Acum aproape 20 de ani, intr-o zi de primavara m-am nascut eu.

Pana la aceasta varsta am intalnit multe persoane insa putine au ajuns in inima mea. Printre ele se numara si bunicul meu din partea mamei, Lazar D. Vasile sau nea Lazar (cum i se spune). Un om cu un caracter cum rar vezi, cu un suflet enorm. Traieste si astazi, intr-un sat de langa Roman, avand venerabila varsta de 88 de ani. Este un om falnic chiar si la aceasta varsta. A vazut lumina zilei la 13 august 1920. Despre copilaria lui nu stiu prea multe, insa la varsta de 17 ani s-a angajat la Caile Ferate Romane. La 18 ani, desi putea sa scape pentru ca lucra la CFR, s-a dus in armata la sfatul mamei sale. Nu peste mult timp a inceput al doilea razboi mondial, iar el a fost trimis pe front. A trecut prin multe pe campul de lupta. Cand plecase de acasa avea peste 100 de kg, la intoarcere doar jumatate. A cazut cu avionul si a avut marul lui Adam deplasat si peizandu-si mirosul. Ce nu si-a pierdut, insa este simtul umorului. Cand era intr-un buncar, stand in pat, un obuz i-a trecut chiar pe deasupra capului. Mai tarziu a fost luat in lagar unde a stat pret de 2 ani. A avut noroc a ca a fost puternic, pentru ca altfel nu ar fii rezistat. A vazut multi oameni murind din diferite cauze. Nu avea ce face, si manca chiar si din excremente. Imi spunea ca alegea mazarea, o spala si dupa aceea o manca. Insa pe toata perioada cat a fost pe front nu crede ca a omorat pe cineva. Tragea aiurea. Ei, dar razboiul a trecut, si perioada de prizoneriat, si a venit vremea sa ajung acasa. A ajuns cu bine, cu cicatrici atat fizice, cat si psihice. A trecut vremea si s-a casatorit cu bunica mea, Catrina. O femeie eneregica, micuta, de parea copilul bunicului meu. Bunicul meu avand 1.85metri, iar bunica 1.65metri. Peste cativa ani, s-a nascut si mama mea, Trifinia. Intr-o zi de 12 februarie, in anul 1955. Ei, de-atunci viata bunicului meu s-a schimbat . Tot timpul o aud pe mama povestind despre coopilaria ei petrecuta in satul acela de langa Roman, Trifesti. O copilarie frumoasa. In scoala, a jucat in multe piese de teatru, cu costume realizate de mana bunicilor mei. Oameni tare indemanatici. Bunica mea nu stie sa scrie nici pana in ziua de azi, insa este o femeie foarte inteleapta, care stie mult mai multe lucruri decat altii care sunt scoliti. Imi place sa vorbesc cu bunicul meu. Si acuma tin minte cand eram mica, cand venea pe la noi, ma lua in brate, si-atunci ma simteam stapana lumii, bunicul meu fiind cel mai inalt om pe care il cunosc. Asteptam cu nerabdare sa vina si sa ma ia in brate, sau sa imi povesteasca ceva, asa cum numai el stie, Ei, dar anii au trecut, eu am crescut, bunicul meu a imbatranit, iar eu nu m-am mai simtit stapana lumii, stand in bratele lui mari ca de urs. Are palma dura, de om muncit, o strangere ferma, dar blanda Si-acum munceste, se duce pe camp, supravegheaza lucrurile. Merge cu bicicleta, pe care o are de cand ma stiu, de zeci de ani. Cel mai mult imi place ceasul lui vechi de 30 de ani pe care nu la reparat niciodata, insa functioneaza perfect. E un ceas mecanic, pe care il intoarce la ora fixa. O, am atatea lucruri de spus deapre bunicul meu, incat nu stiu pe care sa o scriu prima. Se amesteca povestile in mintea mea si deocamdata ma opresc aici. Voi scrie mai pe larg tot mai tarziu, cand lucrurile se vor clarifica, si o sa aflu tot mai multe lucruri.