Ecologia pasarilor

In cursul evolutiei lor, pasarile s-au adaptat la medii de trai si la regimuri alimentare diferite. Aceasta adaptare se rasfrange
asupra intregului organism, asupra infatisarii externe, asupra structurii interne si asupra comportamentului. Mai bine se vede
aceasta adaptare in culoarea penajului si in conformatia picioarelor, a aripilor si a ciocului. Acelasi mediu de trai si un regim
alimentar asemanator au determinat modificari asemanatoare la pasari care fac parte din ordine diferite, si astfel s-au conturat
diferite grupe ecologice de pasari.
Pasari acvatice
Numeroase ordine naturale de pasari au aparut prin adaptarea la viata acvatica, si anume: sfenisciformele, procelariiformele,
columbiformele, gaviiformele, pelicaniformele, anzeriformele, lariformele si alciformele. Desi sunt rezultate ale unor evolutii
independente, mediul acvatic le-a imprimat tuturor acestor ordine caractere comune: corpul turtit dorso-ventral; picioarele
deplasate mai mult sau mai putin spre extremitatea posterioara a corpului; degetele de la picioare impreunate prin membrane
inotatoare fie.numai cele trei anterioare, fie toate patru, ca la pelicaniforme; degetul prim, cel indreptat inapoi, in cazul cand nu
este impreunat prin membrana cu celelalte, este ridicat mai sus pe tars decat celelalte, este mai mic sau absent; penajul des;
puful bogat; glanda uropigiana, in general, bine dezvoltata, paniculul adipos dezvoltat in hipoderma.
Pasarile cele mai profund adaptate la mediul acvatic sunt sfenisciformele sau pinguinii. Aceste pasari exclusiv marine se
servesc la inot mai mult de aripile lor scurte, inguste si ascutite, anchilozate in cot si acoperite cu pene mici, in forma de solzi.
Aceste aripi sunt inapte pentru zbor. Pinguinii se pot scufunda la adancimi de 30 m si pentru un timp mai indelungat. Bune
scufundatoare sunt si alcele, cufundarii si corcodeii. Toate acestea sunt bune zburatoare, desi nu excelente. Pe pamant ies
rareori, si atunci se misca greu, cu corpul indreptat aproape vertical, intocmai ca si pinguinii, din cauza picioarelor lor, deplasate
la extremitatea posterioara a corpului.
Adaptarea la mediul acvatic se poate constata usor si la anzeriforme, dintre care insa numai lebedele sunt strans legate de apa;
ratele si gastele parasesc deseori apa, pentru a-si cauta hrana pe uscat. Multe rate sunt excelente scufundatoare.
Procelariiformele si lariformele sunt in marea lor majoritate pasari marine, care insa traiesc mai mult in aer decat in apa. in apa
se arunca doar pentru prinderea pestelui, iar unele, cum sunt lupii-de-mare, nici atunci, caci hrana o fura din gura altor pasari.
La fel fac si fregatele, care s-au specializat mai ales la prinderea pestilor zburatori din zbor. Rudele lor, pelicanii si cormoranii
petrec mai multa vreme in apa.
Toate aceste pasari acvatice se hranesc mai ales cu pesti, dar unele si cu crustacei, larve de insecte, moluste si viermi. Cele
care se hranesc cu pesti au un cioc puternic, cu varf incarligat si cu margini taioase, iar anzeriformele au un cioc prevazut pe
laturi cu dinti cornosi, care usureaza prinderea animalelor mici si lunecoase, si strecurarea apei intrata in gura odata cu hrana.
Pasarile acvatice isi fac cuibul simplu in apropierea apelor fie pe stanci, fie prin plantele acvatice, fie in arbori. Cuibul corcodeilor
pluteste pe apa si ouale lor sunt mereu ude.
