(1) Arvuna este o sum de bani sau un alt bun pe care o parte contractant o d celeilalte pri

pentru a confirma ncheierea contractului i a-i garanta executarea. n caz de dubii, suma pltit
este considerat avans.
(2) nelegerea cu privire la arvun trebuie s fie ntocmit n scris.

(1) Prin arvun pot fi garantate doar obligaiile nscute din contracte, nu ns i obligaiile nscute din
delicte sau din alte temeiuri prevzute n art.8. De asemeni, prin arvun pot fi garantate att obligaiile
statornicite ntre persoane fizice, ct i ntre persoane juridice. Spre deosebire de vechile reglementri
(art.187 Cod civil, 1964), arvuna poate s constea att din sume de bani, ct i din alte bunuri. Mrimea
arvunei nu este limitat dup valoare, ns este evident, c aceasta constituie doar o parte din prestaia
pe care trebuie s-o execute partea care d arvuna.
Prin finalitile sale, arvuna ndeplinete dou funcii principale: pe de o parte, confirm
ncheierea contractului, iar pe de alt parte, garanteaz executarea contractului. Ca dovad
de confirmare a ncheierii contractului, arvuna este de natur s probeze ncheierea contractului,
atunci cnd nu exist nscrisuri sau alte dovezi n acest sens. Aceasta nseamn c dac prile
contractante nu contest faptul transmiterii arvunei sau dac chiar i-l contest, ns acest fapt este
probat prin dovezile corespunztoare, contractul se consider ncheiat. Pe de alt parte, dac
contractul prevede plata arvunei, ca o condiie esenial, atunci contractul nu se va considera ncheiat,
pn cnd partea obligat nu-i va onora obligaiunea n cauz, chiar dac celelalte condiii sunt
respectate. Ca mijloc de garantare a executrii contractului, arvuna este menit s tempereze
interesul fiecrei pri contractante de a face tot posibilul pentru ca contractul garantat cu arvun s se
execute, cci n caz de neexecutare a contractului, partea vinovat va suporta consecinele negative,
manifestate fie prin pierderea arvunei de ctre partea care a dat-o, fie prin plata dublului arvunei de
ctre partea care a primit-o. Datorit acestei funcii, arvuna se deosebete de plata n avans, care la fel
ca i arvuna constituie o plat preventiv, ns nu este n stare s confirme ncheierea contractului i s
garanteze executarea obligaiei, cci partea care a efectuat o plat n avans este n drept s pretind
restituirea, practic n toate cazurile de neexecutare a contractului, iar partea care a primit avansul, nu
poate fi obligat nici ntr-un caz s restituie dublul plii primite. Din acest considerent, pentru a evita
eventualele litigii, prile trebuie s stipuleze n termeni exprei, c plata preventiv a fost efectuat
anume cu titlu de arvun. n caz de dubii, se va aplica prezumia potrivit creia, suma pltit este
considerat avans.
(2) Potrivit prevederilor alin.2, nelegerea cu privire la arvun trebuie s fie ntocmit n form scris,
indiferent de faptul dac o asemenea form este obligatorie pentru contractul garantat prin arvun. n
lipsa unor prevederi exprese care s sancioneze nerespectarea formei cu nulitatea actului juridic, se va
aplica regula general prevzut de art.211 alin.1. Astfel, nelegerea cu privire la arvun ncheiat cu
nerespectarea formei scrise nu este lovit de nulitate, dar n caz de litigiu, partea care o invoc va fi
deczut din dreptul de a cere proba cu martori, n dovedirea existenei i coninutului acesteia.



Noiune
(1) Cel care este dator s remit sau s restituie un bun poate s l rein ct timp creditorul nu
i execut obligaia sa izvort din acelai raport de drept sau, dup caz, att timp ct
creditorul nu l despgubete pentru cheltuielile necesare i utile pe care le-a fcut pentru acel
bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat.
(2) Prin lege se pot stabili i alte situaii n care o persoan poate exercita un drept de retenie.



Dreptul de retentie primeste o reglementare expresa in noul Cod Civil, fiind definit ca
dreptul celui obligat a remite sau restitui un bun, de a retine acel bun cat timp creditorul sau
nu ii restituie cheltuielile necesare si utile pe care le-a facut pentru acel bun sau prejudiciile pe
care bunul i le-a cauzat.

