UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

DREPT PENAL
PARTEA GENERALĂ II

Lect. univ. dr. IOANA MARIA MICHINICI

- SUPORT CURS -
Anul II
Semestrul II

2009
 La elaborarea acestui suport de curs s-au avut în vedere:
1. prevederile Codului penal al României adoptat prin Legea nr. 15 /
1968 (publicată în B. Of. nr. 79-bis din 21.06.1968), cu intrare în
vigoare la data de 1 ianuarie 1969, ulterior republicat în B. Of. nr. 55-
56 / 23.04.1973, republicat în temeiul Legii nr. 140/1996 (în M. Of.
nr. 65 / 16.04.1997), cu ultimele modificări aduse prin Legea nr. 278
/ 2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi
pentru modificarea şi completarea altor legi (publicată în M.Of. nr.
601 / 12.07.2006).
2. Codul penal actual va fi în vigoare până la data de 1 septembrie 2009,
dată când va intra în vigoare art. 512 din Legea nr. 301 / 2004 de
adoptare a noului Cod penal, publicată în M. Of. nr. 575 / 29 iunie
2004, rectificată în M. Of. nr. 303 / 12 aprilie 2005.
3. Comentariile din doctrina penală extrase din practica judiciară,
inclusiv decizii ale Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, pronunţate pentru admiterea unor recursuri promovate în
interesul legii.

Unde am apreciat ca necesar am reprodus – şi comentat succint –

principalele modificări faţă de legea actuală, implicând schimbările majore de
optică a legiuitorului noului Cod penal.
 CUPRINS

Răspunderea penală – aspecte generale. Înlăturarea răspunderii

penale
1. Noţiune şi principii
2. Cauzele care înlătură răspunderea penală
Ansamblul sancţiunilor de drept penal
1. Pedepsele
1.1. Noţiune şi caracterizare
1.2. Pedepsele aplicabile persoanei fizice
1.3. Pedepsele aplicabile persoanei juridice
1.4.Perspective legislative
2. Individualizarea pedepselor
2.1.Individualizarea judiciară a pedepselor (Criterii
generale)
2.2. Mijloace de individualizare judiciară a executării
pedepsei
2.3. Perspective legislative
3. Regimul de sancţionare a infractorilor minori
3.1. Măsurile educative
3.2. Pedepsele aplicabile infractorilor minori
3.3. Particularităţi privind individualizarea pedepselor în cazul
infractorilor minori
4. Măsurile de siguranţă

Cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei

1. Graţierea
2. Prescripţia executării pedepsei
Cauzele care înlătură consecinţele condamnării
1. Reabilitarea – scurtă caracterizare
2. Formele reabilitării
2.1. Reabilitarea de drept
2.2. Reabilitarea judecătorească

4
 I. RĂSPUNDEREA PENALĂ – ASPECTE GENERALE.
ÎNLĂTURAREA RĂSPUNDERII PENALE

1. Noţiune şi principii
Răspunderea penală – instituţie fundamentală a dreptului penal –
reprezintă un ansamblu de drepturi şi obligaţii ce se realizează prin intermediul
raportului juridic penal de conflict, constând în dreptul statului de a trage la
răspundere persoana ce a comis o infracţiune – prin aplicarea sancţiunii
corespunzătoare şi dispunerea executării acesteia – şi obligaţia corelativă a
infractorului de a suporta consecinţele faptei săvârşite, respectiv aplicarea şi
executarea sancţiunii ce a fost dispusă. Promovând definiţia răspunderii penale în
sens larg şi având în vedere complexitatea acesteia, doctrina penală reţine totodată
şi obligaţia ce revine statului de a aplica sancţiunea în limitele şi condiţiile
prevăzute de lege, cât şi dreptul infractorului de a cere sancţionarea sa potrivit
dispoziţiilor legale ce reglementează răspunderea penală.
Răspunderea penală este cea mai gravă formă a răspunderii juridice, fapta
ce constituie infracţiune reprezentând singurul temei al răspunderii penale (art. 17
alin. 2 C.pen.).
Principiile fundamentale ale dreptului penal guvernează şi instituţia
răspunderii penale [a se vedea, în acest sens, dezvoltarea ideilor expuse în
tratarea acestei teme]. Doctrina reţine şi alte principii specifice instituţiei de care
ne ocupăm, menţionând dintre acestea: principiul unicităţii răspunderii penale
potrivit căruia săvârşirea unei infracţiuni atrage o singură dată răspunderea
penală; principiul prescriptibilităţii răspunderii penale; principiul inevitabilităţii
răspunderii penale potrivit căruia persoana care săvârşeşte o infracţiune trebuie
să răspundă penal urmând să suporte consecinţele faptei sale, în afară de cazurile
prevăzute de lege când este înlăturată răspunderea penală.
Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt consacrate în lumina
Titlului VII al părţii generale a Codului penal, conform art. 119 şi următoarele şi
sunt reprezentate de: amnistie, prescripţia răspunderii penale, lipsa şi retragerea
plângerii prealabile şi împăcarea părţilor.
În condiţiile în care este incidentă una dintre aceste cauze generale de
înlăturare a răspunderii penale pentru fapta comisă ce constituie infracţiune se
înlătură răspunderea penală a persoanei ce a săvârşit-o şi, pe cale de consecinţă, se
înlătură aplicarea pedepsei prevăzută de lege pentru acea infracţiune.
 2. Cauzele care înlătură răspunderea penală

¾ Amnistia
Amnistia este un act de clemenţă ce se acordă prin lege organică de forul
legiuitor (Parlament) prin care se înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea
săvârşită, după cum se înlătură şi executarea pedepsei pronunţate, precum şi
celelalte consecinţe ale condamnării – conform art. 119 alin.1 teza I C.pen. –
pentru infracţiunile ce se înscriu în dispoziţiile sale, comise anterior adoptării
actului de clemenţă.
Amnistia este obligatorie pentru organele judiciare penale care nu pot
refuza incidenţa sa, beneficiul actului de clemenţă putând fi însă refuzat de către
învinuitul sau inculpatul în cauză dacă acesta se consideră nevinovat. Potrivit
dispoziţiilor art. 13 C.pr.pen., acesta poate cere continuarea procesului penal
pentru a-şi dovedi nevinovăţia; în situaţia în care este găsit vinovat, nu se pierde
beneficiul actului de clemenţă, amnistia va fi incidentă producându-şi efectele.
Literatura penală descrie diferite feluri ale amnistiei, dintre care reţinem
în cele ce urmează amnistia antecondamnatorie şi cea postcondamnatorie, după
cum aceasta intervine înainte sau după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare şi atrăgând efecte specifice.
Aşa cum rezultă din art. 119 alin. 1 C.pen., amnistia antecondamnatorie
înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea săvârşită, atrăgând după caz, pe
plan procesual penal, soluţia neînceperii urmăririi penale sau încetarea urmăririi
penale ori încetarea procesului penal. Producând, de regulă, efectele „in rem”, în
cazul săvârşirii infracţiunii în participaţie se înlătură răspunderea penală a tuturor
participanţilor (în condiţiile în care executarea faptei este anterioară momentului
intervenirii actului de clemenţă).
Amnistia postcondamnatorie înlătură executarea pedepsei pronunţate (a
pedepsei principale şi complementare), precum şi celelalte consecinţe ale
condamnării. Sub acest din urmă aspect, amnistia face să înceteze interdicţiile,
incapacităţile prevăzute în alte legi penale sau extrapenale. Condamnările pentru
infracţiunile amnistiate sunt condamnări care nu atrag starea de recidivă (art. 38
alin.1 lit.c C.pen).
Amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie (conform art. 119 alin.
1 teza a III-a C.pen).
Limitele efectelor amnistiei sunt înscrise în alin. 2 al art. 119 C.pen.
potrivit căruia amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă, măsurilor
educative şi asupra drepturilor persoanei vătămate. Lipsa efectelor asupra
măsurilor de siguranţă şi a celor educative se întemeiază pe scopul acestor

4
sancţiuni de drept penal, respectiv cel al înlăturării unei stări de pericol şi
preîntâmpinarea săvârşirii de noi infracţiuni (în cazul măsurilor de siguranţă) şi
scopul preponderent educativ al măsurilor educative.
Lipsa efectelor asupra drepturilor persoanei vătămate, implică înlăturarea
doar a răspunderii penale nu şi a răspunderii civile, cel care a comis infracţiunea
fiind ţinut la despăgubiri civile faţă de persoana vătămată.

¾ Prescripţia răspunderii penale

Instituţia prescripţiei răspunderii penale - prevăzută de art. 121-124
C.pen., articole ce cuprind dispoziţii privitoare la termenele de prescripţie,
cazurile de întrerupere şi suspendare a cursului acesteia – este cauza de înlăturare
a răspunderii penale după trecerea unui anumit interval de timp prevăzut de lege
de la data comiterii infracţiunii, prin stingerea dreptului statului de a aplica
pedeapsa, respectiv a obligaţiei infractorului de a suporta consecinţele faptei sale.
Prescripţia înlătură răspunderea penală în cazul tuturor infracţiunilor, cu
excepţia celor contra păcii şi omenirii (Titlul XI, Cap. I al părţii speciale a
Codului penal care sunt infracţiuni imprescriptibile).
Potrivit art. 122 C.pen. sunt prevăzute termenele de prescripţie a
răspunderii penale având o durată diferită dată de gravitatea infracţiunii, termene
ce se calculează de la data săvârşirii infracţiunii. Astfel, se prevăd următoarele
termene de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana fizică:
• 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa
detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani;
• 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa
închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 15;
• 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii
mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10;
• 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii
mai mare de 1 an, dar care nu depăşeşte 5 ani;
• 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii
care nu depăşeşte 1 an, sau amenda;
Termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana juridică,
conform art. 122 alin. 1¹ C.pen. sunt:
• 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică
pedeapsa detenţiunii pe viaţă, sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani;
• 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică
pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani, sau amenda;
Calculându-se de la data săvârşirii infracţiunii, în cazul infracţiunilor de
durată interesează momentul epuizării. Astfel, se prevede expres faptul că în cazul
infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii,

5
iar în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau
inacţiuni (art. 122 alin. 2).
Prescripţia răspunderii penale operează in rem, ceea ce înseamnă că în caz
de participaţie, termenul curge pentru toţi participanţii de la data săvârşirii
infracţiunii. Termenele de prescripţie a răspunderii penale se reduc la jumătate
pentru cei care la data săvârşirii infracţiunii erau minori (art. 129 C.pen.).
Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin
îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau
inculpatului în desfăşurarea procesului penal (art. 123 alin.1 C.pen.). În acest
sens, doctrina menţionează exemplificativ următoarele acte de urmărire penală şi
judecată: punerea în mişcare a acţiunii penale, prezentarea materialului de
urmărire penală, comunicarea dispozitivului hotărârii judecătoreşti ş.a..
Întreruperea cursului prescripţiei operează „in rem”, producând efecte
faţă de toţi participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere priveşte
numai pe unii dintre ei.
După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie.
Prescripţia răspunderii penale operează totuşi oricâte întreruperi ar surveni, dacă
termenul de prescripţie a fost depăşit cu jumătate din durata prevăzută de lege
(art. 124 C.pen.), legea reglementând aşa-numita „prescripţie specială”.
În afară de întreruperea cursului prescripţiei, legiuitorul reglementează şi
suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale care are loc pe timpul cât o
dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică
punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal (art. 128
alin. 1 C.pen.). Spre exemplu, constituie cauze de suspendare: boala gravă de care
suferă învinuitul sau inculpatul, împiedicându-l să ia parte la proces sau
intervenirea unor cazuri de forţă majoră (inundaţii, stare de război) ş.a..
Intervenirea unei cauze care atrage suspendarea conduce la oprirea
cursului prescripţiei de la data apariţiei şi până la încetare, prescripţia urmând să-
şi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare (art. 128 alin.3).
Răspunderea penală a persoanei juridice se prescrie în condiţiile
prevăzute de lege pentru persoana fizică, dispoziţiile prevăzute în art. 121-124
C.pen. aplicându-se în mod corespunzător.
Legea procesual penală a creat posibilitatea pentru învinuit sau inculpat
de a cere continuarea procesului penal şi în cazul intervenirii prescripţiei penale
(conform art. 13 C.pr.pen.), în situaţia în care nu s-a dovedit nevinovăţia
persoanei, prescripţia producându-şi efectele.

¾ Lipsa / retragerea plângerii prealabile

Tragerea la răspunderea penală se realizează, de regulă, din oficiu potrivit
unui principiu fundamental ce guvernează materia procesual penală (principiul

6
oficialităţii), cu rezerve în aplicare în cazurile de disponibilitate. Astfel, în cazul
anumitor infracţiuni, prin voinţa expresă a legiuitorului se lasă la latitudinea
persoanei vătămate dreptul de a pune în mişcare acţiunea penală şi de a continua
procesul penal, prin înscrierea în lege – corespunzător normelor de incriminare a
unor fapte – a dispoziţiei conform căreia: „acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate”. Spre exemplu, infracţiunea de lovire
sau alte violenţe (art. 180 alin.3); infracţiunea de vătămare corporală (art. 181
alin.2); infracţiunea de violare de domiciliu (art. 192 alin.3); infracţiunea de
ameninţare (art. 193 alin.2) ş.a..
Instituţia plângerii prealabile constituie o instituţie ce are caracter mixt,
găsindu-şi reglementare atât în dreptul penal material cât şi procesual, constituind
o condiţie pentru tragerea la răspundere penală (condiţie de pedepsibilitate) cât şi
de procedibilitate.
Lipsa cât şi retragerea plângerii prealabile reprezintă cauze care înlătură
răspunderea penală.
Lipsa plângerii prealabile este prevăzută în art. 131 alin.1 C.pen. care
dispune: „În cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale
este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana
vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală.”
Plângerea prealabilă nu este necesară în cazul în care cel vătămat este o
persoană lipsită de capacitate de exerciţiu, ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă,
când acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu (art. 131 alin.5).
Plângerea prealabilă are un caracter personal, dreptul de a face plângerea
aparţinând persoanei vătămate prin săvârşirea infracţiunii. Lipsa plângerii
prealabile (lipsa propriu-zisă prin neintroducere) înlătură răspunderea penală,
fiind asimilate şi următoarele situaţii: introducerea acesteia de către o altă
persoană decât cea vătămată (spre exemplu, cea făcută de părinte pentru copilul
său major) sau introducerea tardivă peste termenul prevăzut de lege.
Plângerea prealabilă are şi un caracter indivizibil consacrat prin lege
potrivit art. 131 alin.3 şi 4. Astfel, fapta care a adus o vătămare mai multor
persoane atrage răspunderea penală, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut
numai de către una dintre ele (indivizibilitatea activă conform art. 131 alin.4); de
asemenea, fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanţilor la săvârşirea
acesteia, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut cu privire numai la unul dintre
ei (indivizibilitatea pasivă conform art. 131 alin.4). Cu alte cuvinte, dacă prin
fapta săvârşită s-a adus o vătămare mai multor persoane, este suficient ca
plângerea prealabilă să fie introdusă numai de una dintre acestea, iar atunci când
fapta este săvârşită în participaţie, este suficient ca plângerea prealabilă să fie
introdusă numai faţă de un participant pentru a atrage răspunderea penală.
Introdusă cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege – în cazul

7
infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de
această instituţie – retragerea plângerii prealabile, de asemenea, înlătură
răspunderea penală (art. 131 alin.2).
În opinia doctrinei, retragerea plângerii prealabile constă într-un act
unilateral de voinţă al persoanei vătămate prin infracţiune care, după ce a introdus
plângerea prealabilă necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, revine
şi renunţă, în condiţiile legii, asupra acesteia. Pentru ca retragerea plângerii
prealabile să înlăture răspunderea penală se cer întrunite următoarele condiţii:
• persoana îndreptăţită a retrage plângerea prealabilă este persoana
vătămată;
• retragerea plângerii prealabile trebuie să constituie o manifestare de
voinţă expresă a persoanei vătămate de a renunţa la aceasta.
• în doctrina majoritară se apreciază că retragerea plângerii prealabile
trebuie să fie totală şi necondiţionată. Retragerea trebuie să fie totală
(adică să privească atât latura penală, cât şi cea civilă a cauzei); caracterul
necondiţionat al retragerii este strâns legat de caracterul total, în sensul că
nu se înlătură răspunderea penală dacă retragerea plângerii prealabile este
făcută – spre exemplu – sub condiţia unor reparaţii civile. Relativ la
această condiţie, ţinem să precizăm că, potrivit dispoziţiilor art. 346 alin.
4 C.proc.pen., modificat prin legea nr. 356/2006, instanţa penală nu
soluţionează acţiunea civilă când pronunţă încetarea procesului penal în
caz de retragere a plângerii prealabile.
• retragerea plângerii prealabile trebuie să se facă într-un anumit interval de
timp care se situează între momentul depunerii sale şi până la intervenirea
hotărârii definitive de condamnare.
Retragerea plângerii prealabile produce efecte irevocabile, în sensul că
după ce retragerea a avut loc, persoana vătămată nu mai poate face o altă plângere
cu privire la aceeaşi faptă.
Şi în caz de retragere a plângerii prealabile, învinuitul sau inculpatul
poate cere continuarea procesului penal (conform art. 13 C.pr.pen.).

