; 57; 94; 105; 114; 115). în 55 î.e.n., când Memmius se
reconciliase cu Caesar, Catul cu toate acestea exaltă, pe un ton solemn, victoriile
triumvirului asupra gallilor şi britannilor (11, v. 9-l2). Oricum Catul a reprezentat unul
dintre cei mai semnificativi exponenţi ai poeziei romane parasatirice.
Catul a fost şi un "poet doct*, de strictă obedienţă callimahiană. De fapt, în opera lui
Catul, nu se pot decela numai doi poeţi, liricul avântat şi callimahianul erudit, cum se
afirmă uneori, ci cel puţin cinci artişti diferiţi, care recurg la motive şi mijloace literare
diferite între ele: poetul combustiei interioare, liricul elegant, uşor frivol, elegiacul
emoţionant, epigramistul obsedat de invectiva feroce şi, într-adevăr, poetul savant, foarte
doct: Catul a fost un actor care îşi schimba mereu măştile. Cum am arătat, la mijlocul
operei lui Catul, figurează o serie de poeme mai lungi, impregnate de mitologie savantă.
Astfel poemul 66 adaptează o operă a lui Callimah dedicată cosiţei reginei Berenice,
adusă drept ofrandă zeilor şi mai târziu transformată în constelaţie. Erudiţia mitologică
artificioasă domină acest poem ca şi epopeea în miniatură a nuntei zeiţei Thetis cu Peleu.
Este de fapt vorba de un epiliu, alcătuit în hexametri dactilici. Catul prezintă zeii veniţi să
asiste la căsătoria între o nereidă şi un argonaut. Aici se poate contempla un covor, care
figurează o digresiune savantă, adică legenda lui Teseu şi a Ariadnei. Expunerea
tribulaţiilor Ariadnei prilejuieşte lui Catul un al doilea epiliu încadrat în primul. De fapt
Catul vrea să realizeze un contrast pregnant între o iubire fericită, cea a proaspeţilor
căsătoriţilor, şi una nefericită, trădată. Nararea aventurilor Ariadnei însumează 217 dintre
cele 408 versuri ale întregii epopei. 70 de stihuri sunt consacrate numai lamentelor
Ariadnei. De asemenea Catul stăruie asupra viitorului lui Ahile. Afinităţile cu Hecale,
poemul paradigmatic al lui Calli-mah, ni se par manifeste. Exploatarea episoadelor mai
rare din mitologie se împleteşte cu o anumită amplificare retorică, precum şi cu
introspecţia psihologică. Această introspecţie psihologică este mai abil, mai convingător
utilizată în poemul Attis (sau 63). Cuprins de delir orgiastic, tânărul Attis se
automutilează; însă, a doua zi, se lamentează profund şi regretă acest gest necugetat.
Zeiţa Cybele îl ia în pădurea, unde se afla sanctuarul său. 23 dintre cele 93 de versuri ale
poetului sunt hărăzite monologului, în care Attis deplânge pierderea virilităţii sale (63, w.
50-73). în acest straniu episod mitologic, s-a întrevăzut totuşi cu sagacitate tendinţa lui
Catul de a-şi proiecta propriile tribulaţii într-o bizară legendă, în virtutea unui simbolism
complex, Catul transpune pasiunea sa alie-nantă pentru Lesbiaîn deznădejdea lui Attis,
înstrăinat de patria lui şi de propriul eu.Poemele mai "lungi" ale lui Catul sunt în mod clar
îndatorate callimahismului. Insă s-au detectat reminiscenţe ale lecturilor operelor cândva
alcătuite de poeţii greci arhaici în poemele de inspiraţie personală, mai ales în cele
dedicate pasiunii pentru Lesbia. Am remarcat că însuşi poetul veronez semnalizează
reziduurile artei poetei Safo, dar a fost propusă şi o intertextualitate cu alţi vechi scriitori
eleni, Arhiloh din Paros, autor de epigrame şi cântece frivole, Anacreon, care celebrează
dragostea şi vinui, Hipponax din Efes, specializat în metru iambic şi în epigrame feroce.
