CONCEPTE 
OPERAȚIONALE 
 
 
Elev:Ciobotaru Adina 
  Clasa:a X‐a F 
 
1 
 
 Cuprins: 
 
 
I.Genuri și specii literare…………pag.3‐14 
II.Curente literare și cultural...pag.15‐20 
III.Figuri de stil……………………..pag.20‐33 
IV.Elemente de versificație…..pag.33‐38 
V.Bibliografie…………………………pag.39 
 
 
 
 

2 
 
 Genuri și specii
literare

3 
 
 Genul literar: e o categorie fundamentală a teoriei literare, care
reunește opere literare asemănătoare prin structura conținutului, procedee
estetice comune, modalități compoziționale de exprimare a sentimentelor,
stărilor sufletești sau de construirea acțiunilor și a procedeelor artistice.
Genurile literare sunt: genul epic, genul liric, genul dramatic.

Specia literară: e o subdiviziune a genului literar, definită prin anumite

particularitați fie tematice , fie structurale, fie stilistice, incadrându-se astfel
modalităților de expunere a unui anumit gen literar. Speciile literare sunt în
proză sau în versuri.

Genul epic: are ca principală modalitate de expunere narațiunea, în

care prezența autorului este înlocuită de personajele ce participă la
acțiunea desfășurată, în general, la timpul trecut și la persoana a III-a. De
aceea, modalitatea principală de expunere a ideilor autorului este
exprimarea indirecta.

Ex.: ,,Ion’’ de Liviu Rebreanu(literatura română)

“Romeo si Julieta”de William Shakespeare(literatura universală)

Genul liric: este subiectiv, autorul exprimându-și direct ideile,

sentimentele, stările sufletești, într-un limbaj artistic (metafore, simboluri) și
folosind, de regulă, persoana I. Ex.: Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii’’ de Lucian Blaga(literatura română) ,”Poem” de Pablo
Nerunda(literatura universal)

4 
 
 Genul dramatic: exprimă ideile autorului numai prin intermediul
personajelor care participă la acțiunea subiectului literar, autorul fiind
prezent numai în indicatiile scenice și de regie.

Ex.: ,,Răzvan si Vidra’’ de Bogdan Petriceicu Hasdeu(literatura română)

”Livada de vișini”de Cehov(literatura universală)

Balada: e poezia epică de mare întindere, uneori cu un pronunțat

caracter liric, în care se relatează o acțiune eroică, o legendă, un fapt
istoric, o profundă idee filosofică sau legendară.

Ex.: ,,Toma Alimoș’’, ,,Miorița’’ – balade populare, ,,Mistrețul cu colți de

argint’’ de St. Augustin Doinas – balada cultă(literatura română)

,,Miorița” este capodoperă a literaturii populare românesti.Are ca punct

de plecare transhumața si oglindește existența pastorală a poporului
român.Acțiunea baladei se petrece la poalele muntilor într-o zi de toamnă.

Într-o zi de toamnă,coboară din munți pentru iernat trei turme de oi

conduse de ciobanii moldovean,ungurean si vrâncean.Baciul moldovean e
mai bogat,are mai multe oi,cai pricepui si câini curajosi.De aceea, este
invidiat de ceilalți doi ciobani.Acestia hotărasc să-l omoare pe baciul
moldovean si să-i ia averile.Miorita năzdravană afla de crima care i se
pregatește stapânului său și îl vestește de pericol.Totodata ,îsi
roaga stapânul sa se apere:sa se întoarca la negru zăvoi și să-si cheme în
ajutor,un câine.

Ciobanul nu face niciun gest de apărare,privește cu demnitate

posibilitatea morții.

El îsi exprimă ultimele dorințe într-un testament tulburator .O roagă pe

mioara sa le spună celor doi ciobani să-l îngroape în apropierea stânei
sa fie aproape si dupa moarte de strungă și de oi.Dorește ca la capul lui
să fie puse cele trei fluierașe si să fie bocit de vânt,de glasul fluierașelor și
de oi.Totodata ciobanașul vrea ca mioara să ascundâ oilor că el a murit,de
aceea să le spună că s-a însurat cu o craiasamândră si că la nunta lui a
participat întreaga natură.Nunii au fost soarele și luna,nuntașii au fost brazii
si paltinașii,preoții au fost munții mari,făcliile au fost stelele,iar lăutarii au
fost păsările.

5 
 
 La aceasta nuntă însă a cazut o stea,ceea ce sugerează stingerea unei
vieți omenești.

În finalul baladei apare mama ciobanului care își caută fiul.Din cuvintele
mamei,reiese portretul fizic al ciobanașului.El este tânar,frumos si înalt,cu
fața alba,cu mustața de forma spicului de grâu,cu părul negru si ochii
albastri.Ciobanul o roagă să-i spună mamei că s-a însurat cu o fată de
crai,dar să nu-i spună ca la nunta lui a cazut o stea.

Acest semn i-ar fi vorbit prea direct de moartea sa.El vrea astfel să îsi
apere mama de o mare durere sufleteasca.

Drama: e o specie a genului dramatic caracterizată prin ilustrarea vietii

reale intr-un conflict complex si puternic al personajelor, cu intâmplări și
situații tragice, în care eroii au un destin nefericit. Drama are o mare
varietate tematica.

Ex.: ,,Răzvan si Vidra’’ – dramă istorică, ,,Meșterul Manole’’ – dramă de

idei.

Comedia: e specia genului dramatic, în proză sau în versuri, care

satirizeaza întâmplări, aspecte sociale, moravuri stârnind râsul, cu rol
moralizator. Ca modalități de realizare, comedia apeleaza la variate
mijloace: comicul de situație, de caracter, de limbaj, de moravuri, de
intenție, de nume etc.

Ex.: ”A douăsprezecea noapte”de William Shakeapeare(literatura

universal)

,,O scrisoare pierdută’’de I.L.Caragiale(literatura română)-este o comedie

satirică care a fost publicată în 1885.
Acţiunea piesei este plasată într-un orăşel de munte, capitală de judeţ,
dar prezenţa în scenă a lui Dandanache trimis de la centru şi numit
candidat în alegeri, tot prin şantaj ca şi Caţavencu, extinde politica asupra
întregului sistem a vieţii politice din ţară.

