Argumentul ontologic este un argument deductiv a priori.

Este o ncercare de a se ajunge la ideea existenei lui Dumnezeu, prin analiza conceptual, pornind de la conceptul lui Dumnezeu ca fiin perfect. Argumentul a fost dezvoltat pentru prima dat de Sf.Anselm n Proslogion cap. II. Dup ce Descartes d o reformulare a argumentului, el a fost acceptat de Spinoza i de Leibniz. n evul mediu, argumentul a fost respins de Toma d'Aquino iar mai trziu, a fost criticat de Hume i de Kant. n Discurs asupra metodei, Descartes reformuleaz varianta lui Anselm: 1. Dumnezeu este fiina perfect. 2. Fiina perfect exist. Descartes consider c singura dovad care ajunge la fiina perfect este aceea care caut cauza ideii de fiin perfect pe care o avem n mintea noastr, deoarece cauza unei reprezentri a perfeciunii i infinitii nu poate fi dect o fiin perfect i infinit. n plus, n acest caz special, regresia cauzal infinit este imposibil, deoarece ideea de Dumnezeu este anterioar tuturor celorlalte idei pe care le putem concepe: ...percepia infinitului este, ntructva, anterioar n mine celei a finitului, cu alte cuvinte, percepia lui Dumnezeu e anterioar celei de mine (Meditaii III). Cu toate c Descartes afirm necesitatea cunoaterii prealabile a esenei unui lucru, pentru a putea trece la afirmarea existenei lui, totui, acest principiu nu se aplic riguros dect n cazul demonstraiei existenei lucrurilor materiale. n rest, att n ceea ce privete existena eului (Eu sunt, eu exist), ct i n cazul lui Dumnezeu (Dumnezeu exist), att esena, ct i existena sunt rezolvate n paralel, prin acelai proces care, pe de-o parte, vizeaz precizarea ideii nnscute, iar pe de alt parte, se constituie ntr-o dovad a existenei (mele, ca substan cugettoare, respectiv, a lui Dumnezeu, ca fiin perfect i infinit). Descartes l susine, mai ales c, pentru el, sigurana principiilor raiunii se bazeaz tocmai pe veracitatea divin. Formularea pornete de la ideea unei fiine perfecte pe care o avem deja n minte i de la analogia cu adevrurile geometrice. n Meditaia a V-a din Meditaii despre filosofia prim, Descartes argumenteaz astfel: printre cunotinele clare i distincte exist i cele cuprinse n spaiu i cele matematice; un triunghi, neinventat de mine i care nu exist n realitate, ci doar n minte, are ns proprieti fr de care nu poate fi gndit, cum ar fi suma unghiurilor de 360 de grade; la fel se ntmpl i cu Dumnezeu, conceput drept fiin perfect: acesta are ca proprietate existena sa, cci esena lui nu poate fi conceput ca fiind desprit de existen; deci Dumnezeu exist. Descartes rspunde n continuare la dou obiecii care s-ar putea aduce. Prima este obiecia c aceast argumentare este doar subiectiv, neavnd valoare obiectiv, de vreme ce imaginarea unui lucru nu nseamn totodat i existena lui (al doilea contraargument al lui Gaunilo). Descartes rspunde c nu cugetarea implic existena obiectiv, ci invers, existena obiectiv a fiinei perfecte implic gndirea. O a doua obiecie se refer la

eroarea logic numit petitio principii: nu cumva ceea ce s-a demonstrat, adic existena lui Dumnezeu, a fost deja presupus n premise? Descartes rspunde c deinnd deja ideea nnscut a fiinei atotperfecte, noi nu-i atribuim toate perfeciunile pe care le are, deci nici pe cea a existenei. Dimpotriv, ideea existenei, dei implicit n conceptul de atotperfecie, nu e dat ca o not separat i distinct, ci are nevoie de a fi demonstrat din conceptul general al fiinei atotperfecte ceea ce argumentul ontologic face.

In clipa in care avem constiinta ca gandirea noastra exista, avem in acelasi timp si constiinta unei existente infinite, pentru ca noi nu ne am putea percepe pe noi ca fiind o gandire finita (ego cogito) daca nu gandim corelativ ideea de existenta infinita. Cum se explica faptul ca in gandirea mea finita se afla ideea unei existente infinite? Este limpede, sustine Descartes, ca aceasta idee nu a fost gandita de gandirea noastra (finitul nu poate sa produca infinitul). Ne ramane sansa de a postula faptul ca aceasta idee a fost pusa in gandirea noastra chiar de Dumnezeu, atunci cand a facut lumea.