Pasari de tarm
In preajma apelor curgatoare si statatoare de pe intreg globul pamantesc, pe plaja nisipoasa a marilor si pe malul noroios al
lacurilor, pe tarmurile acoperite cu prundis, nisip sau mal ale apelor curgatoare, prin smarcurile si tufisurile din apropierea apelor
sau de pe campiile mlastinoase, isi cauta hrana si isi fac cuibul o multime de pasari din ordine diferite si anume: ciconiforme,
fenicopteriforme, gruiforme, caradriiforme, cu foarte numeroase familii ce le apartin. Mediul in care traiesc le-a imprimat si
acestor pasari cateva caractere comune: picioare lungi, cu tarsul golas, cu degete lungi si in general, lipite de membrana
interdigitala.
Cele mai caracteristice pasari de tarm sunt starcii, berzele, lopatarii, ibisii, tiganusii, flamingii si cocorii. Din cauza picioarelor lor
inalte, ele au primit si numele de picioroange". Ele se deplaseaza pasind si nu alergand, si nu se afunda in desisuri. in corelatie
cu picioarele lor inalte, au si gatul si ciocul lung, deoarece isi culeg hrana de pe pamant si din ape putin adanci. Zborul lin este
usor si sustinut. Se hranesc cu pesti, broaste, soparle, mamifere mici, moluste, viermi si insecte, iar cocorii mai ales cu
vegetale. Cu exceptia celor care se hranesc cu peste (ihtiofage), toate pot fi considerate ca pasari folositoare.
In afara de aceste picioroange de talie mare, in preajma apelor, ascunsa prin desisuri, traieste lumea nevazuta a carsteilor,
crestetilor si gainuselor-de-balta. Cu exceptia acestora din urma, care sunt negre, toate celelalte pasari de tufisuri au culoarea
bruna-cenusie, cu dungi, mai deschise sau mai inchise, potrivita cu culoarea mediului in care traieste. Corpul lor este comprimat
lateral, ceea ce le usureaza miscarea prin desisuri, iar picioarele lor sunt relativ mult mai scurte decat ale picioroangelor mari,
dar sunt totusi mai lungi decat la pasarile care nu traiesc in smarcuri. Deplasarea lor adesea este un alergat, iar de zbor se
folosesc mai rar. Totusi, in timpul migratiilor, aceste pasari se dovedesc bune zburatoare. Se hranesc cu viermi, moluste, insecte
si larvele lor, si adesea cu muguri si lastari. Cuibul si-1 fac pe pamant sau in tufisuri.
Pe tarmul malos, nisipos si pietros al apelor traiesc si prundarasii, culichii, fluierarii, fugacii, ciovlicile, becatinele si alte
caradriiforme, dar nu ascunse prin tufisuri, ci alergand la vedere, in cautarea hranei. Culoarea penelor lor se confunda cu cea a
mediului inconjurator. Picioarele lor nu sunt prea inalte, afara de cele ale ciocantorsului si ale cataligei, dar ciocul lor este, in
general, lung, subtire si ascutit, potrivit pentru a scoate micile animale din mal si de sub pietre.

Pasari de stepa si desert

Adaptarea pasarilor la campii deschise, aride, mai mult sau mai putin inierbate s-a facut in doua feluri. Unele s-au adapta la
alergat si au renuntat la zbor. Talia lor a crescut, picioarele s-au alungit si fortificat, iar numarul degetelor s-a redus. Cele mai
caracteristice pasari de stepa si desert sunt strutii-africani si sud-americani, pasari uriase cu picioare inalte si gat lung si golas,
ca si picioarele. Pasari caracteristice stepelor si savanelor din Eurasia si Africa sunt dropiile, reprezentate la noi printr-o specie
sedentara: dropia, si prin alta calatoare: sparcaciul. Ele au, de asemenea, picioare relativ inalte si puternice, cu ajutorul carora,
la nevoie, pot alerga repede. Dropiile insa sunt capabile si de zboruri mai lungi. Culoarea penajului lor este culoarea stepelor:
bruna-cenusie. Exista si pasari de stepa bune zburatoare, de talie mijlocie, ca pteroclididele si potarnichile, sau mici, ca
prepelitele si ciocarliile. Ele zboara repede deasupra pamantului, alearga bine, iar de dusman se ascund in ierburi si tufisuri, cu
a caror culoare se confunda. Se hranesc cu parti tinere de plante, cu seminte de ierburi, cu viermi, melci si insecte.
