Neisseria meningitidis

Habitat
N. meningitidis parazitează numai omul şi poate fi izolat din oro- şi
nasofaringele persoanelor sănătoase (15%). Transmiterea se face prin
picăturile lui Pflügge poarta de intrare fiind tractul respirator.

Caractere morfologice şi structură antigenică

Meningococii sunt diplococi gram-negativi, reniformi, ca două boabe de
cafea (rinichi) ce se privesc faţă în faţă prin concavităţile lor, imobili,
nesporulaţi şi aerobi.
Pe baza structurii chimice a capsulei meningococii se impart în
următoarele serogrupe: A, B, C, D, 29E, H, I, K, L, W 135, X, Y şi Z. Pe
baza proteinei de membrană şi a LPS se impart în serotipuri, respectiv
imunotipuri.

Patogeneză, simptomatologie clinică şi imunitate

În patogeneza infecţiilor meningococice sunt implicaţi trei factori majori:
 abilitatea meningococului de a coloniza nasofaringele (mediată de
pili) şi de a străbate mucoasa prin endocitoză
 răspândirea sistemică în absenţa fagocitozei mediate de anticorpi
 efecte toxice (mediate de endotoxina LPS).
Cantonat la nivelul mucoasei naso-faringiene, N: meningitidis, produce
local o rino-faringită care poate fi uneori asimptomatică. În condiţii de
scădere a rezistenţei mucoasei (iritaţii, soluţii de continuitate), sau a
lipsei factorilor locali ai apărării antiinfecţioase nespecifice (lizozim),
meningococul traversează bariera mucoasă, trecând în circulaţie.
Factorii apărării nespecifice (complementul etc.), sau specifice (anticorpi
antimeningococici) existenţi în sânge pot opri infecţia în acest stadiu.
În lipsa lor sau în cazul scăderii rezistenţei organismului, meningococul
traversează bariera hemato-encefalică ajungând în SNC. Meningita
debutează brusc cu febră, folotofobie, redoarea cefei, vărsături, letargie
sau alterarea statusului mental şi rash peteşial. În cazuri grave
evoluează spre meningococemia fulminantă (sindromul Waterhouse
Friderichsen),consecutiv diseminării hematogene a meningococilor în
întreg organismul. Se manifestă clinic, prin şoc septic cu hemoragie
bilaterală renală, însoţită de hipotensiune şi rash peteşial.
Rareori pot apare şi alte localizări: infecţii brohopulmonare,
endocardite, pericardite, osteomielite, artrite, conjunctivite, angine
eritemtoase, etc.
Factorii de virulenţă ai N. meningitidis sunt reprezentaţi de:
 capsula polizaharidică cu rol antifagocitar
 pilii cu rol de adezine şi antifagocitar

6
 Ig A1 proteaza cu rol în clivarea Ig A-secretor.
 LPS cu activitate endotoxinică ducând la distrucţii vasculare
asemănătoare celor produse de endotoxina enterobacteriilor.
Anticorpii antimeningococici din ser au importanţă în prevenirea
infecţiilor meningococice sistemice. Indivizii cu deficit imun de C5, C6, C7
sau C8, sunt mai frecvent supuşi riscului de infecţie.

Diagnosticul de laborator
Este numai bacteriologic şi urmăreşte izolarea şi identificarea N.
meningitidis din LCR şi sânge urmată de tipizare serologică.
La recoltare trebuie să se ţină seama de faptul că meningococii sunt
foarte puţin rezistenţi în afara organismului. La uscăciune mor în 1-2h.
Diagnosticul este posibil prin examenul microscopic direct din LCR
centrifugat pe frotiuri colorate gram, pe care se observă frecvente PMN
şi diplococii gram-negativi caracteristici sau prin coaglutinare prin care
se evidenţiază antigenele capsulare.
Meningococii sunt pretenţioşi şi nu cresc pe medii simple ci pe medii
îmbogăţite cu sânge ser şi ascită, (Müller Hinton, geloză sânge de cal
10%, geloză chocolate, mediu selectiv Tayer Martin ), în atmosferă de
5% CO2. Meningococii sunt oxidazo-pozitivi, catalazo-pozitivi şi se
diferenţiază de alte specii prin fermentarea glucozei şi maltozei.