Spre deosebire de celelalte garantii reale care au o reglementare distincta in Codul Civil sau in
alte legi speciale,dreptul de retentie nu este reglementat de Codul Civil sub forma unei
institutii aparte.Existenta lui se deduce dintr-o serie de texte razlete cand, intr-o materie sau
alta,legea (Codul Civil) acorda creditorului dreptul de a refuza,atat timp cat nu s-a platit
datoria,restituirea unui lucru apartinand debitorului sau cu toate ca nu a primit acel lucru
printr-un contract de gaj.Dreptul de retentie ni se prezinta ca un adevarat drept real de garantie
imperfect in virtutea caruia cel ce detine un bun mobil sau imobil al altcuiva,pe care trebuie
sa-l restituie,are dreptul sa tina lucrul respectiv,sa refuze deci restituirea lui,pana ce creditorul
titular al bunului ii va plati sumele de bani pe care le-a cheltuit cu conservarea,intretinerea ori
imbunatatirea acelui bun.
Astfel,acest drept este conferit vanzatorului (art.1322 Cod Civil),depozitarului (art
1618,1619), comostenitorului tinut la raport (art 771),cumparatorului cu pact de rascumparare
(art 1377),locatarului sau chiriasului (art 1444),lucratorului ce lucreaza cu materia prima a
clientului (art 508),posesorului unui lucru furat si vandut in targ (art 1910),creditorului gajist
(art 1694),proprietarului expropriat (art 481).La randul sau Codul Comercial certifica
existenta dreptului de retentie in art 815 in ceea ce priveste marfurile vandute dar nepredate
atunci cand cumparatorul a fost declarat in faliment. Desigur aceata enumerare nu este
limitativa.Astazi este unanim admis ca dreptul de retentie poate fi stabilit oricand pe cale
conventionala printr-un contract nenumit. 18475nms54vtx3y
In lipsa unei reglementari exprese,complete si generale din Codul Civil,teoria dreptului de
retentie este opera doctinei.
Tratatele mai vechi relateaza pe larg lupta dintre partizanii interpretarii limitative si cei ai
interpretarii extensive,respectiv intre cei ce sustineau ca dreptul de retentie nu exista decat in
cazurile expres si limitativ prevazute de lege pe de o parte si cei care opinau ca el reprezinta
un principiu general al dreptului nostru civil care isi gaseste aplicabilitate ori de cate ori exista
o legatura intre o datorie si un obiect;cazurile prevazute de lege nefiind decat aplicatii practice
ale acestui principiu general in anumite materii.Cel de-al doilea principiu a sfarsit prin a se
impune.
Elementul de baza pe care se intemeiaza facultatea conferita creditorului este conexitatea
obiectiva dintre un lucru si o datorie,astfel spus,sa existe un debitum cum re iunctum.Aceasta
conexiune poate fi uneori corelata cu un contract-de exemplu de depozit-insa ea poate
fi,alteori,total desprinsa de un contract preexistent;de exemplu chiar posesorul de rea-credinta
al unui bun imobil revendicat de adevaratul proprietar poate retine imobilul pana ce i se vor
restitui conform legii cheltuielile facute cu bunul.
In acst context trebuie remarcat faptul ca notiunea de conexiune a datoriei cu lucrul trebuie
interpretata foarte larg.Astfel,se considera ca exista conexiune nu numai cand creanta s-a
nascut in legatura cu lucrul,dar si atunci cand detinerea lucrului si creanta corelativa sunt
prilejuite de acelasi raport juridic-de exemplu retinerea de catre mandatar a lucrurilor pe care
le-a primit pentru mandant,pana ce acesta ii va achita cheltuielile facute pentru indeplinirea
mandatului.In toate cazurile pentru ca dreptul de retentie sa poata fi aplicabil se cere ca bunul
referitor la care se invoca sa fie proprietatea exclusiva a celui ce este debitorul detinatorului,in
ceea ce priveste cheltuielile pretinse. mt475n8154vttx
Uneori,dar nu intotdeauna dreptul de retentie poate constitui o expresie a exceptiei de
neindeplinire a contractului,aplicabila nu doar contractelor sinalagmatice propriu zise ci si
asa-numitelor contracte sinalagmatice imperfecte.Sfera sa de aplicabilitate este insa mult mai
larga.Spre deosebire de exceptia de neexecutare a contractului,care are un caracter
relativ,intrucat izvoraste dintr-un raport contractual sinalagmatic,putand fi inlaturata prin
executarea partiala a obligatiei principale,dreptul de retentie are un fundament obiectiv;el este
opozabil tuturor,precum si indivizibil,adica se extinde asupra intregului bun pana la achitarea
integrala a datoriei.
Desi mai putin energic decat celelalte garantii dreptul de retentie isi releva insa eficacitatea pe
plan practic.Fara a putea opune celorlalti creditori chirografari vreo clauza legala de
preferinta,retentorul,desi creditor chirografar,in virtutea exceptiei izvorate din dreptul de
retentie,este platit inaintea celorlalti,dreptul de retentie producand astfel,in atare situatie,efecte
asemanatoare privilegiului.
Mai consideram a fi util a aminti ca retentia se poate exercita asupra oricarui lucru mobil sau
imobil,susceptibil de detentiune materiala (chiar si asupra titlului constatator al dreptului de
proprietate).
2. Natura juridica