Pasari de tufis si padure
Pe cat de variate sunt conditiile oferite de tinuturile acoperite cu vegetatie lemnoasa pe atat de numeroase sunt si ordinele de
pasari adaptate in intregime la aceste medii, sau fiind reprezentate si in acestea. Cele mai putin adaptate la tufisuri si paduri
sunt pasarile provenite din ordinul galiformelor ca: gaina-bankiva, cocosul-de-padure, cocosul-de-mesteacan, ierunca, curcanul,
s.a. Desi hrana, mai ales vegetala, si-o cauta si pe pamant si in arbori, desi se odihnesc pe crengile arborilor unde unele si
dorm, cele mai multe isi fac cuibul pe pamant.
Pasarile adaptate cel mai bine la viata arboricola sunt: ciocanitorile, cucii, lipitoarele, tucanii, papagalii si multe paseriforme. Cu
mici exceptii aceste pasari isi petrec toata viata in coroana arborilor, unde isi cauta hrana compusa din insecte, larvele si ouale
lor, si unde isi fac si cuibul. Desi sunt bune zburatoare, aceste pasari sunt adaptate in mod special la catarat. La multe din ele,
degetele externe de la picioare sunt indreptate inapoi, iar coada ciocanitoarelor este puternica si se pot sprijini in ea in timpul
cataratului.
Un exemplu graitor de adaptare la diferite medii ni-1 ofera ordinul paseriformelor, ale carui familii numeroase sunt adaptate fie la
viata in paduri sau tufisuri, fie la cea de pe campii, din lunci, trestisuri, gradini si asezari omenesti. La fel sunt adaptate
paseriformele si la diferite regimuri alimentare.
Cele mai multe pasari sunt insectivore si foarte folositoare (pitigoii, muscarii, codobaturile, fasele, randunelele), altele sunt
granivore (forfecutele, ciresarul), frugivore (grangurul, pasarea-frigului), carnivore (laniidele) sau omnivore (corvidele). Unele
sunt adaptate la un regim alimentar exclusiv: forfecutele se hranesc numai cu seminte de conifere, nectarinidele si melifagidele
numai cu nectarul florilor unor anumite specii de plante etc. Regimul alimentar le-a imprimat caractere particulare, care se
oglindesc in special in conformatia ciocului: scurt si gros la pasarile granivore, mare si puternic la cele frugivore, cu varf
incarligat la cele carnivore, fin si ascutit la cele insectivore, lung si subtire la pasarile care sug nectarul florilor.
Pasari rapitoare
Desi traiesc in medii foarte diferite si se deosebesc chiar si in regimul alimentar, totusi aceste pasari sunt cuprinse, de obicei,
intr-un grup mai mult morfologic decat ecologic. Semnele distinctive ale tuturor sunt ciocul cu mandibula superioara puternica,
ascutita si incovoiata peste cea inferioara, ghearele de la degete mai mult sau mai putin ascutite si incovoiate, simturile agere,
in special vazul si auzul. Aceste caractere sunt prezente la doua ordine diferite si neinrudite intre ele: falconiformele sau
rapitoarele de zi si strigiformele sau rapitoarele de noapte.
Rapitoarele de zi cele mai comune sunt gaile, ulii si eretii, pasari de padure specializate in prinderea altor pasari. Ele se arunca
asupra prazii din panda si fara sa o fugareasca multa vreme, o prind prin miscari iuti si indemanatice. Pentru acest mod de
capturare a prazii le ajung niste aripi mai scurte si late, dar au nevoie de o coada relativ lunga. Rapitoarele de zi adaptate la
prinderea prazii din zbor, prin urmarire, sunt soimii, cele mai istete zburatoare din intreg ordinul. in general, sunt de talie mai
mica decat ulii, dar au aripi mai lungi si mai inguste si o coada lunga. Unii soimi vaneaza pasari, altii, cum sunt de exemplu
vantureii, se hranesc cu insecte si cu rozatoare.
Cele mai falnice rapitoare de zi sunt pajurele sau acvilele, pasari, in general, de talie mare, cu aripi lungi si late, care le permit
sa planeze timp indelungat in aer si astfel sa-si ocheasca prada vie de pe pamant. Vulturii sunt cele mai mari pasari rapitoare.
