ACULTURATIA

In general, termenul de aculturatie subintelege procesul complex de contact cultural prin

intermediul caruia grupuri sociale sau societati intregi asimileaza trasaturi proprii altor grupuri sau
societati. Termenul a fost introdus de curentul culturalist si subliniaza interesul retrospectiv al
antropologilor asupra consecintelor pe care expansiunea coloniala le-a adus cu sine in viata culturala
a comunitatilor extraeuropene. O definitie clasica a aculturatiei a fost avansata de catre elevii lui F.
Boas: aculturatia cuprinde fenomenele care rezulta din contactul direct si continuu dintre grupuri de
indivizi de culturi diferite, cu modificari ulterioare ale tipurilor culturale originale ale unuia dintre
grupuri sau ale ambelor (R. Redfield, R. Linton, M. J. Herskovits, 1936). Asa cum insusi M. Herskovits
avea sa sublinieze, aculturatia nu este neaparat legata de un contact direct si continuu, legaturile
discontinue (cum ar fi cele comerciale dintre insulele Oceaniei) fiind suficiente pentru a produce
anumite modificari culturale.

Primii care au atras atentia asupra fenomenelor de imprumut cultural au fost difuzionistii,
insa, prin trasarea ariilor culturale, ei acordau atentie doar traseelor de difuziune, si mai putin asupra
conditiilor in care aceasta difuziune a avut loc. In realitate, aculturatia este un fenomen foarte
complex, care include integrare, asimilare, sincretism, disjunctie (N. Wachtel, 1971).

Aculturatia, legata strict de cauze externe nu trebuie confundata cu simpla schimbare

culturala (care poate fi generata atat in mediul intern al unei culturi, cat si de cel extern), si nici cu
asimilarea, care ramane doar faza terminala a unei aculturatii.

In plus, aculturatia, chiar daca este deseori asimetrica, in sensul ca presupune imprumuturi
inegale si deseori unilaterale, reprezinta un proces de schimb reciproc, manifestat prin interactiuni
diverse. Antropologia a cunoscut mari probleme in operationalizarea termenului de aculturatie
tocmai din pricina ca a rezumat notiunea la schimbul dintre o cultura-sursa si una tinta. Or,
contactul dintre doua culturi este mediat de categoriile conceptuale diferite de o parte si de cealalta,
ca si de modalitatea in care respectivele categorii sunt folosite de catre actorii sociali implicati. In
concluzie, nici un elemente preluat dintr-un sistem cultural-sursa nu este reprodus in mod identic in
alta cultura. Pentru a incerca sa delimiteze acest proces de transfigurare culturala, acelasi M.
Herskovits a propus termeni ca trans-culturatie, sau neo-culturatie.

Trebuie subliniat ca unele din limitele conceptului de aculturatie tin de legatura sa inerenta cu
termeni ca trasatura culturala. Or, considerarea culturii drept un ansamblu de trasaturi juxtapuse
risca sa ingreuneze interpretarea lor ca sistem integrat, ca si intelegerea modului in care respectiva
trasatura a intrat intr-un alt ansamblu. In plus, daca acceptam ideea ca nici o cultura nu se formeaza

in izolare de aporturi exterioare, atunci aculturatie reprezinta un aspect important, dar partial, al
faptelor cercetate de antropologi, cu deosebire in perspectiva istorica.

De altfel, studiul diverselor situatii de aculturatie a aratat cat de dificila este misiunea de a
explica specificitatea schimbarii culturale. De exemplu, uneltele de fier aduse de europeni sunt rapid
preluate de societatile polineziene din Pacificul de Sud, imediat dupa sosirea acestora in zona, in
secolul al XVIII-lea. Cu toate acestea, unele societati melaneziene vor refuza cu obstinatie si pentru
multa vreme acest imprumut. La fel, valorile si modelele protestante, asimilate si interiorizate de
catre polinezieni inca inainte de colonizare, au fost violent respinse de catre monarhia Lozi (Zambia).

