6.

APA

Stare naturală
Apa se găseşte în natură:
ƒ în stare gazoasă: atmosferă (aprox 20%)
ƒ în stare lichidă: mări, oceane, râuri (aprox 70%)
ƒ în stare solidă: gheaţă (aprox 10%).
Apa se găseşte legată de diferiţi compuşi chimici în:
ƒ vegetale (50-75%)
ƒ corpul omenesc (aprox 70%)
ƒ peşti (aprox 80%)
ƒ alge (aprox 98%).
În materialele de construcţii, apa se poate găsi în trei forme:
ƒ apă evaporabilă care poate fi îndepărtată printr-o simplă uscare a materialului în aer
liber;
ƒ apă vaporizabilă care poate fi îndepărtată din materiale doar prin încălzire; de exemplu,
apa care se găseşte în structura unor geluri;
ƒ apa de cristalizare este apa reţinută de anumite substanţe cristaline (cristalohidraţi) din
soluţii apoase; poate fi îndepărtată prin încălzirea la temperaturi ridicate a cristalohidratului.
Exemple de cristalohidraţi: CaSO4 ⋅ 2 H2O (gips), Na2CO3 ⋅ 10 H2O (soda calcinată), CuSO4
⋅ 5 H2O (piatră vânătă) etc.
≤ 200° C = 200 − 600° C > 600° C
CaSO4 ⋅ 2 H2O ⎯t⎯ ⎯
⎯→ CaSO4 ⋅ 0,5 H2O ⎯t⎯ ⎯⎯ ⎯→ CaSO4 ⎯t⎯ ⎯
⎯→ CaSO4
CaSO4 dihidratat CaSO4 semihidratat CaSO4 anhidru CaSO4
anhidru insolubil în apă solubil în apă
Apa naturală nu este pură ci este o soluţie care conţine o serie de substanţe care provin din
straturile permeabile (humus, nisip) străbătute de apă, gazele existente în aer (dioxid de carbon,
oxigen, poluanţi gazoşi) etc. Cel mai scăzut conţinut în substanţe dizolvate îl are apa izvoarelor de
munte. În apa naturală se mai găsesc şi diferite impurităţi mecanice (suspensii).
Structură
Apa este o substanţă compusă cu formula moleculară H2O.
Molecula apei este formată din doi atomi de hidrogen şi un atom de oxigen. Conţinutul
procentual de hidrogen, respectiv de oxigen din apă este:
18 g H 2 O 2 g hidrogen 16 g oxigen
= = x = 11,11% H şi y = 88,89% O
100 g H 2 O x y
Între atomul de oxigen şi fiecare atom de hidrogen se stabileşte câte o legătură covalentă
polară iar unghiul dintre acestea este de 104,5o.
În stare solidă şi lichidă, moleculele de apă se asociază prin punţi de hidrogen, ceea ce
explică anomaliile unor proprietăţi fizice ale apei, şi anume: mărirea volumului apei la solidificare
şi densitatea mai scazută a gheţii comparativ cu cea a apei lichide.
În reţeaua cristalină a gheţii, fiecare moleculă de apă este înconjurată tetraedric de alte patru
molecule. Fiecare atom de hidrogen al moleculei centrale stabileşte o legătură de hidrogen cu câte
o pereche de electroni neparticipanţi ai atomilor de oxigen aparţinând altor două molecule de apă
şi fiecare pereche de electroni neparticipanţi ai oxigenului din aceste molecule stabileşte câte o
legătură de hidrogen cu atomii de hidrogen din alte două molecule de apă. Multiplicând la infinit
această structură se obţine o reţea hexagonală afânată, datorită căreia gheaţa are un volum mai
mare şi o densitate mai mică în comparaţie cu apa lichidă.
Când gheaţa se topeşte, se desfac brusc aproximativ 15% din legăturile din cristalele de gheaţă;
la 40 oC sunt desfăcute circa jumătate din aceste legături, iar în stare de vapori asociaţiile dispar în
întregime.
H
O
H H
H
O O
H O moleculă de apă din cristalul de gheaţă unită prin
H
O legături de hidrogen cu alte patru molecule dispuse
H
O
tetraedric în jurul ei
H
H H