6 
 
 Subiectul : într-un orăşel de munte două grupări a partidului liberal,
guvernamentalii şi cei din opoziţie, sunt în toiul alegerilor pentru
parlamentul chemat să revizuiască constituţia. Candidatul celor de la
guvernare este reprezentat de avocatul Farfuridi, iar opoziţia este
reprezentată de Caţavencu, directorul ziarului <<răcnetul carpaţilor="">>.
Caţavencu îi şantajază pe adversari cu publicarea unei scrisori de amor a
lui Zoe Trahanache, primită de la Ştefan Tipătescu prefectului judeţului și
prieten

a soţului acesteia, Zaharia Trahanache. Scrisoarea fusese găsită de

cetăţeanul tur- mentat de la care este furată de Caţavencu. Acesta
ameninţă că va publica scrisoarea în ziarul său dacă adversarii lui nu se
retrag din alegeri. Caţavencu nu acceptă ceea ce îi propune Tipătescu: o
moşie, postul de avocat al statului. La insistenţele lui Zoe, Tipătescu
acceptă să-l sprijine pe Caţa- vencu în alegeri.
De la centru este trimis un alt candidat, Agamiţă Dandanache, numit tot în
urma unui şantaj că va publica o scrisoare de amor.
Punctul culminant al coflictului este atins în actul al -III- lea în şedinţa
pentru fixarea candidatului. După discursurile lui Farfuridii şi Caţavencu,
este anunţat numele noului candidat A. Dandanache. Ca urmare
Caţavencu încearcă să dezvăluie că are scrisoarea compromiţătoare, dar
poliţaiul oraşului declanşază o încăierare şi politicienii se vor lua la bătaie.
Caţavencu îşi pierde pălăria în care avea scrisoarea. Pălăria va fi găsită de
cetăţenul turmentat care probând pălăria găseşte în căptuşeala acesteia
scrisoarea de amor pe care o duce “adrisantului”. Între timp Caţavencu
este prins de Zaharia Trahanache şi cu o poliţă falsificată şi de aceea va
accepta condiţiile puse de Zoe trecând de partea foştilor adversari: să
prezideze banchetul dat în onoarea lui A. Dandanache care câştigase
alegerile, să toasteze pentru Tipătescu şi să chefuiască cu poporul.
Piesa se încheie cu o scenă de armonie generală, cu mutică, cu discursuri.

Personajele
Sunt grupate în două tabere politice: într-o tabără intră cei din grupul
guvrnamental( Far- furidi, Brânzovenescu, Prispanda, Zoe şi Zaharia
Trahanache, Şt. Tipătescu, A. Dandanache) şi pe de altă parte cei din
opoziţie ( Caţavencu şi susţinătorii săi, dăscălimea şi preotul ). Un loc
aparte îl are cetăţeanul turmentat care îi întruchipează pe alegătorii
derutaţi.
Toţi eroii sunt prezentaţi prin contrastul radical dintre cea ce vor să pară şi

7 
 
cea ce sunt în realitate.
Ghiţă Prispanda - este poliţaiul oraşului şi întruchipează funcţionarul
slugarnic care aprobă tot ce spun stăpânii şi face tot ce I se ordonă, fiind
primul care încalcă legea. Afişeaze devotament faţă de stăpânii săi cu
celebrul tic verbal:” curat ! ”, dar este gata să treacă oricând de partea celor
care va câştiga alegerile. După ce îl arestează pe Caţavencu îi spune
acestuia că îl admiră, că îi ci- teşte ziarul ca pe sfânta evanghelie dar fiind
“scrofulos” la datorie a ascultat de ordinul stăpânilor. Prispanda este şi
viclean, vrea să-şi asigure simpatia lui Caţavencu în eventualitatea unui
succes în alegeri a acestuia. Afişază cinste şi simpatie în meseria sa , dar
ştie să-şi aranjeze mici afaceri, ca cea cu stegurile, pentru aşi rotunjii leafa.
Scuza lui este: “ familie
mare, renumeraţie după buget mică “. deşi este poliţai încalcă legea, îşi
îndeamnă “băieţii” să declanşeze bătaia în adunarea electorala pentru
fixarea candidatului. Ticurile sale verbale, stâlcirea neologismelor îi trădeza
incultura şi platitudinea intelectuală.</răcnetul>

Elegia: e o specie a genului liric în care poetul își exprimă direct

sentimentele de tristețe metafizică, de nostalgie, într-o gamă ascendentă,
mergând de la melancolie la nefericire. Ex.: ,,Trecut-au anii’’ de Mihai
Eminescu, ,,11 elegii’’ de Nichita Stănescu(literatura română)

Episod narativ: acțiune secundară, în ansamblul unei opere epice, un

singur moment, o singură situație desprinse din narațiunea respectivă.

Ex.: episodul scăldatului lui Nică din ,,Amintiri din copilarie’’ de Ion
Creangă sau capitolul ,,Nunta’’ din romanul ,,Ion’’ de Liviu
Rebreanu(literatura română)

Epopeea: e un poem epic de mare întindere, în versuri, în care se

povestesc fapte eroice, storice si legendare, cu un mare număr de
personaje cu virtuți deosebite.

Ex.: ,,Iliada’’ de Homer(literatura universală)

8 
 
 Glossa: e poeză cu formă fixă, în care fiecare vers din prima strofă,
numită strofă-nucleu, este comentat succesiv în câte o strofă urmatoare,
ultima strofă reproducând în ordine inversă versurile primei strofe. Ca
specie literară ,,glossa’’ este de origine spaniola, poezia datând din sec. al
XIV-lea, fiind o creatie a poeților curteni.

Ex.: ,,Glossa’’ de Mihai Eminescu(literatura română)

Meditația: e o specie a liricii filozofice în care poetul exprimă profunde

idei filozofice privitoare la legile tainice care guvernează universul,
generând în sufletul poetului melancolie, tristețe, neliniște spirituală, până
la nefericire, așadar o puternică participare afectivă.

Ex.: ,,La steaua’’ de Mihai Eminescu, ,,De ce-aș fi trist’’ de Tudor

Arghezi(literatura română)

Nuvela: e o specie a genului epic, in proză, cu un singur fir epic, cu un

conflict concentrat si intrigă riguros construită, cu personaje puține, punând
accentul pe un personaj principal, iar intâmplările și faptele sunt, de regulă,
verosimile. Ca întindere nuvela se situeaza între schița și roman.

Ex.: ,,Moara cu noroc’’ de Ioan Slavici(literatura română)

“Moara cu noroc” –Nuvelă solidă, cu subiect de roman“ (G. Călinescu), ă

epic și estetic concepția etică a lui Ioan Slavici, iar personajele cu destin
tragic din nuvelă sunt victime ale incălcării învățăturilor străvechi. Scriitorul
este adeptul unui “realism poporal”, în conformitate cu care idea de om
sărac, dar fericit, predomina în nuvelele sale.

Tema, efectele nefaste ale dorinței de înavuțire, dezvăluie o

problematică etică si psihologică, iar subiectul plasează în centrul atenției

9 
 
un personaj complex, a cărui evoluție este urmărita pe tot parcursul
acțiunii.

Ghița, personajul nuvelei se abate de la norma morală enuntată la

începutul nuvelei (“omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba,
nu bogăția ci liniștea colibei tale te face fericit”) si de aceea va evolua
inevitabil spre un deznodământ tragic. Personajul identifică sărăcia cu lipsa
demnitații și prin urmare se hotărăște să abandoneze liniștea colibei din sat
și să ia în arendă cârciuma de la Moara cu Noroc, unde se va muta cu
intreaga familie. Fostul cizmar parcurge un drum simbolic, lasă in urma
sate si locuri “bune” și se indreaptă spre locurile “rele”; drumul semnifică o
“coborâre în infern” ( descensum ad Inferos), într-un univers malefic, al
patimilor care-l agreseaza continuu pe Ghița, depersonalizându-l.