¾ Împăcarea părţilor
Împăcarea părţilor – prevăzută în art. 132 C.pen. – constituie o cauză de
înlăturare a răspunderii penale care stinge şi acţiunea civilă, constând într-un act
bilateral (înţelegere) ce intervine între partea vătămată şi infractor, în cazurile
prevăzute de lege.
Împăcarea părţilor operează, de regulă, în cazul acelor infracţiuni pentru
care acţiunea penală porneşte la plângerea prealabilă a persoanei vătămate,
existând şi infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu,
împăcarea părţilor înlăturând răspunderea penală (spre exemplu, infracţiunea de

8
seducţie – art 199 C.pen.).
Pentru ca împăcarea părţilor să atragă efectele – de a înlătura răspunderea
penală şi de a stinge acţiunea civilă – se cer întrunite următoarele condiţii:
• împăcarea părţilor se poate realiza în cazurile prevăzute de lege;
• împăcarea trebuie să intervină între persoana vătămată şi infractor; trebuie
să fie explicită adică exprimată clar între cele două părţi. Pentru
persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea se face numai de
reprezentanţii lor legali. Cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă se pot
împăca cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege. Împăcarea părţilor
produce efecte şi în cazul în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare
din oficiu (art. 132 alin. 3).
Împăcarea fiind personală, ea produce efecte numai faţă de persoana sau
persoanele cu care partea vătămată s-a împăcat, deci produce efecte „in
personam”, spre deosebire de lipsa şi retragerea plângerii prealabile care operează
„in rem”.
• împăcarea părţilor trebuie să fie totală şi necondiţionată, ceea ce implică
stingerea conflictului între părţi atât sub aspectul laturii penale cât şi a
celei civile şi nu trebuie să fie condiţionată în faţa organului judiciar;
• împăcarea părţilor produce efecte numai dacă intervine până la rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare şi trebuie să fie definitivă, adică să
nu mai existe o cale de revenire asupra ei.

¾ Perspective legislative
Noul Cod penal reglementează cauzele care înlătură răspunderea penală
conform Titlului VI al Părţii Generale, care cuprinde: amnistia, prescripţia
răspunderii penale, lipsa / retragerea plângerii prealabile şi împăcarea părţilor,
fără deosebiri semnificative în raport de actuala reglementare.

9
 II. ANSAMBLUL SANCŢIUNILOR DE DREPT PENAL

1. Pedepsele
2. Individualizarea pedepselor
3. Regimul de sancţionare a infractorilor minori
4. Măsurile de siguranţă

Ansamblul sancţiunilor operante în materie juridico-penală cuprinde, pe

de o parte, sancţiunile de drept penal, pe de altă parte, unele sancţiuni extrapenale
cu caracter administrativ. Sancţiunile de drept penal constituie – alături de
instituţia infracţiunii şi cea a răspunderii penale – o instituţie fundamentală de
drept penal şi le reprezintă pedepsele, măsurile educative şi măsurile de siguranţă.
Sancţiunile cu caracter administrativ sunt atrase de săvârşirea faptei care nu
prezintă pericolul social al unei infracţiuni (art. 18¹ C.pen.), respectiv: mustrarea,
mustrarea cu avertisment şi amenda administrativă, cât şi de înlocuirea
răspunderii penale cu o răspundere care atrage o sancţiune cu caracter
administrativ, în condiţiile art. 90 C.pen.
Sancţiunile de drept penal sunt definite în doctrină ca măsuri de
constrângere, reeducare şi prevenire prevăzute de lege, care se aplică în cazul
săvârşirii faptelor penale, în vederea sancţionării şi îndreptării celor vinovaţi, a
restabilirii ordinii încălcate şi a prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.
Pedepsele sunt sancţiunile specifice – sancţiuni penale – care se aplică în
cazul săvârşirii faptelor ce constituie infracţiuni.
Măsurile educative sunt sancţiuni de drept penal ca sancţiuni proprii
aplicabile infractorilor minori ce săvârşesc infracţiuni.
Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal care se dispun faţă de
persoanele care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, având ca scop
înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii de noi fapte
prevăzute de legea penală.

Pedepsele

Reglementări privitoare la pedepse sunt cuprinse în Titlul III al părţii

generale a Codului penal (astfel intitulat) care înscrie dispoziţii ce consacră
categoriile şi limitele generale ale pedepselor care se aplică persoanei fizice şi
persoanei juridice; regimul de aplicare şi regimul general de executare a
pedepselor; individualizarea pedepselor.
1.1. Noţiune şi caracterizare. Pedeapsa este o măsură de constrângere

10
aplicată în scopul reeducării condamnatului şi al prevenirii săvârşirii de noi
infracţiuni (art. 52 alin.1 C.pen.).
Pedeapsa este cea mai severă sancţiune de drept penal (sancţiune penală)
care realizează o funcţie de constrângere, intimidare şi reeducare, având drept
scop prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni atât de către cel condamnat (prevenţia
specială) cât şi de către alte persoane înclinate să adopte un astfel de
comportament (prevenţia generală). Pedeapsa este o sancţiune cu caracter public
ce se aplică de instanţele de judecată persoanelor ce au comis fapte ce constituie
infracţiuni, instituţia pedepsei fiind guvernată de principiile: legalităţii,
individualizării şi personalităţii.
Cadrul general al pedepselor cuprinde categoriile şi limitele generale ale
pedepselor care se aplică persoanei fizice (art. 53) şi persoanei juridice (art. 53¹).

1.2. Pedepsele aplicabile persoanei fizice

Articolul 53 C.pen. consacră trei categorii de pedepse care se aplică
persoanei fizice: pedepse principale, pedepse complementare şi pedepse accesorii.

¾ Pedepsele principale
Aplicarea pedepselor principale este consecinţa comiterii unei infracţiuni
(legea prevede pentru fiecare faptă incriminată o pedeapsă principală) şi nu
depinde de o altă sancţiune.
Pedepsele principale sunt:
• detenţiunea pe viaţă;
• închisoarea, de la 15 zile la 30 de ani;
• amenda, de la 100 lei la 50.000 lei;
Detenţiunea pe viaţă şi închisoarea sunt pedepse principale privative de
libertate, legiuitorul penal reglementând potrivit art. 533 şi 534 C.pen. dispoziţii
comune acestora, din punct de vedere al regimului de executare, cu referire la
regulile generale ale executării acestor pedepse şi la regimul de muncă (precizăm
că Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal reglementează amănunţit toate aceste
aspecte, asupra cărora – însă – nu vom insista.

A) Detenţiunea pe viaţă
Este o pedeapsă privativă de libertate pe timp nelimitat, prevăzută de lege
pentru cele mai grave infracţiuni; spre exemplu, în cazul unor infracţiuni contra
siguranţei statului, contra capacităţii de apărare, contra păcii şi omenirii ş.a. În
partea generală a Codului penal sunt înscrise dispoziţii privitoare la această
pedeapsă potrivit art. 54 (locul şi modul de executare), art. 55 (neaplicarea
pedepsei detenţiunii pe viaţă), art. 55² (calculul pedepsei în caz de comutare sau

11
de înlocuire a pedepsei detenţiunii pe viaţă), inclusiv dispoziţii privitoare la
liberarea condiţionată (art. 55¹).
Detenţiunea pe viaţă nu se aplică infractorilor minori, cărora atunci când
legea prevede pentru infracţiunea săvârşită această pedeapsă, li se aplică
închisoarea de la 5 la 20 de ani, conform art. 109 alin. 2 C.pen.
Executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă este reglementată de Legea nr.
275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele
judiciare în cursul procesului penal.

B) Închisoarea
Pedeapsa închisorii este o pedeapsă privativă de libertate pe timp limitat
şi constă – de regulă – în lipsirea condamnatului de libertate, prin plasarea lui într-
un mediu de deţinere, unde este supus unui regim de viaţă şi de muncă impus,
excepţiile constând în dispunerea condamnării cu suspendarea condiţionată a
executării ori în executarea pedepsei la locul de muncă.
În Partea Generală a Codului Penal sunt înscrise dispoziţii privitoare la
această pedeapsă potrivit art. 57 (regimul de deţinere). Pedeapsa închisorii este
prevăzută în legislaţia noastră penală fie ca sancţiune unică, fie ca sancţiune
alternativă cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu amenda. Limitele generale ale
închisorii (minimul de 15 zile şi maximul de 30 de ani) nu pot fi depăşite în
situaţia aplicării cauzelor sau circumstanţelor de agravare sau de atenuare a
răspunderii penale, care permit numai depăşirea limitelor speciale, în condiţiile
legii. Pedeapsa închisorii, potrivit normelor speciale, variază de la o infracţiune la
alta, reflectând gravitatea faptelor incriminate, distingând ca limite speciale:
minim 1 lună, maxim 25 de ani.

C) Amenda penală
Amenda este o pedeapsă pecuniară, constând în suma de bani pe care
infractorul e condamnat să o plătească. În partea generală a Codului penal sunt
înscrise dispoziţii privitoare la această pedeapsă potrivit art. 63 (stabilirea
amenzii) şi art. 63¹ (înlocuirea pedepsei amenzii). Pedeapsa amenzii este
prevăzută în legislaţia noastră penală fie ca o sancţiune unică, fie ca sancţiune
alternativă cu pedeapsa închisorii. În afara limitelor generale ale amenzii – minim
100 lei, maxim 50.000 lei – sunt indicate şi limitele pentru infracţiunile cărora
legiuitorul le-a stabilit numai pedeapsa amenzii, sau amenda alternativ cu
pedeapsa închisorii. Astfel, potrivit art. 63 alin. 2, 3 C.pen., ori de câte ori legea
prevede că o infracţiune se pedepseşte numai cu amenda, fără a-i arăta limitele,
minimul special al acesteia este de 150 lei, iar maximul de 10.000 lei. Când legea
prevede pedeapsa amenzii, fără a-i arăta limitele, alternativ cu pedeapsa
închisorii de cel mult un an, minimul special al amenzii este de 300 lei şi maximul

12
special de 15.000 lei, iar când prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa
închisorii mai mare de un an, minimul special este de 500 lei şi maximul special
de 30.000 lei.
Stabilirea pedepsei amenzii trebuie să se realizeze fără a-l pune pe
infractor în situaţia de a nu-şi putea îndeplini îndatoririle privitoare la întreţinerea,
creşterea, învăţătura şi pregătirea profesională a persoanelor faţă de care acesta
are această obligaţie legală (art. 63 alin. 5).
În ceea ce priveşte executarea, persoana condamnată la pedeapsa amenzii
e obligată să depună recipisa de executare integrală la instanţa de executare, în
termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii.
Dacă cel condamnat se sustrage cu rea-credinţă de la executarea amenzii,
instanţa poate înlocui această pedeapsă cu închisoarea, în limitele prevăzute de
lege pentru infracţiunea săvârşită, ţinând cont de partea din amendă care a fost
executată (art. 63¹ C.pen.).
Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr.
50/2007, au decis că dispoziţia art. 63¹ C.pen. se interpretează în sensul că, în
cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, pedeapsa ce se stabileşte
de instanţă nu poate fi decât cu executare efectivă.

Liberarea condiţionată
O instituţie complementară regimului de executare a pedepselor privative
de libertate o reprezintă liberarea condiţionată (instituţia NU se numeşte eliberare
condiţionată), reglementată conform dispoziţiilor art. 59-61 C.pen., art. 55¹
C.pen., menţionând şi reglementarea acesteia potrivit Cap. VIII al Titlului IV din
Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor.
Liberarea condiţionată constă în (e)liberarea celui condamnat înainte de
expirarea duratei pedepsei închisorii pronunţate de către instanţă (deci înainte de
executarea în întregime a pedepsei), după executarea unei părţi din durata
pedepsei, dacă a fost stăruitor în muncă, disciplinat şi a dat dovezi temeinice de
îndreptare, sub condiţia să nu săvârşească din nou o infracţiune până la împlinirea
duratei pedepsei. Liberarea condiţionată este o instituţie de generală aplicare, la
acordarea sa având vocaţie toţi cei condamnaţi la pedeapsa închisorii sau a
detenţiunii pe viaţă, deci indiferent de natura şi gravitatea infracţiunii comise, de
durata pedepsei sau de starea de antecedenţă penală a condamnatului.
În vederea acordării liberării condiţionate, legea prevede întrunirea
următoarelor condiţii:
• Executarea unei părţi (fracţiuni) de pedeapsă, respectiv executarea a cel
puţin 2/3 din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani,
sau cel puţin 3/4 în cazul închisorii mai mari de 10 ani, iar în cazul
formelor pluralităţii de infracţiuni durata care trebuie executată se

13
 apreciază în raport de pedeapsa rezultantă pe care o execută condamnatul,
sau de totalul pedepselor - atunci când acestea nu se contopesc (art. 59
alin. 1 şi 3).
Cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate fi liberat condiţionat
după executarea efectivă a minim 20 de ani de detenţiune.
Atât în cazul pedepsei închisorii cât şi al detenţiunii pe viaţă, liberarea
condiţionată poate fi acordată numai după ce s-a executat o anumită
fracţiune din pedeapsă (după cum s-a arătat în cele ce preced) şi numai
dacă – în plus – cel condamnat este stăruitor în muncă, disciplinat şi dă
dovezi temeinice de îndreptare, ţinându-se seama – totodată – şi de
antecedentele sale penale.
În cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, cel condamnat pentru comiterea
uneia sau mai multor asemenea infracţiuni poate fi liberat condiţionat
înainte de executarea în întregime a pedepsei, dar după ce a executat cel
puţin 1/2 din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani,
sau cel puţin 2/3 în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă sunt
îndeplinite şi celelalte condiţii legale anterior prezentate (a se vedea, în
acest sens, dispoziţiile art. 59¹ C.pen.).
În vederea acordării liberării condiţionate Codul penal şi Legea nr.
275/2006 creează o situaţie mai avantajoasă celor care prestează o muncă
utilă la locul de deţinere, considerând ca executată (pe baza unor criterii
normative), o parte din pedeapsă, pe baza muncii executate.
Legea instituie şi cazuri speciale în care poate opera liberarea condiţionată,
referitoare la:
• Condamnatul care, din cauza stării sănătăţii, sau din alte cauze, nu a fost
niciodată folosit la muncă, ori nu mai este folosit (a se vedea art. 60 alin.
1 C.pen.).
• Cei condamnaţi în timpul minorităţii, când ajung la vârsta de 18 ani,
precum şi condamnaţii trecuţi de vârsta de 60 ani – pentru bărbaţi, sau 55
de ani – pentru femei, pot fi liberaţi condiţionat după executarea a cel
puţin 1/3 din pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 10 ani, respectiv după
executarea a cel puţin 1/2 din durata închisorii mai mari de 10 ani; aceste
categorii de persoane, condamnate pentru săvârşirea unei infracţiuni din
culpă, pot fi liberate condiţionat după executarea acel puţin 1/4 din durata
pedepsei care nu depăşeşte 10 ani, respectiv după executarea a cel puţin
1/3 din durata pedepsei care depăşeşte 10 ani. În cazul pedepsei
detenţiunii pe viaţă, condamnatul trecut de 60 de ani – pentru bărbaţi, sau
55 de ani – pentru femei, poate fi liberat condiţionat după executarea a cel
puţin 15 ani de detenţie.
• Pe lângă aceste condiţii, condamnaţii trebuie să fi dovedit şi îndeplinirea

