ANATOMIA CORPULUI UMAN

Sistemul nervos vegetativ regleaza functiile

involuntare ale corpului. Aceasta retea de cai nervoase,
complementara sistemului nervos somatic, inerveaza
inima, muschii tubului digestiv si al plamnilor, muschii
netezi ai peretelui vaselor sanguine si ai glandelor. El
actioneaza deci asupra circulatiei sanguine si a functiei
cardiace, respiratiei, digestie si a excretiilor.
Contractiile muschilor viscerali si secretiile
glandelor sunt automate, dar sistemul nervos vegetativ,
nu este mai putin important. Ca si sistemul somatic,
cuprinde fibre senzitive ascendente si fibre
descendente care deservesc organele.
Fibrele ascendente sunt responsabile de
sensibilitatea viscerala. Mult mai originala este
organizarea cailor nervoase descendente, care regleaza
activitatea viscerelor si a glandelor. Aceste fibre contin
nervi motorii, vasomotorii sau secretori. Ei fac parte din
ansambluri distincte: sistemul simpatic si parasimpatic.
Fibrele nervoase apartin la unul dintre acesti sistem,
unul stimuleaza activitatea, altul o inhiba.
Sistemul nervos simpatic pune organismul n starea
de alarma: face sa creasca consumul energetic
pregatindu-se sa raspunda la diferite agresiuni.
Stimuleaza activitatea cardiaca si respiratorie.
Invers actioneaza sistemul parasimpatic, care intervine
n trecerea n repaus a organismului.
Caile nervoase simpatice si parasimpatice sunt
ntotdeauna constituite din doua fibre nervoase care se
conecteaza la un ganglion nervos.
Piesele cele mai importante ale sistemului parasimpatic
sunt nervii vagi, ale caror fibre deservesc inima, caile

respiratorii etc.
Reglarea contractiilor viscerale si a secretiilor
rezulta dintr-un dozaj savant al activitatilor nervoase
simpatice si parasimpatice. Acest dozaj se face prin
controlul a doi centri: hipotalamusul si trunchiul
cerebral.
Hipotalamusul realizeaza schimburi de semnale
nervoase cu sistemul limbic si cu talamusul; capteaza
informatii pe cale sanguina, fiind sensibil la
temperatura, presiune si componenta chimica a
sngelui; coopereaza cu hipofiza pentru a regla
activitatea hormonala. Actionnd n acelasi timp pe cale
nervoasa si pe cale hormonala, ei controleaza ansamblul
mecanismelor reglatorii ale functiilor organice.
Trunchiul cerebral leaga encefalul si maduva
spinarii. El intervine n reflexe care asigura controlul
functiilor principale si regleaza presiunea sanguina si
ventilatia pulmonara.
Sistemul nervos vegetativ este uneori denumit
sistem nervos autonom. Totusi independenta sa de alte
functii nervoase este relativa. Centrii somatici si
vegetativi situati n encefal schimba informatii si
colaboreaza strns. Armonizarea functiilor noastre vitale
depinde de aceasta

Unitatea de baza a oricarei fiinte vii este

celula. Asemenea unor caramizi, miliarde de
celule se structureaza in organe si tesuturi si
fac organismul functional. Fiecare tesut al
organismului uman este compus din celule
specifice: hepatice, nervoase, osoase,
miocardice, sangvine, dar toate au o
structura asemanatoare. Membrana,
citoplasma si nuclelul sunt cele trei elemente
care caracterizeaza orice celula.
Fiecare celula se separa de mediul extern
printr-o membrana. Separarea nu este insa
totala. Pe toata suprafata membranei se
gasesc pori care fac posibile schimburi de
substante cu mediul extracelular: oxigen,
bioxid de carbon, substante nutritive sau
hormoni. Permeabilitatea este cea mai
importanta functie a membranei celulare.
Cea de-a doua componenta a celulei este
citoplasma, o materie fluida in care se gasesc
un numar foarte mare de organite celulare,
cu roluri diferite in metabolismul celulei.
Ribozomii fac posibila sinteza proteinelor.
Denumiti si corpusculii Palade, ribozomii au
fost descoperiti si descrisi de romanul George
Emil Palade, performanta pentru care a
primit Premiul Nobel. "Reticulul
endoplasmatic este o retea de canale si
cisterne care strabat citoplasma de la
membrana la nucleu", explica biolog
Augustina Olteanu, de la Centrul de
Transfuzie Sangvina al Municipiului
Bucuresti. Fiecare canal si cisterna este
delimitat de membrane individualizate. Tot
acest complex este implicat, la fel ca si
ribozomii, in sinteza proteinelor. Aparatul
Golgi, o alta organita continuta de
citoplasma, transporta proteinele produse de
reticulul endoplasmatic. "Lizozomii sunt
organite celulare care functioneaza ca un

sistem digestiv intracelular. Ei contin peste

40 de enzime digestive care distrug compusii
nedoriti din celula, precum si celulele
imbatranite. Absenta unor enzime din aceste
organite poate provoca diverse afectiuni,
precum guta, silicoza sau infectii bacteriene",
arata biolog Augustina Olteanu.
Mitocondriile sunt organite care genereaza
energie, fiind cunoscute ca "uzina energetica
a materiei vii". Ele ocupa aproximativ 5%
din volumul unei celule, iar in tesuturile
active pot ocupa chiar 20% (in celulele
hepatice) sau 30% (in celulele miocardului).
Citoplasma contine si apa, care se gaseste in
organite numite vezicule.
Membrana celulara
Invelisul subtire al celulei este denumit
membrana celulara sau membrana
plasmatica.Are o grosime de aproximativ 0,1
microni si de regula este flexibila, astfel incat
celula isi poate modifica forma.
Membrana de plasma este un invelis
transparent care inconjoara celula; ea are
permabilitate selectiva, permitand doar
anumitor substante chimice sa patrunda in
celula. Printre aceste substante se numara si
oxigenul, care este absolut necesar vietii,
substante nutritive neprelucrate, utile in
procesul de functionare a celulei si substante
necesare pentru producerea energiei
celulare-de obicei zahar (glucoza).
Membrana permite si eliminarea unor
substante din celula, cum ar fi dioxidul de
carbon si alte produse reziduale rezultate din
procese chimice ale celulei.
O parte din aceste molecule circula in mod
natural dinspre zone in care concentratia lor
e mai mare spre zone in care concentratia e
mai mica. Pentru alte tipuri de molecule
exista in celula mecanisme speciale-