Proprietăţi fizice
La temperatură obişnuită, apa curată este un lichid fără gust (insipid) şi fără miros (inodor),
incolor în strat subţire şi colorat în verde – albăstrui în strat gros.
Densitatea apei se modifică cu creşterea temperaturii, între 0oC şi 4oC creşte cu temperatura,
apoi scade astfel încât densitatea maximă a apei este, la 4oC, de 1g/cm3.
Când timpul se răceşte, apele lacurilor, râurilor etc. se răcesc la suprafaţă până la 4oC. Cum
apa la această temperatură are densitatea maximă se lasă la fund iar la suprafaţă ajunge apă cu
temperatură mai mare. După ce toată masa de apă a ajuns la 4oC stratul de la suprafaţă se răceşte şi
la 0oC îngheaţă. Gheaţa fiind mai uşoară decât apa lichidă rămâne la suprafaţă. Stratul de apă de pe
fundul lacului sau râului va rămâne lichid şi la o temperatură în jur de 4oC, permiţând existenţa
vieţii subacvatice.
Moleculele apei sunt polare, cu momentul de dipol μ = 1,84 Debye, motiv pentru care apa se utilizează
ca solvent pentru substanţele ionice şi pentru substanţele moleculare polare anorganice sau organice.
Pe diagrama de faze a apei (reprezentarea în coordonate p = f(T) a echilibrelor de fază ale
apei) se pot identifica:
- punctul triplu, O, în care coexistă cele trei stări de agregare ale apei: solidă (gheaţă), lichidă şi
vapori;
- punctul critic, C, peste care vaporii de apă nu mai pot fi condensaţi şi se transformă în gaze;
- temperatura normală de topire şi temperatura normală de vaporizare (numită şi temperatură de
fierbere), determinate prin intersectarea izobarei de 1 atm. cu diagrama de faze.

P
C
lichid

1atm
Diagrama de faze a apei
O
solid
vapori O: punct triplu
C: punct critic

. Tt0 Tv0 =Tf T

2
 Proprietăţi chimice

¾ Reacţii care au loc fără modificarea stării de oxidare:

H2O + OXIZI ACIZI (OXIZI NEMETALICI) → ACIZI

H2O + CO2 H2CO3 H2O + SO2 H2SO3
Prin reacţia apei cu o serie de poluanţi din aer (SO2, SO3, oxizi de azot) se formează acizi,
apa ajungând pe suprafaţa pământului “încărcată” cu acizii respectivi sub formă de “ploaie acidă”.

H2O + OXIZI BAZICI (OXIZI METALICI) → HIDROXIZI

H2O + Na2O = 2NaOH H2O + CaO = Ca(OH)2
REACŢII DE HIDROLIZĂ – reacţiile dintre apă şi diverse săruri
3H2O + AlCl3 Al(OH)3 + 3(H+ + Cl-)
soluţia apoasă are caracter acid

2H2O + Na2CO3 2(Na+ + HO-) + H2CO3 ,

soluţia apoasă are caracter bazic

2H2O + (NH4)2CO3 2NH4OH + H2CO3 ,

soluţia apoasă are caracter aprox. neutru
Ca urmare a fenomenului de hidroliză se poate explica de ce soluţiile unor săruri prezintă
caracter acid sau bazic. Nu hidrolizează sărurile care provin din neutralizarea unui acid tare cu o
bază tare cum sunt NaCl, KI, NaNO3, K2SO4 etc. La introducere în apă, aceste săruri se dizolvă
punând în libertate ionii aferenţi dar nu reacţionează chimic cu apa. Soluţiile acestor săruri sunt
neutre:

dizol var e
NaCl + H2O ⎯⎯ ⎯ ⎯ ⎯→ Na+ + Cl− + H2O
soluţia apoasă prezintă caracter neutru
¾ Reacţii care au loc cu modificarea stării de oxidare
La temperaturi mari, apa se descompune în hidrogen şi în oxigen. Aceeaşi reacţie poate avea
loc la temperatura camerei prin electroliza apei slab acidulate sau alcalinizate.
t > 2800 o C sau electroliză
H2O ⎯⎯ ⎯ ⎯ ⎯ ⎯ ⎯ ⎯ ⎯ ⎯ ⎯⎯→ H2 + ½ O2

Apa poate participa la reacţii de reducere sau de oxidare, schematic ilustrate mai jos:
H 2+ O 2−
2H → H2↑; H0 ← 1e+ + H+ O2 - → O0 +2e-; 2O → O2↑
Reducere Oxidare
H2O are caracter oxidant H2O are caracter reducător

H 2O + C = CO + H2 H2O + Cl2 = HClO + HCl

4H2O(V) + 3Feinroşit = Fe3O4 + 4H2 HClO = HCl + O
H2O + Fe = FeO + H2 Oxigenul atomic pus în libertate este foarte
reactiv, distrugând microorganismele din apă;
2 H2O + 2Na = 2NaOH + H2
tratarea biologică a apei cu clor sau hipoclorit

3
 Întrebuinţările apei
Apa se utilizează în laboratoare, în industrie, în diferite procese, ca apă de reacţie, apă de
spălare, agent termic, în agricultură la irigaţii etc. Apa este şi un mediu biologic propice existenţei
vieţii. În multe ramuri de activitate se utilizează apa chimic pură care se obţine prin distilare (apă
distilată) sau prin demineralizare (apă demineralizată).