Ei au aripi foarte mari, care le permit sa planeze cu usurinta si multa vreme in aer si astfel sa-si caute hrana pe pamant. Ele au
vazul ager si mirosul fin. Avand un cioc mai slab si gheare mai putin ascutite decat pajurele, vulturii se hranesc cu mortaciuni si
cu materii fecale.
Rapitoarele de noapte au ochii indreptati inainte si inconjurati cu pene in forma de palnie larg deschisa, au urechile prevazute
cu o formatie tegumentara si cu pene, care joaca rol de pavilion mobil, au simturile agere si zborul lin si fara zgomot, tot atatea
caractere adaptative la activitatea nocturna. Ciocul si ghearele puternice si incarligate le dau infatisarea caracteristica. Cele mai
multe se hranesc cu mamifere rozatoare.
Migratia pasarilor
Migratia sau calatoria periodica a pasarilor este unul dintre cele mai interesante, mai atragatoare si mai marete fenomene pe
care ni le ofera natura. Sub notiunea de migratie au fost cuprinse fenomene de natura diferita. Cele mai caracteristice sunt
calatoriile sezoniere regulate, executate de marea majoritate a pasarilor de la noi. Afara de acestea, mai exista peregrinari sau
rataciri sezoniere ale pasarilor, care in cautare de hrana fac deplasari neregulate, cu amplitudini si destinatii variabile si ajung in
tinuturi unde nu se intalnesc de obicei. Astfel de specii hoinare sunt pasarea-frigului (Bombycilla garrulus) si forfecuta (Loxia

curvirostra). Tot sub notiunea de migratie au fost cuprinse si deplasarile treptate ale unor specii in raport cu modificarea ariei lor
de raspandire geografica.
Migratiile sezoniere
Acestea sunt migratii pe care le fac pasarile in perioade anumite ale anului si care au ca rezultat ca acesti indivizi petrec o parte
din an intr-o regiune, iar alta parte din an in alta regiune, uneori foarte indepartata de cea dintai. Regiunea in care o specie sau
subspecie se reproduce, adica cuibareste, scoate pui si ii creste, se numeste in mod conventional patria" acestei specii. Zona
temperata de nord este patria multor pasari migratoare. Odata cu apropierea iernii, conditiile climatice din aceasta zona devin
nefavorabile pentru cele mai multe specii de pasari, in primul rand prin imputinarea sau disparitia hranei. Spre toamna, toti
indivizii unei specii parasesc patria lor si calatoresc spre sud, pentru a-si petrece restul anului in alte regiuni ale pamantului,
unde vor gasi conditii de trai favorabile. Aceste regiuni reprezinta salasul de iernare" al speciei. in primavara urmatoare, aceiasi
indivizi se reintorc in patria lor, pentru reproducere. Astfel se repeta ciclul vital anual al diferitelor specii, aproximativ la aceleasi
date, pentru aceleasi localitati. Aceste calatorii de dus si reintors, care sunt executate in mod obligatoriu si cu regularitate, sunt
caracteristicile esentiale ale diferitelor specii, fac parte integranta din ciclul lor biologic.
Astazi stim in mod precis ca migratii sezoniere regulate nu executa numai pasarile care cuibaresc in tinuturile reci si temperate
ale celor doua emisfere, pentru a ierna in tari mai calde, ci se cunosc numeroase specii de pasari migratoare, care calatoresc
periodic numai in regiunile calde cuprinse intre cele doua tropice. De altfel, nu exista pe suprafata globului nici o regiune mai
intinsa care sa nu cuprinda si pasari migratoare.
De asemenea se cunosc numeroase specii din zonele temperate si reci, ai caror indivizi nu migreaza toti, ci numai o parte a lor,
iar ceilalti raman pe loc si in timpul iernii, sunt sedentari. in multe din aceste specii, precum este, de exemplu, prepelita
(Coturnix coturnix), ciuful-de-balta (Asioa tlammeus), diferite specii de ciori, s-au diferentiat subspecii si populatii sedentare si
altele regulat migratoare.