asemanatoare unor pompe sau usi care

permit intrarea sau iesirea moleculelor in
functie de nevoi. Acest proces este denumit
transort activ.
Privita intr-un microscop normal membrana
apare ca un contur subtire si intunecat in
jurul celulei. Dar cu ajutorul microscopului
electronic pot fi vazute lucruri de mii de ori
mai mici. Astfel membrana va aparea ca un
mozaic, fiind alcatuita din trei straturi;
stratul extern si cel intern sunt formate din
lipide (substante chimice asemanatoare
grasimilor), iar cel din mijloc e alcatuit dintrun alt tip de molecule, proteine.Mai ales in
acest strat de proteine se afla usile si
pompele care permit schimbul de
substante.
In unele tipuri de celule membrana nu este
neteda si intinsa, ci prezinta cute numite
microvili. Aceste cute asigura o suprafata mai
mare de absorbtie si eliminare a substantelor.
Celulele din intestinul subtire prezinta
microvili foarte lungi, pentru a resorbi cat
mai multe substante nutritive din hrana
digerata. In unele locuri membrana este
cutata adanc in interiorul celulei, formand
reticolul endoplasmatic.
Citoplasma
In interiorul membranei se afla citoplasma,
care umple spatiile dintre organite.
Observata printr-un microscop cu putere de
marire mica, citoplasma apare ca o substanta
gelatinoasa fara forma. Microscoapele
moderne au aratat insa ca citoplasma e
traversata de o retea imensa si in
permanenta schimbare, de tubi extremi de
mici si de viisoare, numiti microtubi si
microfilamente. Acestea dau celulei o forma
si o structura definita, precum grinzile si

scheletele unei noi constructii. Tubii si

filamentele fixeaza organitele si formeaza
canale prin care sa poate deplasa continutul
celulei.
Microtubii si microfilamentele sunt
responsabile si cu deplasarea celulei. Unele
tipuri de celule, cum ar fi leucocitele, se
deplaseaza lent prin corp, asemanator unor
amoebe. Forta lor de miscare este generata
de un proces ce se desfasoara intr-un ritm
rapid: microtubii se grupeaza intr-o parte a
citoplasmei, apoi sunt separati si se grupeaza
din nou in alta parte a celulei, si tot asa.
Toate procesele chimice din organismul
nostru au nevoie de energie. Unele dintre cele
mai importante organite sunt mitocondriile.
Ele au o forma alungita si prezinta o pliere a
membranei interne sub forma unei creste.
Majoritatea celulelor au cel putin cateva
mitocondrii. Ele au rolul de a produce
energia celulara.
Reticulul endoplasmatic
Proteinele sunt alcatuite din formatiuni
sferice prezente in citoplasma, numite
ribozomi. Acestia pot fi grupati in citoplasma
si atunci sunt numiti poliribozomi. De cele
mai multe ori ribozomii se gasesc atasati
reticulului endoplasmatic.
Proteinele sunt alcatuite din 20 de tipuri de
particule costituente, foarte mici, numite
aminoacizi. Ribozomii preiau din citoplasma
rezerve de aminoacizi si ii unesc in ordinea
potrivita, pentru a forma diferite proteine;
energia necesara acestui proces este furnizata
de moleculele de ATP.
Exista doua tipuri de reticul endoplasmatic,
sau RE. Unul care are atasati ribozomi si se
numeste RE rugos (din cauza faptului ca

privit la microscop apare neregulat); are rol

in preluarea proteinelor. Celalalt tip de
reticul endoplasmatic nu prezinta ribozomi si
datorita aspectului sau este denumit RE
neted; este implicat in producerea unui grup
important de molecule, lipide (acestea
formeaza stratul interior si exterior al
membranei celulare)
Unele proteine sunt invelite in membrane
subtiri, formand pachete de proteine, numite
vezicule. Acestea pot fi la randul lor grupate
si depozitate impreuna cu alte vezicule in
apropierea nucleului, formand aparatul
Golgi (numit asfel in 1898, dupa cel care l-a
descoperit-italianul Camillo Golgi).
Anumite enzime au rolul de a separa
proteinele in cadrul procesului de digestie
sau de distrugere a anumitor parti din celula,
scoase din uz. Imediat ce sunt produse, aceste
enzime sunt impachetate in membrane
lipidice, numite lizozomi. In acest fel este
impiedicat contactul necontrolat cu
proteinele celulei, aflate in citoplasma. In caz
contrar aceste enzime devoratoare de
proteine ar incepe sa digere celula din
interior spre exterior.
Lizozomii sunt utilizati pentru digestia
controlata a anumitor substante din celula.
Lizozomul isi goleste continutul pe o
particula de hrana sau un germen ce a
patruns in celula; germenul sau respectiva
particula sunt practic distruse. De asemenea
lizozomii au un rol important in transportul
enzimelor digestive in stomac si intestine.
Lizozomii depoziteaza enzimele ce sunt
exportate in celula.
Nucleul
In majoritatea celulelor cea mai importanta

si cea mai mare organita este nucleul.

Nucleul este invelit intr-o membrana dubla
care prezinta gauri si goluri.
Membrana nucleului se afla in legatura cu
membrana RE si prin intermediul acesteia cu
membrana celulei. In nucleu se gasesc
nucleolii, care produc anumite parti ale
ribozomilor.
Nucleul este centrul de control al celulei. El
coordoneaza si controleaza activitatea
celorlalte organite si parti ale celulei. Nucleul
transmite instructiuni cu privire la ce
proteine, lipide sau alte molecule necesare
vietii sa se produca. Nucleul controleaza
forma, marimea si activitatea celulei si
durata ei de viata. Toate acestea sunt posibile
deoarece nucleul contine codul de baza al
vietii-genele.