14
 celorlalte cerinţe prevăzute de art. 59 alin. 1 C.pen.
Şi în aceste cazuri, la calcularea fracţiunii de pedeapsă se ţine seama de
partea din durata pedepsei considerate ca executată pe baza muncii
prestate.
Din punctul de vedere al efectelor distingem, în cazul liberării
condiţionate, atât efectele imediate (punerea în libertate a celui condamnat până la
împlinirea duratei pedepsei pronunţate de instanţă sub condiţia nesăvârşirii unei
noi infracţiuni), cât şi efectele definitive, care se produc la expirarea intervalului
de timp ce a mai rămas de executat (de către cel liberat condiţionat), dacă se
îndeplineşte condiţia de a nu se săvârşi o nouă infracţiune (când starea de liberare
condiţionată se transformă în liberare definitivă); pedeapsa apare ca un antecedent
penal, producând toate consecinţele unei pedepse stinse prin executare.
Dacă în acest interval de timp cel liberat comite din nou o infracţiune,
instanţa – ţinând seama de gravitatea acesteia – poate dispune fie menţinerea
liberării condiţionate, fie revocarea – aceasta fiind de două feluri: obligatorie sau
facultativă. Revocarea este obligatorie atunci când infracţiunea face parte dintre
cele indicate expres, limitativ, de dispoziţiile art. 61 alin. 2 C.pen. Revocarea este
facultativă atunci când în perioada liberării condiţionate s-au comis alte
infracţiuni decât cele indicate mai sus.
În cazul revocării, pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior
şi restul de pedeapsă ce a mai rămas de executat din pedeapsa anterioară (calculat
de la data dispunerii măsurii) se contopesc, putându-se aplica un spor de până la 5
ani. Prin comiterea unei noi infracţiuni în timpul liberării condiţionate urmează a
se reţine – după caz – starea de recidivă postcondamnatorie sau pluralitatea
intermediară de infracţiuni, care au (potrivit legiuitorului) acelaşi tratament penal
derogatoriu de la dispoziţiile art. 39 alin. 2 şi art. 40 alin. 1 C.pen.
În cazul liberării condiţionate din executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă,
obligaţia de a nu săvârşi o nouă infracţiune este legată de un interval de timp de
10 ani după data liberării; dacă în acest interval de timp cel liberat a comis din
nou o infracţiune i se aplică – în mod corespunzător – dispoziţiile art. 61 C.pen. (a
se vedea, în acest sens, art. 55¹ alin. 3 C.pen.).

¾ Pedepsele complementare
Pedepsele complementare sunt pedepse secundare care se aplică
obligatoriu sau facultativ pe lângă anumite pedepse principale – privative de
libertate – în cazul comiterii unei infracţiuni.
Pedepsele complementare care se aplică în cazul persoanei fizice sunt:
interzicerea unor drepturi de la un an la 10 ani şi degradarea militară.
Pedepsele complementare nu se aplică infractorilor minori (art. 109 alin. 3
C.pen.).

15
(a) Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea pe
timp determinat a exerciţiului unor drepturi prevăzute limitativ de lege, conţinutul
acestei pedepse fiind reglementat de art. 64 care prevede interzicerea exerciţiului
unuia sau mai multora dintre următoarele drepturi:
• dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii
elective publice;
• dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat;
• dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura
o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru
săvârşirea infracţiunii;
• drepturile părinteşti;
• dreptul de a fi tutore sau curator.
Interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul
autorităţii de stat se poate pronunţa numai pe lângă interzicerea exerciţiului
dreptului de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective
publice, în afară de cazul când legea dispune altfel.
Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi este
obligatorie când legea prevede această pedeapsă potrivit normei de incriminare a
faptei, dacă pedeapsa principală stabilită este privaţiunea de libertate de cel puţin
2 ani (art. 65 alin. 2, 3 C.pen.).
Aplicarea pedepsei interzicerii unor drepturi este facultativă când nu este
prevăzută de lege (potrivit normei speciale), dacă pedeapsa principală stabilită
este privaţiunea de libertate de cel puţin 2 ani şi instanţa constată că, faţă de
natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului,
această pedeapsă este necesară.
Executarea pedepsei interzicerii unor drepturi începe după executarea
pedepsei închisorii, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după
prescripţia executării pedepsei (art. 66 C.pen.). Atât în doctrină, cât şi în practica
judiciară s-a apreciat că în cazul în care se dispune condamnarea inculpatului la
pedeapsa detenţiunii pe viaţă, aplicarea pedepsei complementare a interzicerii
unor drepturi este obligatorie dacă legea o prevede [punct de vedere la care
subscriem], deoarece – în anumite cazuri – cel condamnat la această pedeapsă
poate fi liberat condiţionat sau pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate fi înlocuită cu
închisoarea pe timp mărginit, ori poate fi graţiată sau comutată. În asemenea
situaţii, cel condamnat trebuie să execute pedeapsa complementară a interzicerii
unor drepturi, dacă pentru infracţiunea săvârşită aplicarea acestei pedepse este
obligatorie.
Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr.
XXIV/2007, au decis că pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi
prevăzută în art. 64 C.pen. se aplică în condiţiile art. 65 şi inculpaţilor cetăţeni

16
 străini.
(b) Pedeapsa complementară a degradării militare constă în pierderea definitivă a
gradului şi a dreptului de a purta uniformă (art. 67 alin.1 C.pen.), aplicându-se
unei anumite categorii de infractori – condamnaţi militari şi rezervişti. Sub
aspectul modului de aplicare, legea consacră un regim obligatoriu, dacă pedeapsa
principală stabilită este închisoarea mai mare de 10 ani sau detenţiunea pe viaţă
(art. 67 alin.2 C.pen.) şi un regim facultativ pentru infracţiuni săvârşite cu
intenţie, dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea strică de cel puţin 5
ani şi de cel mult 10 ani.
Degradarea militară se execută în momentul rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare.

¾ Pedeapsa accesorie
Pedeapsa accesorie constă în interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64
C.pen. în condiţiile prevăzute în art. 71 C.pen., care reglementează conţinutul şi
modul de executare a acesteia.
Potrivit dispoziţiilor legale, condamnarea la o pedeapsă privativă de
libertate (detenţiune pe viaţă sau închisoare) atrage de drept interzicerea
drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a)-c) C.pen. din momentul în care hotărârea de
condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la
graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de
prescripţie a executării pedepsei.
Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr.
74/2007, au decis că dispoziţiile art. 71 C.pen., referitoare la pedepsele accesorii,
se interpretează în sensul că, interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)
teza I – c) din Codul penal nu se va face în mod automat, prin efectul legii, ci se
va supune aprecierii instanţei, în funcţie de criteriile stabilite în art. 71 alin. 3 din
Codul penal.
În lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare
la art. 3 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, pedeapsa accesorie privind interzicerea
dreptului de a alege, prevăzută în art. 71 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. a)
C. pen., nu se aplică în mod automat, ci numai în baza unei hotărâri judecătoreşti
definitive de condamnare, dacă instanţa constată că, în raport cu gravitatea
infracţiunii comise, interzicerea dreptului de a alege respectă principiul
proporţionalităţii.

Interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. d) şi e) C.pen. se aplică

ţinându-se seama de: natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, împrejurările
cauzei, persoana infractorului, interesele copilului ori ale persoanei aflate sub

17
 tutelă sau curatelă. Legea mai prevede că pe durata amânării sau a întreruperii
executării pedepsei privative de libertate, condamnatul poate să-şi exercite
drepturile părinteşti şi dreptul de a fi tutore sau curator, în afară de cazul în care
aceste drepturi au fost anume interzise condamnatului prin hotărârea de
condamnare.

1.3. Pedepsele aplicabile persoanei juridice

Art. 53¹ C.pen. consacră felurile pedepselor care se aplică persoanei
juridice şi care sunt: pedepsele principale şi pedepsele secundare, ca pedepse
complementare. Spre deosebire de pedepsele aplicabile persoanei fizice,
pedepsele secundare sunt reprezentate, în acest caz, exclusiv de pedepse
complementare, deoarece – aşa cum s-a arătat – pedepsele accesorii decurg din
pedepse principale privative de libertate, inaplicabile persoanei juridice.

¾ Pedeapsa principală este amenda – ca pedeapsă pecuniară – şi constă în suma de

bani pe care persoana juridică este condamnată să o plătească. Limitele generale
ale amenzii sunt de la 2500 lei (RON) la 2.000.000 lei (RON).
În art. 711 alin.2 şi 3 C.pen. legiuitorul indică limitele pedepsei amenzii
corespunzător pedepsei prevăzută de lege în cazul săvârşirii infracţiunii de către
persoana fizică. Astfel, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de
persoana fizică pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani sau amenda, minimul
special al amenzii pentru persoana juridică este de 5.000 lei (RON), iar maximul
special al amenzii este de 600.000 lei (RON). Când legea prevede pentru
infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau
pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, minimul special al amenzii pentru
persoana juridică este de 10.000 lei (RON), iar maximul special al amenzii este de
900.000 lei.

¾ Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice sunt:

• dizolvarea persoanei juridice;
• suspendarea activităţii pe o durată de la 3 luni la un an sau suspendarea
uneia dintre activităţile persoanei juridice (în legătură cu care s-a săvârşit
infracţiunea) pe o durată de la 3 luni la 3 ani;
• închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice, pe o durată de la 3
luni la 3 ani;
• interzicerea dreptului de a participa la procedurile de achiziţii publice, pe
o durată de la un an la 3 ani;
• afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare.
În cazul persoanei juridice pedepsele complementare sunt pedepse
secundare care se aplică obligatoriu sau facultativ pe lângă pedeapsa principală a

18
amenzii în cazul comiterii de infracţiuni susceptibile să angajeze răspunderea
penală a persoanei juridice, a căror executare începe după rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare. În ceea ce priveşte aplicarea pedepselor complementare,
din prevederile art. 532 se distinge între aplicarea facultativă sau obligatorie a
acestora. Aplicarea facultativă a uneia sau mai multor pedepse complementare se
dispune atunci când instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii,
precum şi faţă de împrejurările în care a fost săvârşită, acestea sunt necesare (art.
532 alin. 1 C.pen.). Aplicarea obligatorie a uneia sau mai multor pedepse
complementare are loc când legea prevede această pedeapsă (art. 532 alin. 3
C.pen.), cum este cazul, spre exemplu, al infracţiunilor indicate potrivit art. 2851
C.pen.
Pedepsele complementare, cu excepţia dizolvării persoanei juridice, se
pot aplica în mod cumulativ.
Dizolvarea persoanei juridice se apreciază ca fiind „pedeapsa capitală”
aplicabilă persoanelor juridice, având ca efect deschiderea procedurii de lichidare,
potrivit legii.
Conţinutul şi modul de executare a pedepsei dizolvării persoanei juridice
sunt reglementate de art. 712 C.pen., care prevede că această pedeapsă se aplică
atunci când persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni
sau când obiectul său de activitate a fost deturnat în acest scop (alin. 1), precum
şi atunci când persoana juridică, deşi condamnată definitiv la una sau mai multe
pedepse complementare (cu excepţia afişării sau difuzării hotărârii de
condamnare) nu execută, cu rea-credinţă, aceste pedepse (alin. 2).
Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice nu poate fi
aplicată partidelor politice, sindicatelor, patronatelor, organizaţiilor religioase sau
organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, constituite potrivit
legii. De asemenea, dizolvarea nu poate fi aplicată persoanelor juridice care îşi
exercită activitatea în domeniul presei (art. 714 C.pen.).

Suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice.

Conţinutul acestei pedepse complementare este reglementat prin dispoziţiile art.
713 C.pen., care prevede că pedeapsa suspendării activităţii persoanei juridice
constă în interzicerea desfăşurării activităţii sau a uneia dintre activităţile
persoanei juridice, în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea (alin. 1), prin
lege fiind instituită ca şi sancţiune în cazul neîndeplinirii cu rea-credinţă a
pedepsei complementare a afişării sau difuzării hotărârii de condamnare, când
instanţa dispune pedeapsa suspendării până la punerea în executare a pedepsei
complementare, dar nu mai mult de 3 luni (conform art. 713 alin. 1-3 C.pen.).
Dacă nici până la împlinirea acestui termen pedeapsa complementară a afişării
sau difuzării hotărârii de condamnare, instanţa dispune dizolvarea persoanei

19
juridice.
Această pedeapsă complementară nu poate fi aplicată partidelor politice,
sindicatelor, patronatelor, organizaţiilor religioase sau organizaţiilor cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale, constituite potrivit legii. De asemenea,
dizolvarea nu poate fi aplicată persoanelor juridice care îşi exercită activitatea în
domeniul presei (art. 714 C.pen.).
Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice. Conţinutul acestei
pedepse complementare este reglementat prin dispoziţiile art. 715 C.pen., care
prevede că această pedeapsă constă în închiderea unuia sau a mai multor puncte
de lucru aparţinând persoanei juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfăşurat
activitatea în realizarea căreia s-a comis infracţiunea. Această pedeapsă nu se
aplică persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei.
Interzicerea dreptului de a participa la procedurile de achiziţii publice.
Conţinutul acestei pedepse complementare este reglementat prin dispoziţiile art.
716 C.pen., constând în interzicerea de a participa, direct sau indirect, la
procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziţii publice prevăzute de lege,
pe o durată de la un an la 3 ani.
Pedeapsa complementară a afişării sau difuzării hotărârii de condamnare
a persoanei juridice este reglementată de art. 717 C.pen., pedeapsa fiind apreciată
ca una infamantă, supunând oprobiului public persoana condamnată, constituind o
adevărată publicitate negativă, menită să avertizeze publicul asupra activităţii
persoanei juridice. Afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare se realizează
pe cheltuiala persoanei juridice condamnate, prin afişare sau difuzare neputând fi
dezvăluită identitatea victimei, afară de cazul în care există acordul acesteia sau al
reprezentatului său legal.
Afişarea hotărârii de condamnare se realizează în extras în forma şi locul
stabilite de instanţă pentru o perioadă cuprinsă între 1-3 luni (art. 717 alin. 3).
Difuzarea hotărârii de condamnare se face în extras şi în forma stabilită
de instanţă prin intermediul presei scrise sau audiovizuale, ori prin alte mijloace
de comunicare audiovizuală desemnate de instanţă. Dacă difuzarea se face prin
presa scrisă sau audiovizuală, instanţa stabileşte numărul apariţiilor, care nu poate
fi mai mare de 10, iar în cazul difuzării prin alte mijloace audiovizuale, durata
acesteia nu poate depăşi 3 luni.

1.4. Perspective legislative

Noul Cod penal cuprinde reglementări privitoare la pedeapsă în Titlul III
al Părţii Generale şi consacră: categoriile şi limitele generale ale pedepselor care
se aplică persoanei fizice şi persoanei juridice; regimul de aplicare şi regimul
general de executare a pedepselor; individualizarea pedepselor. Se consacră trei
categorii de pedepse care se aplică persoanei fizice: pedepse principale, pedepse

20
complementare şi pedepse accesorii, pornind de la clasificarea bipartită a
infracţiunilor în crime şi delicte. Pedepsele principale se împart în pedepse
principale pentru crime (detenţiunea pe viaţă şi detenţiunea severă) şi pedepse
principale pentru delicte (închisoarea strictă, închisoarea, amenda – sub forma
zilelor-amendă, munca în folosul comunităţii). Pedepsele secundare pentru crime
şi delicte sunt pedepsele complementare (interzicerea unor drepturi şi degradarea
militară) şi pedeapsa accesorie (care constă în interzicerea tuturor drepturilor care
sunt prevăzute în conţinutul pedepsei complementare).
Pedepsele care se aplică persoanei juridice pentru crime sau delicte sunt:
pedepse principale sau pedepse complementare. Pedeapsa principală este amenda;
pedepsele complementare sunt: dizolvarea; suspendarea activităţii sau a uneia
dintre activităţile persoanei juridice; interzicerea dreptului de a participa la
procedurile de achiziţii publice; interzicerea accesului la unele resurse financiare;
afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare.