După părerea noastră, chiar dacă strigătele de pasiune devorantă, smulse parcă din inima
poetului, şi alte accente diverse se mulează în forme convenţionale, ele sunt foarte
sincere. Am subliniat de altfel mai sus spontaneitatea de substanţă a lui Catul, care
domină structura de adâncime a poemelor lui. Ettore Paratore a reliefat că, în judicioasa
reelaborare catuliană, oda safică se converteşte în tipica dramă italică a dragostei fatale.
Iar Pierre Grimal a remarcat filiaţiile invectivei catuliene cu atellana şi mimul, cu
literatura italică orală. De fapt astfel a deprins Catul să exploateze un vechi filon
expresionist. Foarte romane se învederează anxietatea încercată de poet în faţa voluptăţii,
teama de o tihnă prelungită, nevoia de a regăsi propriile rădăcini în mica lui patrie
veroneză, sentimentul legăturilor familiare Cum am arătat, bogatei palete catuliene, atât
de diversificate şi de fapt apte să transmită felurite nuanţe ale emoţiilor umane, îi
corespunde o scriitură foarte variată. Există totuşi anumite mărci ale acestei scriituri care
se regăsesc aproape în toate poemele.
Scriitura lui Catul
În general, Catul evită suprasolicitarea imaginii, încărcarea discursului poetic cu tropi, cu
un stil figurat. Chiar în poemele dominate de pasiunea combustivă pentru Lesbia, ca să nu
mai menţionăm alte epigrame, cu un caracter personal, inclusiv cele satirizante,
vocabularul nu traduce tendinţa spre colorarea imaginii, evită epitetele ornante, atât de
frecvent utilizate de Lucreţiu, caută deliberat o simplitate cristalină, chiar sobră uneori,
care îl înrudeşte cu aticismul. Fraza lui Catul este simplu construită şi îndeobşte scurtă.
Totuşi am observat că poetul veronez nu se teme de un lexic indecent, de trivialisme. El
asumă mai ales cadenţele limbajului cotidian, cele ale unei exprimări colocviale,
faimosului sermo uulgaris, recurge frecvent la diminutive, la expresii populare, se
străduieşte să redea imanentismul programatic al universului său, să ilustreze detaliile
cele mai concrete, de regulă emblematice. Desigur însă că, în poemeie mitologizante, de
inspiraţie callimahiană, Catul utilizează unele metonimii rafinate, recurge la destul de
numeroase interogaţii retorice şi chiar la epitete. Apar cuvinte compuse, forme greceşti
ale numelor proprii, o anumită prolixitate.
Tradiţia, substanţa temelor alese l-au obligat aşadar pe poet la o scriitură mai alambicată
în epitalamuri şi în poemele mitologice. în generai însă Catul a privilegiat concizia
expresivă. Ea nu este rezultatul neglijenţei, incapacităţii de a stiliza expresia, ci
dimpotrivă fructul modelării atente, elaborării minuţioase a textului. Spontaneitatea apare
la Catul ca rodul unei zămisliri atent dirijate. Dovada cea mai clară a acestui efort de
rafinare, care considera simplitatea drept suprema desăvârşire, o aduce versificaţia
poemelor. Este Catul un virtuos al metricii? Fără îndoială. Poetul din Verona a practicat
numeroşi metri, endecasilabul falecian, însă şi distihul elegiac, ca şi diverse versuri
iambice şi trohaice, choliambul, metrul safic şi chiar hexametrul dactilic.
Receptarea
Deci acesta este Catul. Poezia sa, în acelaşi timp cristalină şi rafinată, îi asigură
actualitatea profundă. Nu trebuie însă uitat că ea a fost elaborată într-un cerc literar antic
atât de asemănător cenaclurilor simboliste, dadaiste, suprarealiste, în general moderniste.