Afacerile cârciumarului încep să prospere și acesta începe să guste

satisfacția câștigului cu multă ușurință a banilor, precum si bucuria că a
scăpat de sărăcie. Dar chiar acum, la cârciuma apare un personaj ciudat,
Lică Sămădăul, stăpânul ilegal al locurilor, fire rece, insensibilă, stăpânită,
un “om rău si primejdios”, asa cum bine intuiește Ana. Ghița însă deși a
înțeles că aici la Moara cu noroc, nu putea să rămână nimeni fară voia lui
Lică, nu poate părăsi locul “pentru că-i mergea bine”. Prin urmare, cei doi
vor fi prezentați în ipostaze antitetice: personajul stăpânitor (Lică) și cel
stăpânit de autoritatea invincibilă a primului (Ghiță). Acesta din urmă se
simte amenințat de Sămădău, de atitudinea sa de stăpân necontestat al
locurilor: “Ori îmi vei face pe plac, ori îmi fac rând de alt om la Moara cu
noroc”.

Evoluția lui Ghița este dramatică, el trăiește o dramă psihologică, ce

se naște din conflictul interior al personajului – dorința de a rămâne cinstit
este la fel de puternică precum aceea de a se îmbogăți. Omul bun, blând,
harnic, de la începutul nuvelei, se transformă într-o “fire ciudată”,
“neizbutind să-și pună în acord esența cu aparenta existențială decât cu
prețul vieții”. (George Munteanu).

10 
 
 Monologul interior ilustrează gândurile și frământările personajului
(autocaracterizare): “ Ei! Ce să-mi fac?…Așa m-a lăsat Dumnezeu!…Ce
să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voința mea?”

Ghița se dezumanizează, devine fricos, laș, fuge de “eul” său real,

caută un alt “eu”, iluzoriu, ce-l va conduce spre moarte mai mult, incepe să
se supună (chiar dacă nu asta iși dorește) lui Lică , simțind că are nevoie
de bunăvoința acestuia. De fapt, personajul simulează alianța cu Lică, dar
și cu Pintea, iar față de propria familie joacă rolul onorabilității .

Strălucirea din ochii fostului cizmar, bucuria vieții se sting; Ghițaă “nu
mai zâmbea ca mai înainte, ci râdea cu hohot, încât iți venea să te sperii de
el , devine “de tot ursuz” (caracterizare directă). Pe Ana o împinge încet
încet spre Lică, fără să anticipeze că nu ar putea suporta să își vadă soția
în brațele Sămădăului, iar pe sine se împinge “pe făgașul unei tot mai
depline și tot mai urâte ambiguități de comportare“ (George Munteanu)

Cîrciumarul își dezvăluie trăsăturile în deosebi în momentele de

maximă încordare și în relația cu celelalte personaje (caracterizare
indirectă) când naratorul consemnează cu atenție gesturile, gândurile și
frământările personajului.

Așadar imaginea lui Ghița de om onest, blând și cumsecade se

destrama ireversibil; acesta devine, fără voie, complice în jefuirea
arendașului și în uciderea unei femei, la process jură strâmb, devine
complicele Sămădăului prin implicarea voluntară sau involuntară în
afacerile oneroase și în crimele porcarului. Cârciumarul își conștientizează
drama, are remușcari: “Iartă-mă, Ano! […]“ dar nu este capabil să opteze
durabil. Ghița alunecă definitiv pe panta dezumanizării, se îndepartează de
familie, o pierde definitiv pe Ana, care nu-l mai consideră “om” –
cârciumarul nu e decât o muiere îmbrăcată în haine bărbătești.

11 
 
 Finalul stă sub semnul catliarsismului, focul purificând acest spațiu al
deriziunii morale (cârciuma), în care crima este unica opțiune durabilă:
Ghița o ucide pe Ana pierzând astfel ultima iluzie despre sine, după care,
cârciumarul va fi omorât iar Lică se va sinucide.

Ghiță este un personaj rotund, complex, ce trăiește o dramă

psihologică, consecința nefastă a instinctului exacerbat al avariției, a
nerespectării moralei satului arhaic, în care este puternic ancorată bătrâna
mamă a Anei, și potrivit căreia banii nu contribuie la umanizarea lumii, ci
constituie sursa ei de pierzanie.

Oda: e specia genului liric în care se elogiaza, se preamăresc fapte

eroice, trăsături deosebite ale unor personalitați, având un caracter solemn,
prin care poetul își exprimă sentimentele de admirație față de patrie, față
de limba maternă, față de o idee, față de natură sau artă etc. Oda a apărut
în Grecia antică.

Ex.: ,,Oda ostașilor români’’ de V. Alecsandri, ,,Oda simplissimei flori’’ de

L.Blaga(literatura română)

Poemul eroic: e o specie a genului epic, în versuri, de proporții mai

mari decât balada, dar mai mici decât epopeea. Poemul eroic evocă fapte
istorice sau legendare din trecutul unui popor, punând accent pe figura unui
erou excepțional, care se detașează dintre alte personaje cu însușiri
deosebite, pe care acesta le domină.

Ex.: ,,Dumbrava roșie’’ de V. Alecsandri subintitulat de poet ,,Poem istoric

– 1497’’, care se referă la personalitatea excepțională, legendară a lui
Ștefan cel Mare și la victoria pe care acesta a repurtat-o în lupta împotriva
polonezilor

Povestirea: e specie a genului epic, în proza, în care se relateaza

faptele din punctul de vedere al unui martor, care asistă sau participă la
evenimentul povestit. Povestirea este de mică întindere, relateaza un

12 
 
singur fapt, are personaje puține, iar interesul cititorului se concentrează
asupra situației narate.

Ex.: Volumul de povestiri ,,Hanul Ancuței’’ de M. Sadoveanu(literatura

română)

Romanul: e specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu o

acțiune complexă ce se poate desfașura pe mai multe planuri, cu
personaje numeroase a căror personalitate e bine individualizată si al căror
destin este determinat de trăsăturile de caracter și de întâmplările ce
constituie subiectul operei.

Ex. ,,Moromeții’’ de Marin Preda(literatura română)

Dostoievski F.M. ”Crimă și pedeapsa”(literatura universală)

Rondelul: e poezia cu formă fixa, avănd numai doua rime și un refren

(de unul, două pana la opt versuri) care deschide poezia și care este reluat,
parțial sau integral, la mijlocul și la sfârșitul ei. Rondelul a apărut in Franța
medievală se numea la origine un cântec și un dans.

Ex. ,,Rondelul rozelor de august’’ de A. Macedonsky(literatura română)

*Satira: e specie a genului liric, care utilizează ca mijloc de expresie

ironia virulentă, ascuțită,în scopul de a îndrepta moravuri, aspecte negative
din viața unui individ sau a unei societați.

Ex.: ,,Satira Duhului meu’’ de G.Alexandrescu( literatura română)

** Satira: e o categorie estetică din sfera comicului, care ridiculizează

în mod violent și caricatural aspecte negative din viața unui individ sau a
unei colectivități.