Epidemiologie
Infecţiile meningococice au caracter endemo-epidemic şi apar mai
frecvent iarna şi la îndeputul primăverii. Aproximativ 90% din infecţii
sunt cauzate de serogrupele A, B şi C. Transmiterea se face pe cale
aerogenă prin picăturile lui Pflügge.
Sursa de infecţie a constitue purtătorii sănătoşi (1-30%) şi cei bolnavi.
Rata purtătorilor oro- şi nasofaringieni este mai crescută la elevi, tineri
şi la persoane ce trăiesc în condiţii socio-economice precare, pesoane cu
deficienţe imunologice. Infecţiile cu caracter endemic sunt mai frecvente
la copii cu vârsta până la 5 ani, iar rata cea mai crescută a atacurilor
este la sugarul în vârstă de 3 luni până la 3 ani. Infecţiile cu caracter
epidemic se întâlnesc la adulţii din colectivităţi (militari, prizonieri etc).
Netratate, infecţiile au o mortalitate de 87%.
Profilaxia presupune izolarea bolnavului şi a ccontacţilor, precum şi
administrarea de rifampicină şi vaccinare cu antigene capsulare A,B,C,
Y şi W-135. Sunt boli cu declarare obligatorie.

Tratament
Antibioterapia se realizează prin administrarea de penicilină G,
aminopeniciline, cefalosporine de generaţia a treia (cefotaxime,
ceftriaxona), iar în scop profilactic, la contacţi, este indicată
rifampicina.

7
Alte Neisserii
Există o serie de alte specii comensale aparţinând genului (N.sica,
N.flavescens, N.lactamica, etc.) care colonizează nasul, orofaringele, sau
tractul urogenital al omului.
Aceste specii sunt în mod excepţional patogene , fiind agenţi etiologici ai
unor septicemii, meningite, pericardite sau pneumonii la pacienţii
imunodeprimaţi. Ori de câte ori sunt izolate din produse patologice
provenind din sedii sterile trebuiesc identificate şi considerate ca fiind
patogene.
Unele specii, ca de exemplu N.lactamica pot antrena o imunitate
protectoare vis-a-vis de N.meningitidis.

BRANHAMELLA (MORAXELLA) CATARRHALIS

Genul Branhamella cuprinde multe specii dintre care B. catharrhalis
este cauza unor variate infecţii la om.

Habitat şi patogenitate
B. catarrhalis face parte din flora normală a tractului respirator şi
împreună cu alţi membrii ai căilor respiratorii superioare, cum sunt, H.
influenzae şi Str. pneumoniae poate produce acutizări ale unor afecţiuni
pulmonare cronice sau bronhopneumonii secundare infecţiilor virale şi
tusei convulsive, poate fi implicat de asemenea în etiologia unor otite şi
sinuzite maxilare, prin diseminare directă de la nivelul mucoaselor
respiratorii.
B. catarrhalis este frecvent izolată din spută, însă rolul său patogen este
suspectat doar atunci când sputa conţine un mare număr de
polimorfonucleare, frotiul colorat Gram - diplococi gram-negativi, iar
cultura evidenţiază o creştere predominantă a B. catarrhalis.
B. catarrhalis, poate proteja alţi germeni patogeni respiratori de acţiunea
penicilinei şi ampicilinei prin producerea de β-lactamază.
B. catarrhalis este implicată şi în etiologia unor otite şi sinuzite şi
ocazional poate fi izolată din sângele persoanelor imunocompromise.

Diagnosticul de laborator
Urmăreşte evidenţierea şi izolarea B. catarrhalis din produsele
patologice. Pentru un diagnostic cert pledează prezenţa diplococilor
gram-negativi printre numeroase PMN-uri, iar cultura pe geloză
chocolate incubată la 37°C în atmosferă de 5% CO2, prezintă colonii cu
diametrul de 3-5 mm, rotunde, convexe, cenuşii care se detaşează uşor
şi în întregime de pe suprafaţa mediului. Sunt germeni oxidazo - şi
catalazo-pozitivi. Spre deosebire de alţi membrii ai speciei B. catarrhalis
nu fermentează nici un zahar şi produce DN-ază şi butirat esteraza.

8
Sensibilitatea la chimioterapice şi tratament
Deoarece B. catarrhalis produce β-lactamază, este indicată
administrarea azitromicinei, amoxicilină+acid clavulanic, cefalosporine
III, trimetoprim cu sulfametoxazol, tetraciclină şi eritromicină.