Căci Catul este de fapt primul poet antic modern şi modernist. Simplitatea şi
expresivitatea artei veronezului l-au transformat totdată într-un precursor al poeziei
medievale şi renascentiste.
De altfel Catul era foarte preţuit şi în antichitate. Chiar Asinius Pollio, care nu-i era
favorabil, îl respecta. Poeţii epocii lui August, Tibul, Properţiu, Ovidiu, Horaţiu s-au
nutrit din experienţa lui Catul. Vergiliu a contractat o datorie substanţială faţă de Catul şi
de neoterici. De fapt, callimahis-mul a marcat profund poezia secolului I e.n., iar un
neoterism de factură înnoită va domina poezia secolelor al ll-lea şi al lll-lea e.n. Marjial l-
a admirat fără rezerve pe Catul, încât intertextualitatea între epigramele lui şi cele ale
poetului veronez 8-a manifestat ca deosebit de fertilă. Petrarca l-a îndrăgit, iar
Renaşterea, atât de carnală, l-a valorificat intens. Poeţii umanismului napolitan au admirat
şi imitat epigramele lascive şi de factură parasatirică. L-a celebrat şi Pascoli, iar Panzini a
evocat, într-unui dintre romanele sale, universul cel mai intim al poeziei catuliene. Poeţii
modernişti au gustat adesea poezia catuliană şi i-au admirat mai ales directeţea. începând
din secolul al XlX-lea, exegeza ştiinţifică s-a aplecat cu pasiune asupra operei lui Catul26.
în România, s-au publicat foarte numeroase traduceri fragmentare din poemele lui Catul,
unele fiind datorate chiar lui George Coşbuc. în 1969, Theodor Naum a publicat
tălmăcirea poemelor lui Catul la Editura pentru Literatură Universală.
Concluzii
Poezia latină beneficiase de eforturile viguroase ale lui Naevius şi Ennius şi ajunsese să
dobândească o notabilă valoare artistică în operele comediografilor, mai ales în piesele
lui Plaut. Dar în secolul I î.e.n., datorită lui Lucreţiu şi neoterici-lor, în special lui Catul,
ea şi-a realizat în acelaşi timp o deplină maturitate şi a cucerit noi spaţii de dezvoltare,
necunoscute antecesorilor. în realitate, Lucreţiu şi neotericii s-au corectat reciproc, şi-au
compesat mijloacele specifice de invenţie şi elocuţie artistică.
Lucreţiu a oferit literaturii universale probabil cel mai semnificativ poem ştiin-ţrfico-
filosofic scris vreodată. El a ancorat puternic pe sol roman filosofia materialistă a lui
Epicur, utilizând o artă bogată în imagistică abundentă şi suculentă, în trăire fascinantă a
situaţiilor, în magie, înzestrată cu efectele cele mai viguroase. Arta sa energică, deşi
laborioasă, construită cu o anumită greutate, degajă o putere de seducţie excepţională.
Dimpotrivă, neotericii au privilegiat alcătuirea poemelor scurte, uneori artificioase, dar
adesea graţioase, proaspete, îndreptate spre expresia sentimentelor personale. Acest
intimism a evoluat spre arta variată, îndeobşte simplă, directă, spontană, profund
modernă a lui Catul. Poetul din Verona a cucerit noi zone pentru discursul mental roman
într-o poezie de considerabilă diversitate tematică, unde alternează trăirea pasiunii
devorante pentru o iubită capricioasă, lirismul miniatural, frivol şi galant, elegia tandră,
epigrama caustică, violentă, poemele mitologice savante. Toate premisele poeziei augus-
teice şi imperiale se vădesc astfel solid statornicite.
i
dadaişti şi "hippies avant la lettre"
ii
"o, nenorocire! o sărmană vrabie!", o, factum male! o miselle passer! (3, v. 16)