Duritatea apei
Apa prezintă duritate datorită sărurilor de calciu, magneziu şi fer dizolvaţi în ea.
În funcţie de natura anionilor care neutralizează ionii de Ca2+, Mg2+ şi Fe2+, duritatea apei
poate fi temporară sau permanentă. Suma dintre duritatea temporară, Dt, şi duritatea permanentă,
Dp, este numită duritate totală, DT.
Dt + Dp = DT

Săruri care conferă apei duritate

Tip de duritate Anioni Compuşi
Temporară, Dt HCO3- Ca(HCO3)2, Mg(HCO3)2, Fe(HCO3)2,
Permanentă, Dp Cl- CaCl2, MgCl2, FeCl2
NO3- Ca(NO3)2, Mg(NO3)2, Fe(NO3)2,
SO42- Ca SO4, Mg SO4, Fe SO4
şi alţii ………………

Pentru a exprima duritatea apei, compuşii de calciu, magneziu şi fier divalent se echivalează
în oxid de calciu sau în carbonat de calciu. Uzual, în funcţie de ţară, duritatea apei se exprimă în
grade de duritate germane, franceze, engleze sau în milivali.
O apă are duritatea egală cu un grad german, 1oG, atunci când conţinutul de compuşi ai
Ca2+, Mg2+ şi Fe2+din 100 de mL de apă dură este echivalent cu 1mg CaO.
Pentru exprimarea durităţii apei în grade franceze sau în grade engleze, conţinutul de compuşi care
imprimă duritate se echivalează în CaCO3. În ţara noastră duritatea apei se exprimă în grade germane.
În funcţie de valoarea durităţii lor totale, apele se clasifică în:
DT: 0……………4…………8………….12………………18…………30…….…. [ oG]
Ape: foarte moi moi slab dure mediu dure dure foarte dure

Apa dură nu face spumă cu săpunul ci formează cu acesta precipitate, nu fierbe legumele şi
prin şedere sau fierbere depune cruste de calcar pe pereţii vaselor:

Ca(HCO3)2 CaCO3 ↓ + CO2 + H2O

Dacă apa este utilizată ca agent termic, crustele depuse împiedică transmiterea căldurii,
mărind consumul de combustibil necesar vaporizării. Prin formarea crustei, încălzirea şi dilatarea
pereţilor cazanelor nu mai este uniformă, se pot produce supraîncălziri în anumite zone, care pot
provoca fisuri sau chiar explozii ale acestora. Îndepărtarea mecanică a crustei dăunează cazanelor,
operaţia fiind imposibilă pentru conducte. Pentru a evita aceste fenomene, apa se purifică prin
dedurizare şi / sau demineralizare.

Purificarea apei
Purificarea apei se realizează prin diferite procedee în funcţie de destinaţia ei finală.
Din apa potabilă, impurităţile mecanice se îndepărtează prin sedimentare, etapă în care se

4
adaugă şi substanţe chimice cu proprietăţi coagulante ca de exemplu Al2(SO4)3 care prin hidroliză
se transformă în Al(OH)3, sub formă de gel care înglobează o parte din impurităţi:

Al2(SO4)3 + 6H2O 2 Al(OH)3 ↓ + 3H2SO4

După sedimentare, apa se filtrează prin straturi de nisip din ce în ce mai fin şi în final se
sterilizează cu diferiţi agenţi oxidanţi: ozon, hipoclorit de natriu, clor, radiaţii ultraviolete.
Apa industrială, utilizată ca agent termic sau ca materie primă în sinteze, se purifică prin
dedurizare şi demineralizare.
Dedurizarea este operaţia de îndepărtare a ionilor de Ca2+, Mg2+ şi Fe2+ din apa dură.
Operaţia se realizează prin precipitarea acestor ioni sau prin reţinerea lor pe schimbători de ioni.
¾ Duritatea temporară se poate îndepărta prin:
a) fierberea apei dure:

t oC
Ca(HCO3)2.nH2O ⎯⎯⎯→ CaCO3 ↓ + CO2 ↑ + (n+1) H2O
b) tratarea apei dure cu lapte de var:
Ca(HCO3)2.nH2O + Ca(OH)2 = 2CaCO3 ↓ + (n+2) H2O
c) tratarea apei dure cu hidroxid de natriu (sodă caustică):
Ca(HCO3)2.nH2O + 2NaOH = CaCO3 ↓ + Na2CO3 + (n+2) H2O
¾ Duritatea totală se poate înlătura prin:
a) tratarea apei dure cu carbonat de natriu (sodă de rufe):
CaCl2.nH2O + Na2CO3 = CaCO3 ↓ + (nH2O + 2NaCl)
b) trecerea apei dure peste schimbători de ioni.
Schimbătorii de ioni sunt substanţe macromoleculare naturale (zeoliţi), artificiale (permutiţi)
sau sintetice (răşini) care au proprietatea de a schimba ionii lor cu ionii din soluţiile cu care intră în
contact şi în care nu se dizolvă.