2. Individualizarea pedepselor

2.1. Individualizarea judiciară a pedepselor (criterii generale)

Ca formă a individualizării pedepsei, individualizarea judiciară se
realizează de către instanţa de judecată şi reprezintă concretizarea răspunderii
penale a persoanei fizice/juridice ce a comis infracţiunea. Stabilirea şi aplicarea
pedepsei nu se realizează aleatoriu, ci conform unor reguli instituite expres prin
lege, configurând criteriile generale de individualizare judecătorească a pedepsei
(art. 72 C.pen.).
La stabilirea şi aplicarea pedepselor pentru persoana fizică se ţine seama
de dispoziţiilor părţii generale a Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în
partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana
făptuitorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală
(art. 72 alin.1). La stabilirea şi aplicarea pedepselor pentru persoana juridică se
ţine seama de aceleaşi criterii, cu excepţia celei privitoare la persoana
făptuitorului (art. 72 alin. 4).
Criteriile generale de individualizare judiciară a pedepsei sunt obligatorii
şi se valorifică în ordinea înscrisă de legiuitor. Când pentru infracţiunea săvârşită
legea prevede pedepse alternative, se ţine seama de aceste reguli atât pentru
alegerea uneia dintre pedepsele alternative, cât şi pentru proporţionalizarea
acesteia (art. 72 alin. 2).
Dintre aceste criterii generale ne ocupăm de prezentarea „criteriului nr. 5”
dat de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală (denumite
în doctrină cauze care agravează sau atenuează răspunderea penală), cu referire
dintre acestea la circumstanţele generale atenuante şi agravante.

21
 Împrejurările care constituie circumstanţe generale sunt situaţii, calităţi
care nu fac parte din conţinutul infracţiunii influenţând gravitatea infracţiunii sau
periculozitatea persoanei ce a comis fapta. Din reglementarea ce li se acordă
reţinem clasificarea acestora în circumstanţe atenuante şi agravante (după efectul
atras asupra pedepsei) distingând între:
• circumstanţe legale şi judiciare.
Circumstanţele legale sunt prevăzute expres şi limitativ de lege, prin
constatarea lor impunând instanţei obligativitatea reţinerii lor. Circumstanţele
judiciare sunt lăsate la aprecierea instanţei în raport de infracţiunea comisă şi
infractor, odată reţinute atrăgând efectele prevăzute de lege.
• circumstanţe personale şi reale.
Dacă circumstanţele personale privesc persoana infractorului, cele reale
sunt legate de infracţiunea comisă. În cazul participaţiei penale, circumstanţele
personale – privitoare la persoana unui participant – nu se răsfrâng asupra
celorlalţi, spre deosebire de circumstanţele reale – privitoare la faptă – care se
răsfrâng asupra participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau
le-au prevăzut (conform art. 28 C.pen.).
După cum am menţionat, circumstanţele generale nu fac parte din
conţinutul infracţiunii, deosebindu-se de circumstanţele speciale care sunt incluse
în conţinut. Atunci când aceeaşi împrejurare este prevăzută şi ca o circumstanţă
generală şi ca una specială (de regulă, cele de agravare a răspunderii penale) se va
reţine numai circumstanţa specială deoarece specialul primează asupra
generalului.

Circumstanţele generale atenuante

Potrivit art. 73 C.pen. sunt prevăzute circumstanţele atenuante legale (sau
obligatorii) fiind reprezentate de următoarele împrejurări:
a. depăşirea limitelor legitimei apărări sau ale stării de necesitate [a se vedea
legitima apărare şi starea de necesitate unde am tratat şi aceste situaţii];
b. săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii,
determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin
violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă
acţiune ilicită gravă (sau starea de provocare - cum o denumeşte doctrina
penală - la care trimitem cu privire la condiţiile de reţinere a acestei
atenuante şi pentru extrase de practică judiciară reţinute în acest sens);
Potrivit art. 74 C.pen. sunt prevăzute - cu titlul exemplificativ - unele
împrejurări ce pot constitui circumstanţe atenuante judiciare (facultative)
privitoare la buna conduită antedelictum (înainte de săvârşirea infracţiunii) şi
postdelictum, constând în atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii,

22
rezultând din prezentarea sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în cursul
procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanţilor. De asemenea,
stăruinţa depusă de făptuitor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau a repara
paguba pricinuită poate constitui o atenuantă judiciară.
Mai pot fi reţinute şi alte împrejurări, spre exemplu: starea de beţie
voluntară completă (beţie ocazională), o situaţie materială precară, situaţia
familială deosebită a infractorului etc.
După cum s-a precizat, spre deosebire de atenuantele legale, aceste
împrejurări pot constitui circumstanţe atenuante dacă instanţa le apreciază în acest
fel, având în vedere toate împrejurările de comitere a faptei. Dacă sunt reţinute de
către instanţă îşi produc efectul consacrat prin lege.
Efectele circumstanţelor atenuante sunt prevăzute de art. 76 C.pen.,
constând în atenuarea răspunderii penale pentru infracţiunea comisă. În cazul în
care există circumstanţe atenuante, pedeapsa principală pentru persoana fizică se
reduce sau se schimbă, după cum urmează:
• când minimul special al pedepsei închisorii este de 10 ani sau mai mare,
pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 3 ani;
• când minimul special al pedepsei închisorii este de 5 ani sau mai mare,
pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 1 an;
• când minimul special al pedepsei închisorii este de 3 ani sau mai mare,
pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 3 luni;
• când minimul special al pedepsei închisorii este de 1 an sau mai mare,
pedeapsa se coboară sub acest minim, dar nu mai jos de minimul general;
• când minimul special al pedepsei închisorii este de 3 luni sau mai mare,
pedeapsa se coboară sub acest minim, până la minimul general, sau se
aplică o amendă care nu poate fi mai mică de 250 lei, iar când minimul
special este sub 3 luni, se aplică o amendă care nu poate fi mai mică de
200 lei;
• când pedeapsa prevăzută de lege este amenda, aceasta se coboară sub
minimul ei special, putând fi redusă până la 150 lei în cazul când minimul
special este de 500 lei sau mai mare, ori până la minimul general atunci
când minimul special este sub 500 lei.
În cazul anumitor infracţiuni (cele indicate limitativ în art. 76 alin. 2
C.pen.), dacă se constată că există circumstanţe atenuate, pedeapsa închisorii
poate fi redusă cel mult până la o treime din minimul special.
Când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedeapsa detenţiunii pe
viaţă, dacă există circumstanţe atenuante, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la
25 de ani.
Circumstanţele atenuante produc efecte şi asupra pedepselor
complementare. Astfel, legea prevede că, atunci când există circumstanţe

23
atenuante, pedeapsa complementară privativă de drepturi, prevăzută de lege
pentru infracţiunea săvârşită, poate fi înlăturată.
În cazul în care există circumstanţe atenuante, pedeapsa principală a
amenzii pentru persoana juridică se reduce după cum urmează:
• când minimul special al amenzii este de 10.000 lei sau mai mare, amenda
se coboară sub acest minim, dar nu mai mult de o pătrime;
• când minimul special al amenzii este de 5.000 lei sau mai mare, amenda
se coboară sub acest minim, dar nu mai mult de o treime;

Circumstanţele generale agravante

Potrivit art. 75 alin. 1 C.pen. sunt prevăzute circumstanţele agravante
legale fiind reprezentate de următoarele împrejurări:
a. Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoanei împreună [vezi în acest
sens, participaţia penală sub aspectul naturii juridice].
b. Săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime, prin violenţe asupra
membrilor familiei ori prin metode sau mijloace care prezintă pericol
public. Potrivit doctrinei, actele de cruzime sunt săvârşite în cadrul
comiterii infracţiunii prin care se provoacă victimei suferinţe fizice,
psihice sau chinuri prelungite; săvârşirea infracţiunii prin violenţe asupra
membrilor familiei se realizează în cazul infracţiunilor comise prin acte de
violenţă asupra unui membru de familie (în sensul art. 1491 C.pen.);
metodele sau mijloacele prin care se produce pericol public se
caracterizează prin faptul că pot provoca urmări grave asupra persoanelor
sau bunurilor, în masă, creând o stare de pericol pentru securitatea socială,
pentru un număr indeterminat de persoane, bunuri sau alte valori sociale
(explozii, otrăviri de ape, etc.).
c. Săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost
comisă împreună cu un minor. Această împrejurare atrage agravarea
răspunderii penale a infractorului major, neinteresând dacă minorul este
răspunzător penal sau nu. Se cere ca majorul să fi cunoscut starea de
minoritate a făptuitorului.
c1. Săvârşirea infracţiunii pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie,
gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere,
origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau
infecţie HIV / SIDA. Temeiul acestei agravante rezidă în mobilul
antisocial, respectiv într-unul dintre motivele discriminatorii enumerate de
către legiuitor, determinante în comiterea infracţiunii.
d. săvârşirea infracţiunii din motive josnice. Spre exemplu, motive cum sunt
lăcomia, ura, răzbunarea, cupiditatea ş.a.

24
 e. săvârşirea infracţiunii în stare de beţie anume provocată în vederea
comiterii faptei (sau beţia preordinată, premeditată); este starea de beţie pe
care infractorul şi-o provoacă pentru a dobândi mai mult curaj în
săvârşirea infracţiunii.
f. săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia
prilejuită de o calamitate. Prin situaţie prilejuită de o calamitate se înţelege
situaţia determinată de starea de tulburare specială pe care o produce
existenţa unei calamităţi (spre exemplu: inundaţie, pericol ş.a.), de care pot
profita unele persoane pentru a săvârşi mai uşor infracţiunile programate.
În cazul anumitor infracţiuni, unele dintre împrejurările descrise ca
circumstanţe agravante legale – spre exemplu cele prevăzută de art. 75 alin. 1 lit.
a), b), f) – constituie agravante speciale, însemnând că nu se mai reţine ca
agravantă generală în condiţiile săvârşirii faptei într-o astfel de împrejurare.
Orice altă împrejurare în afara celor enumerate limitativ în art. 75 alin. 1
C.pen. care imprimă faptei un caracter grav poate constitui o circumstanţă
agravantă judiciară. În acest sens dispune art. 75 alin. 2 C.pen., legiuitorul
neprevăzând (nici măcar exemplificativ, cum s-a procedat în cazul atenuantelor
judiciare) unele împrejurări ce pot constitui circumstanţe agravante judiciare. Pot
fi reţinute ca agravante judiciare, împrejurările privitoare la o conduită
necorespunzătoare antedelictum sau postdelictum, starea de beţie voluntară
completă etc.
Efectele circumstanţelor agravante sunt înscrise prin dispoziţiile art. 78
C.pen., fiind diferite în funcţie de persoana ce a comis infracţiunea.
În cazul când există circumstanţe agravante, persoanei fizice i se aplică o
pedeapsă până la maximul special; dacă acesta este neîndestulător, se poate
adăuga un spor de până la 5 ani, care nu poate depăşi o treime din acest maxim,
iar în cazul aplicării amenzii, se poate aplica un spor de cel mult o treime din
maximul special (art. 78 alin. 1).
Când există circumstanţe agravante, persoanei juridice i se aplică
pedeapsa amenzii, care poate fi sporită până la maximul special prevăzut în art.
711 alin. 2 sau 3, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un
spor de până la o pătrime din acel maxim (art. 78 alin. 2).
Aşa cum am arătat, în cazul când există circumstanţe atenuante, efectele
asupra pedepsei sunt cele prevăzute de art. 76 C.pen., iar în cazul când există
circumstanţe agravante, efectele asupra pedepsei sunt cele prevăzute de art. 78
C.pen..
Atunci când săvârşirea unei infracţiuni are loc în condiţiile unui concurs
între cauzele de agravare şi cele de atenuare, legiuitorul distinge mai multe
situaţii, astfel:
• în caz de concurs între împrejurările atenuante şi cele agravante, pedeapsa

25
 se va stabili ţinându-se seama de: circumstanţele agravante, atenuante şi
starea de recidivă.
• în caz de concurs între circumstanţele atenuante şi cele agravante,
coborârea pedepsei sub minimul special nu este obligatorie (efectul
obligatoriu al circumstanţelor atenuante se converteşte într-un efect
facultativ); potrivit doctrinei, efectul circumstanţelor atenuante este
facultativ şi atunci când acestea intră în concurs cu starea de recidivă.
• în cazul aplicării concomitente a dispoziţiilor privitoare la circumstanţe
agravante, recidivă şi concurs de infracţiuni, pedeapsa aplicată nu poate
depăşi 25 de ani, dacă maximul special pentru fiecare infracţiune este de
10 ani sau mai mic, şi nu poate depăşi 30 de ani dacă maximul special
pentru cel puţin una dintre infracţiuni este mai mare de 10 ani închisoare.
• în cazul aplicării concomitente a dispoziţiilor cu privire la circumstanţe
agravante, recidivă şi concurs de infracţiuni, pedeapsa amenzii aplicată
persoanei juridice poate fi sporită până la maximul general.

2.2. Mijloace de individualizare judiciară a executării pedepsei

După stabilirea şi aplicarea pedepsei potrivit criteriilor generale de
individualizare prevăzute de art. 72 C.pen., instanţa poate continua opera de
individualizare şi sub aspectul modului de executare a sancţiunii (pedepsei)
aplicate. Mijloacele (sau măsurile) de individualizare judiciară a executării
pedepsei sunt: suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicată persoanei
fizice, art. 81 şi următoarele; suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
aplicată persoanei fizice, art. 86¹ şi următoarele; executarea pedepsei la locul de
muncă, art. 867; executarea pedepsei într-o închisoare militară, art. 62 C.pen. ş.a..

Instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei – în cele două

forme reglementate, suspendarea simplă şi suspendarea sub supraveghere –
reprezintă mijlocul de individualizare judiciară a executării pedepsei aplicate
persoanei fizice prin care instanţa, dacă sunt întrunite condiţiile legii, poate
dispune suspendarea executării pedepsei aplicate pe o anumită durată de timp
denumită termen de încercare, la expirarea căruia, dacă cel condamnat nu a
săvârşit din nou o infracţiune şi nici nu s-a pronunţat revocarea măsurii, operează
reabilitarea sa de drept.
În această materie, legiuitorul reglementează condiţiile de dispunere a
suspendării – care este o facultate şi nu o obligaţie a instanţei dacă acestea sunt
întrunite -, durata termenului de încercare, cazurile de revocare şi anulare, precum
şi efectele definitive constând în reabilitarea de drept a condamnatului, aspecte de
care ne vom ocupa în continuare.