Mduva spinrii i-a pstrat organizarea

metameric fiind alctuit din mai multe
segmente suprapuse, fiecare dintre ele
inervnd schematic un teritoriu cutanat
(dermatomer), muscular (miomer) i
visceral. Macroscopic metameria este
indicat de locul de origine n succesiune
regulat, al perechilor de nervi spinali. Toate
neuromerele funcioneaz ca un tot sub
aciunea coordonatoare i controlul centrilor
superiori.
Aezare i raporturi.
Adpostit n canalul vertebral, mduva spinrii are ca limit superioar un plan
orizontal care trece pe marginea superioar a
arcului posterior al atlasului, iar ca limit
inferioar un plan orizontal care trece prin
discul separator dintre prima i a doua
vertebr lombar. Lungimea ei este n medie
de 43 cm la femeie i 45 cm la brbat.
Mduva nu ocup n ntregime lungimea i
lrgimea canalului vertebral. n lrgime
mduva este separat de pereii osoi ai
canalului printr-un spaiu perimedular,
mprit prin prezena membranelor
medulare de nveli, meningele, ntr-un
spaiu epidural (cavum epidurale) cuprins
intre peretele osos i dura mater, un spaiu
subdura; virtual situat ntre dura mater i
arahnoid i un spaiu subcrahnoidian
(cavum subarachnoideale) cuprins ntre
arahnoid i pia mater n care se gsete
lichidul cerebrospinal (liquor
cerebrospinalis). n lungime, din cauz c
mduva se termin la nivelul L 2, nu exist o
coresponden ntre segmentele medulare i
cele ale coloanei vertebrale: mduva
cervical (pars cervicalis) se ntinde pn la
vertebra C 6, mduva toracic (pars
thoracica) pn la T 9, mduva lombar

(pars lumbalisj pn la vertebra T 11, iar

mduva sacro-coccigian pn la L 2. Ca o
consecin, rdcinile nervilor spinali care se
ndreapt spre orificiile intervertebrale
pentru a prsi canalul vertebral iau o
direcie cu att mai oblic caudal cu cit
distanta dintre neuromerul de origine i
orificiul intervertebral de acelai numr, este
mai mare. Astfel, n regiunea cervical
inferioar diferena este de dou vertebre, n
regiunea toracic superioar de trei vertebre,
n regiunea toracic inferioar de patru
vertebre, n regiunea lombar inferioar de
cinci vertebre, iar n regiunea coccigian de
11 vertebre. Aa se explic de ce ncepnd din
regiunea toracic inferioar rdcinile devin
din ce n ce mai lungi, distanta intre originile
lor foarte mic i de ce snt nevoite s se
apropie una de alta de aa manier incit
ajung s acopere i s ascund conul medular
i filum terminale, lund dispoziia numit n
"coad de cal".
Configuraia extern
Mduva are nfiarea unui cilindru plin,
uor turtit n sens anteroposterior. n dreptul
regiunilor cervical ntre C 3-4-D 1-2 i
lombar ntre D 10-L 1, mduva prezint
dou regiuni mai voluminoase, intumescena
cervical (intumescentia cervicalis) i infumescena lombar (intumescentia
lumbalis), ce corespund rdcinilor
membrelor i plexurilor brahial i lombar.
Intumescenta lombar se termin cu conul
medular (conus medullaris) continuat cu
filum terminale, segment rudimentar al
mduvei. Filum terminale prezint un
segment superior nconjurat de cele trei
membrane meningeale, avnd pe faa
lateral cteva fascicule de fibre nervoase,
care probabil reprezint rdcinile nervilor

coccigieni 2 i 3 i un segment inferior

fuzionat cu dura mater ce se ntinde pn pe
fata dorsal a primei vertebre coccigiene.
Canalul centrnl (canalis centralis) medular se
continu n filum terminale pe o distan de
5-6 mm, apoi se dilat formnd ventriculul
terminal (ventriculus terminalis).
Faa anterioar a mduvei prezint pe linia
median un an larg i adnc, fisura
median (fissura mediana), n profunzimea
cruia se vede comisura alb (commissura
alba). n aceast fisur, ntr-o psl de esut
conjunctiv pial (linea splendens), se gsesc
arterele perforante, ramuri ale arterei
spinale anterioare. De o parte i de alta a
fisurii se gsesc cordoanele anterioare
medulare drept i stng (funiculus anterior),
ce se ntind lateral pn la antul lateral
ventral, locul de emergen a rdcinilor
anterioare ale nervilor spinali.
Faa posterioar prezint pe linia median
un an puin adnc, anul median posterior
(sulcus medianus sive posterior) i lateral de
acesta, de fiecare parte, cte un cordon
posterior (funiculus posterior) ce se ntinde
pn la anul lateral posterior (sulcus
lateralis posterior), locul de intrare a
rdcinilor posterioare ale nervilor spinali.
n regiunea cervical a mduvei, fiecare
funicul posterior este divizat prin prezenta
unui an intermediar (sulcus intermedius
posterior) n dou fascicule. ntre anul
lateral anterior i cel lateral posterior se
gsete cordonul lateral (funitulus lateralis).
Configuraia intern.
La interior mduva spinrii este alctuit din
substana alb (substantia alba), periferic,
ce nconjoar substana cenuie (substantia