Caile si directiile migratiilor
Directia cailor de migratie este diferita nu numai pentru pasarile din diferite regiuni, ci chiar diferitele specii de pasari din aceeasi
regiune nu calatoresc toate pe acelasi cai, si nu merg in acelasi loc de iernat. Aceasta este o dovada ca diferitele specii din
aceeasi regiune au ajuns acolo urmand cai de raspandire diferite. Aceeasi specie de pasari sau indivizi din aceeasi specie, care
au vazut lumina zilei in aceeasi regiune, zboara insa in calatoria lor de toamna si de primavara, in aceeasi directie, fara sa
urmeze totusi un drum fix.
O buna parte din pasarile calatoare care cuibaresc pe vastele intinderi ale Eurasiei, calatoresc pentru iernare in Africa; unele
raman in Africa de Nord (ca lopatarul, unii starci, unele rate-salbatice), altele ierneaza in Africa apuseana (ca graurii, mierlele,
alti starci), iar berzele nu se opresc decat in Africa de Sud. O parte din pasarile calatoare din Europa ierneaza in regiunile
sudice ale Asiei (ca dumbraveanca, tiganusul, starcul-cenusiu), sau pe insulele Oceanului Pacific (ca unii corcodei, prundarasi
s.a.).
Caile pe care le urmeaza diferite specii de pasari calatoare intre patria lor si intre salasul de iarna sunt numeroase si unele din
ele se incruciseaza. Deasupra Europei se incruciseaza mai multe cai de migratie, dintre care doua sunt mai mult cunoscute.
1. Grangurii, mierlele, sturzii, mugurarii, cele mai multe ardeide, nagatul, gainusa-de-apa, sitarii, pescarusul, lisita si porumbeii
care cuibaresc in Europa Centrala si Occidentala zboara in Africa apuseana.
2. Grangurul, cucul, pupaza si putine alte pasari care cuibaresc in Europa de nord-vest zboara spre Africa rasariteana. Tot in
Africa rasariteana pleaca si codobaturile care cuibaresc in tarile baltice, pe cand cele ce cuibaresc in Europa Centrala si de Vest
zboara in Africa apuseana. Nici barza-alba nu calatoreste pe acelasi drum. Indivizii care traiesc in Europa de Est migreaza
peste Peninsula Balcanica, peste stramtorile Bosfor si Dardanele, Canalul Suez, Egipt si ajung in Africa de Sud. in schimb,
indivizii care traiesc in Europa de Vest migreaza in lungul coastelor apusene ale Frantei, Peninsulei Iberice, ale Africii de Nord si
ajung in cele din urma tot in Africa de Sud.
Orientarea pasarilor in timpul migratiilor a primit explicatii diferite, fara ca vreuna dintre ele sau toate impreuna sa poata lamuri
pe deplin problema. Unele dintre ele presupun proprietati innascute ale pasarilor, un simt de orientare foarte dezvoltat, un simt
al directiei, care le ajuta sa-si gaseasca cu usurinta cuibul, de care se indeparteaza mai mult sau mai putin in viata de toate
zilele. Tot acest simt de orientare dezvoltat ar ajuta pasarilor calatoare sa nimereasca lacasul de iernare la dus si din nou patria
la intoarcere. Alte explicatii presupun ca pasarile pe langa simtul lor de orientare dezvoltat se conduc in lungile calatorii dupa
fenomene externe organismului lor, configuratia suprafetei Pamantului, Soare, Luna, curentii aerieni, campul magnetic al
globului pamantesc etc, pe care pasarile le-ar percepe cu ajutorul organelor de simt cunoscute sau cu ajutorul altor organe,
necunoscute.
Observatii numeroase au dus la constatarea ca pasarile au defapt un simt de orientare foarte dezvoltat, ca ele se orienteaza
foarte usor intr-un teritoriu mai restran, in care se misca zilnic. Acest simt de orientare este deosebit de dezvoltat la porumbeii
postali, care, precum se stie, nimeresc la cuib de la deplasari de sute de kilometri, chiar cand au fost transportati la aceste
departari pentru prima data de om.