Ex: ,,O scrisoare pierdută’’ de I.L. Caragiale( literatura română)

13 
 
 Schița: e o specie a genului epic, de dimensiuni reduse, cu acțiune
lineară și redusă la un singur episod caracteristic din viața unuia sau a
câtorva personaje, relatate într-un stil concis.

Ex.: ,,Momente si schițe’’ de I.L. Caragiale( literatura română)

Sonetul: e poezia cu formă fixă și este alcatuit din 14 versuri, grupate în

2 catrene si 2 tertețe, ultimul vers fiind o concluzie a întregului conținut al
poeziei. El își are originea în literatura italiană a secolului al XIV-lea, fiind
specific poeților Dante si Petrarca. Sonetul lui Shakespeare este alcătuit
din trei catrene si două versuri finale, drept concluzie.

Ex.: ,,Când însuși glasul’’ de M. Eminescu( literatura română)

Tragedia: e o specie a genului dramatic, în versuri sau în proză,

prezentând personaje puternice angajate in lupta cu destinul potrivnic, cu
ordinea existentă a lumii ori cu propriile lor sentimente, acest conflict
soluționându-se cu înfrângerea sau moartea eroului.

Ex.: ,,Antigona’’ de Sofocle( literatura universală)

14 
 
 Curente culturale și literare

Curentul literar: e mișcarea de idei și principii artistice care reunește

scriitori ce aderă la aceleași concepții literare față de care se simt atrași
spititual, inscriindu-se astfel în maniera literară respectivă. De obicei, ideile
estetice și literare ale unei astfel de grupări se fac publice printr-un
manifest sau program literar.

Ex.: ,,Introducție...” programul-manifest al ,,Daciei literare”.

Clasicismul: e un curent cultural care a impus creațiilor trăsături ferme

și precise, promovând interesul pentru natura umană (caractere),
imprimând ordine, armonie si rigoare:

- Regula celor trei unitați (de loc, de timp si de acțiune) și puritatea

genurilor literare;
- Cultul pentru adevar si natural;
- Cultul pentru virtuți morale și de conștiință, de unde rezultă caracterul
moralizator al operei literare.
- Trăsături puternice de caracter: vitejia, demnitatea, generozitatea,
avariția, lașitatea, demagogia etc.
- Stilul sobru, grav.
Ex.: Ioan Slavici este un scriitor moralist ( literatura română)

Corneille, Racine, Boileau, Molière, La Fontaine, La Bruyère

( literatura universală)

15 
 
 Iluminismul: e mișcarea culturală si ideologică (filozofică, estetică,
științifică si literară), cunoscută și sub numele de ,,Epoca Luminilor”, care
promovează rațiunea, caracterul laic si anticlerical, emanciparea maselor
populare prin cultură și combate dogmele și fanaticismul.

Reprezentanți: Gheorghe Șincai, S.Micu, Petru Maior, Ioan Budai Deleanu.

( literatura română)

Montesquieu .Voltaire, Denis Diderot( literatura universală)

Modernismul: e un curent literar inițiat la noi în 1919 de Eugen

Lovinescu, a cărui doctrină pornește de la ideea că există “un spirit al
realului” care impune procesul de sincronizare a literaturii române cu
literatura europeană, cunoscut și ca principiul sincronismului. Ideea de la
care pornește Eugen Lovinescu este aceea că civilizațiile mai puțin
dezvoltate suferă influența binefacatoare a celor avansate, mai întai prin
imitația civilizației superioare (Teoria imitației emisă de francezul Gabriel
Tarde), iar după implantare, prin stimularea creării unui fond literar propriu.
De aceea teoria ,,formelor fără fond” susținută de Titu Maiorescu este
acceptată și de Lovinescu, dar acesta consideră că formele pot uneori să-și
creeze fondul. În vederea modernizării literaturii române, Eugen Lovinescu
trasează câteva direcții noi pe care să se înscrie operele literare: evoluția
prozei de la liric la epic și a poeziei de la epic la liric, tematica operelor
literare sa fie inspirată din viața citadină și nu cea rurală, crearea romanului
obiectiv și a romanului de analiză psihologică, intelectualizarea prozei și a
poeziei (ilustrarea în operele literare a unor idei filozofice profunde),
crearea intelectuală, ca personaj al operei literare.

Ex.: Liviu Rebreanu este creatorul romanului românesc modern prin ,,Ion”
(roman obiectiv) și ,,Pădurea spânzuraților” (roman de analiză psihologică).
( literatura română)

Tristan Tzara, Hans Arp, Marinetti, Breton( literatura universală)

16 
 
 Parnasianismul: e curentul literar apărut ca reacție împotriva
romantismului (în Franța – 1850) și promovează o construcție savantă
impersonală, obiectivă a ideilor literare, prin imagism rafinat și formă
superioară, în care poetul nu-și implică sentimentele, trăirile, o poezie
pietenală, rece. Noutatea constă în sonoritațile surprinzatoare ale
cuvintelor, bogația și ineditul rimelor.

Ex.: Ion Barbu – etapa parnasiană. ( literatura română)

Theodore de Banville si Leconte de Lisle, "Le Parnasse

contemporain"( literatura universală)

Poporanismul: e un curent literar apărut în România la sfârșitul

secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, ale cărui idei susțineau
inspirarea operelor literare din viața poporului, având ca scop dezvoltarea
și progresul existenței țărănești, atăt din punct de vedere material cât și
cultural. Revista care promovează poporanismul este “Viața Românească”
(1 martie 1906 – Iași), sub conducerea lui Garabet Ibrăileanu, care cerea
scriitorilor simpatie pentru clasa țărănească.

Ex.: creația lirică a lui Octavian Goga. ( literatura română)

Datorii uitate, de Jean Bart"( literatura universală)

Realismul: e curentul cultural care impune gândirea veridică a realității

cu obiectivitate, fară implicare afectivă a scriitorului în redarea întâmplărilor
sau conturarea personajelor. Ilustrează întâmplări și personaje tipice, reale,
creând astfel tipologii de caractere: arivistul, demagogul, avarul,
intelectualul etc, într-un stil impersonal, rece, obiectiv.

Ex.: Ion Luca Caragiale, Liviu Rebreanu. ( literatura română)

17 
 
Balzac, Merime, Stendhal, Thackery, Flaubert, Ch. Dikens,
Tolstoi, Dostoievski, Ibsen, Gogol( literatura universală)

Romantismul: e mișcarea artistică ce introduce noi categorii estetice

(urâtul, grotescul, macabrul, fantasticul) și noi specii literare (dramă
romantică, meditația, poemul filozofic, nuvela istorică). Trăsături:
exprimarea exagerată a unor idei sau sentimente puternice, personaje
excepționale puse să acționeze în împrejurări excepționale, cultivarea
specificului național prin inspirarea din istorie, folclor, frumusețile naturii.
Modalitatea stilistică specifică este antiteza. Motive și teme romantice:
luna, noaptea, izvorul, lacul, ruinele, fantomele, visul, codrul, cosmosul etc.