grisea), central.
Substana a1b format numai din axoni i
glie interfascicular corespunde fasciculelor
ascendente situate n general periferic, celor
descendente situate intermediar i celor de
asociaie, aezate profund lng substana
cenuie. Periferic este delimitat de
membrana limitant superficial de natur
glial, originea septului median posterior,
rafeu nevroglic ce separ cele 2 cordoane
posterioare ajungnd pn la substana
cenuie, i a unor prelungiri ntinse de-a
lungul vaselor intramedulare. ntre vase i
aceste prelungiri exist spatii perivasculare
ce comunic cu spaiul subarahnoidian.
Prezena septului median posterior i a
fisurii mediane mparte substana alb n
dou jumti unite ntre ele prin comisura
alb format din fibrele ncruciate ce
conduc sensibilitatea termic i dureroas,
din fibrele motorii din cordonul anterior
destinate nucleilor din cornul anterior
contralateral al substanei cenuii. Substana
alb este divizat n cordoane sau funiculi
(funiculi medullae spinalis): ntre septul
median posterior i cornul posterior al
substanei cenuii se afl funiculul posterior
alctuit din fasciculul gracil sau al lui Goll
(fasciculus gracilis) i fasciculul cuneat sau al
lui Burdach, ambele ascendente, i cteva
fascicule de asociaie (vezi mduva
intersegmentar). n cordonul lateral se
gsesc urmtoarele tracturi ascendente:
spinocerebelos posterior (tractus
spinocerebellaris posterior), spirtocerebelos
anterior (tractus spinocerebellaris anterior),
spinotectal (tr. spinotectalis), spinotalamic
lateral (tr. spinothalamicus lateralis). Ca
tracturi descendente exist : piramidal sau
corticospinal lateral (T. pyramidalis sau

corticospinalis lateralis), fectospinal, fibrele

laterale (T. tactospinalis), reticulo-spinal (T.
reticulospinalis), rubrospinal (.
rubrospinalis), olivospinal, dorsolateral (T.
dorsolateralis). Fibrele de asociaie formeaz
fasciculele proprii (fasciculi proprii). n
cordonul anterior sunt urmtoarele tracturi
ascendente : spinotalamic anterior (T.
spinothalamicus anterior), spinoreticular
anterior, spinovestibular anterior,
spinoolivar. Ca tracturi descendente se
gsesc: piramidal sau corticospinal anterior
(T. pyramidalis sau corticospinalis anterior),
vestlbulospinal (T. vestibulospinalis),
tectospinal medial, reticulospinal medial,
tasciculul longitudinal medial (fasciculus
longitudinalis medialis). Ca fascicule de
asociaie sunt fasciculele proprii (fasciculi
proprii medullae spinalis) cu rol n reflexele
intraspinale i intersegmentare.
Substana cenuie: (substanta grisea), situat
central, este sediul centrilor nervoi
medulari. n seciunea transversal a
mduvei ea are forma literei H, dou bare
laterale ntinse n sens sagital n form de
semilun unite ntre ele printr-o bar
transversal in care se gsete canalul central
(canalis centralis). Segmentul din bara
lateral situat dorsal de baza transversal
este cornul posterior (cornu posterius) care
de-a lungul mduvei formeaz columna
posterioar (columna posterior). Segmentul
anterior sau cornul inferior (cornu anterius)
formeaz i el columna anterioar (columna
anterior). n regiunile cervical inferioar i
toracic, pe faa extern a barei sagitale se
gsete o proemiuent mic situat ntre cele
dou coarne anterior i posterior, cornul
lateral (cornu laterale) i respectiv columna
lateral (columna lateralis).

ntre cornul lateral i baza cornului posterior

substana cenuie trimite o serie de
prelungiri n substana alb a cordonului
lateral, unde formeaz o reea, formaia
reticular (formatio reticularis) mai bine
individualizat n regiunea cervical. n bara
transversal, substana cenuie din
vecintatea canalului central formeaz
substana irtermediar central (substantia
intermedia centralis), care conine puine
celule nervoase i numeroase celule gliale.
Semnificaia ei este neclar. Ea este
mprit prin prezenta canalului central n
comisura cenuie anterioar i comisura
cenuie posterioar. Restul barei transversale
constituie substana intermediar lateral
(substantia intermedia lateralis). Substana
intermediar conine celule cu funcii
asociative ce mediaz conexiunile dintre
celulele senzitive i motorii i interneuionii
interpui intre cile descendente i
motoneuronii medulari.
Cornul anierior asociat funciei motorii este
voluminos, prezentnd un cap i o baz.
Cornul posterior asociat funciilor senzitive
este mai complex avnd cap, gt i baz.

Trunchiul cerebral continua

maduva spinarii si este format din
bulb, punte, si mezencefal
(pedunculi cerebrali, coliculi
cvadrigemeni). Are aspectul unei
coloane longitudinale cu doua
fete: posterioara si anterolaterala. Imaginile alaturate
reprezinta cele doua fete.
Structural, trunchiul cerebral este
constituit din formatiuni cenusii si
albe, omoloage celor medulare
sau proprii fiecarui etaj.
Substanta cenusie (corpurile
neuronilor) este situata in
interiorsi fragmentata in
numerosi nuclei, separati prin
substanta alba care apare si la
periferie.
Functia reflexa a trunchiului
cerebral se realizeaza prin centrii
din substanta cenusie, la acest
nivel inchizandu-se o serie de
reflexe de importanta vitala.
In bulb: (acesta realizeaza
legatura propriu-zisa cu meduva)
reflexele secretorii si motorii
digestive, respiratorii si
adaptative cardiovasculare,
precum si cel de deglutitie.
In punte:(puntea se observa mai
bune in a doua im: agine)
reflexele salivar, lacrimal,
respiratorii si cardiovasculare
(reflexe vegetative), precum si
masticator, de clipire si mimica

(reflexe somatice).
In mezencefal: reflexele pupilar
fotomotor si de acomodare la
distanta (vegetative) relrexele
statice si statochinetice, legate de
mentinerea pozitiei corpului.
Functia de conducere se
realizeaza prin substanta alba
care conecteaza emisferele
cerebrale cu maduva, si astfel cu
tot corpul.