Principalul merit al studiilor legate de aculturatie l-a reprezentat sistematizarea principiilor

selectiei si reinterpretarii. Astfel, imprumutarea unor trasaturi culturale nu se realizeaza in bloc, ci
selectiv. Selectia se realizeaza chiar si atunci cand imprumutul se desfasoara in conditii de dominatie.

Acceptarea unui imprumut tine de cultura preexistenta si de conditiile in care contactul are
loc. In prima instanta, elementul imprumutat trebuie sa fie compatibil cu principiile de baza ale
organizarii sociale, numit de Herskovits focar cultural, interes dominant al unui popor, sau
domeniul de activitate sau credinta cel mai bine constientizat. In cazul in care aceasta compatibilitate
este redusa, elementele imprumutate au un caracter aditiv, altfel spus nu presupune nici
renuntarea la elementele traditionale, nici reinterpretarea celui nou. Acest imprumut aditiv nu
participa deloc la modificarea mentalitatilor, spre deosebire de cele substitutive, care conduc la
inlocuirea trasaturilor culturale analoage si preexistente.

Principiul reinterpretarii este central in teoria aculturatiei si presupune fie acordarea unor
semnificatia vechi unor elemente culturale noi, fie atribuirea de noi valori unor forme culturale
preexistente. In general, reinterpretarea nu inseamna nici reproducerea identica a noului model, nici
pe cea a celui traditional ci, deseori, aparitia unor noi semnificatii, fapt cu deosebire vizibil in cazul
sincretismelor religioase.

R. Bastide a oferit exemple interesante in acest sens. Astfel, anumite credinte africane, aduse
de sclavii negri in Brazilia, au fost recombinate cu forme de cult catolice; nu departe se afla si
faimosul cult voodoo din Haiti, in care divinitatile africane sunt asimilate sfintilor catolici.

In unele situatii, aparitia unor grupuri culturale straine nu numai ca nu implica imprumut, ci,
dimpotriva, starneste replici culturale demonstrative. G. Baladier a aratat cum populatie fang din
Gabon a initiat o revitalizarea a unor traditii muribunde, legate de cultul bwiti, ca act de rezistenta la
efectul dominatiei coloniale europene.

Tot in contextul colonizarii au aparut si culte mesianice, cum este celebrul cult al cargoului
din Melanezia. Concretizat gradat pe parcursul procesului de colonizare, acest fenomen sincretic a
capatat treptat o semnificatie tot mai evident politica. Formele acestui cult se bazeaza pe ideea ca
sosirea navelor cu marfuri europene, interpretata prin medierea miturilor autohtone privind facerea
lumii, are o origine divina si reprezinta o intoarcere a zeilor, deschizatoare a unei noi epoci de
prosperitate.

Insa cargourile europene au fost rapid identificate cu dominatia coloniala, diverse credinte
cautand acum sa explice noul curs al istoriei. Melanezienii incep sa creada fie ca stramosii mitici
sustineau dominatia albilor, fie ca acestia din urma deturnasera incarcaturile destinate bastinasilor.
In ambele situatii, formele de cult cautau recastigarea bunavointei stramosilor. Interesant este ca
acest cult amesteca atat elementele mitologiei traditionale (revenirea zeilor), cat si elementele
crestine propovaduite de misionari, ca sosirea lui Mesia. Ele arata atat perpetuarea traditiei, cat si
tendinta catre progresul adus de o lume noua, in care bunurile occidentale nu sunt respinse, ci
profitabil acceptate.

Studiile privind aculturatia, cu deosebire cele apartinand asa-numite antropologii dinamice

(M. Gluckman, G. Balandier, R. Bastide) au imbogatit si mai mult problematica schimburilor culturale.
Ele au criticat indeosebi vechile premise ale difuzionismului, care cautau sa edifice tipologii imobile,
atragand atentia asupra unor noi aparitii culturale, cum este cultura portugheza coloniala, in raport
cu cea originara, dar si la diversitatea situatiilor de contact, in care sunt implicati in primul rand
indivizi, nu comunitati sau culturi intregi.