UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE DIPLOMĂ
RĂSPUNDEREA POLITICĂ A GUVERNULUI ŞI MEMBRILOR SĂI ÎN
DREPTUL ROMÂNESC ŞI COMPARAT
DISCIPLINA : DREPT ADMINISTRATIV

COORDONATOR : STUDENT:
PROF. UNIV. DR. BODOR CLAUDIA
ANTONIE IORGOVAN
CAPITOLUL I. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE.................................................................5
Secţiunea 1.: A. Noţiunea de răspundere politică; B. Originea instituţiei.....................................................................5

Secţiunea 2.: Natura răspunderii politice a Guvernului şi membrilor săi.....................................................................8

Secţiunea 3.: Corelaţia răspundere politică-regim constituţional.................................................................................10

....................................................................................................................................................................................14

Secţiunea 4.: Evoluţia reglementării constituţionale a răspunderii politice................................................................14

CAPITOLUL II.: RĂSPUNDEREA POLITICĂ A GUVERNULUI ÎN SISTEMUL

ROMÂNESC ACTUAL.........................................................................................................20
Secţiunea 1.: Raportul control parlamentar – răspundere politică a Guvernului......................................................20

Secţiunea 2.: Corelaţia vot de încredere-moţiune de cenzură.......................................................................................21

Secţiunea 3.: Angajarea răspunderii Guvernului...........................................................................................................26

Secţiunea 4.: Consecinţele adoptării unei moţiuni de cenzură pe plan politico-constituţional..................................31

CAPITOLUL III. RĂSPUNDEREA POLITICĂ A MINIŞTRILOR ÎN SISTEMUL

ROMÂNESC ACTUAL.........................................................................................................35
Secţiunea 1. Răspunderea colectivă şi răspunderea individuală a miniştrilor............................................................35

Secţiunea 2. Remanierea guvernamentală......................................................................................................................37

Secţiunea 3. Răspunderea politică a primului-ministru................................................................................................41

....................................................................................................................................44

CAPITOLUL IV. RĂSPUNDEREA POLITICĂ ÎN ALTE REGLEMENTĂRI

CONSITUŢIONALE..............................................................................................................45
Secţiunea 1. Sistemul constituţional englez.....................................................................................................................45

Secţiunea 2. Sistemul constituţional american................................................................................................................47

Secţiunea 3. Sistemul constituţional francez...................................................................................................................48

CAPITOLUL V. CONCLUZII................................................................................................52

4
CAPITOLUL I. Consideraţii introductive

Secţiunea 1.: A. Noţiunea de răspundere politică; B. Originea instituţiei

A. Noţiunea de răspundere politică

De cele mai multe ori tratatele de drept public nu se opresc asupra sensului
noţiunii de răspundere politică, abordând-o ca pe un concept asupra căruia există
consensul teoreticienilor şi referindu-se la ea întotdeauna în raport de o anumită
instituţie: Guvern, Preşedinte, Parlament.

Fără a adânci un demers care ţine mai ales de teoria generală a dreptului, este
interesant a reţine opinia unui autor în domeniu, potrivit căreia identificăm în cadrul
formelor răspunderii juridice şi răspunderea juridica cu caracter politic1..

Nu mai puţin, în literatura de specialitate terminologia este diversă, nuanţată,

clarificarea ei fiind primul pas în înţelegerea instituţiei răspunderii politice a
Guvernului.

Constituţia României utilizează noţiunea de răspundere politică a Guvernului în

art 108, având ca titlu marginal “Răspunderea membrilor Guvernului”, şi respectiv în
art. 113, referitor la “Angajarea răspunderii Guvernului”.

Doctrina referitoare la instituţiile politice foloseşte adesea termenul de

responsabilitate, cu explicaţia că utilizarea acestui termen este doar rezultatul modului
în care s-a realizat traducerea din literatura franceză a noţiunii corespunzătoare, sau
făcându-se o subtilă distincţie, se arată că “Răspunderea presupune o raportare activă
a Cetaţii : “prin autorităţile sale, la agentul acţiunii sociale” (în speţă a Parlamentului
faţă de Guvern), pe când responsabilitatea ne apare ca o raportare activă a “agentului
acţiunii sociale” faţă de Cetate, faţă de regulile şi autorităţile acesteia (în speţă a
Guvernului faţă de Parlament)”2

Aceste două situaţii de raportare sunt ilustrate de cele două articole din
Constituţie mai sus evocate, primul vizând atitudinea activă a Parlamentului, mai pe
larg detaliat apoi în art. 112 referitor la moţiunea de cenzură, iar cel de-al doilea

1.
Nicolae Popa, Teoria generala a dreptului, Editura Actami, Bucuresti, 1996, p. 323
2
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol II, Ed. Nemira,ed. a doua revazuta si adaugita, Bucuresti, 1996,
p.501 501.

5
vizând acţiunea Guvernului de angajare a răspunderii sale în faţa Parlamentului, din
proprie iniţiativă.

Constituţia introduce în art. 108 (3) sintagma “responsbailitate ministerială”,

referindu-se la legea ce trebuie să reglementeze cazurile de răspundere şi pedepsele
aplicabile membrilor Guvernului. Desigur, alăturarea termenului de pedeapsă
cazurilor de răspundere a membrilor Guvernului nu trebuie să ducă la concluzia că o
lege a responsbailităţii ministeriale trebuie să aibă exclusiv în vedere răspunderea
penală a membrilor Guvernului3 şi deci responsabilitatea minsiterială s-ar referi doar
la răspunderea penală. Argumentul constă în aceea că legiuitorul constituant utilizând
noţiunea largă de cazuri de răspundere, nu introduce distincţii.

Singura lege romaneasca, referitoare la responsabilitatea ministerială,

şi anume Legea din 2 mai 1879, reglementa pe lângă răspunderea penală şi
răspunderea civilă.

Un autor utilizează noţiunea răspunderii politice făcând distincţie între

responsabilitatea ministerială şi responsabilitatea guvernamentală, vizând, după caz,
fie membrii Guvernului consideraţi individual, fie Guvernul în ansamblul său.
Distincţia constă în aceea că prima noţiune este mai largă decât cea de-a doua, aceasta
din urmă considerată fiind în sens strict. Astfel, în timp ce responsabilitatea
guvernamentală se referă la răspunderea colectivă a Guvernului, responsabilitatea
minsiterială evocă atât răspunderea solidară, cât şi pe cea individuală a fiecărui
membru al organului colegial, independent de angajarea răspunderii celorlalţi.

Este de altfel şi motivul pentru care lucrarea de faţă se intitulează “Răspunderea

politică a Guvernului şi membrilor săi în dreptul românesc şi comparat”, având în
vedere si existenţa răspunderii individuale a fiecărui membru al Guvernului, aşa cum
se va arăta.

Sfera responsabilităţii ministeriale excede conţinutului responsabilităţii

guvernamentale, incluzând într-o opinie4 şi responsabilitatea altor persoane care, fără
a fi membre în Guvern, deţin demnităţi asimilate cu funcţia de ministru, autorul
arătând că legea asupra responsabilităţii ministeriale trebuie să reglementeze inclusiv
răspunderea acestora.

3
C.L. Popescu, Revista Romana de Drepturile Omului,Anteproiectul legii privind responsabilitatea ministeriala, anul
1997 , nr 14 ,pag. 62
4
Mircea Preda , Autorităţile administraţiei publice.Sistemul constitutional romanesc. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999,
p. 138

6
 Răspunderea politică presupune întotdeauna o luare de poziţie, fie că aceasta se
realizează de către cei guvernaţi, fie că provine de la Parlament. “Responsabilitatea
ministerială nu se mai bazează pe ideea de faptă imputabilă, nici pe cea de risc, deşi
nu le exclude, ci pe ideea că guvernanţii sunt în serviciul guvernaţilor.”5 Guvernanţii
răspund în faţa corpului electoral, în mod direct, cu ocazia alegerilor şi indirect, prin
formele prevăzute de Constituţie, în faţa Parlamentului. Deşi în ambele cazuri este
vorba despre o răspundere politică, distincţia constă în aceea că prima este o
răspundere de fapt, extrajuridică, iar ultima o răspundere de drept, administativ-
disciplinară.

Toate aceste precizări asupra noţiunilor folosite în această materie urmăresc

delimitări şi clarificări conceptuale. Rigurozitatea terminologică lasă însă cel mai
adesea locul analizei aspectelor practice ale problemei cercetate, fără a impieta asupra
înţelegerii corecte a modului cum funcţionează instituţia răspunderii, termenii
răspundere şi responsabilitate fiind utilizaţi cu acelaşi sens.

B. Originea institutiei

Instituţia responsabilităţii ministeriale îşi are originea în evoluţia parlamentară

britanică6. Izvorul său este procedura cu caracter penal denumită impeachement,
apărută în secolul al XVI-lea. Procedeul, existent şi în prezent în regimul britanic şi
american, constă în acuzarea penală a unui membru al Guvernului de către una din
Camere, urmată de judecarea lui de către cealaltă Camera. Iniţial, procedura se
folosea doar cu privire la delictele de drept comun ale miniştrilor. În timp, procedeul
este folosit pentru a emite o judecată politică asupra acţiunii Guvernului.

Începând din 1742, miniştrii încep să se retragă în cazul unui vot negativ în
Camera Comunelor, evitând să apară în faţa Camerei Lorzilor, constituită în Curte
Supremă, instituindu-se astfel regula că Guvernul nu poate guverna fără încrederea
legislativului.

“Ideea responsabilităţii miniştrilor a trecut din Anglia pe continent, fiind

împrumutată de constituţiile revoluţionare ale Franţei şi apoi imitată de celelalte
constituţii care şi-au avut izvorul de inspiraţie în această revoluţie franceză.”7
Constituţia Belgiei din 1831 cuprinde această idee, de unde noi am preluat-o,
incluzând-o în Constituţia din 1866. Ideea de răspundere o găsim însa înca din timpul
Regulamentelor Organice, în ambele Principate.
5
Dan Claudiu Danişor – Drept consituţional şi instituţii politice, vol. 1, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 384.
6
Idem
7
Anibal Teodorescu – Organizarea executivului în regimul constituţional din 28 februarie 1938, Bucuresti, Lito, 1938,
p. 228

7
Secţiunea 2.: Natura răspunderii politice a Guvernului şi membrilor săi

Doctrina nu este unitară în a califica răspunderea politică drept o problemă ce

aparţine sau nu juridicului.

Este sau nu răspunderea politică o formă a răspunderii juridice?

Se arată astfel că “Ideea de răspundere politică a Guvernului ,…., nu este

străină ideii de răspundere juridică, răspunderea politică, când ne raportăm la
autorităţile publice, nu reprezintă altceva decât o formă a răspunderii juridice,
instituţie a dreptului public, evocând prin această sintagmă Dreptul constituţional şi
Dreptul adminsitrativ”8

Un alt autor9 arată că Parlamentul exercită asupra Executivului un control

esenţialmente şi exclusiv politic, instrumentele şi procedurile de control parlamentar,
ca şi sancţiunile ce urmează să se aplice, având la rândul lor caracter exclusiv politic.
Cum una din procedurile de control este tocmai cea legată de punerea în discuţie a
responsabilităţii politice, după cum arată autorul, este evidentă excluderea din câmpul
răspunderii juridice a răspunderii politice a Guvernului şi membrilor săi, în opinia
acestuia.