Cu privire la natura juridica a dreptului de retentie vechii autori au discutat timp indelungat
daca el imbraca caracterele unui drept real sau pe cele ale unui drept personal.
Partizanii teoriei dreptului real se bazau pe argumentul opozabilitatii erga omnes al
acestuia.Se admite intr-adevar,in general,ca dreptul de retentie ar fi opozabil
tuturor:proprietarului lucrului,creditorilor chirografar ai acestuia,creditorilor privilegiati sau
ipotecari,tertilor achizitori ai bunului al caror titlu este posterior detentiunii lucrului si,in
principiu,oricaror terti.
Impotriva acestui punct de vedere sustinatorii tezei dreptului personal obiecteaza ca,desi
opozabil erga omnes,dreptul de retentie nu confera titularului lui doua atribute deosebit de
importante:dreptul de urmarire si dreptul de preferinta.Ca atare,el nu constituie un drept
real,ci un drept personal cu atribute specifice,care constau tocmai in aceasta opozabilitate
generala.
Nu putem sa nu remarcam lipsa de consiustenta a acestei teze.Deosebirea de esenta dintre
drepturile reale si cele personale (sau de creanta) porneste de la faptul ca aceste drepturi reale
indreptatesc pe titularii lor sa exercite animite prerogative in legatura cu un lucru fara
interventia activa a altor persoane care,in calitate de subiecte pasive,neindividualizate,nu au
alta obligatie decat aceea de a nu face nimic de natura sa stanjeneasca exercitiul acestor
prerogative.Ele nu presupun insa un raport direct intre o persoana si un lucru.Esenta
drepturilor reale este deci opozabiliatea erga omnes.Drepturile personale sunt definite la
randul lor prin aceea ca titularii lor nu pot pretinde subiectelor pasive ale unui raport juridic
dat sa efectueze o anumita prestatie,realizarea dreptului nefiind cu putinta decat-nemijlocit-
prin aceasta indeplinire.Dreptul de urmarire si dreptul de preferina nu sunt,in opinia
noastra,esentiale drepturilor reale,ci simple consecinte ale acestuia.
Lipsa lor va configura un drept real sui generis dar nu il va transforma intr-un drept presonal
atata timp cat elementele esentiale,respectiv opozabilitatea erga omnes se pastreaza.Disparitia
consecintelor nu atrage niciodata pe cea a cauzei,raportul logic este intotdeauna
invers.Afirmatia ca ar exista drepturi personale erga omnes contrazice insasi definitia
acestora.
Astfel putem concluziona afirmand ca dreptul de retentie este un drept real de garantie
imperfect,opozabil erga omnes,o garantie pur pasiva care nu confera atributul de urmarire,
indivizibil, conferind o simpla detentie precara si nu o posesie.
Aceste concluzii sunt sprijinite si de jurisprudenta recenta care,intr-un litigiu referitor la
posibilitatea acordarii dreptului de retentie a opinat in sensul existentei unui drept real de
garantie imperfect si l-a tratat ca atare (inclusiv din punctul de vedere al timbrajului.
Astfel,in actiunea reclamantului pentru evacuare, parata a formulat cerere reconventionala
pentru instituirea unui drept de retentie asupra imobilului, pana i se va restitui avansul achitat,
de 15.000 D.M., fara, insa, a se pretinde si obligarea reclamantului la plata acestei
sume.Judecatoria Suceava, admitand actiunea, a dispus evacuarea paratei, cererea acesteia
fiind anulata, ca insuficient timbrata, cu motivarea ca, dreptul de retentie, fiind un drept real
imperfect, trebuia achitata taxa de timbru la valoarea datoriei pretinsa de parata.Aceasta
sentinta a fost mentinuta de Tribunalul Suceava, care a respins apelul paratei.Obiectul cererii
reconventionale il constituie doar instituirea unui drept de retentie asupra imobilului, justificat
de faptul ca parata a achitat avansul de 15.000 D.M., aspect necontestat nici de reclamant, fara
insa a pretinde obligarea acesteia la restituirea avansului.In aceste conditii, dreptul de retentie
este un drept real imperfect, dar neevaluabil in bani, taxabil conform art. 13 din Legea nr.
146/1997 cu suma de 20.000 lei si 3.000 lei timbru judiciar mobil (valori aplicate la data
solutionarii litigiului), taxa care, de altfel, a si fost achitata de parata la instanta de fond.Ca
atare, refuzul paratei de a achita taxa de timbru de 6.015.000 lei, este justificat si cum taxa
legala datorata este achitata, recursul va fi admis, decizia va fi casata si cauza trimisa aceluiasi
tribunal, pentru judecarea pe fond a cererii.
3. Trasaturi caracteristice
Dreptul de retentie,desi de natura reala,nu confera titularului sau cele doua atribute:de
urmarire si de preferinta si nici posibilitatea de a vinde lucrul pentru a fi platit din pretul
obtinut,asa cum o poate face creditorul gajist asupra bunurilor mobile,care isi poate realiza
creanta fie pe calea darii in plata,sub controlul justitiei,fie pe calea vanzarii lucrului la
licitatie,spre a fi alocata cu preferinta asupra pretului.
Dreptul de preferinta confera titularului sau o simpla detentiune precara,astfel incat existenta
lui nu duce la dobandirea fructelor (aceasta prerogativa apartine proprietarului) afara de cazul
in care prin conventie s-a stabilit astfel si nici la dobandirea prin uzucapiune a proprietatii
lucrului.
Odata cu achitarea integrala a datoriei inceteaza dreptul la retentie si ia nastere in sarcina
retentorului obligatia de restituire.Aceasta presupune existenta in sarcina creditorului retentor
a obligatiei de conservare a bunului precum si raspunderea sa pentru pieirea sau stricaciunea
lucrului provenita din culpa sa.Culpa este apreciata cu maximum de exigenta,raspunderea
operand nu numai pentru dol si culpa lata ci si pentru culpa levis deoarece dreptul de retentie