Cerebelul, sau creierul mic, situat

inapoia trunchiului cerebral, este
alcatuit din doua emisfere
cerebeloase (lobul anteriorpaleocerebel, si lobul posteriorneocerebel), conectate printr-o
parte mediana denumita vermis ,
unita cu o formatiune alungita,
costituind lobul floculonodular
(arhicerebel).
Similar celorlalte parti ale
Sistemului Nervos Central,
cerebelul este alcatuit din
substanta cenusie si substanta
alba. Substanta cenusie este
prezenta la suprafata, formand
scoarta cerebeloasa. Substanta
alba se afla in interior si este
formata din:
-fibre nervoase aferente
provenite de la maduva, trunchiul
cerebral si cortex (scoarta
cerebrala).
-fibre eferente care au traseu
spre maduva, trunchi si talamus.
-fibre intracerebeloase, care fac
legaturi intre diferiti nuclei din
cerebel.
Astfel cerebelul este conectat in
serie pe principalele cai
ascendente si descendente.
Arhicerebelul are legaturi cu
aparatul vestibular si contribuie
ca reglarea echilibrului
(extirparea sa determina

pierderea echilibrului).
Paleocerebelul are rol in reglara
tonusului muscular, extirparea sa
provocand tulburari in mers.
Neocerebelul participa la reglarea
miscarilor fine.

Diencefalul sau creierul

intermediar, situat in prelungirea
trunchiului cerebral si sub
emisferele cerebrale, este
alcatuit din mai multe mase de
substanta nervoasa:
Talamusul: este cea mai
voluminoasa formatiune cenusie
diencefalica. el contine nuclei
prin care trec toate caile
ascendente, deci prin talamus
trec toate informatiile de la corp
spre scoarta cerebrala (se
observa foarte bine in imaginea a
doua).
Metatalanusul: este format din
doua perechi de corpi geniculati:
laterali, statie de releu a caii
vizuale, si mediali, statie de releu
a caii acustice.
Epitalamusul: este format dintrun nucleu in care se inchid
reflexele olfactivo-somatice
(miscarile capului si corpului
legate de miros) si glanda epifiza.
Hipotalamusul: este un centru
important pentru unele reflexe
complexe comportamentale si
emotionale aparute ca raspuns la
stimuli neobisnuiti.

Emisferele cerebrale reprezinta partea cea mai

voluminoasa a Sistemului Nervos Central. Acestea sunt
separate prin fisura interemisferica si sunt legate in
partea bazala prin formatiuni de substanta alba. Fiecare
emisfera cerebrala are trei fete: convexa sau externa,

mediana sau interna si bazala. Fetele emisferelor

cerebrale sunt brazdate de numeroase santuri. Unele mai
adanci delimiteaza lobi, iar altele superficiale delimiteaza
girusuri sau circumvolutii cerebrale.
Structural, emisferele cerebrale sunt alcatuite din
substanta cenusie dispusa la suprafata, formand scoarta
cerebrala, si substanta alba la interior.
Scoarta cerebrala reprezinta procesorul. Este segmentul
cel mai dezvotat al Sistemului Nervos Central, la nivelul
acesteia ajung toate informatiile si de aici pornesc toate
comenzile pentru activitaea motorie. Deci, la acest nivel
sunt cei mai importanti centri nervosi, responsabili de
procesarea datelor si generarea comenzilor.
La nivelul cortexului au loc cele mai complexe procese de
gandire si rationare, de memorare, visare, etc.
Viata psihica umana este considerata a fi rezultatul a trei
compartimente, strans legate intre ele: compartimentul de
cunoastere (gandirea, atentia, orientarea, invatarea,
memoria, etc) cu ajutorul caruia omul cunoaste realitatea
si patrunde in descifrarea legilor ei, compartimentul
afectiv (trairile, emotiile, sentimentele si pasiunile pe care
omul le incearca in viata) si compartimentul volitional ,
constand din totalitatea deciziilor, hotararilor si din
perseverenta indeplinirii lor. La baza activitatii corticale
stau reflexele conditionate, datorita carora organismul se
adapteaza permanent si adecvat la conditiile in contiunua
schimbare ale mediilor extern si intern.
Procesul de invatare are loc la nivel cortical. Substratul
morfologic al acestuia nu este inca precizat. Se presupune
ca invatarea implica formarea unor conexiuni sinaptice
intre neuroni. O alta ipoteza ar fi ca impulsul nervos ar
activa anumite sisteme enzimatice in neuronii prin care
trece, producand sinteza unor proteine care ar constitui
suportul invatarii si al memoriei.
Memoria sta la baza procesului invatarii, care este o
activitate complexa ce implica, in afara memoriei, si alte
procese cerebrale.
(UN ADEVARAT CHIN PENTRU NEURONI IN TIMPUL
SESIUNII. Va dati seama ce se intampla cand invatam??

Incepe neuronul saracu' sa produca proteine, consuma

glucoza din corp, si toate astea pentru niste cursuri pe
care dupa ce ai luat examenul, intervine un alt proces, mai
complex: UITAREA!!!)
Cercetarile efectuate la om au aratat ca nu exista o
localizare stricta a memoriei (adica nu se gaseste ca la
calcularoare toata gramada pe niste sloturi), desi anumite
zone corticale para detine o importanta mai mare, in
special lobii frontali si temporali (ma intrebam de ce ma
durea fruntea si tamplele cand invatam la Teoria
Sistemelor!!!).
Informatiile care ajung la cortex sunt receptionate de
analizatori, care au rolul de a receptiona, conduce si
transforma in senzatii specifice, excitatiile adecvate
primite din mediul extern sau intern, adica niste senzori
care informeaza permanent cortexul despre mediul intern
si extern. acestia se gasesc peste tot in corpul omului.
Informatiile pe care acestia le obtin sunt transportate pe
linii de transmisie speciale numite nervi. Acesti nervi se
strang in maduva si ajung pana la destinatie (cortex).
Pielea reprezinta interfata organismului si mediului
exterior. Aflata n contact direct cu mediul nconjurator, ea
este principalul suport al simtului tactil. Diversele senzatii
pe care ni le da simtul tactil sunt datorate prezentei de
multipli receptori situati la nivelul pielii, denumiti
corpusculi, care trimit stimuli la centrii cerebrali. Aceste
senzatii nu sunt resimtite n mod uniform pe ntregul corp.
Anumite regiuni sunt n mod particular sensibile la
contactul cu friguri sau cu caldura, altele la presiune.
S-a crezut mult timp ca se poate trasa o harta a acestor
regiuni, asociindu-le fiecarui tip de senzatie un tip de
corpuscul. Specificitatea corpusculilor este astazi discutata
si, chiar daca nu este total respinsa, ea se dovedeste mai
putin simpla crezut initial.
Fiziologii sunt de acord n a admite ca terminatiile fibrelor
nervoase prezinta o sensibilitate diferentiata dupa stimuli.
Exista mai multe tipuri de corpusculi care se repartizeaza
neuniform n diferitele regiuni ale pielii. Fiecare corpuscul