În expunerea de motive la un anteproiect al legii responsabilităţii ministeriale10,

se arată că o asemenea lege trebuie să reglementeze ambele forme ale răspunderii
juridice prevăzute de Constituţie, adică atât cea penală cât şi cea politică, mai exact
“constituţional – politică”, cum o denumeşte autorul.

Nu mai puţin, în ciuda diversităţii formelor răspunderii juridice, un autor de

teoria generală a dreptului identifică o sumă de principii care înglobează o serie de
note comune caracteristice tuturor formelor de răspundere11. O trecere în revistă a
acestora ne duce la concluzia că răspunderea politică nu se încadrează în modelul
general al răspunderii juridice, având o natură specială.

Responsabilitatea politică are o natură aparte manifestată prin “existenţa unei

prezumări a faptei incriminate”12, ceea ce vine în contradicţie cu principiul prezumţiei
8
Antonie Iorgovan – op.cit., p. 501
9
Cristian Ionescu – Instituţii politice şi drept constituţional, Ed. Fundaţiei “România de mâine”, Bucuresti, 1999, p. 285
10
C.L. Popescu – art. citat, p.62
11
N. Popa – op.cit. p.324.Autorul identifică urmatoarele principii aplicabile oricărei forme de răspundere
juridică :1.legalitatea răspunderii ; 2.principiul răspunderii pentru vina ; 3.principiul răspunderii personale ; 4.prezumţia
de nevinovaţie ; 5.principiul proporţionalizării sancţiunii în raport cu gravitatea faptei, de circumstanţele săvârşirii sale.
12
Dan Claudiu Dănişor, op.cit., p. 385

8
de nevinovăţie şi prin faptul că sancţiunea este pur politică, constând în obligaţia ce
incumbă ministrului sau Guvernului în ansamblul său să se retragă dacă pierde
încrederea Parlamentului.

Raporturile dintre Parlament şi Guvern sunt raporturi de natură politică şi

juridică, de unde ideea că răspunderea Guvernului are o natură dublă, politică şi
juridică13. Astfel, deşi se recunosc anumite consecinţe juridice ale răspunderii politice,
se arată că atunci când este pusă în discuţie răspunderea juridică a Guvernului şi a
membrilor săi, se are în vedere răspunderea civilă, administrativă sau penală, adică
răspunderea juridică stricto sensu.
Doctrica juridică interbelică făcea distrincţia între răspunderea politică şi cea
juridică, distincţia având la bază faptul că prima se declanşa pe tărâmul jocului politic,
fără ca în mod necesar să fie încălcat un text de drept pozitiv, în timp ce răspunderea
juridică se angaja pe tărîmul dreptului civil şi respectiv penal.

Astfel, Anibal Teodorescu identifică în doctrina dreptului administrativ trei

puncte de vedere privind calificarea noţiunii de responsabilitate ministerială:
responsabilitatea pur politică, responsabilitatea penală şi respectiv civilă. Din punctul
de vedere al acestui autor responsabilitatea politică este aceea pe care ministrul şi-o
atrage atunci când din punct de vedere politic, el a comis o greşeală sau a făcut un
fapt ce poate fi considerat ca greşeală.14

Intr-o opinie se arata ca răspunderea juridică a membrilor Guvernului îşi are

cadrul constituţional în dispoziţiile art. 108 alin. 2 şi 3, excluzând astfel răspunderea
politică a Guvernului din sfera răspunderii juridice.15

Guvernul răspunde politic în faţa Parlamentului, deşi puterile statului sunt

egale, datorită gradului de reprezentativitate al Parlamentului, “organul reprezentativ
suprem al poporului român”.

Fiecare ministru se află în cadrul activităţii sale în două ipostaze: membru al

Guvernului şi conducător al organului adminsitraţiei publice centrale, adică ministru.
Pornind de la această disociere, un autor16 arată că în funcţie de ipostaza din care este
privit, ministrul va răspunde cu o formă sau alta a răspunderii sociale: răspunderea
politică în calitate de membru al Guvernului şi răspunderea juridică în calitate de
ministru.

13
Mircea Preda, op.cit.,p.134
14
Anibal Teodorescu, op.cit.,p.238
15
Mircea Preda, op.cit,p. 136
16
Valentin Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român.Partea generala. Ed. All, 1996,ed. a doua revazuta si adaugita,
p.79

9
 Un argument în favoarea susţinerii caracterului politic al răspunderii în calitate
de membru al Guvernului, ar putea fi caracterul politic al instituţiei Guvernului, rolul
său politic, care decurge din originea sa parlamentară şi din dependenţa sa de
programul acceptat de Parlament, votul Parlamentului reprezentând încrederea
acestuia atât în echipa guvernamentală , căt şi în programul pe care îl are de înfăptuit
în perioada mandatului.

Răspunderea politică a Guvernului este o instituţie de drept public şi atunci

când este pusă în discuţie de Parlament, ea poate avea la bază motive juridice,
constând în încalcarea unor norme şi principii de drept. Nu mai puţin, realitatea
demonstrează că jocul politic este adevăratul motor al punerii în discuţie a răspunderii
politice a Guvernului, iar dreptul nu face decât să recunoască această instituţie, şi nu
să o creeze. Este de altfel şi motivul pentru care art. 112 din Constituţie referitor la
moţiunea de cenzură are un conţinut exclusiv procedural, a reglementa cazurile în
care răspunderea politică să fie angajată reprezentând o iniţiativă care nu ţine seama
de realitătile politice. Constituţia recunoscând existenţa răspunderii politice nu face
decât să o reglementeze din punct de vedere procedural, pentru ca în acest mod să
limiteze pe cât posibil orice posibilitate de comitere a abuzurilor de către Parlament
prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, şi pentru a se asigura garanţii de stabilitate
pentru Guvern.

S-ar putea spune astfel că răspunderea politică a Guvernului este juridică doar
prin procedură, din punct de vedere substanţial situaţiile în care este pusă în discuţie
neavând în mod necesar un fundament juridic.

Răspunderea politică, “deşi se întemeiază pe acelaşi principiu ca

responsabilitatea civilă sau penală, adică pe faptul că puterea politică este ţinută să
dea socoteală de actele sale şi să-şi asume consecinţele acestora”17, această formă de
răspundere are o natură aparte, distinctă de cea “pur politică sau politică şi morală”18
angajată în faţa poporului sau partidelor şi bazată, aşa cum se arată19, pe ideea de
culpă a celui care răspunde.

Secţiunea 3.: Corelaţia răspundere politică-regim constituţional

Răspunderea ministerială capată diferite particularităţi în funcţie de regimul

constituţional prezidenţial, semiprezidenţial sau parlamentar consacrat de legea
fundamentală a unui stat.

17
Dan Claudiu Danişor, op.cit.,p385
18
Genoveva Vrabie, Organizarea politico-etatică a României,Ed. Cugetarea, Iasi, 1993, p. 302
19
Antonie Iorgovan, op. cit., p. 503

10
 Regimul constituţional se referă la modul în care au fost reglementate în legea
fundamentală organizarea puterilor şi relaţiile dintre ele, cu accent pe raporturile
dintre Parlament şi instituţiile guvernamentale, cum se acomodează şi se limitează
reciproc în acţiunea lor.

Din multitudinea de tipuri de regim existente în fiecare stat, în funcţie de tradiţie şi

evoluţia politică şi juridică a fiecăruia, doctrina a dedus existenţa câtorva modele, cu
grad ridicat de generalizare, în afara cărora există o serie de variaţiuni.

A. Regimul prezidential

Acest tip de regim este cel mai bine ilustrat de Constituţia şi practica SUA.

Dintre trăsăturile sale, două ne interesează în mod deosebit:

a) alegerea şefului statului de către naţiune, fapt care asigură preşedintelui un grad de
reprezentativitate identic cu cel al Parlamentului;
b) inexistenţa mijloacelor de presiune reciprocă a puterilor.

Această ultimă caracteristică este esentială pentru particularizarea acestui tip de

regim, prima putând fi întâlnita şi în alte tipuri de regim decât cel prezidenţial. Ea se
concretizează în faptul că Parlamentul nu poate răsturna Executivul care, avându-l ca
şef pe Preşedinte, îşi sprijină legitimitatea direct pe popor, fără intermedierea
reprezentanţei naţionale. Executivul are un singur pol de decizie, datorită absenţei
funcţiei primului-minsitru.

Esenţial este că, în acest tip de regim, nu există instituţia răspunderii ministeriale.
Membrii Executivului sunt numiţi şi demişi în mod voluntar de Preşedinte, fără
intervenţia Congresului. Secretarii de stat (miniştrii) sunt responsabili doar în faţa
Preşedintelui, care exercită asupra lor o veritabilă putere ierarhică. Ca o
contrapondere la inexistenţa responsabilităţii ministeriale, Executivul nu poate dizolva
legislativul, fapt care face ca Executivul şi Legislativul să se echilibreze. De altfel,
responsabilitatea ministerială se prezintă “ca un complement şi ca o contrapondere a
dreptului de disoluţie”20. Existenţa separată a celor două instituţii, care nu au sens
decât împreună, ar distruge echilibrul constituţional.

B. Regimul parlamentar

Din punctul de vedere care ne interesează, caracteristicile sale sunt:

20
Dan Claudiu Danisor: op.citata, p. 384

11
a) Preşedintele este ales de Parlament – în formele de guvernamânt republicane;
b) Dualismul Executivului, ai cărui poli sunt Şeful statului şi Guvernul;
c) Şeful statului este iresponsabil din punct de vedere politic. Acest fapt se sprijină pe
regula contrasemnării actelor şefului statului de către miniştri, fapt care are ca efect
transferul răspunderii de la Preşedinte la miniştri. Astfel, Parlamentul va putea
sancţiona ministrul, dar nu şi pe autorul real al actului. Inexistenţa responabilităţii
politice a şefului statului face ca acesta să fie elementul fix al Executivului.
d) Existenţa reponsabilităţii ministeriale care face din Guvern “elementul mobil al
Executivului”21.

În regimul parlamentar, miniştrii sunt responsabili în faţa Parlamentului din punct

de vedere politic, atăt individual, cât şi colectiv.
Guvernul sau Cabinetul este în acest regim elementul cheie al construcţiei
instituţionale.
Numit de şeful statului, îşi stabileşte el singur politica pentru care este responsabil
în faţa Parlamentului.
Minştrii nu mai sunt, ca în regimul prezidenţial, simpli executanţi ai politicii
Şefului statului, Cabinetul fiind un centru de impuls politic.
Responsabilitatea în faţa Parlamentului poate fi angajată fie la iniţiativa acestuia, şi
atunci vorbim de interpelare (a treia Republică Franceză), moţiune de cenzură
(Anglia), moţiune de neîncredere (Italia), fie la iniţiativa Executivului însuşi şi atunci
procedura se numeste vot de încredere. În oricare dintre variante, un vot care arată
neîncrederea în Guvern atrage după sine obligativitatea demisiei dacă Şeful statului
nu dizolvă Parlamentul.

Regimul parlamentar poate fi la rândul sau monist sau dualist, în funcţie de rolul
Şefului statului în cadrul Executivului.

Regimul parlamentar dualist, dezvoltat sub domnia dinastiei de Orleans (1830-

1848) se caracterizează prin intervenţia activă a şefului statului în viaţa politică. În
acest regim, miniştri sunt aleşi liber de şeful statului, ceea ce face ca aceştia să
răspundă politic atât faţă de şefului statului, cât si faţă de legislativ.