profita debitorului restituirii lucrului.
Acordarea dreptului de retentie neoperand un transfer de proprietate,face ca riscul pieirii
fortuite a lucrului sa fie suportat de catre creditorul restituirii lucrului.Desi pieirea lucrului nu
face sa inceteze dreptul de retentie,creanta garantata nu se stnge si nici nu se diminueaza
corespunzator valoarea lucrului pierit.
La randul sau creditorul restituirii lucrului are obligatia de a despagubi pe retentor pentru
toate cheltuielile necesare si utile facute cu conservarea acestuia.)Obligatia de restituire a
cheltuielilor depinde de natura acestora:cele necesare vor fi restituie integral,iar cele utile doar
in masura in care au creat un spor de valoare si nu au fost disproportionate in raport de
valoarea lucrului.Proprietarul lucrului,la randul sau trebuie sa despagubeasca pe creditorul
retentor pentru toate daunele cauzate de lucru cu ocazia detinerii acestuia.
In ceea ce priveste posibilitatea acordarii dreptului de retentie pentru garantarea obligatiilor
reciproce de restituire a prestatiilor executate in temeiul unui act juridic nul exista o
controversa.
Intr-o prima opinie s-a afirmat ca exceptia dreptului de retentie-si deci imosibilitatea restituirii
imediate a lucrului-este inadmisibila,deeoarece el s-ar grefa pe un act juridic nul care,in nici
un caz,nu poate genera o solutie de fapt contrara intereselor ocrotite prin dispozitiile legale
imperative.Acordarea dreptului de retentie,ar duce,pe cale ocolita,la mentinerea unor efecte
ale actului juridic lovit de nulitate,de vreme ce detinatorul lucrului ar avea posibilitatea de a-l
folosi si dupa constatarea nulitatii,prin aceasta micsorand in mod sensibil interesul sau de a
urmari executarea creantei.In sprijinul acestui punct de vedere s-au adus si dispozitiile
Decretului nr 167/1958 privitor la prescriptia extinctiva,ale carui efecte ar fi inlaturate,de
vreme ce creditorul ar obtine conservarea dreptului sau la restituire pe timp
nelimitat,redobandirea posesiei bunului neputanu-se face decat dupa executarea
creantei.Asadar,dreptul de retentie ar opera,in esenta,impotriva prevederilor art 1 alin 3 din
Decretului nr 167/1958.Inadmisibilitatea acordarii dreptului de retentie in acest caz s-a
motivat si pe necesitatea asigurarii unei identitati a efectelor nulitatii.Acordandu-se dreptul de
retentie creditorului care a intrat in posesia lucrului in temeiul unui act juridic nul,ijnseamna a
recunoaste acestuia o situatie juridica mult mai avantajoasa si garantii de care nu ar putea
beneficia creditorul care nu a intrat in posesia bunului.
In cea de-a doua opinie,spre care inclinam se recunoaste posibilitatea acordarii dreptului de
retentie motivat de faptul ca instituirea acestei garantii nu tinde la mentinerea efectelor
nulitatii,ci,dimpotriva la accelerarea desfiintarii efectelor sale fata de toate partile si
restabilirea situatiei anterioare,sub rezerva ca exercitiul dreptului de retentie sa nu fie
incompatibil cu interese majore,interese care sunt in masura sa sprijine si sa urgenteze
repunerea partilor in situatia anterioara.Dreptul de retentie isi releva eficacitatea practica
deoarece fiind lipsit de folosinta lucrului,debitorul se va grabi sa-si achite datoria,pentru a
reintra in posesia lucrului.
Referitor la aspectele de ordin procesual,de regula dreptul de retentie se invoca pe cale de
exceptie,in cauze ce au ca obiect actiuni in restituirea lucrului.Cu toate acestea,in opinia
noastra nimic nu se opune ca dreptul de retentie sa fie invocat si pe calea unei contestatii la
executarea unei hotarari privind restituirea (exista si opinia contrara),ori de cate ori dreptul de
retentie s-a nascut ulterior hotararii de restituire sau daca in procesul dintre parti problema
restituirii sau a evacuarii nu a fostdiscutata in mod de sine statator, pentru ca detentorul sa fie
in situatia de a-si face toate apararile.In aceasta ultima ipoteza ne referim in principal la
hotararea ce pune capat unui proces de partaj,cand,potrivit practicii devenite constante a
Tribunalului Suprem,se considera ca hotararea pronuntata privind partajarea bunurilor este
executorie prin ea insasi,cat priveste restituirea lucrurilor de catre cel care la detine ori,dupa
caz,evacuarea lui,fara a mai fi necesara nici o actiune in restituire sau in evacuare.In masura
in care problema restituirii sau a evacuarii nu a fost discutata in mod expres in procesul de
partaj,ceea ce a facut ca detentorul sa nu poata invoca dreptul sau de retentie,consideram ca
trebuie sa i se recunoasca posibilitatea ca pe calea contestatiei la executare,sa poata opune
dreptul sau de retentie,obligand astfel pe reclamant sa-si execute si el obligatia ce-i revine (de
a-i plati de exemplu sulta pe care eventual o datoreaza sau cheltuielile facute cu lucrul-desigur
in ipoteza in care exista un debitum cum re iunctum).Daca s-a recunoscut posibilitatea
rezolvarii pe calea contestatiei la executare a unor probleme care tin de fondul pricinii, cu atat
mai mult se justifica posibilitatea recunoasterii dreptului de retentie pe aceasta cale,dee vreme
ce aceasta nu s-a putut face in timpul procesului de partaj ori el s-a nascut dupa pronuntarea
hotararii ce se executa.
Recunoasterea dreptului de retentie pe calea contestatiei la executare suspenda executarea
inceputa in baza hotararii de partaj pana la achitarea integrala a sultei iar in temeiul art 16 lit c
din Decretul nr 167/1958 prescriptia executarii in privinta predarii lucrului se intrerupe fara a
se intrerupe si prescriptia executarii sultei.