Ex.: Opera lui Mihai Eminescu (ultimul mare romantic european ); ,,Umbra
lui Mircea la Cozia” de Grigore Alexandrescu. ( literatura română)

Lamartine, Vigny, Musset, G. de Nrval (Franta); Schiller, Heine, Grimm

(Germania); Byron, Schelley, Keats, Scott (Anglia); Manzoni, Leopardi
(Italia), Puskin, Lermontov (Rusia) ( literatura universală)

Semanatorismul: e un curent literar ce-și programul publicat în revista

,,Semănătorul”, apărută la București între anii 1901 – 1910, condusă inițial
de Alexandru Vlahuță și George Coșbuc iar apoi de Nicolae Iorga. Ideile
promovate în semănatorism exprimă: paseismul (întoarcerea spre trecut),
idilismul (înfrumusețarea forțata) a satului românesc, sentimentul
dezrădăcinării de sat, predilecția de scene violente, cu personaje dominate
de instincte, așadar un interes exagerat pentru viața țărănimii, pentru
creația populară, pentru trecutul glorios al neamului.

Ex.: volumul ,,Balade și idile” de George Coșbuc. . ( literatura română)

18 
 
Simbolismul: e un curent literar artistic apărut la sfârșitul secolului al XIX-
lea și are meritul de a fi redat poeziei sensibilitatea, apelând la simbol
aluzie și sugestie. Trăsăturile simbolismului: raportul dintre simbol și eul
poetic nu este exprimat, ci sugerat; poezia simbolistă exprimă numai
atitudini poetice sau stări sufletești; principala modalitate de realizare a
poeziei este corespondența dintre cuvânt și elementul din natură ale carui
caracteristici sugerează toate simțurile omului (auz, văz și miros);
promoveaza, ca noutate prozodică, versul liber.

Ex.: ,,Plumb” de George Bacovia. ( literatura română)

Ch. Baudelaire (considerat precursor), Arthur Rimbaud, Paul

Verlaine, Stéphane Mallarmé, Jean Moréas, Paul Valéry. ( literatura
universală)

Sincronismul: e un principiu cultural, constituind punctul de plecare al

curentului literar numit modernism, exprimând ideea sincronizării literaturii
române cu literatura europeană sau, altfel spus, europenizarea literaturii
române.

Tradiționalismul: e tendința de supraevaluare a elementelor de tradiție

ale unui popor, de ilustrare în operele literare ale miturilor, motivelor,
credințelor, elementelor de limbaj ale poporului. Tradiționalismul nu este un
element literar care s-a constituit și manifestat într-o anumită perioadă
istorică, cu direcții trasate de un inițiator, ci este mai mult o ilustrare a
spiritului conservator al unui autor.

Ex.: majoritatea scriitorilor români manifesta elemente tradiționale în

operele lor.

Umanismul: e o mișcare culturală, cunoscută și sub numele de

Renaștere, care promovează dezvoltarea armonioasă a spiritului uman prin
eliberarea lui de orice constrângeri, având urmatoarele trăsături: rațiunea
19 
 
să domine ființa umană, încrederea în demnitatea și libertatea omului și
preocuparea pentru o dezvoltare multilaterală, armonia dintre om și natură,
precum și respectul și întoarcerea spre valorile spirituale ale antichitații.
Altfel spus, umanismul impune întreaga capacitate de simțire și gandire a
omului ca principal element in progresul culturii universale.

Ex.: Grigore Ureche, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, iar ca personalitați

ale Renașterii: Ștefan cel Mare. . ( literatura română)

F. Petrarca, G. Boccaccio, Pico della Mirandola, Leonardo da Vinci,

Michelangelo Buonarroti – Italia; F. Rabelais, P. Ronsard – Franta; Martin
Luther – Germania; Thomas Morus, W. Shakespeare – Anglia; Erasmus
din Rotterdam supranumit „printul umanismului“ . ( literatura universală)

20 
 
Figură de stil

Figurile de stil sunt procedee prin care se modifică înțelesul propriu al

unui cuvânt sau construcția gramaticală uzuală pentru a da mai multă forță
unei imagini sau expuneri. În prezentarea celor mai importante figuri de stil
se ține seamă de gradul lor de complexitate și de relațiile care se stabilesc
între ele.
Figurile de stil pot fi definite drept cuvinte sau grupuri de cuvinte (expresii)
ce modifică raporturile firești dintre semnificant și semnificat. Modificarea
este înregistrată ca o deviere de la modul curent, „normal” în care se
realizează corespondența dintre obiectul desemnat și cuvântul ce-l
denumește.

Clasificare

Figuri de stil

Aliterația constă în repetarea consoanelor sau silabelor initiale

Prin vulturi vântul viu ”

vuia,
Vrun prinț mai tânăr
„ când trecea.

—Nunta Zamfirei, George

Coșbuc

21 
 
Asonanța consă în repetarea unor sunete cu timbru apropiat.

Toate pasarile dorm, ”

„ Numai una n-are somn.

—În grădina lui Ion, din

folclor

Onomatopeea este un cuvânt alcătuit pe modelul armoniilor

imitative, prin care se imită sau sugerează sunete naturale.
Ex.:Tropotele de pe coridor i-au determinat să iasă din sala de ședințe.

Sincopa constă în eliminarea unui sunet sau grup de sunete în

interiorul unor cuvinte.
Ex.: dom’le, mulțim (în loc de mulțumim)

Afereza constă în eliminarea unui sunet sau grup de sunete de la

începutul unui cuvânt.
Ex.: ’nalt, ’ngrămădeală

Apocopa constă în căderea unui sunete sau grup de sunete de la

sfârșitul unui cuvânt.
Ex.: copilu’, săru’ mâna

22 
 
 Figuri de stil la nivel morfologic și sintactic

Repetiția constă în reluarea unui cuvânt sau a unei expresii în diferite

poziții ale enunțului.
La rândul ei, poate apărea în forma de:

 Anafora - care constă în repetarea unui cuvânt sau a unei expresii în

propoziție și a unor propoziții în frază, pentru a accentua o anumită idee.
Ex.: Era casa pe care și-o dorise din copilărie, casa pe care o visase de
atâtea ori, casa pe care de atâtea ori o desenase, casa perfectă; casa pe
care nu și-o putea însă permite.

 Epifora - care constă în reluarea unui cuvânt la sfârșitul unei

propoziții sau a unei propoziții la sfârșit de frază.
Ex.: În guvern se fură, în parlament se fură, în justiție se fură, până și din
Biserică se fură.

 Anadiploza - care constă în reluarea ultimei părți dintr-o propoziție în

propoziția următoare.
Ex.: Au năpustit în biroul directorului angajații, angajați care nu și-au primit
salariile de trei luni.

 Antanaclaza - care permite realizarea unor jocuri de limbaj prin

repetarea unui cuvânt, figură de stil bazată pe polisemie și omonimie.
Ex.: În acestă problemă ar trebui să arate că este moț și nu cu moț.

Enumerația constă în prezentarea succesivă a unor fapte sau

aspecte. Relația ce se stabilește între termenii enumerării este una de
coordonare.
Enumerarea poate fi întâlnită sub formă de:

23 
 
 Polisident - enumerație în care elementele enunțului sunt legate prin
conjuncții.
Ex.: Nici nu mai vrea să locuiască împreună cu părinții, nici singură nu vrea
să stea.