În regimul parlamentar monist Şeful statului joacă un rol mult mai puţin important
în raport cu Guvernul. În acest regim Guvernul răspunde doar în faţa Parlamentului.

Regimul parlamentar monist poate să evolueze fie spre preponderenţa Executivului,

fie spre cea a Legislativului.

21
Idem, p. 352

12
 În primul caz responsabilitatea guvernamentală este doar teoretică, având în vedere
că prin dreptul pe care primul-ministru îl are de a dizolva Camera secundă,
majoritatea este totdeauna de partea Guvernului.

Regimul parlamentar monist cu preponderenţa legislativului presupune un climat

politic diferit, în care incapacitatea constituirii unei majorităţi nete face ca Executivul
sa fie instabil şi subordonat Parlamentului, în timp ce responsabilitatea ministerială se
agravează.

Acest regim este cunoscut şi sub numele de “regim de adunare”. Reacţia la acest
model a apărut în doctrină prin formularea teoriei “parlamentului raţionalizat”, care
urmăreşte raţionalizarea atribuţiilor forului legislativ şi restabilirea echilibrului între
acesta şi Executiv.22

C. Regimul semiprezidenţial

Constituţia Republicii a V-a franceze a inaugurat un regim semiprezidenţial, ale

cărui caracteristici au fost accentuate prin reforma constituţională din 1962.

Se caracterizează prin două trăsături esenţiale:

a. Preşedintele este ales prin vot universal;

b. Primul-Minsitru şi Guvernul sunt responsabili în faţa Parlamentului.

Se pot întâlni, în funcţie de poziţia Preşedintelui faţă de majoritatea parlamentară

mai multe situaţii:

A. Majoritatea este de aceeaşi parte cu Preşedintele şi îl cunoaşte drept şef. Raportul

de forţe între Şeful statului şi prim-ministru înclină în favoarea primului. De
principiu primul-ministru este responsabil doar în faţa Parlamentului. In fapt însă,
în situaţia unui conflict între Preşedinte şi primul-ministru, Preşedintele va reuşi
să-şi impună punctul de vedere, căci are de partea sa majoritatea parlamentară
căreia îi este şef. In acelaşi timp, deşi teoretic Preşedintele nu poate revoca
miniştri, în fapt acest lucru se întâmplă, preşedintele dominând Parlamentul, fiind
şeful majoritătii şi prin intermediul acesteia, Guvernul.

B. Preşedintele este membru al majorităţii, dar nu îi este şef. In această situaţie,

primul-ministru este şeful majorităţii, ceea ce face ca rolul Preşedintelui să scadă
proporţional cu creşterea rolului primului-ministru, care domină politica statului
fără a fi însa la fel de puternic ca Preşedintele în situaţia anterioară.
22
Cristian Ionescu, op.cit. p. 150

13
C. Majoritatea parlamentară este opusă preşedintelui. Primul-ministru, şef al
majorităţii parlamentare este foarte puternic, fapt care atrage consecinţe pe planul
răspunderii politice a Guvernului, în sensul că practic ea nu va fi pusă niciodată în
discuţie.

Sintetizând, problema răspunderii politice a Guvernului în faţa Parlamentului nu se

pune în sistemele prezidenţiale, ci doar în cele parlamentare şi semiprezidenţiale.

În România, în care sistemul politic este semiprezidenţial atenuat sau

parlamentarizat23, Guvernul răspunde numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa
activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri
pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia. Prin acest fapt Constituţia din
1991 se apropie de regimul parlamentar, de care se deosebeşte însă în mod esenţial
prin aceea că Preşedintele este ales prin vot universal şi direct, deşi prin atribuţii se
aseamănă cu conducătorul statului în regimul parlamentar.De amintit în acest sens
doar câteva din caracteristicile sale :-dreptul de disoluţie a Parlamentului este
prevăzut în condiţii foarte restrictive, care practic îl fac inexercitabil de către Şeful
statului ;
-Guvernul în ansamblul său şi membrii săi nu răspund politic faţă de Preşedinte ;
-Preşedintele nu are atribuţii decizionale reale în formarea, menţinerea şi
schimbarea Guvernului ;
-Preşedintele nu este iresponsabil din punct de vedere politic, conform procedurii
prevăzute în art. 95 din Constituţie el poate fi suspendat de Parlament şi demiterea sa
supusă referendumului .

Secţiunea 4.: Evoluţia reglementării constituţionale a răspunderii politice

În ţara noastră, ideea de responsabilitate a miniştrilor a fost legiferată, pentru

prima dată, în Regulamentele Organice. Astfel, în art. 150 din Regulamentul Organic
al Munteniei se prevedea că fiecare dintre miniştri îşi va avea departamentul său
despărţit în secţii, iar secretariatul fiecărei secţii va iscăli în toate hârtiile şi poruncile
şi va fi răspunzător împreună cu ministrul pentru toate treburile pe care le va primi
acea secţie. Dispoziţii asemănătoare erau inserate şi în art. 137 din Regulamentul
Organic al Moldovei.

În primele constituţii scrise, structurate pe coordonatele regimului parlamentar,

răspunderea politică solidară a miniştrilor nu şi-a gasit o formulare expresă. Cu timpul
23
Antonie Iorgovan,Ioan Muraru,Ion Deleanu,Florin Vasilescu,Ioan Vida,Mihai Constantinescu, Constitutia Romaniei
comentata si adnotata, Regia Autonoma Monitorul Oficial, 1992, p. 184.

14
însă, tot mai multe constituţii au oglindit, fie explicit, fie doar implicit, această regulă
de bază a regimului parlamentar.

Constituţia României din 1866, care preia modelul belgian24, nu cuprindea nici
o dispoziţie din care să se desprindă intenţia de a consacra aspectul solidar al
responsabilităţii ministeriale. În aceste condiţii, recunoaşterea caracterului solidar al
răspunderii politice a minşitrilor a avut o origine cutumiară25.

24
Anibal Teodorescu ,op. cit. ,p. 238
25
Tudor Drăganu, Drept constituţional, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 170

15
 Întrucât răspunderea solidară a Cabinetului nu exclude răspunderea individuală
a miniştrilor în faţa Parlamentului, în mod firesc, în practica de stat posterioara intrării
în vigoare a Constituţiei din 1866, sunt întâlnite şi exemple de voturi de neîncredere
îndreptate exclusiv împotriva unui anumit ministru.

În general, atunci când votul de neîncredere era îndreptat numai împotriva unui
ministru, se considera că aceasta nu trebuie să ducă în mod necesar la demisia
întregului Cabinet ministerial.

În cadrul practicii formate ulterior punerii în aplicare a Constituţiei din 1866,

recunoaşterea responsabilităţii individuale a unui ministru nu excludea în nici un fel
posibilitatea solidarizării cu acesta a întregului Guvern.

În acelaşi timp, regula potrivit căreia ori de câte ori blamul dat unui anumit
ministru viza în acelaşi timp şi politica generală a Guvernului acesta era obligat să se
retragă în întregul său, s-a acreditat la rândul ei în viaţa publică. În orice caz, dacă cel
împotriva căruia Parlamentul îşi manifesta neîncrederea era primul-ministru, s-a
considerat că toţi miniştrii erau obligaţi să demisioneze odată cu el.

O trăsătură caracteristică fundamentală a responsabilităţii politice a Guvernului

în faţa Parlamentului, aşa cum ea s-a dezvoltat în ţara noastră dupa 1866, a fost
consacrarea regulii că nu numai votul de neîncredere al Camerei Deputaţilor, dar şi
cel al Senatului obliga Guvernul să demisioneze. Totuşi, în practica parlamentară,
aceasta regulă cutumiară a fost atenuată, în sensul că s-a admis că votul de
neîncredere în Guvern, adoptat de Senat, ramânea fără efecte dacă, printr-o moţiune
expresă, Adunarea Deputaşilor îşi manifesta încrederea în Cabinetul Ministerial.
Consecinţa unei asemenea situaţii putea fi dizolvarea Senatului.

Existenţa unui executiv bifurcat: un şef de stat iresponsabil şi un Guvern

responsabil atât pentru propriile acte cât şi pentru cele ale Şefului statului, ca şi
consacrarea dreptului acestuia din urmă de a dizolva corpurile legiuitoare, elemente
necesare pentru caracterizarea regimului parlamentar, erau expres oglindite în
Consituţia din 1866.

După opinia lui G.G. Meitani, răspunderea politică a miniştrilor în faţa

Parlamentului era o consecinţă a consacrării concomitente prin Constituţia din 1866 a
dreptului Şefului statului de a numi miniştri şi a principiului iresponsabilităţii
acestuia. Dar dacă Şeful statului ar avea o libertate discreţionară în exercitarea
prerogativei sale de numire a miniştrilor, el nu ar mai putea fi socotit inviolabil,
răspunderea lui fiind angajată prin însuşi actul desemnării miniştrilor. De aceea în
16
scopul de a face sa dispară orice răspundere ce ar putea să decurgă din actul de numire
a miniştrilor, Şeful statului era ţinut, în sistemul Constituţiei din 1866, să-şi cheme
consilierii din sânul Reprezentanţei Naţionale, iar “când e o neînţelegere între Guvern
şi Cameră, una din aceste două puteri se retrage, minister sau parlament, cel dintâi
prin depunerea demisiei, cel de-al doilea prin disoluţiune”.26

Conform acestui autor, regula răspunderii politice a miniştrilor nu trebuia

concepută ca o creaţie cutumiară, ci ca o normă implicită, “ca un corolar necesar al
principiului iresponsabilităţii Şefului statului”.27.

G.G. Rarincescu sublinia că în România, regula răspunderii politice a

miniştrilor “s-a format pe cale cutumiară sub influenţa constituţiunilor străine, cum
este Constituţiunea engleză şi cea franceză.”28

Regula răspunderii politice a miniştrilor în faţa Parlamentului îşi găseşte o

consacrare expresă, dar pe cale indirectă, în revizuirea constituţională din 1884.
Astfel, prin alin. 4 al art. 130 introdus în Constituţia din 1866 se arăta:

« Se vor putea înfiinţa secretari de stat. Ei vor putea lua parte la dezbaterile
corpurilor legiuitoare, sub responsabilitatea miniştrilor. »

Totuşi, prin faptul că obligaţia miniştrilor de a demisiona nu era prevăzută, în

cazul unui vot de neîncredere, sarcina de a preciza conţinutul acestei reguli a revenit
în continuare doctrinei dreptului constituţional.

Atât înainte, cât şi după revizuirea din 1884 a Constituţiei din 1866, regula că
miniştrii sunt obligaţi să demisioneze în situaţia unui vot de neîncredere al
Parlamentului era puternic înrădăcinată în conştiinţa contemporanilor. Conform
practicii, votul de neîncredere putea să vizeze un minsitru, cât şi Guvernul în
ansamblul său.

Această practică a continuat sub regimul Constituţiei din 1923, reglementarea

pe care o conţinea cu privire la răspunderea politică fiind similară cu cea din 1866,
deşi marchează un evident progres sub aspect terminologic.

Optica se schimbă radical prin introducerea Constituţiei din 1938 ce marchează

instaurarea în România a regimului autoritar al lui Carol al II-lea.