Titlu Dreptul de retentie. Exercitarea dreptului Institutie Inalta Curte de Casatie si Justitie
Data decizie 25-11-2004
Decizia nr. 6604 din 25 noiembrie 2004, Sectia civila si de proprietate intelectuala, Inalta
Curte de Casatie si Justitie
Dreptul de retentie, care confera detinatorului unui bun al altuia posibilitatea de a refuza
restituirea lui, pana cand creditorul lucrului isi executa obligatia de a plati sumele cheltuite cu
lucrul, nu este subinteles, ci trebuie constatat de instanta, la cererea partii interesate.

Prin sentinta civila nr.7698, Judecatoria Ploiesti a admis actiunea formulata de reclamanta
R.D., in contradictoriu cu paratul D.N., a dispus evacuarea neconditionata a paratului dintr-un
imobil proprietatea reclamantei.
Pentru a pronunta aceasta hotarare, instanta de fond a retinut ca, prin sentinta civila
nr.538/2003 a Judecatoriei Ploiesti, s-a dispus partajarea bunurilor comune dobandite de parti,
iar locuinta a fost atribuita reclamantei. Aceasta a fost obligata sa-i plateasca paratului sulta,
in compensare, insa nu a fost stabilit drept de retentie in beneficiul acestuia. Deci, paratul
ocupa locuinta fara vreun titlu, iar pentru obtinerea creantei are la indemana procedura
executarii silite.
Prin decizia civila nr.764 din 16 martie 2004, Curtea de Apel Ploiesti a respins apelul declarat
de parat. S-a retinut ca hotararea de partaj este declarativa de drepturi, constituie titlu
executoriu si este susceptibila de a fi pusa in executare. De aceea, persoana careia i s-a atribuit
bunul este indreptatita sa obtina predarea efectiva a posesiei lui, iar copartajantul este obligat
la predarea bunului chiar daca este titularul dreptului de creanta reprezentand sulta.