este prevazut cu un receptor senzitiv, care transmite

informatiile sale la nivelul creierului.
Corpusculii tactili se situeaza n stratul cutanat superficial
sau epidermul. n stratul subiacent, dermul, se afla
corpusculii lui Meissner, corpusculii lui Krause si
corpusculii lui Ruffini.
La baza pielii, hipodermul gazdueste corpusculii lui Pacini.
Dintre toti acesti receptori ai simtului tactil, corpusculii lui
Pacini si lui Meissner se numara printre cai mai importanti
si cei mai numerosi. Primii sunt cei mai voluminosi dintre
toti receptorii senzoriali. Ei raspund atingerii si presiunii si
informeaza creierul despre miscarile corpului. Corpusculii
lui Pacini sunt formati dintr-o capsula fibroasa, ale carei
fibre nervoase sunt dotate cu fibrile paralele. La fiecare
presiune externa, corpusculul se deformeaza si pune n
contact fibrele ntre ele. Acestea sunt acoperite de un strat
cu polaritate pozitiva, astfel nct atingerea lor provoaca
un fenomen electric de respingere, imediat tradus n
impuls nervos si transmis la centrul cerebral.
Foarte abundenti n derma pulpelor degetelor, corpusculii
lui Meissner sunt fibrile prevazute cu o terminatie nervoasa
ramificata. Fiecare dintre extremitatilor lor prezinta o
umflatura n forma de disc, proeminenta n epiderm.
Celulele cu proprietati elastice separa aceste fibrile si
moduleaza presiunea n momentul contactului. Ele se
aplatizeaza, ceea ce are ca efect apropierea discurilor de
ramificatiile nervoase.
Aceasta perceptie a lumii exterioare prin intermediul
contactului poate suplini n parte orbirea, deoarece
furnizeaza evaluarea precisa a formei, a texturii si a
structurii unui obiect datorita unei mari sensibilitati la
nivelul palmei si al extremitatii degetelor.
Corpusculii lui Meissner si a lui Pacini functioneaza
mecanic. Situati la suprafata pielii, se credea ca cei dinti
erau sensibili la contacte foarte slabe, iar ceilalti avnd o
pozitie mai profunda, reactioneaza la presiuni mai
puternice.
Este posibil ca senzatiile percepute de aceste doua tipuri
de corpusculi sa joace un rol indirect n mecanismul

tonusului muscular.
Pielea poseda, de asemenea, receptori termici. Sunt
corpusculii lui Ruffini. Nu se stie daca mpart acest rol cu
corpusculii Krause, situati n derm. Functionarea
corpusculilor Krause ramne nca misterioasa. nconjurati
de un tesut conjunctiv, ei se prezinta sub forma unei
capsule fibroase continnd terminatii foarte ramificate.
Perceptia durerii este generala. Toti receptorii senzoriali
pot realmente capta durerea fizica si pot transmite
informatia prin nervii senzitivi.
La om mirosul este uneori considerat ca un simt minor, n
timp ce la animale el este foarte important. Este totusi
extrem se fin.
Mirosul actioneaza efectund o analiza chimica a aerului
ambiant si n particular a emanatiilor care se degaja din
alimente. El completeaza astfel simtul gustului prin
stimulari precise ale neuroreceptorilor.
Perceperea unui miros se face n mai multe etape. Aerul
plin de diversele sale mirosuri patrunde n nari si n
cavitatile nazale. Moleculele emise de substantele
odorizante, odata ajunse n nas, vor atinge un tesut
denumit membrana olfatica. Aceasta membrana, acoperita
de un mucus dens, se afla deasupra cavitatii nazale. Ea
este compusa din numerosi cili microscopici care mpiedica
intrarea prafului si a microbilor din aer. Cili iau, de
asemenea, parte activa la aprecierea mirosurilor. Receptori
olfactivi situati pe terminatiile lor au sarcina de a transmite
mirosurile la creier. Nasul contine aproape 20 de milioane
de receptori sensibili la aproape 30 de mirosuri primare
(camfor, mosc, floral, mentolat, eterat, mtepator,
putrid...). Celelalte substante odorizante sunt derivati ai
acestora.
Atunci cnd un miros ne gdila cilii, receptorii reactioneaza
trimitnd impulsuri nervoase creierului.
Fiecare tip de celula receptoare este sensibila la
dimensiunile unei anumite molecule; datorita acestui fapt,
ea se specializeaza ntr-un tip de miros. De aceea, atunci

cnd un miros ajunge pe mucoasa nazala, molecula

odorizanta se fixeaza direct pe receptorul corespondent,
declansnd formarea unui influx nervos.
Toate influxurile ajung n final la bulbul olfactiv, o extensie
a cortexului, situata imediat deasupra foselor nazale.
Datorita unor structuri denumite glomeruli, aflate n bulbi,
influxurile nervoase ajung la creier ntr-un mod ordonat.
Cu ajutorul nervului olfactiv, mesajul odorizant este astfel
condus la creier, care l interpreteaza. Mii de mirosuri
diferite pot fi astfel identificate.
Simtul mirosului si cel al gustului
se completeaza; functionarea este independenta, dar ele
interfereaza. n timpul unei mese, mirosul alimentelor
excita narile si accentueaza deci deseori n sinergie, iar
creierul nostru le asociaza automat efectele.
Gustul functioneaza prin simplul contact al limbii cu
alimentul sau cu lichidul pus n gura.
Acest simt a fost totusi multa vreme necunoscut pentru
oameni naintea inventarii microscopului.
Constituita din muschi puternici, limba, umple practic toata
cavitatea bucala. Are ca functie servirea gustului, nghitirii
si a respiratiei. Este acoperita cu o suprafata rugoasa la
atingere, papilele gustative, ce prezinta organele
senzoriale la gustului. Ele se disting dupa forma lor.
Identificarea fiecarui gust se realizeaza dupa localizarea
acestuia.
Limba poate distinge gusturi de sarat, amar, dulce,
aciditatea si acru. Semnele emise de receptorii gustativi
sunt transmise pna la sistemul nervos central.
Spre deosebire de miros, gustul nu-si pierde acuitatea daca
nu este solicitat.
Celulele gustative sunt destul de dinamice pentru ca
perceptia gustativa sa nu ramna fixa. Celulele noi sunt
deci ntotdeauna gata sa primeasca alte gusturi. Doar
mbatrnirea duce la pierderea anumitor perceptii