26
G.G. Meitani; Studie Constitutionale,Bucureşti,1878, p. 29
27
Tudor Drăganu, Inceputurile şi dezvoltarea regimului parlamentar în România până în anul 1916 ,Ed. Dacia, Cluj
1991, p.312
28
G.G. Rarincescu – Curs de drept consitutional, litogr., Bucureşti, 1940, p. 163

17
 Potrivit lui Rarincescu, referitor la această Constituţie, “Responsabilitatea
miniştrilor este una din piesele esenţiale ale actualei organizaţiuni constituţionale.”29

Definind responsabilitatea politică ca fiind “aceea care are o sancţiune de ordin

politic în faţa unor organe politice, Regele şi Parlamentul”30, autorul arată că potrivit
noii constituţii această responsabilitate nu mai functionează decât faţă de Rege,
concluzionând că “prin aceasta s-a înlăturat regimul parlamentar care făcea guvernul
responsabil în faţa parlamentului, regim care se ştie cât de multe neajunsuri a avut”.

Mai presus de a stabili dacă aceasta opinie este una politică sau juridică, şi de a
evalua consecinţele practice ale acestei noi reglementări, este de menţionat că rolul
Parlamentului în stat este în mod esenţial redus.

Cu privire la Constituţiile adoptate după ascensiunea la putere a partidului

comunist, respectiv cele din anii 1948, 1952 şi 1965, interesul de a le analiza nu poate
fi util în a fundamenta o teorie ştiinţifică, practic regulile responsabilităţii politice au
fost cele aplicate discreţionar de un regim totalitar.

La nivel principial, se arată că, potrivit Constituţiei din 1965, ca o consecinţă a

faptului că Consiliul de Miniştri era un organ colegial care îşi desfaşura activitatea
potrivit principiului conducerii colective, fiecare membru al Consiliului de Miniştri
este răspunzător în faţa Marii Adunări Naţionale atât pentru propria sa activitate, cât
şi pentru întreaga activitate a Consiliului de Miniştri. În intervalul dintre sesiunile
Marii Adunări Naţionale, acesta răspundea în aceleaşi condiţii faţă de Consiliul de
Stat, organ al puterii de stat cu activitate permanenta.

Constituţia din 1991 a dat instituţiei răspunderii politice a Guvernului în faţa

Parlamentului o reglementare radical diferită în comparaţie cu regulile cutumiare
împământenite în ţara noastră în perioada 1866-1938.

Unul din aspectele de distincţie constă în primul rând în aceea că “dacă în

perioada 1866-1938 responsabilitatea solidară a întregului Guvern în faţa
Parlamentului coexistă cu responsabilitatea individuală a fiecărui ministru, în schimb
Constituţia noastră din 1991 consacră un sistem care nu cunoaşte decât
responsabilitatea solidară a Guvernului în faţa Parlamentului”31.

29
Rarincescu; op.cit, p. 779
30
Idem ,p.780
31
Tudor Drăganu – Drept constituţional şi instituţii politice – Tratat elementar, vol II, Ed. Lumina Lex, Bucuresti,
1998,p.170

18
 În al doilea rând, Constituţia din 1991, abătându-se de la tradiţia parlamentară a
ţării noastre, potrivit căreia votul de neîncredere al unei singure camere a
Parlamentului era suficient pentru a obliga Guvernul să demisioneze, a prevăzut că
moţiunea de cenzură se dezbate şi se votează în şedinţa comună a celor două camere.

În concepţia Tezelor pentru elaborarea proiectului de Constituţie numai

Adunarea Deputaţilor era cea care putea angaja răspunderea Guvernului printr-o
moţiune de cenzură.

Un parlamentar a propus completarea textului cu un nou alineat având

următorul cuprins: “Membrii Guvernului, care motivat s-au abţinut de la vot sau au
votat împotriva unor hotărâri, ordonanţe sau altor măsuri adoptate de Guvern, nu sunt
solidar răspunzători decât pentru faptele de care se fac culpabili.”32

Desigur, propunerile au fost numeroase, textul final al reglementării răspunderii

fiind unul echilibrat.

32
Monitorul Oficial al Romaniei, anul II, nr. 32, partea a II-a, 31 oct. 1991, p. 29

19
CAPITOLUL II.: Răspunderea politică a Guvernului în sistemul românesc
actual

Secţiunea 1.: Raportul control parlamentar – răspundere politică a Guvernului

Din analiza prevederilor constituţionale şi a principiilor generale ale dreptului

public, rezultă că Guvernul acţionează în deplinătatea competenţei sale pentru
realizarea atribuţiilor ce îi revin, controlul parlamentar exercitându-se doar în limita
prevederilor constituţionale şi numai prin folosirea căilor şi procedurilor pe care
Constituţia le pune la dispoziţia Parlamentului.

“Parlamentul nu se poate substitui competenţei Guvernului, nici nu are dreptul

să emită “avize” ori să acorde “viză de control preventiv” cu privire la actele efectuate
de Guvern.”33

Deşi “legiferarea rămâne împuternicirea primordială a Parlamentului”,34

controlul efectuat de Parlament reprezintă una din laturile cele mai importante ale
activităţii parlamentare.

Cu privire la natura acestui control, aşa cum arată autorii francezi Pierre Avril
şi Jean Giguel, “termenul de control desemnează activităţile politice ale adunărilor,
spre deosebire de activitatea lor legislativă, şi acoperă o mare diversitate de operaţiuni
care merg de la punerea în joc a responsabilităţii Guvernului, pâna la activităţi pur
informative.”35

Fundamentul conceptual al controlului parlamentar trebuie căutat în faptul că

Parlamentul este “organul suprem reprezentativ al poporului”. El primeşte exerciţiul
puterii ce aparţine naţiunii, fapt care îi dă legitimitatea de a supraveghea modul de
înfăptuire a politicii statului de către Guvern, încât acesta să corespundă aspiraţiilor
majorităţii poporului.

Mijloacele de control puse la dispoziţia Parlamentului diferă, după cum ne

aflăm într-un regim parlamentar clasic sau un regim prezidenţial, întemeiat pe
separaţia rigidă a puterilor. Într-un asemenea sistem, chiar dacă Parlamentul nu are
posibilitatea de a răsturna Guvernul, el dispune de alte pârghii care îi eficientizează
controlul.

33
Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Constituţia României – comentată şi adnotată, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 330
34
Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Pro Arcadia, Bucureşti, 1993, vol II, p. 99
35
Jean Gicquel, Pierre Avril, Droit pralamentaire, 2 edition, Ed, Montchrestien, Paris, 1996, p. 221

20
 Un important mijloc de control parlamentar îl consituie responsabilitatea
Guvernului faţă de Parlament. Punerea în joc a răspunderii Guvernului se poate
înfaptui fie din iniţiativa Guvernului, fie a Parlamentului, prin iniţierea unei moţiuni
de cenzură.

Profesorul I. Deleanu36 identifică printre procedurile şi mijloacele de control

parlamentar,care sunt susceptibile a fi finalizate printr-o sancţiune acceptarea de către
Parlament a programului de guvernare şi acordarea votului de încredere, interpelarea,
moţiunea de cenzură şi angajarea răspunderii Guvernului asupra unui program, a unei
declaraţii de politică generală sau asupra unui proiect de lege.

Interesantă este clasificarea pe care o face un autor de drept constitutional37

referitor la funcţiile Parlamentului, în funcţie de conţinutul atribuţiilor acestuia. În
cadrul celor şase puncte identificate, printre care, în cadrul aceleiaşi funcţii se numără
alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi statale şi
district, controlul parlamentar, autorul include răspunderea Guvernului în cadrul
primei funcţii, şi nu în sfera controlului parlamentar.

Aceeaşi tratare a răspunderii politice a Guvernului în afara controlului

parlamentar este realizată şi de alt autor38, care identifică ca mijloace de control
obligaţia Guvernului de a informa Parlamentul şi controlul prin întrebări, interpelări şi
anchete, tratând distinct problematica răspunderii Guvernului de cea a controlului
parlamentar. Nu mai puţin însă autorul le tratează în cadrul aceleiaşi secţiuni. Faptul
că Parlamentul acordă votul de învestitură nu afectează cu nimic conţinutul şi sfera
controlului parlamentar ulterior, căci Parlamentul nu îşi însuşeşte programul
Guvernului, ci doar îl acceptă în principiu.

Secţiunea 2.: Corelaţia vot de încredere-moţiune de cenzură.

Înainte de a analiza problema pe fond, mă voi opri asupra noţiunii de moţiune,

pentru a surprinde câteva aspecte teoretice şi practice care o caracterizează,
conturându-i astfel regimul juridic.
36
op. citata, p. 177
37
I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Actami, Bucureşti, 1997.Autorul, pe criteriul atribuţiilor
Parlamentului identifică următoarele funcţii:a)funcţia legislativă; b)stabilirea direcţiilor principale ale activităţii social-
economice, culturale, statale şi juridice; c)alegerea,formarea,avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi
statale; d)controlul parlamentar; e)conducerea în politica externă; f)organizarea şi funcţionarea proprie.Controlul
parlamentar, la răndul său este structurat pe şase puncte :1.controlul exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte,
programme ;2.controlul exercitat prin comisiile parlamentare ;3.controlul exercitat prin întrebări şi interpelări ;4.dreptul
deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine informaţiile necesare ;5.controlul exercitat prin rezolvarea petiţiilor
cetăţenilor ;6.controlul exercitat prin Avocatul Poporului.
38
A. Iorgovan, op. cit., p. 496

21
 În art. 64 din Constituţie se arată că Senatul şi Camera Deputaţilor adoptă legi,
hotărâri şi moţiuni, în prezenţa majorităţii membrilor.

Moţiunea este un act juridic al Parlamentului – moţiunea de cenzură, sau al

Camerelor – moţiunea simplă, “prin care se exprimă, după caz, voinţa juridică sau
politică a corpurilor legiuitoare într-o anumită problemă de politică internă şi
externă”39 Aşa cum arată acelaşi autor “moţiunile nu sunt susceptibile să reglementeze
relaţii sociale.”

Moţiunea este susceptibilă a produce efecte juridice în măsura în care legea

leagă de adoptarea unei moţiuni producerea unor asemenea efecte, cum ar fi
retragerea încrederii acordate Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură.

Deşi articolul 64 din Constituţie se referă la moţiune ca fiind un act juridic, în

practica parlamentară, camerele au adoptat acte eminamente politice cu denumirea de
moţiune.

Revenind, în susţinerea corelaţiei pe care am enunţat-o, formula care exprima

cel mai sintetic relaţia între votul de încredere şi moţiunea de cenzură ar fi cea potrivit
căreia “moţiunea de cenzură este simetric opusă votului de încredere”40

Nu se poate descifra mecanismul logic al functionării Guvernului făra a observa

ca fundamentul moţiunii de cenzură constă tocmai în votul de încredere.