26
 Suspendarea condiţionată a executării pedepsei
Condiţiile de aplicare a suspendării condiţionate a executării pedepsei
sunt prevăzute de art. 81 C.pen., fiind atât condiţii obiective (privitoare la
condamnare), cât şi de ordin subiectiv (privitoare la persoana condamnatului) ce
trebuie întrunite cumulativ, caz în care instanţa poate dispune această măsură de
individualizare. În acest sens legea prevede următoarele condiţii:
• Pedeapsa aplicată de instanţă – trebuie să fie închisoarea de cel mult 3 ani
sau amenda.
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei poate fi acordată şi în caz
de concurs de infracţiuni dacă pedeapsa aplicată este închisoarea sau
închisoarea strictă de cel mult 2 ani.
• Infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai
mare de 6 luni, în afară de cazurile când condamnarea intră în unul din
cazurile prevăzute în art. 38 C.pen. (condamnări care nu atrag starea de
recidivă).
• Instanţa să aprecieze că scopul pedepsi poate fi atins chiar fără executarea
acesteia.
Acordarea suspendării condiţionate a executării pedepsei trebuie
motivată.
O situaţie specială de acordare a suspendării condiţionate a executării
pedepsei este prevăzută în art. 305 alin. 4 C.pen., în cazul infracţiunii de abandon
de familie (infracţiune contra familiei). Astfel, dacă inculpatul trimis în judecată
pentru această infracţiune nu s-a împăcat cu persoana vătămată dar în cursul
judecăţii şi-a îndeplinit obligaţiile, instanţa, în cazul când stabileşte vinovăţia,
pronunţă împotriva sa o condamnare cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 81.
O altă situaţie specială de acordare a suspendării condiţionate a executării
pedepsei este prevăzută în art. 869 alin. 4 C.pen., în cazul executării pedepsei la
locul de muncă, atunci când condamnatul nu mai poate presta munca din cauza
pierderii totale a capacităţii de muncă, caz în care instanţa dispune suspendarea
condiţionată a executării pedepsei, chiar dacă nu sunt întrunite condiţiile
prevăzute în art. 81 C.pen.
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei se acordă pe o anumită
durată de timp care constituie termen de încercare pentru condamnat. Potrivit legii
– art. 82 – termenul de încercare se compune din cuantumul pedepsei închisorii, la
care se adaugă un interval de timp de 2 ani, iar în cazul când pedeapsa a cărei
executare a fost suspendată constă în amendă, termenul de încercare este de un an.
Termenul de încercare se calculează de la data când hotărârea prin care s-a
pronunţat suspendarea condiţionată a executării pedepsei a rămas definitivă.
Pe durata termenului de încercare condamnatul trebuie să aibă o bună

27
conduită şi să nu săvârşească din nou o infracţiune, prin adoptarea unei conduite
contrare, beneficiul măsurii aplicate se pierde pe calea revocării. Legea consacră
două feluri ale revocării, respectiv o revocare obligatorie şi una facultativă.
Astfel, revocarea obligatorie operează dacă în cursul termenului de
încercare cel condamnat a săvârşit din nou o infracţiune cu intenţie şi descoperită
în acest interval de timp, pentru care s-a pronunţat o condamnare definitivă, chiar
după expirarea acestui termen (ceea ce rezultă din prevederile art. 83 alin. 1-3
C.pen.).
Săvârşirea unei noi infracţiuni în aceste condiţii îi poate atrage celui
condamnat, după caz, starea de recidivă postcondamnatorie sau pluralitatea
intermediară, instanţa urmând să dispună executarea în întregime a pedepsei
(pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune se va cumula cu pedeapsa iniţială
pentru care instanţa a dispus suspendarea condiţionată a executării).
Dacă, de regulă, săvârşirea unei noi infracţiuni în cursul termenului de
încercare atrage revocarea măsurii, legea prevede un caz de excepţie – art. 83 alin.
3 – atunci când infracţiunea nou comisă este săvârşită din culpă, caz în care
instanţa poate aplica din nou suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Revocarea obligatorie are loc şi în cazul neexecutării obligaţiilor civile
prevăzute în hotărârea de condamnare, atâta timp cât suspendarea condiţionată a
executării pedepsei nu atrage suspendarea executării acestora (după cum, nici
suspendarea executării măsurilor de siguranţă). Dacă până la expirarea termenului
de încercare condamnatul nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărârea
de condamnare, instanţa dispune revocarea suspendării executării pedepsei, în
afară de cazul când cel condamnat dovedeşte că nu a avut posibilitatea de a
îndeplini acele obligaţii.
Revocarea – ce se datorează unor cauze survenite după dispunerea
măsurii în condiţiile legii – nu trebuie confundată cu anularea acestei măsuri ce
implică desfiinţarea sa şi care se datorează unor cauze anterioare dispunerii
suspendării, care, dacă ar fi fost cunoscute de instanţă, ar fi exclus dispunerea
acestei măsuri.
Potrivit art. 85 C.pen., anularea suspendării are loc dacă se descoperă în
termenul de încercare că cel condamnat a mai săvârşit o infracţiune înainte de
pronunţarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea sau până la rămânerea
definitivă a acesteia, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după
expirarea termenului de încercare, aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare
la concursul de infracţiuni sau recidivă. În aceste cazuri, dacă pedeapsa rezultată
în urma aplicării dispoziţiilor privind concursul de infracţiuni sau recidiva nu
depăşeşte 2 ani, instanţa poate aplica dispoziţiile art. 81 C.pen..
Din ansamblul reglementărilor în materia acestei instituţii de
individualizare judiciară a executării pedepsei, desprindem concluzia potrivit

28
căreia suspendarea condiţionată a executării pedepsei este incidentă în cazul
anumitor categorii de condamnări de gravitate relativă uşoară [vezi condiţiile de
aplicare] atrăgând ca efecte imediate, provizorii nepunerea în executare a
pedepsei definitive, prin suspendarea executării pedepsei închisorii sau achitării
amenzii pe durata termenului de încercare. Dacă pe durata termenului de încercare
cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune şi nici nu s-a pronunţat
revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei, la expirarea termenului
acesta este reabilitat de drept. Efectele definitive ale suspendării constau, deci, în
reabilitarea de drept a condamnatului care face să înceteze decăderile şi
interdicţiile, precum şi incapacităţile care rezultă din condamnarea suferită.

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere implică, în esenţă – ca
şi suspendarea în formă simplă anterior prezentată -, suspendarea executării
pedepsei pe o anumită perioadă de timp (termen de încercare) la expirarea căruia,
dacă cel condamnat a respectat condiţiile impuse, intervine reabilitarea de drept.
Spre deosebire însă de suspendarea în formă simplă, suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere implică – aşa cum rezultă din însăşi denumirea pe care
o are – un ansamblu de măsuri de supraveghere la care este supus cel condamnat
cât şi anumite obligaţii pe care trebuie să le respecte pe durata termenului de
încercare.
În ceea ce priveşte condiţiile de aplicare a suspendării executării pedepsei
sub supraveghere acestea sunt prevăzute de art. 86¹ C.pen., instanţa putând
dispune această măsură dacă sunt realizate următoarele condiţii obiective şi
subiective:
• Pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 4 ani.
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere poate fi acordată şi în
cazul concursului de infracţiuni, dacă pedeapsa aplicată este închisoarea
de cel mult 3 ani.
• Infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai
mare de un an, în afară de cazul când condamnarea intră în unul dintre
cazurile prevăzute în art. 38 C.pen.
• Instanţa să aprecieze, ţinând seama de persoana condamnatului şi de
comportamentul său după comiterea faptei, că pronunţarea condamnării
constituie un avertisment pentru acesta şi – chiar fără executarea pedepsei
– condamnatul nu va mai săvârşi infracţiuni.
Acordarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere trebuie
motivată.
Termenul de încercare în cazul suspendării executării pedepsei sub
supraveghere se compune din cuantumul pedepsei închisorii aplicate, la care se

29
adaugă un interval de timp stabilit de instanţă, între 2 şi 5 ani, calculându-se de la
data când hotărârea prin care s-a pronunţat suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere a rămas definitivă.
Pe durata termenului de încercare, cel condamnat este supus unui
ansamblu de măsuri de supraveghere şi obligaţii care sunt prevăzute de art. 86³
C.pen.. Astfel, pe durata termenului de încercare condamnatul trebuie să se
supună următoarelor măsuri de supraveghere:
• să se prezinte, la datele fixate, la judecătorul desemnat cu supravegherea
lui sau la serviciul de probaţiune sau la alte organe stabilite de instanţă;
• să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau
locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte opt zile, precum şi întoarcerea;
• să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
• să comunice informaţii de natură a permite controlul mijloacelor lui de
existenţă.
De asemenea, instanţa poate să impună condamnatului respectarea uneia
sau a mai multora din următoarele obligaţii:
• să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţământ ori de
calificare;
• să nu schimbe domiciliul sau reşedinţa avută ori să nu depăşească limita
teritorială stabilită decât în condiţiile fixate de instanţa;
• să nu frecventeze anumite locuri stabilite;
• să nu intre în legătură cu anumite persoane;
• să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule;
• să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în
scopul dezintoxicării.
Dacă cel condamnat nu îndeplineşte cu rea-credinţă măsurile de
supraveghere prevăzute de lege ori obligaţiile stabilite de instanţă, aceasta revocă
suspendarea executării pedepsei dispunând executarea în întregime a pedepsei.
Ca şi în cazul suspendării în formă simplă, revocarea obligatorie are loc
dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârşit din nou o
infracţiune cu intenţie şi descoperită în acest interval de timp, pentru care s-a
pronunţat o condamnare definitivă, chiar după expirarea acestui termen, precum şi
în cazul neexecutării obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare.
Săvârşirea unei noi infracţiuni în termenul de încercare îi poate atrage celui
condamnat, după caz, starea de recidivă postcondamnatorie sau pluralitatea
intermediară, cu un tratament penal derogatoriu, instanţa urmând să dispună
executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopeşte cu pedeapsa aplicată
pentru noua infracţiune.
Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere are loc în
aceleaşi condiţii ca şi în cazul suspendării în formă simplă.

30
 De asemenea, cel condamnat cu suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere este reabilitat de drept dacă nu a săvârşit din nou o infracţiune în
termenul de încercare şi nici nu s-a pronunţat revocarea acestei măsuri.

Executarea pedepsei la locul de muncă

Executarea pedepsei la locul de muncă este acea instituţie de
individualizare judiciară a executării pedepsei, prin care instanţa, ţinând seama de
gravitatea faptei, de împrejurările în care a fost comisă, de conduita profesională
şi generală a infractorului şi de posibilităţile acestuia de reeducare, dacă apreciază
că sunt suficiente temeiuri ca scopul pedepsei să fie atins fără privare de libertate,
poate dispune această măsură. Astfel, executarea pedepsei poate avea loc în
unitatea în care condamnatul îşi desfăşoară activitatea sau în altă unitate, în toate
cazurile, cu acordul scris al unităţii şi respectarea condiţiilor impuse prin lege.
Precizăm că, după împlinirea duratei executării pedepsei, aceasta apare ca un
antecedent penal, producând toate consecinţele pedepsei închisorii stinse prin
executare.
Condiţiile de aplicare a executării pedepsei la locul de muncă sunt
prevăzute de art. 867 C.pen. şi privesc:
• pedeapsa aplicată de instanţă trebuie să fie închisoarea de cel mult 5 ani
sau – în caz de concurs de infracţiuni – o pedeapsă de cel mult 3 ani
închisoare;
• cel condamnat să fie apt de muncă şi – totodată – cel în cauză să nu mai fi
fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, în afară
de cazul în care condamnarea intră în unul din cazurile prevăzute în art.
38 C.pen. (condamnări care nu atrag starea de recidivă);
Această măsură de individualizare, prin particularităţile privitoare la
modul de executare, reprezintă o executare a pedepsei închisorii nu în regim de
detenţie, ci în stare de libertate, implicând, însă, o serie de limitări şi interziceri de
drepturi, de măsuri şi obligaţii care trebuie respectate, dintre care enumerăm:
• pedeapsa se execută la locul de muncă în baza mandatului de executare a
pedepsei, pe timpul executării (conform art. 868 alin 4-6 C.pen.);
• pe durata executării pedepsei este obligat să îndeplinească toate
îndatoririle la locul de muncă, având şi drepturile persoanei încadrate în
muncă, cu anumite limitări, cum sunt, spre exemplu: condamnatul nu
poae fi promovat, nu poate ocupa funcţii de conducere, durata executării
pedepsei nu se consideră vechime în muncă şi altele, conform art. 868
alin. 1 C.pen.;
Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii cu executarea pedepsei la locul
de muncă cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune înainte de a începe
executarea sau în timpul executării acestei pedepse îi va atrasă – după caz – starea

31
de recidivă postcondamnatorie sau pluralitatea intermediară. Beneficiul măsurii se
pierde pe calea revocării, pedeapsa urmând a se aplica potrivit regulilor de
sancţionare a recidivei (art. 39 C.pen.), sau, după caz, ale art. 40 C.pen.
De asemenea, revocarea este obligatorie atunci când condamnatul nu mai
poate presta munca din cauza pierderii totale a capacităţii de muncă, în condiţiile
art. 869 alin. 4 C.pen.
Dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, instanţa poate
dispune şi pentru această infracţiune executarea pedepsei la locul de muncă. În
acest caz revocarea nu mai are loc şi pedeapsa se aplică potrivit regulilor pentru
concursul de infracţiuni.
Revocarea este facultativă dacă cel condamnat se sustrage de la prestarea
activităţii sau nu-şi îndeplineşte, în mod corespunzător, îndatoririle ce-i revin la
locul de muncă ori nu respectă măsurile de supraveghere sau obligaţiile stabilite
prin hotărârea de condamnare, cazuri în care se dispune executarea pedepsei într-
un loc de deţinere.
Spre deosebire de revocarea executării pedepsei, care apare ca o sancţiune
a nerespectării condiţiilor impuse de lege, pe durata executării, anularea acestei
măsuri constă în desfiinţarea hotărârii prin care s-a dispus executarea în acest mod
a pedepsei, dacă măsura a fost luată fără îndeplinirea condiţiilor legale. Astfel, aşa
cum prevede art. 8610 C.pen., pedeapsa se va stabili – după caz – potrivit regulilor
de la concursul de infracţiuni sau recidivă.
În reglementarea executării pedepsei la locul de muncă legiuitorul actual a
prevăzut şi o instituţie complementară, denumită „încetarea executării pedepsei”,
prevăzută potrivit dispoziţiilor art. 8611 C.pen., instituţie care apare ca un
corespondent al instituţiei liberării condiţionate din executarea pedepsei închisorii
în regim de detenţie. Dacă cel condamnat a executat o anumită o parte din
pedeapsă (cel puţin 2/3 din durata pedepsei), a dat dovezi temeinice de îndreptare,
a avut o bună conduită, a fost disciplinat şi stăruitor, instanţa poate dispune
încetarea executării pedepsei la locul de muncă, la cererea conducerii unităţii unde
condamnatul îşi desfăşoară activitatea.
Dacă în intervalul de timp de la încetarea executării pedepsei la locul de
muncă şi până la împlinirea duratei executării pedepsei condamnatul nu a săvârşit
din nou o infracţiune, pedeapsa se consideră executată. Dimpotrivă, dacă cel
condamnat a comis o nouă infracţiune în acest interval de timp, i se va reţine în
sarcină o pluralitate de infracţiuni, instanţa putând dispune fie menţinerea acestei
instituţii fie revocarea ei, în acest din urmă caz pedeapsa aplicându-se potrivit
dispoziţiilor art. 61 C.pen. şi urmând a se executa într-un loc de deţinere.

Executarea pedepsei într-o închisoare militară

Un alt mijloc de individualizare judiciară a executării pedepsei având în

32
vedere condamnări de gravitate redusă suferite de anumite persoane – militari în
termen – îl reprezintă executarea pedepsei într-o închisoare militară, care are loc
dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
• executarea pedepsei într-o închisoare militară să fie prevăzută de lege
(spre exemplu, în cazul infracţiunii de absenţă nejustificată, art. 331 alin.
2 C.pen.) sau când nu este prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă,
în funcţie de împrejurările cauzei şi persoana condamnată, instanţa să o
dispună;
• pedeapsa aplicată condamnatului militar în termen (calitate existentă la
data săvârşirii infracţiunii sau a judecăţii ori după rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare) să nu depăşească 2 ani. În cazul în care, înainte
de începerea executării pedepsei într-o închisoare militară, condamnatul a
fost trecut în rezervă, pedeapsa se execută într-un loc de deţinere (art. 62
alin. 7 C.pen.).
Buna comportare pe durata executării pedepsei într-o închisoare militară
atrage reducerea corespunzătoare a acesteia. Distinct de această situaţie, dacă în
timpul executării pedepsei militarul săvârşeşte din nou o infracţiune – şi care,
după caz îi poate atrage starea de recidivă postcondamnatorie sau pluralitatea
intermediară – instanţa care pronunţă condamnarea aplică dispoziţiile art. 39 sau
ale art. 40. Pedeapsa astfel stabilită se execută într-un loc de deţinere (art. 62 alin.
4 C.pen.).
După executarea pedepsei într-o închisoare militară potrivit art. 62 alin. 1-
3 C.pen. sau după graţierea totală ori după graţierea restului de pedeapsă, cel
condamnat este reabilitat de drept.