gustative, numarul unor papile scaznd cu trecerea anilor.

Anatomia globului ocular si a anexelor (subsistemul de receptie)
Anexele globului ocular sunt:
Cele doua pleoape, terminate printr-o margine ciliara unde se insera 1-2
randuri de cili care au rol de protectie a GO
Conjunctiva
Conjunctiva
care are doua portiuni:
bulbara
palpebrala de la marginea pleoapei, ea captuseste fata interna a
pleoapelor, rasfrangandu-se printr-un spatiu virtual (fundul de sac
conjunctival superior si inferior) cu conjunctiva care isi termina insertia
la nivelul limbului sclero-cornean pe GO
Patologia infectioasa inflamatorie a conjunctivei = Conjunctivita
La nivelul conjunctivei se poate intalni hiperemia conjunctivala care
poate avea doua localizari:
In periferie, in fundurile de sac = periferica semn obiectiv major al
unei conjunctivite
In vecinatatea limbului sclero-cornean = hiperemia conjunctivala
perilimbica perikeratica semnul obiectiv major al unei Iridociclite sau
atac de glaucom
Aparatul lacrimal, care este format din:
aparatul de producere a lecrimilor = glandele lacrimale principale si 3040 de glande lacrimale accesorii. Glandele accesorii secreta secretia
continua de lacrimi, glandele principale au o secretie intermitenta.
Lacrimile umecteaza corneea si se elimina prin aparatul de drenaj al
lacrimilor, format din:
punctele lacrimale superior si inferior
canaliculele lacrimale
sacul lacrimal
canalul lacrimo-nazal care dreneaza lacrimile in nas
Sistemul muscular extrinsec, este format din:
4 muschi drepti: superior, inferior, intern, extern
2 muschi oblici: mare (superior), mic (inferior)
Orbita cavitate osoasa care adaposteste GO
Globul ocular
Din punct de vedere anatomic este format din trei straturi:

 Stratul extern de invelis

anterior Corneea = membrana transparenta, avasculara, foarte bine
inervata, cu rol de protectie si de mediu refringent, asigurand din
refringenta totala de 60 de dioptrii, 45 de dioptrii
Corneea
2/3 posterioare corneea se continua cu Sclera, strabatuta in polul
posterior de filetele de iesire ale nervului optic; la acest nivel intra si iese
din ochi a. centrala a retinei
Trecerea intre cornee si sclera se face la nivelul unei zone de condensare
conjunctivala = limb sclero-cornean, zona extrem de importanta din
punct de vedere anatomic, pentru ca aici dreneaza umorul apos din ochi,
in aparatul conjunctival, acesta fiind locul de abordare chirurgical in
interventiile pe globul ocular deschis
Procesele infectioase:
Cornee Keratite
Sclera Sclerite
Tunica vasculara Uveea, este formata din trei elemente:
irisul, anterior, care in partea centrala are un spatiu liber orificiul
pupilar prin care camera posterioara comunica cu camera anetrioara si
prin care circula umorul apos
pe fata interna a limbului scelro-cornean se afla corpul cilia, format din:
procesele ciliare, cu rol in secretia umorului apos
m. ciliar care se leaga prin Zonula lui Zinn de cristalin si asigura
acomodatia cristalina
2/3 posterioare din Uvee sunt reprezentate de Coroida, care este tunica
vasculara a polului posterior si care prin bogatia ei de pigment are rol de
camera obscura pentru imaginea vizuala
procesele infectioase ale uveei uveite (irido-ciclo-coroidite)
cele mai frecvente inflamatii ale uveei sunt:
uveita anetrioara Iridociclita
uveita posterioara Coroidita
Exista o continuitate intre structura coroidei si a retinei inflamatiile se
transmit rarisim (de aceea nu se stie daca o boala este chorio-retinita sau
retino-coroidita)
Prin contactul retinei cu vitrosul, retina se confrunta cu afectiuni
inflamatorii ale corpului vitros
Tunica nervoasa Retina
se insera la nivelul Orei Serrata de corpul ciliar; la acest nivel, in miopia
forte si fortissima se produc leziuni prodispozante dezlipirii de retina