Prin adoptarea moţiunii de cenzură mandatul de încredere acordat de Parlament

încetează, iar Guvernul este demis. Rezultă deci că mandatul de încredere are nu
numai semnificaţia învestirii, pe baza sa, a Guvernului, dar şi a necesităţii ca, pe toată
durata misiunii sale, acesta să se bucure de sprijinul majorităţii parlamentare, prin
votul căreia s-a format. Atunci când acest sprijin, şi deci încrederea pe care o
presupune nu mai există, adoptarea moţiunii de cenzură creează posibilitatea ca, prin
formarea unui nou Guvern, echilibrul dintre Parlament şi Guvern să fie restabilit.
Astfel, moţiunea de cenzură este instrumentul juridic prin care Parlamentul poate
retrage încrederea acordată Guvernului. Mandatul de încredere, obiectivat în votul de
încredere, “constituie esenţa raporturilor dintre Parlament şi Guvern, din care rezultă
autonomia şi colaborarea lor”.41

39
Cristian Ionescu, op. cit., p. 301
40
A. Iorgovan, I.Muraru, I.Deleanu, F.Vasilescu,I.Vida, M. Constantinescu,op.cit.,p.250
41
Idem, pag. 251

22
 “Acceptarea programului de guvernare şi acordarea votului de încredere este
procedura constituţionala de control parlamentar care poate avea ca finalitate
învestirea şi legitimarea Guvernului.”42 Audierea candidaţilor şi dezbaterea
programului de guvernare constituie atăt modalităţi de informare, cât şi de control
asupra Guvernului, urmate, în mod necesar, de un vot de neîncredere – refuzul
Parlamentului de a învesti Guvernul - , fie de un vot de încredere, adică de învestirea
Guvernului.

« Moţiunea de cenzură este procedura prin care Camera Deputaţilor şi Senatul, în

şedinţă comună, pun în cauză răspunderea politică a Guvernului, printr-un blam la
adresa acestuia şi a activităţii lui. Efectul admiterii moţiunii îl constituie încetarea
forţata a mandatului Guvernului. » .”43

Procedura adoptării unei moţiuni de cenzură este fixată de Constituţie în art.

112 prin reguli precise:

A) Iniţiativa moţiunii de cenzură nu poate fi decât colectivă.

B) Numărul minim al celor care o iniţiază trebuie să fie de cel putin o patrime din
numărul total al deputaţilor şi Senatorilor..
C) La data depunerii, ea se comunică Guvernului şi nu poate fi dezbătută în Parlament
decât după trei zile de la data când a fost prezentată în şedinţa comună a celor două
Camere.
D) Pentru adoptarea moţiunii este necesară cel puţin majoritatea absolută.
E) Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au semnat-o
nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură, cu excepţia
cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea.

Cu privire la numărul parlamentarilor ce trebuie să semneze moţiunea, soluţiile din

diferite Constitutii sunt diverse. Astfel, pentru a putea fi iniţiată, moţiunea trebuie
semnată în Franţa şi Spania de 1/10 din numărul deputaţilor. În Spania şi Belgia se
cere în plus ca moţiunea să cuprindă şi numele candidatului la preşedinţia Guvernului.
În Grecia moţiunea de cenzură trebuie semnată de 1/6 din deputaţi. Această
Constituţie cere în plus să se fi scurs un termen de şase luni de la respingerea de către
Cameră a moţiunii de cenzură precedentă. Dacă moţiunea este semnată de majoritatea
absolută a deputaţilor, atunci condiţia anterioară nu mai subzistă.

În România moţiunea poate fi iniţiata de cel putin o patrime din numărul total al
deputaţilor şi senatorilor. Dacă nu se realizează această proporţie, moţiunea de
42
I. Deleanu, op. cit, p. 172
43
Idem, p.173

23
cenzură nu mai este luată în discuţie, şi desigur, nici supsă votului.

Dezbaterea moţiunii de cenzură initiată regulamentar se face după trei zile de la

data când a fost prezentată în şedinţa comună a celor două Camere. Acest termen este
stabilit pentru a împiedica votul fără reflecţie, la primul impuls. După dezbatere,
moţiunea este supusă votului celor două Camere reunite în plen.

Odată cu depunerea moţiunii, ea se comunică Guvernului, pentru ca acesta,

cunoscându-i conţinutul, să se poată apara. Acest fapt urmăreşte evitarea adoptării
unei moţiuni prin surprindere, constituind astfel un factor de raţionalizare a procedurii
parlamentare.

Textul constituţional nu reglementează în cât timp trebuie convocate Camerele

în şedintă comună după depunerea moţiunii. Având în vedere că depunerea moţiunii
declanşează procedura parlamentară şi că la data depunerii, moţiunea trebuie
comunicată Guvernului, rezultă că şi convocarea Camerelor trebuie făcută la aceeaşi
dată.

« Aceste două acte – sesizarea Guvernului prin comunicarea moţiunii, şi

convocarea Parlamentului, pentru dezbaterea ei, - nu pot fi decât concomitente, spre a
se respecta caracterul urgent al procedurii şi echilibrul pe care ea l-a instituit ».44
Un alt autor 45, pornind de la lipsa oricărei referiri la circumstanţe de timp în art
112 din Constituţie şi având în vedere gravitatea moţiunii de cenzură şi posibilele ei
consecinţe în cazul adoptării, arată că “moţiunea de cenzură n-ar fi admisibilă pe
timpul sesiunilor extraordinare, atunci când Parlamentul se convoacă de drept,
precum şi în perioada unui prim-ministru interimar. În asemenea împrejurări,
moţiunea de cenzură ar bulversa însăşi activitatea Parlamentului şi rosturile lui
imediate şi stringente”.

Moţiunea de cenzură poate fi adoptată de Camera Deputaţilor şi Senat în

şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, ceea ce reprezintă o
soluţie simetrică cu cea prevăzută pentru învestirea Guvernului. Astfel, aceeaşi regulă
duce la îngreunarea formării Guvernului, dar şi la îngreunarea destabilizării lui. Ea
corespunde majorităţii prevăzute pentru adoptarea legilor organice, ceea ce înseamnă
că învestirea şi dezînvestirea Guvernului se face cu majoritatea de care depinde
îndeplinirea funcţiei sale legislative, întrucât, dacă nu s-ar baza pe sprijinul unei
asemenea majorităţi, implicit nu şi-ar putea exercita eficient dreptul său de initiativă
în promovarea propriilor proiecte de legi.

44
A.Iorgovan, I.Muraru, M.Constantinescu, op. cit., p.250
45
I.Deleanu, op. cit.,p.179, subsol

24
 Această majoritate se raportează la numărul total al deputaţilor şi senatorilor şi
nu la numărul celor prezenţi.

Prezumţia de încredere a majorităţii iniţiale care a învestit Guvernul nu poate fi

răsturnată decât cu un vot expres al unei majorităţi contrare. Având în vedere
caracterul expres al acestui vot, în ce priveşte votul de încredere, cei ce absentează
sunt o piedică pentru întrunirea majorităţii necesare, iar în cazul moţiunii de cenzură
ei pot împiedica adoptarea moţiunii.

Procedeul general al votului moţiunii este votul secret, exprimat prin bile.
Exista însă sisteme care optează pentru scrutinul public la tribună, care constă în
chemarea fiecărui parlamentar la tribună, de unde îşi exprimă în mod public opinia.
Franţa şi Italia practică acest sistem, care în practică “face procedura moţiunii de
cenzură aproape cu totul ineficientă”. Astfel, în Italia, de la al II-lea război mondial,
doar un singur Guvern a fost răsturnat urmându-se această procedură, deşi
instabilitatea Guvernului în Italia cunoaşte un nivel nemaiîntâlnit în nici o ţară
europeană.

Dacă moţiunea este respinsă, aceiaşi parlamentari nu mai pot iniţia o alta în
cursul aceleiaşi sesiuni, cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează
răspunderea din proprie iniţiativă. Judecată uneori ca fiind o dispoziţie ce marchează
“o îndepartare de la principiul controlului Parlamentului asupra Guvernului”46, aceasta
limitare are rolul de a asigura stabilitatea guvernamentală necesară unei bune
guvernări şi de a împiedica obstrucţionarea neproductivă şi repetată a Guvernului.
Profesorul I. Deleanu arată că aceste condiţii sunt stabilite tocmai pentru prevenirea
“întrebuinţării abuzive sau pripite a moţiunii de cenzură.”47

De altfel, opinia doctrinarilor este majoritară în sensul necesităţii şi justificării

acestei limitări.48

Potrivit art. 78 din Regulamentul şedintelor comune ale camerelor

parlamentare, moţiunea se prezintă birourilor permanente ale celor două camere şi se
comunică, în aceeaşi zi Guvernului, de către preşedintele Camerei Deputaţilor. În cel
mult cinci zile de la data depunerii, moţiunea se prezintă plenului Camerelor reunite
în sedinţă comună, de către iniţiator, iar, potrivit alin. 3 al art. 112 din Constitutie,
după trei zile de la prezentare se dezbate şi se supune la vot. Termenul de 5 zile este
maxim, iar cel de 3 zile este fix. Astfel există răgazul necesar pentru pregătirea de
către Guvern a apărării sale, precum şi pentru clarificarea de către grupurile
46
Victor Duculescu, op. cit. 387
47
I Deleanu, op. cit., p 343
48
M. Constantinescu, I Muraru, Drept parlamentar, Ed. Gramar, Bucuresti, 1994, p. 256

25
parlamentare şi partidele pe care le reprezintă a atitudinii ce o vor avea, evitându-se
adoptarea moţiunii prin surprindere.

Aceluiaşi obiectiv îi este subordonată şi procedura de dezbatere a moţiunii; data

şi locul şedintei comune se comunică Guvernului cu 24 ore înainte, de preşedintele
Camerei Deputaţilor; dezbaterea este precedată de prezentarea moţiunii de către
reprezentantul iniţiatorilor, urmată de cuvântul prim-ministrului sau al
reprezentantului său, pentru prezentarea poziţiei Guvernului; luările de cuvant sunt în
ordinea înscrierii; în virtutea dreptului său de acces la lucrările Parlamentului, prim-
ministrul sau reprezentantul său pot da explicaţii suplimentare, care, potrivit practicii
de până în prezent au fost la finele dezbaterilor; în cazul retragerii încrederii şi, deci,
demiterii Guvernului, situaţia creată se aduce de îndată la cunoştinţa Preşedintelui
României, sub semnătura preşedinţilor celor două Camere, în vederea desemnării unui
candidat pentru funcţia de prim-ministru.

Secţiunea 3.: Angajarea răspunderii Guvernului

Punerea în discuţie a răspunderii Guvernului se poate realiza nu numai ca

urmare a iniţiativei Parlamentului, ci şi a Guvernului însuşi.

Iniţiativa care face posibilă denunţarea unilaterală a contractului de guvernare,

despre care se vorbeste in doctrina49, este angajarea răspunderii Guvernului,
reglementată de art. 113 din Constituţie.

Instituţie relativ nouă şi reglementată de un număr restrâns de constituţii,

angajarea răspunderii Guvernului permite o procedură de “clarificare de poziţii”50
între Guvern şi Parlament, atunci când relaţiile dintre cele două autorităţi tind să
părăsească cursul obişnuit, ajungându-se la o anumită “răceală”, după cum arată
profesorul Iorgovan.

Aşa cum precizează un autor51, angajarea răspunderii Guvernului reprezintă o

procedură parlamentară prin care Guvernul, pentru a face faţă unor situaţii deosebite
care reclamă măsuri urgente ce sunt însă de competenţa Parlamentului, urmăreşte
adoptarea acestora sub forma unui program, a unui proiect de lege sau a unei
declaraţii de politică generală, după caz.