 Epimona – constă în utilizarea în mod excesiv a conjuncțiilor

coordonatoare.
Ex.: Fata asta este și inteligentă, și frumoasă, și harnică, și tot ce-ți poți
dori.

Asidentul constă în suprimarea conjuncțiilor coordonatoare dintre

cuvinte sau dintre propoziții.
Ex.:Toți, politicieni, manifestanți, polițiști, au cântat împreună până au
răgușit.

Elipsa constă în suprimarea unei părți din enunț, pentru că este

neesențială sau se poate deduce din context.
Ex.: Primul motiv vi l-am explicat. Iar al doilea derivă direct din primul. (se
evită repetarea cuvântului motiv).

Aposiopeza este procedeul de întrerupere a enunțului, parte omisă

fiind considerată de prisos sau subînțeleasă.
Ex.:Banca i-a anunțat de furtul din conturi. Cine însă le va da banii înapoi...

Brahiologia constă în evitarea reluării în enunț a unor termeni exprimați

anterior.
Ex.:Unii studenți au lipsit de la conferință, alții au fost prezenți și foarte
activi.

24 
 
 Anacolutul este o construcție gramaticală greșită, ce ilustrează lipsa de
cultură sau lipsa de logică ale unor enunțuri formulate de unele persoane.

Dați-mi voie! Dați-mi ”

voie! (...) Din doua una,
dați-mi voie: ori să se
revizuiască, primesc! dar
sa nu se schimbe nimica,
ori sa nu se revizuiască
primesc! dar atunci să se
schimbe pe ici pe colo,
și anume în punctele
esențiale. Din această
dilemă nu puteți ieși...
„ Am zis!

—O scrisoare
pierdută, I.L.Caragiale

Inversiunea constă în răsturnarea cuvintelor în propoziție, pentru a

pune în evidență un anumit termen.
Ex.:Impertinentul participant a fost scos afară din sala de conferințe.

Hiperbatul este o inversare în topica normală prin care termenul

asupra căruia se dorește atragerea atenției este plasat în final.
Ex.:Cine până la ora aceasta nu știe despre ce e vorba, va afla acum:
discutam despre rolul Bisericii în stat.
Apostrofa este o întrerupere a expunerii în care vorbitorul adresează
unui interlocutor (prezent sau absent) o întrebare, afirmație sau exclamație.
Ex.:Campania lor a avut rezultate foarte bune, dar cred oare domnii
directori ai companiei că ne pot minți pe față?

25 
 
 Interogația retorică este o întrebare la care nu se așteaptă răspuns,
acesta fiind evident și cuprins sau sugerat în enunț.
Ex.:Poate cineva învăța într-o zi ceea ce noi studiem de ani buni?

Invocația retorică este o rugăminte adresată divinității, muzelor sau

unor persoane reale pentru a cere ajutor.

Cum nu vii tu Țepes ”

Doamne, ca punând
mâna pe ei
Să-i împarți în două
cete: în smintiți și în
„ mișei

—Scrisoarea III, Mihai

Eminescu

Eufemismul - constă în îndulcirea unei expresii dure sau jignitoare, prin

înlocuirea ei cu alta.
Ex.: și-a pierdut viața, în loc de a murit.

Gradația - constă în trecerea treptată, crescândă sau descrescândă, de

la o idee la alta și prin care se urmărește scoaterea în evidență a ideii sau
nuanțarea exprimării.

Călăreții împlu câmpul ”

și roiesc după un semn
Și în caii lor sălbatici bat
cu scările de lemn;
Pe copite iau în fuga fața
negrului pământ,
Lănci scânteie lungi în
„ soare, arcuri se întind în

26 
 
 vânt;
Și ca nouri de aramă și
ca ropotul de grindeni,
Orizontu-ntunecându-1,
vin săgeți de
pretutindeni...

—Scrisoarea III, M. Eminescu

Imprecația - figură de stil prin care se exprimă, sub formă de blestem,

dorința pedepsirii unei persoane.

Te blestem sa te-mpuți ”
pe picioare.
Să-ți crească măduva,
bogată și largă,
Umflată-n sofale, mutată
pe targă.
Să nu se cunoască de
frunte piciorul,
Rotund ca dovleacul,
gingaș ca urciorul.
Oriunde cu zgârciuri
ghicești mădulare,
Să simți ca te arde puțin
„ fiecare.

—Blesteme, Tudor Arghezi

27 
 
 Invectiva - Exprimarea violentă, apostrofă necruțătoare la adresa unei
persoane etc.

Prea v-ați arătat arama, ”

sfâșiind aceasta țară,
Prea făcurăți neamul
nostru de rușine și ocară,
Prea v-ați bătut joc de
limbă, de străbuni și
obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce
„ sunteți - niște mișei!

—Scrisoarea III, Mihai

Eminescu

28 
 
 Figuri de stil la nivel semantic sau figuri de
cuvânt

Comparația este una dintre cele mai frecvente figuri de stil și constă
în alăturarea a doi sau mai mulți termeni cu scopul evidențierii primului
termen.
Originalitatea, care devine criteriul principal de apreciere a acestei figuri de
stil în operele literare, poate fi realizată în următoarele tipuri de comparații,
determinate de natura termenilor care se compară:

 un termen concret cu altul tot concret: „Pe un deal răsare luna, ca

o vatră de jăratic“ (M. Eminescu, Călin - file din poveste)
 un termen abstract cu altul concret: „Trecut-au anii ca nori lungi pe
șesuri“ (M. Eminescu, Trecut-au anii)
 un termen concret cu unul abstract: „Soarele rotund și palid se
prevede printre nori | Ca un vis de tinerețe printre anii trecători“ (V.
Alecsandri, Iarna)
 un termen abstract cu altul abstract: „Anii tăi se par
ca clipe | Clipe dulci se par ca veacuri“ (M. Eminescu, O, rămâi)
Expresivitatea unei comparații este și în funcție de caracterul cât mai
diferit al domeniilor din care provin termenii ei. O asociere între uman și
vegetal întâlnim în poezia „Dar ochii tăi?“:

Prin ce minuni ciudate și ”

zămisliri încete
S-a săvărșit în sâmburi
asemenea scumpete?
În pleoape, ca petala de
„ floare de gutui.

—Dar ochii tăi?, Tudor

Arghezi

29 
 
 Metafora este figura de stil prin care se trece de la sensul obișnuit al
unui cuvânt la alt sens, prin intermediul unei comparații subînțelese.
Procesul de realizare a metaforei constă în „punerea semnului identității
între două obiecte diferite (lucruri, ființe, persoane) prin numele lor, pe baza
unei analogii“.
Să urmărim exemplul metaforei din poezia eminesciană Melancolie:

Părea că printre nouri s- ”

a fost deschis o poartă,
Prin care trece
albă regina nopții
„ moartă.