complicatia cea mai grava a miopiei

retina are 10 structuri, din care stratul functional cu conuri si bastonase.
Exista o reprezentare simetrica a acestora pe suprafata retinei, conurile
fiind maxim concentrate la nivelul maculei lutea (pata galbena). Prin
existenta celor trei tipuri de conuri adaptarea celor trei culori
fundamentale (rosu, verde, albastru), dupa teoria tricroma a lui Young
macula asigura vederea diurna, colorata. Pe masura ce ne indepartam de
macula, spre periferie, numarul de celule cu conuri scade si creste
numarul celulelor cu bastonase, astfel incat la periferia retiniana exista
numai celule cu bastonase, aici existand cantitatea maxima a vederii
nocturne, care apreciaza diferentele de: alb, negru, cenusiu
la nivelul retinei, in partea centrala - papila nervului optic care
corespunde locului de iesire a acestuia, locul de intrare si de iesire a
arterei si venei centrale a ochiului.
Trunchiurile vasculare centrale, la emergenta in papila, se divid in 4 ramuri:
temporale (superioare si inferioare) si nazale (superioare si inferioare), pentru
a asigura vascularizatia retinei in totalitatea ei
Temporal de papila se afla macula lutea, care ofera valoare maxima
functiei vizuale
In structura anatomica a globului ocular exista o lentila biconvexa
Cristalinul, care prin turtire si bombare, miscrorat de catre muschii
ciliari, aduce imaginea vizuala pa suprafata retiniana, indiferent de
pozitia obiectului in spatiu
In structura anatomica a globului ocular exista trei spatii libere:
Anterior
Camera anterioara un spatiu mare intre fata posterioara a corneei si
fata anterioara a irisului, limbul sclero-cornean, iar in mijloc orificiul
pupilar
Camera posterioara un spatiu extrem de mic si practic inexistent, in
partea centrala cand cristalinul este bombat si orificiul pupilar este in
mioza. In mod normal este liber in partea centrala prin orificiul pupilar,
dar intr-o irido-ciclita, cand se formeaza sinechii iriene posterioare
(aderenta intre marginea posterioara a irisului si marginea anterioara a
cristalinului) umorul apos secretat in camera posterioara de procesul
ciliar nu se mai poate elimina in camera anterioara si acumulandu-se
duce la formarea de glaucom secundar
Posterior
Corpul vitros, a carui structura este constatnta toata viata
Functia principala a analizatorului vizual este perceptia vizuala
Pentru a fi perceput un obiect este nevoie de impulsul extern lumina

care actioneaza printr-un proces fotochimic cu descarcarea pigmentului

vizual, Rodopsina (retinen + opsina). Acest proces fotochimic transforma
potentialul de repaos al celulelor nervoase in potential de actiune unda
care se transmite la cortex unde imaginea vizuala este perceputa si
analizata si apoi se retransmite o unda la retina pentru perceptia finala a
imaginii vizuale.
Materializarea functiei vizuale acuitatea vizuala care este maxima la nivelul
maculei si este modificata practic in toata patologia oftalmologica, scaderea de
vedere fiind semnul subiectiv major pentru care pacientul se adreseaza
medicului oftalmolog.
Auzul este unul dintre simturi care comunica creierului
date despre mediu. Urechea umana percepe peste 1500 de
tonalitati. Ea se mparte n trei mari compartimente:
urechea externa, interna si mijlocie.
Urechea externa si urechea mijlocie sunt principalele
organe ale auzului; ele capteaza si transmit sunetele ntrun mod relativ simplu.
Urechea interna are nsa o structura foarte complexa; ea
serveste n acelasi timp receptiei sunetului si mentinerii
echilibrului.
Urechea externa este formata din pavilion. Forma sa de
cochilie are rol principal dirijarea undelor sonore spre
conductiv auditiv extern. Pavilionul este rigidizat printr-un
cartilaj elastic, cu exceptia portiunii sale inferioare, mai
carnoasa, lobul urechii.
Conductul auditiv extern ajunge la timpan, trecnd prin
osul temporal. n aproprierea pavilionului, peretele sau
este acoperit de piele cu peri care protejeaza timpanul de
praf.
Sunt de asemenea, prezente glande sebacee, glande
sudoripare si glande cerumenoase. Acestea secreta
cerumen, lichid pastos de culoare galbuie, care ncleiaza
corpii straini prezenti n acest conduct.
Atunci cnd undele sonore patrund n conductul auditiv
extern, ele sunt dirijate spre timpan, o membrana
constituita din tesut conjunctiv fibros, lata de 8 mm si

lunga de 25 mm, care joaca rolul de capac si vibreaza

pentru a transmite sunetele la urechea mijlocie.
Denumita si cutia timpanului, urechea mijlocie este
separata de urechea externa prin timpan. Este o cavitate
mica ce contine aer, tapetata de o mucoasa; este
adapostita ntr-o parte a osului temporal, stnca. Ea
comunica cu faringele prin trompa lui Eustachio, un
conduct al carui rol consta n mentinerea unei presiuni
egale ntre urechea externa si cea mijlocie. El este nchis
aproape tot timpul si se deschide n momentul nghitirii,
cascatului sau stranutului. Aceasta cutie comunica cu
urechea interna prin doua orificii: fereastra rotunda, care
este obstruata de o membrana, si fereastra ovala sau
fereastra cohleara.
Fereastra cohieei este un fel de trapa legata de timpan prin
intermediul oscioarelor. Este vorba de cele mai mici trei
oase ale corpului, cu forme evocatoare: ciocanul, solidar cu
timpanul; nicovala, pe care se ajusteaza capul ciocanului;
scarita, care se articuleaza cu nicovala si obtureaza
fereastra cohleara.
La sosirea sunetelor, acest lant de oscioare va transmite
vibratiile membranei timpanului la lichidele urechii interne.
Aceasta este situata n osul temporal, imediat n spatele
orbitei oculare. Este constituita dintr-un labirint osos, ce
contine el nsusi un labirint membranos care i da forma.
Labirintul osos cuprinde o cavitate, denumita vestibul
auricular, trei canale semicirculare si aparatul auditiv
propriu-zis sau cohleea. Vestibulul comunica cu cohleea si
este legat de cavitatea craniana prin apeductul
vestibulului. Canalele semicirculare, care se deschid n
vestibul, formeaza trei semicercuri n interiorul carora
circula un lichid limfatic.
Cohleea, cu rol major n receptia sunetelor, este o cavitate
n forma de spirala cuprinznd lama spirala si membrana
bazilara.
Membrana bazilara contine organul lui Corti, receptorul
vibratiilor, care transforma vibratiile sonore n impulsuri
nervoase. Contine celule care au particularitatea de a fi

ciliate. Extremitatea cililor atinge membrana externa a

organului lui Corti, iar baza lor este legata de o fibra
nervoasa. Mesajul sonor este transmis prin intermediul
fibrelor nervoase la creier, care intercepteaza atunci
influxul nervos, iar sunetele devin audibile...
http://mademan.go.ro/Anal%20Auditiv.htm

http://mademan.go.ro/Anal%20Auditiv.htm