“Angajarea răspunderii Guvernului la iniţiativa sa este procedura

constituţională prin care, în condiţiile unui regim parlamentar şi exprimând esenţa
49
A Iorgovan, op. cit., p. 506
50
Idem
51
M. Preda, op. cit., p.135

26
acestuia. Guvernul pune Parlamentul în situaţia limită de a opta între acceptarea
opiniei lui sau demitere”52

“Sensul angajării răspunderii sale politice constă în faptul că astfel Guvernul îşi
afirmă, din iniţiativa sa, hotărârea de a-şi continua mandatul de încredere acordat,
doar cu condiţia să-i fie aprobate programul, declaraţia de politică generală sau
proiectul de lege prezentat.”53

Angajarea răspunderii Guvernului reprezintă un mijloc de presiune asupra

Legislativului, care este pus să aleagă între aprobarea politicii Guvernului, chiar dacă
ea diferă de vederile majorităţii parlamentare în unele puncte, şi răsturnarea
Guvernului, cu toate consecinţele acesteia, inclusiv posibilitatea dizvolvării. “Discuţia
parlamentară şi apoi votul sunt astfel deturnate de la chestiunea principială în joc şi
orientate către discutarea riscului de a răsturna Guvernul.”54

Prin procedura angajării răspunderii sale, Guvernul urmăreste să verifice în

mod concret pe ce sprijin poate conta în Parlament, şi eventual, să convingă Camera
Deputaţilor şi Senatul că programul său de guvernare este încă viabil şi că echipa
guvernamentală are, în continuare, capacitatea de a-l înfăptui.”55

Guvernul se bucură de o libertate deplină în ceea ce priveşte alegerea

momentului angajării răspunderii sale, şi în ceea ce priveşte conţinutul programului,
al declaraţiei sau al naturii ori domeniului reglementat de proiectul de lege. Nu există
prin urmare nici o condiţie impusă de Constituţie care să limiteze aprecierea exclusivă
a Guvernului asupra oportunităţii şi conţinutului iniţiativei sale. Mai mult, Guvernul
nu este obligat să-şi angajeze răspunderea, iniaţiva fiind facultativă, el poate să o facă
dacă semnalele din sfera parlamentară îi sunt favorabile.

De precizat că angajarea răsunderii o face Guvernul, ca organ colectiv şi

solidar,ceea ce presupune o hotărâre în acest sens a acestuia. Aşa cum accentuează un
autor56, angajarea răspunderii politice a Guvernului nu este apanajului Primului-
ministru, ci “şansa” sau “riscul” întregului Guvern.

Intr-o opinie se arata că iniţiativa angajării răspunderii Guvernului revine

întregii echipe guvernamentale, soluţie diferită de cea din legislaţia franceză unde

52
I. Deleanu, op. cit., p. 179
53
A Iorgovan, I Muraru, I Deleanu, op. cit., art 113.
54
D. Claudiu Dănişor, op.cit., p. 388
55
C .Ionescu, op. cit., p. 292
56
I .Deleanu, op. cit., p. 180

27
Primul-ministru, după deliberările din Consiliul de Miniştri, angajează
responsabilitatea Guvernului.57

Pentru a se putea declanşa procedura de angajare a răspundeirii politice a

Guvernului în faţa Parlamentului, este necesar să existe o hotărâre a Guvernului prin
care acesta să declare că îşi angajează răspunderea politică, hotărâre prin care va
prezenta şi textul de acceptarea căruia Guvernul înţelege să lege continuarea
mandatului său.

Problema care se pune în această situaţie este dacă o asemenea hotărâre, pentru
a fi valabilă trebuie publicată în Monitorul Oficial. Conform art. 107 (4) ,teza a doua,
nepublicarea în Monitorul Oficial a hotărârilor are ca efect inexistenţa acestora. “Dacă
se ia însă în consideraţie faptul că prevederile art. 107 (4) din Constituţie se referă în
mod evident numai la actele normative ale Guvernului, consecinţa inevitabilă va fi că
actul de sesizare a Parlamentului prin care se angajează răspunderea politică a
Guvernului, întrucât nu are caracter normativ, nu va trebui, pentru a fi valabil, să fie
neapărat publicat în Monitorul Oficial”58

În ceea ce priveşte textele asupra cărora Guvernul îşi angajează răspunderea,

trebuie arătat că programul şi declaraţia de politică generală pot atât să completeze,
cât şi să modifice programul de guvernare acceptat de Parlament la învestitură.59

“Distincţia dintre “program” şi “declaraţie” este fragilă. Totuşi s-ar putea

considera că “programul”, deşi nu este punctual, pentru un anumit domeniu, pentru un
sector sau pentru rezolvarea unei probleme determinate, el defineşte, în linii generale,
politica pe care Guvernul intenţionează să o transpună în practică. “Declaraţia”, după
o anumită perioadă de funcţionare a Guvernului, ar fi pretextul reconsolidării
sprijinului parlamentar şi al sporirii credibilităţii Guvernului Declaraţia este, oricum,
mai vaga, programul este mai concret. ”.60

Cât priveşte proiectul de lege, aici textul constituţional are în vedere sensul
strict al noţiunii de lege, iar ca tip, el poate să se refere la un domeniu obişnuit sau la
un domeniu rezervat legii organice.

Prin angajarea răspunderii sale, Guvernul se expune riscului formulării şi

adoptării unei moţiuni de cenzură. Astfel, angajarea răspunderii Guvernului se face
prin prezentarea programului, declaraţiei de politică generală sau a proiectului de

57
58
I Drăganu, Drept constitutional şi instituţii politice, vol III, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1998, p. 172
59
M. Preda, op. cit., p. 135
60
I. Deleanu, op. cit., p. 180

28
lege, dupa caz, în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţă comună. În termen
de 3 zile de la prezentare, se poate formula o moţiune de cenzură, care poate fi
semnată chiar şi de către deputaţii şi senatorii care au mai iniţiat, în aceeaşi sesiune, o
moţiune de cenzură. Moţiunea de cenzură trebuie depusă până la împlinirea
termenului de 3 zile sub sancţiunea decăderii, având în vedere necesitatea soluţionării
rapide a situaţiei rezultate din angajarea de către Guvern a răspunderii sale politice.

Practic, parlamentarii au de ales între:

a) Posibilitatea de a nu depune o moţiune de cenzură şi în această situaţie textul

proiectului de lege se consideră adoptat în întregime fără un vot explicit asupra lui;
dacă Guvernul şi-a angajat răspunderea asupra unui program sau declaraţie de
politică generală, aceasta devine obligatorie pentru Guvern ;
b) Posibilitatea de a depune o moţiune de cenzură, situaţie în care, dacă aceasta nu
este admisa, votul negativ asupra moţiunii se transformă într-unul pozitiv – rezultat
din cumulul voturilor negative cu cele de abţinere, precum şi cu cele virtuale ale
parlamentarilor absenţi – în favoarea proiectului de lege şi, la fel, dacă este vorba
de un program sau o declaraţie de politică generală, acestea devin obligatorii pentru
Guvern;
c) Posibilitatea de a depune o moţiune de cenzură, şi dacă aceasta este admisă,
Guvernul este demis, situaţie în care evident, nici unul din actele asupra căruia
Guvernul îşi poate angaja răspunderea nu mai produce efecte juridice. Este
consecinţa faptului că însuşi Guvernul a condiţionat rămânerea sa în funcţiune de
acceptarea programului, declaraţiei de politică generală sau proiectului de lege.

Este de remarcat faptul că, în situaţia angajării răspunderii asupra unui proiect
de lege, Parlamentul, cu ocazia dezbaterilor care pot avea loc chiar şi în situaţia
nedepunerii unei moţiuni, poate propune amendamente la proiectul de lege. Aşa cum
arată profesorul A. Iorgovan, “Guvernul poate aduce modificări, dar nu este obligat să
o facă, Parlamentul nu are decât să contracareze printr-o moţiune de cenzură”.61

Numai în două situaţii Parlamentul poate reveni asupra legii adoptate în

condiţiile arătate, şi anume atunci când Preşedintele României, primind legea pentru
promulgare, cere reexaminarea acesteia – art 113, alin. 4 -, precum şi atunci când în
condiţiile prevăzute de art. 144, al. 1. lit. a, Curtea Constituţională constată
neconstituţionalitatea legii şi trimite legea spre reexaminare Parlamentului; în prima
situaţie, Parlamentul decide în şedinţa comună a celor două Camere; în cea de-a doua
situaţie, legea este reexaminată potrivit procedurii legislative obişnuite – adică de
fiecare Cameră – şi poate fi adoptată în aceeaşi formă cu o majoritate de cel puţin 2/3

61
A. Iorgovan, op. cit., p. 507

29
din numărul membrilor fiecărei Camere, ceea ce are ca rezultat înlăturarea obiecţiei
de neconstituţionalitate şi promulgarea obligatorie a legii.

În legatură cu art. 113, alin. 4 din Constituţie, textul nu precizează cvorumul

legal pentru adoptarea legii, după reexaminare, nici dacă cvorumul este diferit, după
cum legea este ordinară sau organică.

Două soluţii ar fi posibile:

a) Având ca reper art. 74, alin. 1 şi 2, legea organică să fie adoptată cu o majoritate
absolută, iar legea ordinară cu o majoritate simplă;
b) Având ca reper art. 112, alin. 1, care pentru admiterea unei moţiuni de cenzură
solicită majoritatea absolută şi întrucât iniţial legea a fost implicit adoptată prin
nedepunerea sau refuzul moţiunii de cenzură, readoptarea ei – de această dată
implicit - , să poată fi făcută cu cel puţin majoritate absolută.

Sintetizând aceste două soluţii, I. Deleanu înclină spre cea de-a doua, deoarece,
“dacă legea putea fi – implicit – respinsă prin admiterea unei moţiuni de cenzură cu
cel puţin majoritatea absolută, ea nu ar putea fi acum adoptată – explicit – cu o
majoritate inferioară celei cerute la respingere.”62

“Acest punct de vedere nu ţine însă seama de faptul că respingerea unei

moţiuni de cenzură, depusă ca urmare a angajării răspunderii politice a Guvernului în
faţa Parlamentului, poate să nu fie consecinţa formării unei majorităţi favorabile unui
proiect de lege, ci a imposibilităţii de a se reuni numărul de voturi necesar pentru
adoptarea moţiunii de cenzură. Prin urmare, nu poate fi vorba de prezumţia că
proiectul de lege, în legătură cu care Guvernul şi-a angajat răspunderea politică, a fost
adoptat cu majoritatea membrilor Parlamentului.”63

Se mai pune problema dacă cu prilejul reexaminării deputaţii sau senatorii pot
aduce amendamente susceptibile de dezbatere şi adoptare, sau respingere prin vot.
Răspunsul nu ar putea fi decât afirmativ, în caz contrar reexaminarea insăşi
nemaiavând nici un sens.

Aşa cum arată un autor, “în urma reexaminării, legea poate fi respinsă în
întregime”64, ceea ce, eo ipso, nu duce însă la demiterea Guvernului, lucru posibil
doar prin adoptarea unei moţiuni de cenzură.