—Melancolie, Mihai Eminescu

Această metaforă presupune o comparația inițială: „luna ca o regină

moartă a nopții“, comparație bazată pe două similitudini: paloarea astrului
și a unei ființe moarte, unicitatea lunii pe cerul nopții și prezența ei
dominantă față de celelalte corpuri cerești, însuși care apare și în alte
poezii ale lui M. Eminescu. De exemplu, în Scrisoarea I:

Lună tu, stăpân-a mării, ”

„ pe a lumii boltă luneci.

În cazul imaginii artistice din poezia Melancolie, comparația apare

prescurtată, în lipsa adverbului de comparație (cu valoare de
prepoziție) ca și a termenului lună, în acest mod realizându-se
concentrarea prin metaforă, care conferă o expresivitate sporită textului
poetic. Contextul ne ajută să intuim primul termen al presupusei comparații
chiar în absența lui, ceea ce demonstrează că, în înțelegerea metaforei, nu
putem face abstracție de suportul contextului.
Metafora este o figură de stil esențială, întrucât ea stă la baza altor figuri,
cum sunt personificarea, alegoria, metonimia, sinecdoca, epitetul.

30 
 
 Clasificarea metaforei

 Clasificarea, după Ortega y Gasset, - în metafora conștiinței-

tablă (metaforă simplă cu o singură semnificație; sens denotativ -
propriu) și metafora conștiinței-vas (metaforă complexă cu mai multe
semnificații; sens conotativ)
 Clasificarea, după Tudor Vianu, - în metaforă explicită și metaforă
implicită - in absentia (alcătuită dintr-un singur cuvânt cu valoare de
sugestie, de regulă pe lângă o construcție verbală; se aseamănă cu
simbolul)
 Clasificarea, după Lucian Blaga, - în metaforă
plasticizantă și metaforă revelatorie.

Epitetul
Epitetul este figura de stil constând în determinarea unui substantiv sau
verb printr-un adjectiv, adverb etc., menit să exprime acele însușiri ale
obiectului care înfățișează imaginea lui așa cum se reflectă în simțirea și
fantezia scriitorului.
„Epitetul nu este o figură de stil în sine, ci numai un purtător de figuri de
stil. Orice atribut, nume predicativ sau circumstanțial de mod este numit
epitet când conține în același timp o metaforă, o metonimie, o sinecdocă, o
hiperbolă etc., sau când face el însuși să apară o asemenea figură. Dacă
nu cuprinde așa ceva, atunci el nu este epitet.“
Nu orice element determinant (adjectiv sau adverb) este epitet. În
situații ca cele din textele de mai jos determinarea este neutră din punct de
vedere stilistic, fără să implice participarea imaginației sau afectivității
scriitorului:

 „[...] și părinții, și frații, și surorile îmi erau sănătoși.“ (I.

Creangă, Amintiri din copilărie)
 „Atâta obidă se abătu asupra lui, încât sub pleoapele închise
închipuirea-i dădi buzna [...].“ (Ionel Teodoreanu, La Medeleni)
Dacă în cazul exemplului de mai sus reprodus din opera lui I. Teodoreanu,
adjectivul „închise“ ar fi înlocuit cu altul, care să presupună o metaforă,

31 
 
cum ar fi „zăvorâte“, atunci termenul câștigă în expresivitate și devine
epitet.
În versurile lui Tudor Arghezi din poezia Testament:
„În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine
[...]
Durerea noastră surdă și amară“,
epitetul „răzvrătită“ presupune la bază o personificare, iar epitetele
„surdă“ și „amară“ sunt rezultatul unei metonimii în care s-a înlocuit
efectul prin cauză.
Epitetele au rolul important de plasticizare a imaginii artistice precum și
cel de atragere a cititorului.

`Metonimia`-figură de stil înrudită cu metafora, care constă în înlocuirea

cauzei prin efect, a efectului prin cauză, a operei cu numele autorului, a
unui produs cu originea lui, a concretului cu abstractul etc., pe baza unei
relații logice:
Ex:”La noi sunt cântece și flori,
Și lacrimi multe, multe…” Goga
Metonimia poate exprima 1) Cauza prin efect; 2) Efectul prin cauza;
3) Denumirea recipientului în locul conținutului 4) Semnul în locul
obiectului semnificat.

Sinecdoca este o figură de stil care constă în lărgirea sau restrângerea

sensului unui cuvânt prin folosirea întregului în locul părții (și invers), a
particularului în locul generalului, a materiei din care este făcut un lucru în
locul lucrului însuși etc. Astfel, în expresia „50 de capete de vite“, „capete“
este folosit pentru a desemna animalele cu totul. În propoziția „Această
firmă deține cele mai bune creiere din țară.“, „creiere“ desemnează oamenii
cu cele mai strălucite minți.

32 
 
 `Personificarea` este figura de stil (procedeul artistic) prin care
lucrurilor, obiectelor li se atribuie însușiri umane (exemplu: norii plâng;
soarele râde; stelele clipesc; păsărelele șoptesc; vântul aleargă; sălciile

Hiperbola este un procedeu artistic prin care se exagerează

intenționat, mărind sau micșorînd, trăsăturile unei ființe, ale unui lucru,
fenomen, sau eveniment, pentru a-i impresiona pe cititori.
Ex: "Gigantică poartă-o cupolă pe frunte," ( G.Coșbuc "Pașa Hassan")

Antiteza` este o figură de stil care constă în opoziția dintre două

cuvinte, fapte, personaje, idei, situații. În creația lui M. Eminescu antiteza
apare și în formularea unor titluri: Venere și Madonă, Înger și demon,
Împărat și proletar.
Exemplu
„Ea un înger ce se roagă – El un demon ce visează;
Ea o inima de aur – El un suflet apostat.” (M. Eminescu)

33 
 
 Elemente de versificație

Poezia este modalitatea de comunicare artistică ce se sprijina pe

elementul figurat, pe conotație și versificație.
Domeniul poeticii care studiază versificația, cantitatea sau durata
vocalelor și a silabelor, accentul acestora este prozodia. Aici se include
și studierea ritmului, rimei, a structurilor strofice și a metricii poeziei.

Metrica studiază mai ales măsura silabică, alternanța, accentul,

cantitatea sunetelor. În Antichitatea, după separarea poeziei de muzică
și de coregrafie, se consideră că toate formele derivă din hexametrul
dactilic (metrul epopeelor) și din trimetrul iambic (metrul poeziei lirice).

Poezia pare să se nască dintr-un joc al cuvintelor, din magia versului

și a sonoritaților lui înfașurătoare, dar devine ecoul unor complexe trăiri și
reflecții ale ființei.
În acest sens, Paul Valery nota:

“Socotesc că esența Poeziei este, după natura spiritelor, fie de valoare

reală, fie de importanța infinita: ceea ce o face egala cu Dumnezeu (...)
În zadar am numarat pașii zeiței, le-am notat frecvența și lungimea
medie; așa nu vom afla niciodată secretul grației sale instantanee”.

1. VERSUL – este un rând dintr-o poezie (format dintr-un cuvânt, un

grup de cuvinte, o propoziție), marcat printr-o unitate semanatică și o
pauza finală. Versul diferențiază formal poezia de proză, îi conferă
cadență, muzicalitate, ritm special.