2.3. Perspective legislative

Noul Cod penal reglementează individualizarea pedepselor în Titlul III,
Capitolul VI din Partea Generală, conform art. 87 şi următoarele.
Spre deosebire de actuala reglementare, este lărgit cadrul legal al
circumstanţelor legale atenuante obligatorii (se introduc noi împrejurări, respectiv
„săvârşirea faptei cu un mobil sau scop care pune în evidenţă pericolul redus al
persoanei făptuitorului” şi situaţia în care „dacă prin atingerea minimă adusă
uneia dintre valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret fapta prezintă o
gravitate redusă”), cât şi al circumstanţelor agravante obligatorii (se introduc noi
împrejurări, cum ar fi: „săvârşirea infracţiunii asupra unei persoane aflate în
imposibilitate de a se apăra”, „săvârşirea infracţiunii asupra unui minor care nu a
împlinit vârsta de 15 ani”, „săvârşirea infracţiunii pentru a se sustragere pe sine
sau pe altul de la urmărire, arestare sau executarea pedepsei” şi altele), fiind
reglementate într-o manieră nouă şi efectele atrase de acestea asupra pedepselor.
În acest sens menţionăm: atenuarea obligatorie a pedepsei prin efectul

33
circumstanţelor atenuante legale şi atenuarea facultativă în cazul circumstanţelor
atenuante judiciare; reglementarea nouă în caz de concurs între cauzele de
atenuare şi cele de agravare, instanţa urmând să aplice prevederile efectelor
acestor circumstanţe după cum unele sau altele au caracter preponderent, iar în
caz de echivalenţă a acestora pedeapsa aplicându-se făcându-se abstracţie de
cauzele de agravare sau atenuare.
Cu referire la instituţiile de individualizare judiciară a executării pedepsei,
noul Cod penal menţine măsura suspendării simple (sub supraveghere) a pedepsei,
introducând şi o nouă formă a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, cu
obligaţia condamnatului de a efectua o muncă în folosul comunităţii. Se menţine, de
asemenea, instituţia executării pedepsei într-o închisoare militară, dar se renunţă la
instituţia executării pedepsei la locul de muncă.
Codul penal din 2004 extinde cadrul legal destinat individualizării
executării pedepsei, introducând două noi mijloace de individualizare: renunţarea
la pedeapsă şi amânarea aplicării pedepsei.

3. Regimul de sancţionare a infractorilor minori

Sub aspectul naturii juridice, starea de minoritate reprezintă o cauză care

înlătură caracterul penal al faptei – în condiţiile art. 50 C.pen. care reglementează
minoritatea făptuitorului - dar şi o cauză de diferenţiere a răspunderii penale a
acestei categorii de infractori – minori răspunzători penal – în raport de
răspunderea penală angajată de infractorii majori.
Starea de minoritate – cauză de diferenţiere a răspunderii penale – se
reflectă în regimul specific de sancţionare care este un regim mixt, alcătuit din
măsurile educative sau pedepse, cât şi pe planul executării sancţiunilor aplicabile
(sub acest din urmă aspect, avem în vedere, în special, executarea pedepselor
aplicabile infractorilor minori cât şi particularităţile privind individualizarea
executării pedepselor în cazul acestora).
După cum am precizat, legea consacră un regim mixt de sancţionare prin
măsuri educative şi pedepse – având caracter prioritar măsurile educative
(aplicabile exclusiv minorilor care răspund penal) –, pedeapsa aplicându-se numai
dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru
îndreptarea minorului (art. 100 alin.2 C.pen.). Fiind sancţiuni de drept penal
specifice infractorilor minori, măsurile educative nu pot fi luate decât faţă de
persoane care au calitatea de minori la data pronunţării lor; persoanelor care, deşi
au comis infracţiunea în timpul minorităţii, au împlinit vârsta de 18 ani în timpul
judecării cauzei, nu li se pot aplica decât pedepse (dar, în limitele reduse potrivit
art. 109 alin. 1 C.pen.).
La alegerea sancţiunii - măsură educativă sau pedeapsă – se ţine seama de

34
anumite criterii prevăzute expres de lege, şi anume: de gradul de pericol social al
faptei săvârşite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală şi morală a minorului,
de comportarea lui, de condiţiile în care a fost crescut şi a trăit şi de orice alte
elemente de natură să caracterizeze persoana minorului (conform art. 100 alin. 1
teza a II-a C.pen. care înscrie aceste criterii).

3.1. Măsurile educative

Măsurile educative sunt reglementate în lumina Titlului V al părţii
generale a Codului penal (art. 101 şi următoarele) şi reprezintă acele sancţiuni de
drept penal ca măsuri specifice ce pot fi atrase în sancţionarea minorilor care
răspund penal pentru infracţiunile comise.
Potrivit art. 101 C.pen. sunt prevăzute limitativ măsurile educative care se
pot lua faţă de minor:
• mustrarea;
• libertatea supravegheată;
• internarea într-un centru de reeducare;
• internarea într-un institut medical-educativ.

Mustrarea (art. 102 C.pen.) este cea mai uşoară măsură educativă şi
constă în dojenirea minorului, în arătarea pericolului social al faptei săvârşite, în
sfătuirea minorului de a se purta în aşa fel încât să dea dovadă de îndreptare,
atrăgându-i-se totodată atenţia că, dacă va săvârşi din nou o infracţiune, se va lua
faţă de el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă.
Mustrarea este eficientă în cazul sancţionării unor infracţiuni de o
gravitate scăzută, comise de infractori minori primari şi se execută de îndată, în
şedinţa în care s-a executat hotărârea, în prezenţa minorului care trebuie să asculte
dojana şi celelalte sfaturi ale instanţei.
Din practica instanţelor noastre penale semnalăm, în legătură cu această
măsură educativă, problema controversată referitoare la posibilitatea aplicării
mustrării faţă de un infractor care a depăşit vârsta majoratului la data aplicării
hotărârii, cu orientarea dominantă în acest sens. De pe poziţia contrară, ne raliem,
după cum am menţionat deja, punctului de vedere care susţine opinia conform
căreia măsurile educative, inclusiv aceasta (fără durată de executare în timp), nu
pot fi luate faţă de persoane care nu au calitatea de minor şi la data pronunţării,
ceea ce rezultă din ansamblul reglementărilor în materie.

Libertatea supravegheată (art. 103 C.pen.) urmează măsurii mustrării în

ordinea gravităţii – fiind o măsură educativă neprivativă de libertate şi implicând
supravegherea deosebită realizată asupra minorului de anumite categorii de
persoane, pe o anumită durată de timp (care curge de la data punerii în executare a

35
măsurii) în condiţiile prevăzute de art. 103 care dispune:
„Măsura educativă a libertăţii supravegheate constă în lăsarea minorului
în libertate, pe timp de un an, sub supraveghere deosebită. Supravegherea poate fi
încredinţată, după caz, părinţilor minorului, celui care l-a adoptat sau tutorelui;
dacă aceştia nu pot asigura supravegherea în condiţii satisfăcătoare, instanţa
dispune încredinţarea supravegherii minorului, pe acelaşi interval de timp, unei
persoane de încredere, de preferinţă unei rude mai apropiate, la cererea acesteia,
ori unei instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorilor.
Măsura educativă a libertăţii supravegheate este eficientă în cazul
sancţionării infracţiunilor de gravitate medie, instanţa penală urmând să dispună
această sancţiune dacă sunt îndeplinite condiţiile ce reies din textul legal
menţionat, privitoare la persoana minorului cât şi la persoanele cărora li se
încredinţează supravegherea acestuia. Astfel, pentru luarea acestei măsuri
educative este necesar ca, la data pronunţării, minorul să nu fi împlinit încă vârsta
majoratului, mai exact să nu fi depăşit vârsta de 17 ani, condiţie ce rezultă din
durata de executare a măsurii (1 an), cât se va afla sub supraveghere deosebită. În
ceea ce priveşte persoanele cărora instanţa le poate încredinţa supravegherea
minorului, prin lege se instituie o anumită ordine de preferinţă, printr-o enumerare
limitativă: părinţi, înfietori sau tutore şi – numai în măsura în care aceştia nu pot
asigura supravegherea în condiţii satisfăcătoare – instanţa va putea încredinţa
supravegherea minorului unor persoane de încredere (de preferinţă rude
apropiate), ori unor instituţii specializate în supravegherea minorilor (Serviciul de
Probaţiune – Legea nr. 123/2006).
Potrivit legii instanţa poate să impună minorului respectarea uneia sau mai
multora dintre obligaţiile consacrate potrivit art. 103 alin. 3 atrăgând totodată
atenţia minorului asupra consecinţelor comportării sale.
Dacă pe durata executării acestei măsuri, minorul se sustrage de la
supravegherea ce se exercită asupra lui sau are purtări rele ori săvârşeşte o faptă
prevăzută de legea penală, instanţa revocă măsura şi ia faţă de minor măsura
internării într-un centru de reeducare. Dacă fapta prevăzută de legea penală
constituie infracţiune instanţa ia măsura internării sau aplică o pedeapsă.
Săvârşirea unei noi infracţiuni în cursul termenului de un an face să se nască o
pluralitate de infracţiuni, fiind excluse atât starea de recidivă cât şi pluralitatea
intermediară, ceea ce atrage revocarea şi tratamentul penal instituit de legiuitor
potrivit dispoziţiilor art. 103 alin.6 C.pen..

Legea prevede şi două măsuri educative privative de libertate, respectiv

măsura internării într-un centru de reeducare şi cea a internării într-un institut
medical-educativ.

36
 Internarea într-un centru de reeducare (art. 104 C. pen.)
Internarea într-un centru de reeducare constituie măsură educativă cea mai
severă care se ia faţă de minorul infractor în privinţa căruia celelalte măsuri
educative sunt neîndestulătoare în scopul reeducării minorului căruia i se asigură
posibilitatea de a dobândi învăţătura necesară şi o pregătire profesională potrivit
cu aptitudinile sale. Măsura se ia pe timp nedeterminat însă nu poate dura decât
până la împlinirea vârstei de 18 ani, de unde rezultă că la data aplicării acesteia
făptuitorul trebuie să fie minor, în caz contrar urmând a se recurge la aplicarea de
pedepse. La data când minorul devine major, instanţa poate dispune prelungirea
internării acestuia pe o durată de cel mult 2 ani, dacă aceasta este necesară pentru
realizarea scopului internării (conform art. 106 C. pen.).
In materia acestei sancţiuni cu un caracter privativ de libertate, legiuitorul
reglementează şi instituţia liberării, denumită liberarea minorului înainte de a
deveni major, care prezintă un caracter condiţionat de trecere a cel puţin un an de
la data internării şi de dovezile temeinice de îndreptare, de sârguinţă la învăţătură
şi însuşirea pregătirii profesionale; dacă pe perioada liberării minorul adoptă o
conduită necorespunzătoare, instanţa poate să dispună revocarea, iar dacă minorul
săvârşeşte din nou o infracţiune – funcţie de aprecierea instanţei, respectiv că este
sau nu cazul să i se aplice o pedeapsă -, instanţa va proceda conform dispoziţiilor
legale (vezi în acest sens art. 108 alin. 2 C. pen.).

Internarea într-un institut medical-educativ (art. 105 C.pen.)

Internarea într-un institut medical-educativ este o măsură educativă
privativă de libertate având un caracter mixt care se ia faţă de minorul care, din
cauza stării fizice sau psihice are nevoie de tratament medical şi de un regim
special de educaţie.
Ca şi în cazul măsurii internării într-un centru de reeducare, internarea
într-un institut medical-educativ se ia pe timp nedeterminat, însă nu poate dura
decât până la împlinirea vârstei de 18 ani, iar la data când minorul devine major,
instanţa poate dispune prelungirea internării pe o durată de cel mult 2 ani, dacă
aceasta este necesară pentru realizarea scopului internării.
Măsura trebuie să fie ridicată însă de îndată ce a dispărut cauza care a
impus luarea acesteia; dispunând ridicarea instanţa poate, dacă e cazul, să ia faţă
de minor măsura internării într-un centru de reeducare (art. 106 C. pen.).
Dacă în perioada internării într-un institut medical-educativ minorul
săvîrşeşte din nou o infracţiune pentru care se apreciază că este cazul să i se aplice
pedeapsa închisorii instanţa revocă internarea (art. 108 alin. 2 teza a 2-a).

3.2. Pedepsele aplicabile infractorilor minori

Dintre categoriile de pedepse care se aplică persoanei fizice, infractorilor

37
minori le sunt aplicabile doar pedepsele principale – privarea de libertate sub
forma închisorii sau amenda penală – însă limitele minime şi maxime speciale se
reduc la jumătate şi pedepse secundare reprezentate de pedepsele accesorii.
Pedepsele pentru minori sunt reglementate potrivit art. 109 C. pen. care
înscrie prin dispoziţiile alin. 1 că pedepsele ce se pot aplica minorilor sunt
închisoarea sau amenda prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, pedepse
ale căror limite se reduc la jumătate, iar în urma reducerii, în nici un caz minimul
pedepsei nu va depăşi 5 ani.
Pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu se aplică acestei categorii de infractori
atunci când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită această pedeapsă,
minorului i se aplică închisoarea de la 5 la 20 de ani.
Dacă pentru infracţiunea săvârşită de infractorul minor se constată
existenţa unor cauze sau circumstanţe agravante sau atenuante, acestea îşi produc
efectele prevăzute de lege în raport de limitele reduse potrivit stării de minoritate.
De asemenea, pedepsele secundare ca pedepse complementare
(interzicerea unor drepturi şi degradarea militară) nu se aplică minorului potrivit
dispoziţiilor art. 109 alin. 3 care dispune în acest sens
În ceea ce priveşte însă pedepsele secundare ca pedepse accesorii, prin
Decizia nr. 51 din 4 iunie 2007, Secţiile Unite au decis că pedeapsa accesorie
prevăzută de art. 71 raportat la art. 64 lit. a, b şi art. 71 alin. 3 cu referire la
art. 64 lit. d din Codul penal este aplicabilă şi inculpaţilor minori, pedeapsă a
cărei executare va începe la împlinirea vârstei de 18 ani, atunci când minorul
urmează să devină major în cursul procesului penal sau în timpul executării
pedepsei.
Pentru a ocroti persoana minorului şi a o feri de consecinţele ce decurg
din condamnare, legea a inserat prevederea - art. 109 alin. 4 C. pen. – potrivit
căreia condamnările pronunţate pentru fapte săvârşite în timpul minorităţii nu
atrag incapacităţi sau decăderi; de asemenea potrivit art. 38 alin. 1 lit. a C. pen.
condamnările pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii sunt condamnări
care nu atrag starea de recidivă.
3.3. Particularităţi privind individualizarea pedepselor în cazul
infractorilor minori
La stabilirea şi aplicarea pedepsei pentru infractorii minori se ţine seama
de criteriile generale de individualizare a pedepsei din art. 72 C.pen., instanţa
putând dispune – dacă sunt întrunite condiţiile legii – art. 81 şi art. 1101 C.pen. –
suspendarea condiţionată a executării pedepsei ori suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere sau sub control, fiind consacrate dispoziţii mai
avantajoase (termenele de încercare sunt reduse).
Instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei în formă simplă se
38
poate dispune şi în cazul infractorilor minori, condiţiile mai favorabile fiind
prevăzute de art. 110 C. pen. care prevede că în caz de suspendare condiţionată a
executării pedepsei aplicată minorului, termenul de încercare se compune din
durata pedepsei închisorii la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni la 2
ani fixat de instanţă iar dacă pedeapsa aplicată este amenda termenul de încercare
este de 6 luni.
Conform articolului imediat următor – art. 1101 C. pen. - legiuitorul
înscrie o altă instituţie denumită suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere sau sub control. Potrivit dispoziţiilor legale odată cu suspendarea
simplă aplicată minorului în condiţiile art.110, instanţa poate dispune pe durata
termenului de încercare, dar până la împlinirea vârstei de 18 ani, încredinţarea
supravegherii minorului unei persoane sau instituţii din cele arătate în art. 103 (ce
reglementează măsura educativă a libertăţii supravegheate), putând stabili pentru
minor una sau mai multe obligaţii dintre cele prevăzute în art. 103 alin. 3, iar
după împlinirea vârstei de 18 ani, respectarea de către acesta a măsurilor de
supraveghere ori a obligaţiilor prevăzute în art. 863 (ce reglementează
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere).
Prin Decizia nr. 75 din 5 noiembrie 2007 Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie au decis că dispoziţiile art. 1101 din Codul penal se
interpretează în sensul că în cazul suspendării executării pedepsei închisorii sub
supraveghere sau sub control aplicată inculpatului minor, instanţa va stabili un
termen de încercare în condiţiile art. 110 din acelaşi cod şi nu potrivit art. 862
alin. 1 din Codul penal.”