62
I. Deleanu, op. cit. p. 182, subsol
63
I. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Ed. Lumina Lex, 1998, p. 177
64
I. Deleanu, op. cit. p.182

30
 Revenind la problema cvorumului, de remarcat opinia în sensul aplicării
regulilor de cvorum după cum este vorba de o lege organică sau o lege ordinară65, care
apare ca fiind logică, căci, aşa cum remarca şi susţinătorul celeilalte opinii, “legile
adoptate prin procedura angajării răspunderii Guvernului nu se bucură de un regim
juridic special”66

“ Procedeul angajării răspunderii Guvernului asupra unui text sau proiect de lege
produce o scurtcircuitare a activităţii legislative. Când se uzează de el, Parlamentul
pierde controlul legiferării. De aceea recurgerea la el trebuie să fie excepţională şi să
privească texte de o anumită importanţă .”67
Cât priveşte angajarea răspunderii asupra unei declaraţii de politică generală
sau program, eficacitatea acestui procedeu este destul de ridicată, ca mijloc de
presiune la îndemâna Guvernului, Parlamentul fiind puţin dispus să înfrunte
consecintele unei răsturnări a Guvernului.
Tudor Drăganu constata producerea în practică a unor consecinţe greu de
conciliat cu principiile de bază ale Cosntituţiei. Se arată astfel că Senatul, în viziunea
Constitutiei egalul Camerei Deputaţilor, îşi vede considerabil redus rolul ca urmare a
faptului că moţiunea de cenzură se adoptă în şedinţe comune ale celor două Camere,
şedinţe în care “numărul mic al senatorilor nu poate contrabalansa ponderea voturilor
deputaţilor.”68

Este o opinie interesantă, nu mai puţin însă nu Constituţia este cea care
stabileşte numărul deputaţilor şi senatorilor, ci legea, a cărei neconciliere cu
principiile de bază ale Constituţiei ar putea fi eventual pusă de autor în discuţie, deşi
Constituţia nu cuprinde nici o referire la numărul deputaţilor şi senatorilor, în sensul
stabilirii sau limitării lui.

Şi oricum, observaţia este artificială, pentru că în fond votul se dă pe linie de

partid, în şedinţa Comună a Camerelor ceea ce prevalează fiind apartenenţa la partidul
politic şi la interesele şi opiniile pe care acesta le promovează.

Secţiunea 4.: Consecinţele adoptării unei moţiuni de cenzură pe plan politico-

constituţional
Raţiunile care stau la baza promovării unei moţiuni de cenzură sunt
diverse.Este posibil ca în situaţia promovării ei de către opoziţie, scopul să fie
preluarea puterii de către aceasta.Rezultatul depinde în mod esenţial de stabilitatea

65
A. Iorgovan, op. cit., p. 507
66
I. Deleanu, op. cit., p. 188
67
Dan Claudiu Dănişor, op. cit., p. 390
68
T. Drăganu, op. cit., p. 175

31
majorităţii parlamentare, iar opoziţia poate profita de momentele de tensiune dintre
partidele ce alcătuiesc alianţa majoritară, care pot constitui germenii ruperii acesteia,
fapt la care opoziţia poate contribui prin agresivitatea unei moţiuni de cenzură.
Moţiunea poate fi şi rezultatul firesc al ruperii alianţei majoritare din interiorul
ei, când promovarea ei apare ca o consecinţă firească a noului raport de forţe, al cărui
oglindă fidelă trebuie să fie noul Guvern.
Moţiunea poate fi iniţiată chiar de majoritatea parlamentară, atunci când ~i-a
pierdut încrederea în Guvern şi decide că e necesară schimbarea lui. În acest fel,
majoritatea parlamentară îşi va întări sprijinul popular şi va câştiga capital politic.
Demiterea de către Parlament a Guvernului prin retragerea încrederii acordate
ca urmare a adoptării unei moţiuni de cenzură are drept consecinţă declanşarea unei
crize guvernamentale, ce se stinge numai prin numirea unui nou Guvern.

Prelungirea acestei crize pe o durată mai mare de 60 de zile şi după două

încercări nereuşite de formare a noului Guvern, poate atrage dizolvarea
Parlamentului, în condiţiile prevăzute de art. 89., alin. 1 din Constituţie.

“Astfel o criză guvernamentală caracterizată se transformă într-o criză

parlamentară, a cărei soluţionare este posibilă numai prin arbitrajul judecătorului
suprem, care este corpul electoral.”69

În aceste condiţii stabilitatea Guvernului are o influenţă pozitivă asupra întregii

activiăţi statale, inclusiv asupra Parlamentului, izvorul constituţional al acestei
stabilităţi fiind încrederea majorităţii parlamentare.

Sunt autori70 care, tocmai de aceea consideră că formula cea mai de dorit este
aceea a “guvernului de legislatură”. Desigur, aceasta nu ar trebui să ducă la
sacrificarea necesităţii satisfacerii intereselor corpului electoral, ale statului în ultimă
instanţă, în favoarea menţinerii unui Guvern care nu reuşeşte “să armonizeze
priorităţile strategiei guvernării cu opţiunile politice ale majorităţii ce se poate crea în
Parlament.”71

Prin adoptarea moţiunii de cenzură Guvernul este demis şi, conform art. 76 şi
77 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului,
hotărârea Parlamentului se înaintează de îndată Preşedintelui României.

69
M. Constantinescu, I Muraru, op. cit., p. 256
70
Idem, p. 256
71
A. Iorgovan, op. cit.,p .502

32
 În vederea acordării încrederii, candidatul desemnat de Şeful statului pentru
funcţia de Prim-ministru prezintă Parlamentului programul şi lista membrilor
Guvernului în 10 zile de la desemnarea sa.

Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului prevede

în art. 37 alin. 2 că reprezentanţii grupurilor parlamentare din Camera Deputaţilor şi
Senat au dreptul de a-şi exprima punctele de vedere în numele grupurilor cu privire la
program şi listă. Anterior acestei proceduri, fiecare candidat pentru funcţia de
ministru este audiat în şedinţă comună de comisiile permanente ale celor două
Camere, al căror obiect de activitate corespunde sferei de competenţa a viitorului
ministru.

Practic, în cadrul dezbaterilor consacrate analizării programului şi listei

Guvernului, Parlamentul exercită un control al modalităţii în care posibilul viitor
Guvern urmăreşte să realizeze politica internă şi externă a ţării şi să realizeze
conducerea generală a administraţiei publice. Parlamentul nu are abilitatea de a
propune amendamente la program sau listă, el având posibilitatea de a se pronunţa
prin vot secret exprimat prin bile.
În urma acordării votului de învestitură, se consideră că programul de
guvernare şi lista membrilor Guvernului sunt acceptate de Parlament. Pe baza votului
de încredere acordat de Parlament, preşedintele României va numi Guvernul.

În cazul neacordării votului de încredere, Parlamentul aduce de îndată la

cunoştinţa Preşedintelui acest lucru, în vederea desemnării unui nou candidat la
funcţia de prim-ministru, după care procedura se reia.

În urma retragerii încrederii de către Parlament, la data retragerii, mandatul

Guvernului încetează. După această dată, Constituţia arată că Guvernul “îndeplineşte
numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice, până la depunerea
jurământului de membrii noului Guvern”.

Chiar dacă situaţia creată este oarecum paradoxală, un Guvern administrează

fără a avea mandatul Parlamentului, soluţia Constituţiei este de natura a evita un vid
instituţional, care practic ar scurtcircuita viaţa publică. De data aceasta, temeiul
juridic al dreptului Guvernului de a face acte de administrare se găseşte direct în
Constituţie şi reprezintă excepţia fată de regula prevăzută în art. 109 alin. 1 potrivit
căreia Guvernul îşi exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare
generale.

Evident, în această perioadă, până la depunerea jurământului de membrii noului

Guvern, Guvernul demisionar nu mai are atribuţii de realizare a politicii interne şi nu
33
mai poate fi delegat în a emite Ordonanţe, şi aceasta pentru că sintetic, formula după
care funcţionează după retragerea încrederii este aceea că Guvernul nu mai
guvernează, ci doar administrează.Este ceea ce consfinteste noua lege privind
organizarea si functionarea Guvernului si a ministerelor, in art.26 alin.3 :In cazul
incetarii mandatului sau , in conditiile prevazute de Constitutie, pana la depunerea
juramantului de catre membrii noului Guvern, Guvernul continua sa indeplineasca
numai actele cu caracter individual sau normativ, necesare pentru administrarea
treburilor puplice , fara a promova politici noi.In aceasta perioada Guvernul nu poate
emite ordonante si nu poate initia proiecte de lege.

34
CAPITOLUL III. Răspunderea politică a miniştrilor în sistemul românesc
actual.

Secţiunea 1. Răspunderea colectivă şi răspunderea individuală a miniştrilor

Potrivit art. 108, alin 1 din Constituţie, “Guvernul răspunde politic numai în
faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului
răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru
actele acestuia”.

Răspunderea politică colectivă a Guvernului se bazează pe solidaritatea echipei

guvernamentale. Guvernul, din punct de vedere politic, răspunde solidar pentru actele
şi faptele sale. “Această răspundere acţionează înainte de toate faţă de electorat, apoi
faţă de partidele politice care îi asigură sprijinul parlamentar şi, în cele din urmă, faţă
de Parlament.”72

Art. 108 alin. 1 din Constituţie consacră principiul răspunderii politice unice a
Guvernului în faţa Parlamentului. Această prevedere subliniază că încetarea
mandatului Guvernului, cu toate presiunile ce pot fi exercitate din diferite segmente
ale corpului electoral sau de către partidele politice, nu poate fi decât rezultatul
voinţei parlamentare. Prin urmare, numai Parlamentul poate sancţiona erorile politice
ale Guvernului, prin aprobarea unei moţiuni de cenzură, care duce la demiterea
Guvernului. Promovarea moţiunii de cenzură are în vedere întreaga echipă
guvernamentală, după cum acordarea votului de încredere a avut în vedere în mod
global lista Guvernului.

“Regimul nostru constituţional nu admite promovarea unei moţiuni de cenzură

individuale prin care să se pună capăt exercitării unei anumite funcţii de membru al
Guvernului.”73. În aceste condiţii, actele şi faptele unui membru al Guvernului se pot
imputa întregii echipe guvernamentale, în condiţiile în care Primul-ministru nu
propune preşedintelui României revocarea acelui membru al Guvernului a cărui
conduită politică sau juridică poate declanşa promovarea unei moţiuni de cenzură.

Un alt autor74 arată că în sistemul nostru constituţional nu este reglementată o

raăspundere politică personală a fiecărui membru al Guvernului pentru activitatea şi
actele acestuia, în cazul în care Parlamentul adoptă o moţiune de cenzură Guvernul
fiind demis în întregul său.
72
Ioan Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, Bucureşti, 1994, p. 103
73
Idem.
74
V. Prisăcaru, op. cit., p.107

35
 Deoarece Guvernul a fost învestit pe baza votului de încredere acordat în bloc,
prin acceptarea întregii liste prezentată de candidatul la funcţia de Prim-ministru şi a
programului guvernamental, răspunderea politică a fiecărui membru al Guvernului
este solidară cu a celorlalţi membri. Ca atare, “pentru activitatea necorespunzătoare a
unuia dintre membrii săi, Guvernul poate fi demis în întregime, greşeala acestuia
extinzându-şi efectele politice asupra întregii echipe guvernamentale, care prin
aceasta pierde încrederea Parlamentului, acordată la învestitură.”75

“Ţinând cont că, la acordarea încrederii de către Parlament, acesta a avut în

vedere, pe lângă programul de guvernare, întreaga echipă guvernamentală, deci lista
membrilor Guvernului, privită ca un bloc unitar, centrat pe persoana candidatului la
funcţia de prim-ministru, iar nu individual pe fiecare membru, rezultă că, simetric,
retragerea încrederii, prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, nu poate privi decât
Guvernul în ansamblul său, iar nu un anumit membru al acestuia.”76

O opinie contrară este în sensul că “nimic nu opreşte ca moţiunea de cenzură să

vizeze numai unii membri ai Guvernului sau numai un membru al Guvernului,
întrucât fiecare membru al Guvernului, potrivit art. 108, alin 1, răspunde politic în faţa
Parlamentului atât pentru propria activitate, cât şi pentru activitatea Guvernului în
ansamblu.”77

“Responsabilitatea ministerială este în acelaşi timp individuală şi colectivă.”78

Având în vedere că în prezent nivelul decizional se află în cadrul partidelor,

fapt care practic face ca mecanismul răspunderii politice solidare a Guvernului să fie
nefuncţional din cauza existenţei unei majorităţi aparţinând unui singur partid sau
unei coaliţii, face ca răspunderea individuală să fie cel mai des pusă în cauză şi să
corespundă cu mai multă eficienţă şi promptitudine atât necesităţii de continuitate în
activitatea guvernamentală cât şi aceleia de schimbare.