Versul alb – vers fara rimă, cu ritm ascendent. A fost folosit în

literatura franceză clasică, în creațiile lui W.Shakespeare și în cele ale
romanticilor (M.Eminescu- “Demonism”, “Odin și poetul”).

Versul liber – vers lipsit de rima (metrrul diferă în cadrul aceleiași

poezii) și de ritm, ce abandonează constrângerile formale.

34 
 
 Caracteristici:
-absența semnelor de punctuație, a majusculelor;
-măsura diferită a versurilor dintr-o poezie;
-un ritm interior, un tempo special dat de numărul variat de silabe;
-scrierea versurilor în trepte;
-apropierea de proză prin dispunerea grafică în rânduri diferite;
-substanța poetică densă, conținut semnificativ;

In literatura noastră, au folosit versuri libere G.Bacovia, Al.

Macedonski, Ion Barbu, T.Arghezi, L.Blaga, poeții contemporani

DECASILAB – (gr. deka=zece) – vers alcătuit din zece silabe,

desparțite de cenzură în doua grupe, după silaba a patra sau a cincea;
este frecvent în versificația antică și medievală.

ENDECASILAB – vers alcătuit din 11 silabe cu ritm iambic. Folosit

inițial în poezia antică, endecasilabul se regăsește și în lirica modernă,
fiind versul specific sonetului. Terminându-se cu un picior incomplet,
endecasilabul iambic este un vers catalectic.

Versul SAFIC – un metru al poeziei antice grecești, al cărui nume

provine de la poeta Sppho. Are structura unui endecasilab alcătuit din 5
picioare metrice: doi trohei inițiali, un dactil si doi trohei finali. Versul safic
este utilizat atât de poetii antici (Horațiu, Catul), cât și de cei romantici și
moderni (Holderlin, Tennyson sau Ezra Pound).

MASURA – reprezintă numarul silabelor unui vers. Poate varia între 4

și 16-18 silabe (versuri lungi folosite de D. Anghel). Măsura versului și
tipul ritmului constituie caracateristicile esențiale ale versificației.

METRUL (picior metric) – unitate ritmică în versificația greco-latină

sau modernă, alcatuită dintr-un element tare (accentuat) și unul slab
(neaccentuat); un grup de silabe accentuate și neaccentuate, a căror
repetare regulată, în cadrul unui vers, asigura ritmul acestuia.
Elementele de baza sunt silaba și vocala de sprijin a acesteia, lungă sau

35 
 
 scurtă, accentuată sau neaccentuată
.

2.STROFA – grupare de versuri (în numar variabil), în general

desparțită prin spațiu grafic de alte unități de același fel, având înțeles
unitar atât la nivelul conținutului, cât și în privința metrului, a rimei, a
măsurii. Strofa reprezinta o unitate de conținut și de formă.

Tipuri de strofe (în funcție de numărul versurilor), conform regulilor

prozodice moderne:

- Monovers (un singur vers);

-Distih (strofă alcatuită din două versuri); specifică poeziei cu formă
fixă, numită gazel:
“Copiii nu-nteleg ce vor:
A plange-i cumințenia lor.

Dar lucrul cel mai laș în lume

E un barbat tânguitor.”
(G.Coșbuc - “Lupta vieții”)

-Terțina (terțet) – strofă formată din trei versuri:

“Cu geanta ta m-atinge pe pleoape,

Sa simt fiorii strângerii în brațe -
Pe veci pierduto, vecinic adorato!”
(M.Eminescu, “Când însuși glasul”)

-Catren (patru versuri):

“E vremea rozelor ce mor,

Mor in grădini și mor și-n mine -
S-au fost atât de viața pline,
Și azi se sting așa ușor.”
(Al.Macedonski, “Rondelul rozelor ce mor”)

36 
 
 3.RIMA – procedeu poetic care constă în potrivirea versurilor în
silabele lor finale incepând cu ultima silabă accentuată.

Funcțiile rimei:

-metrică (parte comonentă a metrului ce determină ritmul poetic);

-eufonică (valoare sonoră, muzicală);
-organizatorică (determină organizarea textului în strofe);
-semantică (accentuează sensul versurilor);
-estetică (sensibilizează receptorul).

Tipuri de rime:

-În funcție de accent, rima poate fi masculină (cu un singur accent

principal pe ultima silabă aversurilor) sau feminină (accentul cade pe
penultima silabă).

“La mijloc de codru des/ Toate păsările ies” (rima masculină);

“Ziua scade, noaptea crește/ Și frunzișul mi-l rărește” (feminină).

-Dupa poziția în strofă:

-rima îmbrățișată: a b b a;
-rima încruciăata (alternanța): a b a b;
-rima împerecheata (succesiva): a a b b;
-monorima (specifică versurilor populare): a a a a a;
-rime variate (amestecate) – versurile nu rimeaza după tipar; .

4.RITMUL (gr.“rhytmos”=mișcare regulată, măsurată, cadența

melodică) este succesiunea regulată a silabelor accentuate si
neaccentuate dintr-un vers.
Unitatea ritmică este silaba, iar repetarea ei cu o anumită
regularitate, în cuprinsul versurilor, formează piciorul metric.

37 
 
 -Ritmul este determinat de accente, pauze, intonație și se asociaza cu
ritmulideilor și al sentimentelor sugerate prin conținutul versurilor.
-Asocierea mai multor tipuri de ritm determină structuri poliritmice.
-Ritmul imprimă o cadență, o armonie susținută prin această succesiune
regulată a silabelor accentuate și neaccentuate.
-Termenul “eufonie” se referă la valoarea semantică a ritmului, la
muzicalitatea și armonia structurilor ritmice, fiind un caz particular, în
sfera poeticului, de “instrumentație sonoră”.
-Accentul (intonația) definește modificările de durata sau tonul unei
silabe din cuvânt. Constă în pronunțarea mai apăsată (mai tare) a unei
silabe sau a unui cuvânt și determină tipul de picior metric ce formează
unitatea de baza a ritmului

Picioarele metrice determină ritmuri binare (iambic și trohaic).

IAMBUL – unitatea metrică alcatuită, în versificația modernă, din
prima silabă neaccentuată și a doua accentuată.
Iambul este un metru grav, cu o tonalitate joasă, scazută, sugerând
tristețea, apăsarea, meditația.
TROHEUL – unitate metrică alcătuită dintr-o silabă accentuată și una
neaccentuată.
Troheul este, în general, specific versului popular, fiind mai alert, mai
dinamic. Se asociază cu stările de suflet senine, optimiste. Se regăsește
și în creația cultă.

38 
 
 BIBLIOGRAFIE:
- Camelia Gavrilă, Mihaela Dobos ,Compendiu de teorie și critică literară,
, Polirom,Iași, 2003.

-Lucian Vasile Szabo, Libertate și comunicare în lumea presei. Principii,

norme, reguli. Limbajul mass-media, Editura Amacord, Timișoara,
1999. passim pp. 142 –153 .

-www.wikipedia.ro

-www.google.ro

39