Impotriva acestei hotarari a declarat recurs paratul, sustinand ca in mod gresit s-a dispus
evacuarea sa din locuinta, cu motivarea ca pentru sulta la plata careia a fost obligata
reclamanta poate sa ceara executarea silita. Ca, cea care trebuia sa solicite executarea silita,
prin punerea in posesie, era reclamanta, care are obligatia sa-i plateasca sulta, iar pana la plata
sultei are un drept de retentie subinteles.
Recursul nu este fondat.
Hotararea de partaj constituie titlu care confera persoanei careia i s-a atribuit imobilul dreptul
de a obtine folosinta bunului pe calea actiunii de evacuare.
De aceea, este neintemeiata sustinerea recurentului ca reclamanta putea sa obtina posesia
bunului numai pe calea executarii silite.
De asemenea, este neintemeiata sustinerea recurentului ca are un drept de retentie subinteles.

Dreptul de retentie, care confera detinatorului unui bun al altuia posibilitatea de a refuza
restituirea lui, pana cand creditorul lucrului isi executa obligatia ce o are catre el, platindu-i
sumele cheltuite cu lucrul, nu este subinteles. El se constata de instanta, la cererea partii
interesate, fiind recunoscut ca o garantie prin plata a creantei si dureaza pana la efectuarea
platii.

Or, prin hotararea de partaj, recurentului nu i-a fost recunoscut drept de retentie, iar in
prezenta cauzei acesta s-a aparat sustinand ca dreptul de retentie este subinteles, fara sa
formuleze cerere pentru constatarea existentei dreptului.
De altfel, la termenul din 25 noiembrie 2004, acesta a recunoscut initial ca a primit creanta
integral, sustinand apoi ca i s-a platit cea mai mare parte din sulta, iar cu recipisa
nr.357/25.3360102 intimata a facut dovada ca a consemnat, pe seama si la dispozitia
recurentului, suma de 30.306.533 de lei.