4. Măsurile de siguranţă
Măsurile de siguranţă sunt reglementate în lumina dispoziţiilor Titlului VI
al părţii generale a Codului penal, conform art. 1181 (dispoziţii generale şi
regimul măsurilor de siguranţă).
Ca sancţiuni de drept penal, măsurile de siguranţă se iau faţă de
persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală, având ca scop
înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii de noi fapte
prevăzute de legea penală.
Măsurile de siguranţă au un caracter preponderent preventiv, iar temeiul
dispunerii acestor sancţiuni rezidă în starea de pericol pe care o prezintă persoana
ce a comis fapta prevăzută de legea penală (sau infracţiunea), aplicându-se pe
lângă o pedeapsă sau ca sancţiune de sine-stătătoare, de regulă, pe o perioadă
nedeterminată, cât timp subzistă starea de pericol.
Spre deosebire de pedepse, anumite instituţii de drept penal nu
funcţionează în cazul măsurilor de siguranţă, spre exemplu: actele de clemenţă nu
39
produc efecte asupra măsurilor de siguranţă; suspendarea condiţionată a executării
pedepsei (în formă simplă sau sub supraveghere) nu atrage suspendarea executării
măsurilor de siguranţă; de regulă, reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de
siguranţă etc..
Potrivit art. 112 C.pen. măsurile de siguranţă sunt:
• obligarea la tratament medical;
• internarea medicală;
• interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie
ori o altă ocupaţie;
• interzicerea de a se afla în anumite localităţi;
• expulzarea străinilor;
• confiscarea specială.
• interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată;
Doctrina penală reţine următoarele categorii de măsuri de siguranţă, în
urma clasificării măsurilor prevăzute de lege în:
• măsuri de siguranţă cu caracter medical;
• măsuri de siguranţă restrictive de drepturi şi de libertate;
• măsuri de siguranţă cu caracter patrimonial.

Măsurile de siguranţă cu caracter medical

Obligarea la tratament medical (art. 113 C.pen.) constă în obligarea
persoanei care a săvârşit fapta prevăzută de legea penală de a se prezenta în mod
regulat la tratament medical până la însănătoşire, dacă din cauza unei boli ori a
intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe, prezintă
pericol pentru societate.
Internarea medicală (art. 114 C.pen.) constă în privarea de libertate prin
internarea într-un institut medical de specialitate, până la însănătoşire, a persoanei
care a săvârşit fapta prevăzută de legea penală, atunci când făptuitorul este bolnav
mintal ori toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate.
Când persoana faţă de care s-a luat măsura de siguranţă a obligării la
tratament medical nu se prezintă regulat la tratament, se poate dispune internarea
medicală (art. 113 alin. 2).
Dacă persoana obligată la tratament medical este condamnată la o
pedeapsă privativă de libertate (deci fapta comisă constituie infracţiune, iar
măsura se aplică pe lângă o pedeapsă), tratamentul se efectuează şi în timpul
executării pedepsei.
Legea prevede că măsura obligării la tratament medical poate fi luată în
mod provizoriu şi în cursul urmăririi penale sau al judecăţii (art. 113 alin. 4), ceea
ce este valabil şi în cazul măsurii internării medicale (art. 114 alin. 2).
Măsurile de siguranţă cu caracter medical se iau pe o durată

40
nedeterminată şi încetează odată cu însănătoşirea persoanei. Dacă s-a dispus
măsura obligării la tratament medical, dar boala se agravează, se poate înlocui cu
măsura internării medicale. Dacă s-a dispus măsura internării medicale şi se
constată o ameliorare considerabilă, poate fi înlocuită cu obligarea la tratament
medical.

Măsurile de siguranţă restrictive de drepturi şi de libertate

Interzicerea unei funcţii sau profesii (art. 115 C.pen.) se poate dispune
când făptuitorul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală datorită incapacităţii,
nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei anumite
funcţii ori pentru exercitarea unei profesii, meserii sau alte ocupaţii şi prezintă o
stare de pericol ce se datorează uneia dintre aceste cauze.
Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii se dispune pe o
perioadă nedeterminată, prin lege fiind prevăzut că ea poate fi revocată la cerere,
după trecerea unui termen de cel puţin un an, dacă se constată că temeiurile care
au impus luarea ei au încetat. O nouă cerere nu se poate face decât după trecerea
unui termen de cel puţin un an de la data respingerii cererii anterioare (art. 115
alin. 2).
Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii nu trebuie
confundată cu pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi (conform art.
64 alin. 1 lit. c – dreptul de a ocupa o funcţie, de a exercita o profesiune sau de a
desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru
săvârşirea infracţiunii), date fiind temeiurile diferite ale acestor sancţiuni,
respectiv vinovăţia persoanei în cazul pedepsei şi starea de pericol în cazul
măsurii de siguranţă.

Interzicerea de a se afla în anumite localităţi (art. 116 C.pen.) se

distinge prin unele caracteristici proprii, putând fi luată în cazul săvârşirii unei
fapte ce constituie infracţiune şi aplicându-se pe lângă o pedeapsă, legea stabilind
anumite condiţii în acest sens cât şi durata de aplicare a măsurii, conform
dispoziţiilor art. 116 care prevede: Dacă instanţa constată că prezenţa unei
persoane condamnate la pedeapsa închisorii de cel puţin un an în localitatea unde
a săvârşit infracţiunea sau în alte localităţi constituie un pericol grav pentru
societate, poate lua faţă de aceasta măsura interzicerii de a se afla în acea
localitate sau în alte localităţi anume determinate prin hotărârea de condamnare
(alin. 3). Această măsură poate fi luată pe o durată de până la 5 ani şi poate fi
prelungită dacă nu a dispărut pericolul care a justificat luarea măsurii. Prelungirea
nu poate depăşi durata măsurii luate iniţial (alin. 2).
Condiţia ca făptuitorul să fi fost condamnat pentru alte infracţiuni nu se
cere când se pronunţă o condamnare mai mare de 5 ani. In cazul anumitor

41
infracţiuni limitativ prevăzute de lege (cum ar fi spre exemplu infracţiunile de
tâlhărie, furt sau viol) măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite
localităţi poate fi luată oricare ar fi pedeapsa aplicată, durata sau cuantumul
acesteia şi chiar dacă făptuitorul nu a mai fost condamnat anterior pentru alte
infracţiuni (a se vedea în acest sens art. 116 alin. 4).
Măsura poate fi revocată la cerere sau din oficiu, după trecerea unui
termen de cel puţin un an, dacă temeiurile care au impus luarea ei au încetat. O
nouă cerere nu se poate face decât după trecerea unui termen de cel puţin un an de
la data respingerii cererii anterioare (art. 116 alin. 5).
Reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă, excepţie făcând
(şi) măsura interzicerii de a se afla în anumite localităţi (conform art. 155 alin. 3).

Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată

(art. 1181 C.pen.) se distinge, de asemenea, prin unele caracteristici proprii,
putând fi luată în cazul săvârşirii anumitor fapte ce constituie infracţiuni şi
aplicându-se pe lângă o pedeapsă, legea stabilind anumite condiţii în acest sens
cât şi durata de aplicare a măsurii, conform dispoziţiilor art. 1181 care prevede:
Dacă instanţa constată că prezenţa, în locuinţa familiei, a persoanei
condamnate la pedeapsa închisorii de cel puţin un an pentru loviri sau orice alte
acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice şi psihice săvârşite asupra
membrilor familiei, constituie un pericol grav pentru ceilalţi membri ai familiei,
poate lua faţă de această persoană măsura interzicerii de a reveni în locuinţa
familiei, la cererea părţii vătămate (alin. 1). Această măsură poate fi luată pe o
durată de până la 2 ani.

Expulzarea (art. 117 C.pen.) poate fi luată faţă de cetăţeanul străin sau
apatridul care nu domiciliază în ţară care a comis o infracţiune, constând în
interzicerea de a rămâne pe teritoriul ţării, datorită stării de pericol pe care o
prezintă.
Statul în care persoanele urmează să fie expulzate este statul al cărui
cetăţean este infractorul sau statul pe teritoriul căruia îşi are domiciliul; aceste
persoane nu vor fi expulzate dacă există motive serioase de a se crede că riscă să
fie supuse la tortură în statul în care urmează a fi expulzat (art. 117 alin. 4).
În cazul în care expulzarea însoţeşte pedeapsa închisorii, aducerea la
îndeplinire a expulzării are loc după executarea pedepsei (alin. 2).

Măsuri de siguranţă cu caracter patrimonial

Confiscarea specială (art. 118 C.pen.) este măsura de siguranţă care se ia
în vederea înlăturării unei stări de pericol ce decurge din deţinerea anumitor
categorii de bunuri prevăzute de lege, respectiv:

42
z bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală;
Bunurile cuprinse în această categorie sunt bunuri care nu au avut o
existenţă anterioară faptei fiind create, produse sau fabricate prin acţiunea
ce constituie elementul material al faptei
z bunurile care au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei infracţiuni
dacă sunt ale infractorului sau dacă aparţinând altei persoane aceasta a
cunoscut scopul folosirii lor;
Din practica instanţelor noastre penale rezultă măsura confiscării speciale
cu privire la autovehicolul care a servit la săvârşirea infracţiunilor de
omor, furt ş.a., măsura impunându-se atunci când între fapta penală
comisă şi cea de folosire a mijlocului de transport există o legătură
indisolubilă.
In cazul acestei categorii de bunuri – bunuri care au fost folosite în orice
mod la săvârşirea unei infracţiuni – dacă valoarea bunurilor supuse
confiscării este vădit disproporţionată faşă de natura şi gravitatea
infracţiunii se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ţinând
seama de urmarea infracţiunii şi de contribuţia bunului la producerea
acesteia.
Dacă bunurile nu pot fi confiscate întrucât nu sunt ale infractorului, iar
persoana căreia îi aparţin nu a cunoscut scopul folosirii lor, se confiscă
echivalentul în bani al acestora.
Această măsură nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor săvârşite prin
presă.
z bunurile produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii unei
infracţiuni dacă au fost utilizate la comiterea acesteia şi dacă sunt ale
infractorului.
Potrivit doctrinei bunurile produse în scopul pregătirii infracţiunii sunt
bunuri create de infractor prin transformarea, combinarea sau prelucrarea
altor materiale, substanţe care îşi pierd identitatea iniţială intrând în
componenţa unui nou produs. Bunurile modificate sau adaptate în scopul
săvârşirii unei infracţiuni au existenţă materială anterioară infracţiunii
însă sunt supuse unor operaţiuni de modificare sau adaptare pentru a le
face mai eficiente în vederea atingerii scopului infracţional.
Când bunurile aparţin altei persoane confiscarea se dispune dacă
producerea, modificarea sau adaptarea a fost efectuată de proprietar ori de
infractor cu ştiinţa proprietarului. Dacă bunurile nu pot fi confiscate
întrucât nu sunt ale infractorului, iar persoana căreia îi aparţin nu a
cunoscut scopul folosirii lor, se confiscă echivalentul în bani al acestora.
z bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte sau
pentru a răsplăti pe făptuitor;

43
 z bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală dacă
nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la
despăgubirea acesteia;
Bunurile cuprinse în această categorie sunt bunuri preexistente săvârşirii
faptei şi care ajung în posesia infractorului prin săvârşirea faptei
prevăzute de legea penală.
z bunurile a căror deţinere este interzisă de lege.
Prin Legea nr.278/2006 au fost completate prevederile art. 118 C. pen. ce
reglementează această măsură cu dispoziţii exprese privind confiscarea prin
obligarea la plata echivalentului bunurilor confiscabile sau confiscarea altor
bunuri de aceeaşi valoare (a se vedea în acest sens art. 118 alin. 4 şi 5). De
asemenea, prin legea menţionată s-a reglementat expres individualizarea măsurii
de siguranţă a confiscării speciale conform dispoziţiilor alineatului final care
prevede că instanţa poate să nu dispună confiscarea bunului dacă acesta face parte
dintre mijloacele de existenţă, de trebuinţă zilnică ori de exercitare a profesiei
infractorului sau a persoanei asupra căreia ar putea opera măsura confiscării
speciale.
Spre deosebire de celelalte măsuri de siguranţă, măsura confiscării
speciale are caracter definitiv şi este irevocabilă.

44
 CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ SAU MODIFICĂ
EXECUTAREA PEDEPSEI

Cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei sunt consacrate în

lumina Titlului VII al părţii generale a Codului penal şi sunt reprezentate de
graţiere şi prescripţia executării pedepsei. Acestor cauze li se poate alătura şi
amnistia postcondamnatorie (art. 119 alin.1 teza a 2-a) care înlătură executarea
pedepsei pronunţate şi celelalte consecinţe ale condamnării. Se observă că, spre
deosebire de aceasta, cauzele reprezentate de graţiere şi prescripţia executării
pedepsei înlătură numai executarea pedepsei, însă condamnările rămân ca
antecedente penale [a se vedea, în acest sens, materia recidivei cu referire, pe de
o parte, la naşterea stării de recidivă în raport de instituţia graţierii sau de
intervenirea prescripţiei executării pedepsei, pe de altă parte, privitor la
condamnările care nu atrag starea de recidivă printre care se înscriu şi cele
pentru infracţiuni amnistiate].

1. Graţierea
Graţierea este un act de clemenţă care se acordă de către forul legiuitor
prin lege organică (graţierea colectivă) sau de către Preşedinte prin decret
prezidenţial (graţierea individuală) prin care se dispune înlăturarea, în totul sau în
parte, a executării pedepsei ori comutarea acesteia în alta mai uşoară (când nu se
înlătură executarea, operând înlocuirea cu o pedeapsă mai uşoară).
In Codul penal graţierea îşi găseşte reglementarea în art. 120; menţionăm
de asemenea reglementarea prin Legea nr. 546/2002 privind graţierea şi procedura
acordării acesteia.
Literatura penală descrie diferite feluri ale graţierii în raport cu persoanele
cărora se acordă (graţiere colectivă sau individuală); după întinderea efectelor pe
care le produce (graţierea totală sau parţială ori comutare de pedeapsă); după cum
actul de graţiere impune sau nu realizarea unor condiţii pentru incidenţa sa
(graţierea necondiţionată sau condiţionată) – [a se vedea pe larg dezvoltarea
ideilor din doctrină].
Graţierea operează, de regulă, „in personam”, în unele cazuri putând avea
şi un caracter obiectiv având în vedere persoana, spre exemplu, cei condamnaţi
pentru anumite infracţiuni.
Ca efect al unui act de graţiere se înlătură executarea totală (remitere de
pedeapsă) sau parţială (reducere de pedeapsă) a pedepsei principale ori are loc
comutarea acesteia într-o pedeapsă mai uşoară.
Graţierea are efecte şi asupra pedepselor a căror executare este suspendată
condiţionat. În acest caz, partea din termenul de încercare care reprezintă durata

45
pedepsei pronunţate de instanţă se reduce în mod corespunzător. Dacă
suspendarea condiţionată este revocată sau anulată, se execută numai partea din
pedeapsă rămasă negraţiată (art. 120 alin. 2).
Graţierea nu are efecte asupra pedepselor complementare, în afară de
cazul când se dispune altfel prin actul de graţiere (art. 120 alin. 3 C.pen.). De
asemenea, graţierea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi măsurilor
educative (art. 120 alin.3 C.pen.). Graţierea nu produce efecte nici asupra
despăgubirilor civile.
Din această prezentare sumară a graţierii şi a efectelor (limitelor
efectelor) pe care le produce se desprind atât asemănări cât şi deosebiri în raport
de clemenţa sub forma amnistiei intervenită după condamnare
(postcondamnatorie), ceea ce trebuie să conducă la corecta delimitare a acestor
două cauze [subiect de reflecţie1.

2. Prescripţia executării pedepsei

Instituţia prescripţiei executării pedepsei – prevăzută de art. 125-128 C.
pen. ce cuprind dispoziţii privitoare la termenele de prescripţie, cazurile de
întrerupere şi suspendare a cursului acesteia – este cauza de înlăturare a executării
pedepsei după trecerea unui anumit interval de timp prevăzut de lege de la data
pronunţării hotărârii de condamnare, prin stingerea dreptului statului de a impune
executarea pedepsei, respectiv a obligaţiei celui condamnat de a o executa.
Prescripţia executării pedepsei înlătură executarea pedepsei principale, cu
excepţia pedepselor pronunţate pentru infracţiunile contra păcii şi omenirii (art.
125 alin.1,2 C.pen.).
Potrivit art. 126 C.pen. sunt prevăzute termenele de prescripţie a
executării pedepsei, având o durată diferită în funcţie de pedeapsa aplicată,
termene ce se calculează de la data când hotărârea de condamnare a rămas
definitivă, iar în cazul revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei (în
formă simplă sau sub supraveghere) de la data când hotărârea de revocare a rămas
definitivă – conform art. 126 alin. 3,4 C.pen..
Astfel, temenele de prescripţie a executării pedepsei pentru persoana
fizică sunt:
• 20 de ani, când pedeapsa care urmează să fie executată este detenţiunea
pe viaţă sau închisoarea mai mare de 15 ani;
• 5 ani, plus durata pedepsei închisorii stricte sau închisorii care urmează a
fi executată, dar nu mai mult de 15 ani, în cazul celorlalte pedepse cu
închisoarea;
• 3 ani, în cazul când pedeapsa este amenda.
Executarea pedepsei închisorii atunci când aceasta înlocuieşte pedeapsa
detenţiunii pe viaţă se prescrie în 20 de ani.

46
 Termenele de prescripţie a executării pedepsei se reduc la jumătate pentru
cei care la data săvârşirii infracţiunii erau minori (art. 129).
Termenul de prescripţie a executării pedepsei amenzii aplicate persoanei
juridice este de 5 ani (125 alin.11 C.pen.).
Executarea pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice ce nu
pot fi dizolvate sau a căror activitate nu poate fi suspendată se prescrie într-un
termen de 3 ani care curge de la data la care pedeapsa amenzii a fost executată sau
considerată ca executată.
Cursul termenului prescripţiei executării pedepsei se întrerupe prin
începerea executării pedepsei sau prin sustragerea de la executare, după începerea
executării pedepsei ceea ce face să curgă un nou termen de prescripţie de la data
sustragerii de la executare (art. 127 C.pen.). Cursul termenului prescripţiei
executării se întrerupe şi prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni, începând să
curgă un nou termen de prescripţie de la data săvârşirii noii infracţiuni.
Cursul termenului prescripţiei executării pedepsei este suspendat în
cazurile şi condiţiile prevăzute în Codul de procedură penală (art. 128 alin.2
C.pen.), spre exemplu, executarea pedepsei poate fi suspendată în cazurile de
amânare ori de întrerupere a executării pedepsei consacrate prin dispoziţiile art.
453 şi 455 C.pr.pen.. Din ziua în care a încetat cauza de suspendare, prescripţia îşi
reia cursul.
Prescripţia executării pedepsei înlătură executarea pedepsei principale (cu
excepţia infracţiunilor imprescriptibile), însă nu are efecte asupra pedepselor
complementare şi nici asupra măsurilor de siguranţă.

47
 IV. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CONSECINŢELE CONDAMNĂRII

1. Reabilitarea – scurtă caracterizare

În lumina Titlului VII, Cap. IV al părţii generale a Codului penal sunt
reglementate cauzele care înlătură consecinţele condamnării reprezentate de cele
două feluri ale reabilitării: reabilitarea de drept şi reabilitarea judecătorească.
Instituţiei reabilitării – cauză care înlătură consecinţele condamnării – i se
poate alătura şi amnistia intervenită după condamnare (postcondamnatorie) care
are ca efect înlăturarea executării pedepsei, precum şi a consecinţelor condamnării
(art. 119 alin.1 teza a 2-a C.pen.). [Pornind de la aprecierea doctrinei că
reabilitarea produce efecte mai întinse, mai favorabile decât cele ale amnistiei
sub diferite aspecte, de reflectat pe marginea unor asemănări/deosebiri între
aceste cauze].
Reabilitarea este definită în literatura de specialitate ca fiind instituţia prin
care fostul condamnat este reintegrat total în societate, prin înlăturarea pentru
viitor a incapacităţilor şi interdicţiilor care decurg din condamnare şi dobândirea,
din punct de vedere moral şi social, a situaţiei pe care a avut-o înainte de
condamnare.
Sub aspectul naturii juridice, reabilitarea este o cauză legală şi personală
care înlătură consecinţele condamnării care prezintă următoarele trăsături:
• operează în cazul tuturor condamnărilor indiferent de gravitate, precum şi
în cazul condamnărilor succesive suferite de o persoană (în cazul unor
condamnări succesive, termenul de reabilitare se calculează în raport cu
pedeapsa cea mai grea şi începe să curgă de la data când a luat sfârşit
executarea ultimei pedepse).
• este indivizibilă, însemnând că nu se poate dobândi numai pentru o parte
din condamnări.
• produce efecte pentru viitor.
Legea reglementează două forme (feluri) ale reabilitării, respectiv
reabilitarea de drept (sau legală) cu o sferă de aplicare mai restrânsă, în cazul
condamnărilor de gravitate scăzută şi reabilitarea judecătorească (sau judiciară)
care constituie forma tipică de reabilitare şi are o sferă mai largă de aplicare.
Pentru a opera reabilitarea se cer întrunite anumite condiţii (mai multe în cazul
reabilitării judecătoreşti), obţinându-se din oficiu dacă sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de lege (reabilitarea de drept) sau prin hotărârea instanţei de judecată,
în urma verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege (reabilitarea
judecătorească).

2. Formele reabilitării

48
 2.1. Reabilitarea de drept
Reabilitarea de drept este acea formă a reabilitării ce se obţine din
oficiu, prin efectul legii, odată cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege,
operând în cazul condamnărilor de gravitate redusă atât pentru persoanele fizice
cât şi pentru persoanele juridice.
Potrivit art. 134 alin. 1 C.pen., reabilitarea de drept a persoanei fizice are
loc în cazul condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte
un an, dacă în decurs de trei ani condamnatul nu a săvârşit nici o altă infracţiune.
Din textul legal rezultă condiţiile instituite pentru a opera reabilitarea de
drept şi care privesc:
• condamnarea de gravitate redusă care se reflectă în pedeapsa aplicată de
instanţă, respectiv amendă sau pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un
an.
• termenul de reabilitare care are un cuantum fix de 3 ani şi care se
socoteşte de la data când a luat sfârşit executarea pedepsei principale sau
de la data când aceasta s-a stins într-un alt mod. În acest sens se prevede
în art. 136 C.pen. (calculul termenului de reabilitare). Pentru cei
condamnaţi la amendă, termenul curge din momentul în care amenda a
fost achitată sau executarea ei s-a stins în orice alt mod (alin.2).
• conduita condamnatului care în decursul termenului de 3 ani să nu fi
săvârşit o altă infracţiune.
Reabilitarea de drept intervine şi în unele cazuri speciale, fiind de reţinut:
• reabilitarea în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei (art. 86
C.pen.);
• reabilitarea în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere
(art. 866 C.pen.);
• în cazul executării pedepsei într-o închisoare militară, după executarea
pedepsei (în situaţiile prevăzute de lege) sau după graţierea totală ori după
graţierea restului de pedeapsă, când cel condamnat este reabilitat de drept
(art. 62 alin. 5 C.pen.).
Aşa cum am precizat, reabilitarea de drept este acea formă a reabilitării
care se obţine din oficiu, în măsura în care s-au îndeplinit condiţiile prevăzute de
lege. Reabilitarea de drept poate fi constatată şi de instanţa de judecată, caz în
care aceasta verifică îndeplinirea condiţiilor legale, după care pronunţă o hotărâre
în constatare.
Prin Legea nr. 278/2006 s-a reglementat expres reabilitarea de drept a
persoanei juridice care are loc dacă în decurs de 3 ani de la data la care pedeapsa
amenzii sau după caz pedeapsa complementară a fost executată sau considerată ca
executată şi persoana juridică nu a mai săvârşit nici o infracţiune (art. 134 alin. 2
C. pen.).

49
 2.2. Reabilitarea judecătorească
Reabilitarea judecătorească este acea formă a reabilitării ce se obţine la
cererea condamnatului, în urma unei proceduri desfăşurată în faţa instanţei de
judecată. Procedura reabilitării judecătoreşti este reglementată de Codul de
procedură penală potrivit art. 494 şi următoarele.
Reabilitarea judecătorească operează în cazul condamnărilor pentru care
nu operează reabilitarea de drept, în funcţie de gravitatea pedepsei stabilită de
instanţă, prin lege – art. 135 alin. 1 – fiind prevăzute următoarele termene de
reabilitare:
• în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de un an până la 5
ani, după trecerea unui de 4 ani la care se adaugă jumătate din durata
pedepsei pronunţate.
• în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani până la 10
ani, după trecerea unui termen de 5 ani, la care se adaugă jumătate din
durata pedepsei pronunţate.
• în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, după
trecerea unui termen de 5 ani, la care se adaugă jumătate din durata
pedepsei pronunţate.
• în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă, comutate sau înlocuite, unui termen
de 7 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei cu închisoare.
Procurorul general poate dispune, în cazuri excepţionale, reducerea
termenelor mai sus menţionate (conform art. 135 alin. 2 C.pen.).
După cum se observă, termenele de reabilitare sunt alcătuite dintr-un
interval de timp fix (după caz, de 4, 5 sau 7 ani) la care se adaugă un interval de
timp variabil constând în jumătate din durata pedepsei pronunţate de instanţă –
rezultând termene astfel compuse. Aceste termene se calculează potrivit
dispoziţiilor art. 136 C.pen..
Condiţiile privitoare la conduita condamnatului – denumite în doctrină şi
condiţii de fond – sunt cele reglementate de art. 137 C.pen., implicând ca cel
condamnat:
• în cursul termenului de reabilitare să nu fi suferit o nouă condamnare;
• să aibă asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste,
precum şi în cazul când are vârsta de a fi pensionat sau este incapabil de
muncă;
• a avut o bună conduită.
Doctrina apreciază că această condiţie a bunei conduite (la locul de
muncă, în familie, în general, în societate) nu trebuie îndeplinită numai în
decursul termenului de reabilitare, ci pe toată perioada scursă de la stingerea
pedepsei până când se solicită reabilitarea, deoarece, uneori, cel ce o solicită o

50
poate face după un interval mai mare decât cel prevăzut de lege. De asemenea, se
apreciază ca nerealizată această condiţie, în situaţia în care cel condamnat a
săvârşit o infracţiune care a fost amnistiată sau pentru care a intervenit o altă
cauză care înlătură răspunderea penală, deoarece infracţiunea comisă semnifică o
realitate care infirmă buna conduită a persoanei.
• a achitat în întregime cheltuielile de judecată şi despăgubirile civile la
plata cărora a fost obligat, afară de cazul când partea vătămată a renunţat
la despăgubiri sau când instanţa constată că cel condamnat nu şi-a
îndeplinit în mod regulat obligaţiile privitoare la dispoziţiile civile din
hotărârea de condamnarea. Când instanţa constată că nu este îndeplinită
această condiţie, dar aceasta nu se datorează relei-voinţe a condamnatului,
poate dispune reabilitarea.
Dacă cel condamnat întruneşte toate aceste condiţii, cererea de reabilitare
judecătorească se admite, ceea ce atrage reabilitarea condamnatului. Dimpotrivă,
dacă cel condamnat nu întruneşte condiţiile de fond, cererea de reabilitare
judecătorească se respinge, caz în care nu se poate face o nouă cerere decât după
un termen de 3 ani în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani
şi după un termen de 2 ani în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare
de 5 ani; aceste termene se socotesc de la data respingerii cererii (art. 138 alin. 1
C.pen.). Condiţiile reabilitării judecătoreşti trebuie să fie îndeplinite şi pentru
intervalul de timp care a precedat noua cerere.
Respingerea cererii de reabilitare pentru lipsa condiţiilor de formă este
reglementată de art. 497 C.pr.pen.. Cererea respinsă ca urmare a introducerii ei
înainte de termenul legal poate fi reînnoită după împlinirea acestui termen, iar în
celelalte cazuri, poate fi reînnoită oricând.
În materia reabilitării judecătoreşti, legiuitorul reglementează sancţiunea
anulării acesteia care intervine atunci când după acordarea ei s-a descoperit că cel
reabilitat mai suferise o condamnare care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi condus la
respingerea cererii de reabilitare (art. 139).
Indiferent de felul reabilitării – de drept sau judecătorească – efectele sunt
aceleaşi şi constau în încetarea decăderilor şi interdicţiilor, precum şi a
incapacităţilor care rezultă din condamnare.
După cum s-a arătat, condamnările pentru care a intervenit reabilitarea
sau în cazul cărora s-a împlinit termenul de reabilitare sunt condamnări care nu
atrag starea de recidivă (art. 38 alin. 2 C.pen.) în cazul reiterării unui
comportament infracţional.
Aşa cum se subliniază în doctrină, efectele reabilitării nu înseamnă numai
înlăturarea consecinţelor de ordin juridic, ci şi reabilitarea în plan social şi moral;
însă, cu toate acestea, reabilitarea nu constituie o repunere totală a condamnatului
în situaţia avută anterior condamnării. Altfel spus, există unele limite ale efectelor

51
reabilitării, limite prevăzute expres de lege.
Astfel, în art. 133 se prevede că reabilitarea nu are ca urmare obligaţia de
reintegrare în funcţia din care făptuitorul a fost scos în urma condamnării ori de
rechemare în cadrele permanente ale forţelor armate sau de redare a gradului
militar pierdut (alin. 2). De asemenea, reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor
de siguranţă, cu excepţia celei prevăzute în art. 112 lit. d), respectiv interzicerea
de a se afla în anumite localităţi.

52
 BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
1. Matei Basarab, Viorel Paşca, Gheorghiţă Mateuţ, Constantin Butiuc,
Codul penal comentat. Partea generală, vol. I, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2007;
2. Constantin Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal. Partea
generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007;
3. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal. Partea generală,
Editura Universul juridic, Bucureşti, 2007;
4. Florin Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
5. Viorel Paşca, Modificările Codului penal, Legea nr. 278 / 2006, Comentarii
şi explicaţii, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007;
6. Maria Zolyneak, Ioana Maria Michinici, Drept penal. Partea generală,
Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1999.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ (lecturi suplimentare)

1. Ortansa Brezeanu, Minorul şi legea penală, Editura All Beck, Bucureşti,
1998;
2. Ştefan Daneş, Vasile Papadopol, Individualizarea judiciară a pedepselor,
ediţia a 2-a, revizuită, Ed. Juridică, Bucureşti, 2005;
3. Dan Hoffman, Confiscarea specială în dreptul penal. Teorie şi practică
judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008;
4. Iancu Mândru, Amnistia şi graţierea, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 1998;
5. Ioana Cristina Morar, Suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Culegere de practică judiciară, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007;
6. Constantin Sima, Măsurile de siguranţă în dreptul penal contemporan,
Ed. All Beck, Bucureşti, 1999.

53