Clauza Penala

1.1.Clasificati tipurile de clause penale.

Penalitatile au fost clasificate in functie de urmatoarele criterii:
Din punct de vedere al faptei ilicite si culpabile a debitorului care are drept consecinta plata unei
sume de bani sau a oricarei altei valori patrimoniale, penalitatile se clasifica in 3 categorii:
a) penalitati pentru neexecutarea obligatiei asumate de catre debitor
b) penalitati pentru executarea necorespunzatoare sau imperfecta a obligatiilor contractuale
c) penalitati pentru executarea cu intarziere a obligatiilor.
In functie de acest criteriu de clasificare si de regimul juridic aplicabil fiecarei categorii de penalitati
clauzele penale, se configureaza mai multe tipuri.
Daca penalitatile au fost stipulate pentru neexecutarea obligatiilor, clauza primala este alternativa, in
sensul ca nu se poate cumula penalitatea cu executarea in natura. In cazul in care executarea in
natura a obligatiei nu mai este posibila sau creditorul se afla in imposibilitate de a mai folosi prestatia
si aceasta pretinde, pe langa penalitate si daune - interese, pentru a se intregi clauza penala , plata
penalitatilor nu poate fi cumulata cu daunele - interese, ci se imput asupra lor.
Daca penalitatile au fost stipulate pentru intarziere, in executare, clauza penala are caracter
cumulativ, pentru ca penalitatile pentru intarziere se pot cumula, atat in executarea in natura, cat si
cu penalitatile pentru neexecutare.
Clauza penala poate fi de tip exclusiv, in situatia in care partile au convenit ca in cazul neexecutarii,
executarii necorespunzatoare sau cu intarziere, sa se pretinda numai penalitatile, chiar daca
executarea in natura este posibila si admisa de lege.
Din punct de vedere al izvorului obligatiei de plata:
a) penalitati stabilite in mod expres de catre parti, fie in cuprinsul contractului, fie prin conventie
separata.
b) penalitatile care fac parte de drept din contract, in anumite cazuri prevazute de lege.
In functie de modul de stabilire
a) penalitati fixe (un bun determinatsau un procent fix dintr-o anumita valoare)p
b) penalitati stabilite intr-o suma forfetara
c) penalitati variabile, progresive. Prin natural lor, aceste penalitati trebuie sa constea intr-o suma de
bani si se aplica pentru intarzierea in executare.

1.2 Analizati conditiile in care debitorul poate fi obligat la plata penalitatii de catre creditor.

O prim regul cu caracter general, acord creditorului dreptul de a pretinde repararea
prejudiciului n partea neacoperit prin clauza penal (clauza penal inclusiv). Aceast regul se
justific prin faptul c partea vinovat de neexecutarea obligaiei este inut s repare prejudiciul nu
numai n cazul n care obligaia este garantat prin clauz penal, dar chiar i n cazul n care aceasta
n-ar fi fost garantat. Pentru a obine repararea prejudiciului n partea neacoperit prin clauza
penal, creditorul va trebui s dovedeasc toate elementele rspunderii contractuale i, n primul
rnd, existena i ntinderea prejudiciului a crui reparare o pretinde. Numai n aa fel se va putea de
stabilit dac prejudiciul ntrece valoarea clauzei penale i respectiv suma cu care se depete clauza
penal.
n principiu, debitorul este inut s plteasc clauza penal atunci cnd sunt ntrunite toate
condiiile acordrii de despgubiri. Se cere deci, ca neexecutarea s provin din vina debitorului, s-i
fie imputabil, iar dac el va dovedi cauza strin, va fi exonerat de plata clauzei penale. Este de
remarcat faptul, c spre deosebire de plata obligaiei principale, care poate fi cerut n ntregime de
la fiecare codebitor, plata penalitii poate fi pretins de la ceilali codebitori doar proporional prii
din datorie ce revine fiecruia. n cazul n care, penalitatea a fost pltit i de ali codebitori, dect cel
vinovat de neexecutare, fiecare codebitor are dreptul de a pretinde, pe cale de regres, restituirea
sumelor pltite creditorului.