Existenţa responsabilităţii individiale a miniştrilor face ca Guvernul să reflecte

în componenţa sa oscilaţia balanţei de forţe la nivelul partidelor, permiţând facerea şi
desfacerea alianţelor care sunt apte să asigure majoritatea capabilă să menţină
Guvernul.

75
M. Preda, op. cit., p. 134
76
C.L. Popescu, art. cit., p.64
77
A. Iorgovan, op. cit., p. 481
78
D. Claudiu Dănişor, op. cit., p. 385

36
 Astfel “responsabilitatea individuală face ca remanierea să crească în
importanţă şi ea să fie o chestiune ce priveşte nu doar Executivul, ci şi Legislativul.
Ea întăreşte astfel controlul parlamentar, substituind armei absolute a cenzurii o
înţelegere şi o aplicare realistă a responsabilităţii.”79

Susţinerea exisţentei răspunderii politice individuale a membrilor Guvernului

porneşte în mod necesar de la evidenţa că răspunderea politică a Guvernului în raport
cu Parlamentul, şi numai în acest caz, este solidară.

Răspunderea individuală a miniştrilor este angajată faţă de Primul-ministru. În

sistemul nostru constituţional Guvernul şi membrii săi nu răspund politic în faţa
Şefului statului.

Izvorul constituţional al răspunderii politice individuale se află în art. 85, alin. 2

potrivit căruia “În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului,
Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai
Guvernului.”

Este vorba despre răspunderea individuală a miniştrilor concretizată în

procedura remanierii guvernamentale.

Secţiunea 2. Remanierea guvernamentală

Remanierea guvernamentală reprezintă instituţia prin care unul sau mai mulţi
membri ai Guvernului sunt înlocuiţi în urma revocării.Trebuie accentuat caracterul ei
intenţionat, în raport cu situaţiile când componenţa Guvernului schimbă, fără ca
aceasta să fie un scop în sine.Este vorba de situaţiile de vacanţă a postului, atunci
când survine decesul, demisia, pierderea drepturilor electorale sau incompatibilitatea
ministrului.
Articolul 85, alin. 2 care o prevede, prin lipsa referirii la intervenţia
Parlamentului, a suscitat multe discuţii doctinare, iar în practică a dat naştere unor
aplicări care, chiar dacă au fost diferite fundamental unele în raport cu celelalte, nu se
poate argumenta neconstituţionalitatea lor.

Controversa a plecat de la paralelismul care s-a făcut de către autori între

procedura de învestire a Guvernului şi care impune în mod esenţial intervenţia
Parlamentului şi aceea a remanierii, care ar fi trebuit să includă, pe modelul învestirii,
şi o etapă de confirmare de către Parlament a noilor numiri după revocarea
miniştrilor.

79
D.C. Dănişor, op. cit., p 386

37
Se considera că noii miniştrii trebuie să se bucure de încrederea parlamentară în
aceeaşi măsură ca şi ceilalţi şi că este neconstituţional ca în acelaşi Guvern să
funcţioneze miniştri expres confirmaţi prin votul de învestitură, şi miniştri care nu au
un astfel de gir.
Într-o lucrare dedicată Constituţiei României, se arată că “elementul central al
aprobării parlamentare îl constituie programul şi nu persoanele (miniştrii), deşi aceştia
îşi au importanţa lor”.80 Odata ce Guvernul doreşte să îşi schimbe programul sau
politica, el va trebui, conform art. 113 din Constituţie, să ceară încrederea
Parlamentului prin procedura angajării răspunderii. Nu este însă şi cazul unor
modificări intervenite în componenţa Guvernului, “întrucât modificările intervenite în
componenţa lui se petrec în interiorul puterii executive”.81

Această idee este susţinută şi de un alt autor care arată că “Parlamentul nu se

poate opune revocării unui membru al Guvernului, dar, dacă prin aceasta şi-a pierdut
încrederea în Guvern, poate recurge la arma moţiunii de cenzură împotriva întregului
Guvern82, arătând în continuare că “fiecare membru al Guvernului răspunde politic
individual faţă de primul-ministru”.

Arătând că remanierea guvernamentală reprezintă “modificarea adusă

componenţei Guvernului ca urmare a realizării unor înţelegeri între partidul majoritar
în Parlament şi alte partide parlamentare, pentru sprijinirea programului Guvernului,
acceptat de Parlament”83, un alt autor consideră că răspunsul cu privire la problema
implicării sau nu a Parlamentului în procedura remanierii trebuie căutat în art. 102,
alin. 2 şi 3 şi respectiv în art. 106, alin. 3 din Constituţie. Concluzia autorului este în
sensul că remanierea nu poate avea loc decât cu acceptul Parlamentului. Printr-o
interpretare originală, autorul arată că termenul de 45 de zile prevăzut de art. 106 (3)
din Constituţie este prevăzut pentru a da posibilitatea Parlamentului de a se pronunţa
asupra propunerii formulate de primul-ministru în vederea acceptării numirii unui
membru al Guvernului, iar în baza acestei acceptări, Preşedintele României emite în
temeiul art. 85, alin. 2, decretul de numire.

E greu de admis, în opinia autorului, că formarea Guvernului se face cu

acceptul Parlamentului asupra întregii liste a acestuia, iar schimbarea membrilor
Guvernului în caz de remaniere se face doar de Preşedintele României.

Este inexactă susţinerea potrivit căreia remanierea guvernamentală se face de

Preşedintele României, pentru că, simetric faptului că Preşedintele României nu are

80
A. Iorgovan, I. Muraru, I. Deleanu, op. cit., p. 196
81
Idem
82
C.L. Popescu, art. cit., p. 65
83
V. Prisăcaru, op. cit., p. 76

38
nici o putere constituţională în selectarea, de către candidatul desemnat pentru funcţia
de prim-ministru a membrilor echipei guvernamentale, pe cale de consecinţă, şeful
statului nu are, constituţional, nici o putere în privinţa schimbării componenţei
Guvernului, deci în cazul remanierii. Puterea reală de decizie în ceea ce priveşte
revocarea unui membru al Guvernului aparţine exclusiv primului-ministru. Doar
primul ministru poate avea o iniţiativă în acest sens, şi, deşi Constituţia vorbeşte
despre propunerea de revocare adresată şefului statului, acesta din urmă nu o poate
refuza. În consecinţă, decretul Preşedintelui României de revocare a unui membru al
Guvernului este un “simplu act formal”.84

Analizând practica constituţională pe care au dezvoltat-o diferitele guvernări

după 1991, într-un studiu se concluzionează: “ De lege ferenda, ni s-ar părea
realmente oportun ca o asemenea prevedere, privind necesitatea supunerii numirilor
de noi miniştri comisiilor de specialitate parlamentare, să fie introdusă fie în
Regulamentele Camerelor, fie într-o nouă lege de organizare şi functionare a
Guvernului”85, autoarea arătând că nici practica anterioară anilor ’96, când remanierile
se făceau fără consimţământul Parlamentului, şi nici cea a guvernării începute în
noiembrie ’96, prin care erau supuse comisiilor parlamentare de specialitate şi în
ultima instanţă votului de încredere al Parlamentului nu sunt neconstituţionale.

Nu există nici în Constituţie, nici în legea de organizare şi funcţionare a

Guvernului nici o prevere cu privire la numărul maxim de membri ai Guvernului care
pot fi înlocuiţi prin remaniere. Se foloseşte în doctrină sintagma de “limite
rezonabile”, şi e dificil de statuat juridic o cifră. În cele din urmă, aceste limite sunt
cele apreciate de Parlament la un moment dat ca fiind rezonabile, el având puterea de
a retrage încrederea acordată Guvernului, dacă s-ar ajunge la o modificare radicală a
componenţei Guvernului, după cum are dreptul de a-l menţine dacă această remaniere
nu este de natură să îl deranjeze.

Oricum, art. 85, alin. 2 se referă în partea finală la “unii membrii ai

Guvernului”, ceea ce înseamnă că primul-ministru nu poate propune şi Preşedintele
nu poate revoca întregul Guvern.

Atunci când revocarea în situaţia unei remanieri priveşte pe mai mulţi miniştri
aparţinând aceluiaşi partid, ea trădează o schimbare a raportului de forţe la nivel
partizan, în general ruperea unei alianţe.

84
C.L. Popescu, art. cit., p. 66
85
Dana Apostol Tofan, stud. Interpretarea unor dispozitii constitutionale privind Guvernul si administratia ministeriala,
Revista de Drept Public,nr.1-2/1997, p. 33

39
 Concluzionând, un autor arată că “dacă în regimul clasic regula era răspunderea
colectivă şi solidară a miniştrilor, răspunderea individuală fiind excepţională, astăzi
remanierea ia locul răsturnării Guvernului. Această schimbare răspunde cerinţei de a
păstra controlul asupra Guvernului, fără a-l răsturna, deci păstrând stabilitatea
guvernamentală”.86

86
D.C. Dănişor, op. cit., p. 393

40
Secţiunea 3. Răspunderea politică a primului-ministru.

Constituţia României consacră un prim-ministru după formula cunoscută,

“primul între egali”.Din întreaga reglementare constituţională reiese că Guvernul este
constituit intuitu personae pe persoana primului-ministru.
Potrivit art. 106, alin. 1 din Constituţie, acesta “conduce Guvernul şi
coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuţiile ce le revin.
Pentru că Guvernul este un organ colegial, miniştrii luând decizii în comun şi
acţionând în aceeaşi direcţie, primul-ministru nu poate fi pus în situaţia de a răspunde
singur în faţa Parlamentului, atâta vreme cât nu este permisă ingerinţa sa în domeniile
de resort ale fiecăruia dintre membrii Guvernului, ceea ce, de altfel, Constituţia
consfinţeşte în art. 108.În acelaşi timp, prezumţia relativă de încredere a
Parlamentului, instituită prin votul de încredere priveşte Guvernul în ansamblul său, şi
prin aceasta pe fiecare membru în parte.

Pentru că, înainte de a vedea în şeful Guvernului pe primul-ministru, el este în

primul rând membru al Guvernului, şi pentru că am vorbit despre simetria vot de
încredere – moţiune de cenzură, voi aborda o problemă care după 1989 a dat naştere
multor discuţii şi controverse.

Astfel, candidatul la funcţia de prim-ministru desemnat de Preşedintele

României solicită votul de încredere în termen de 10 zile de la desemnare. Potrivit
textului Constituţiei, votul de încredere al Parlamentului se referă atât la program, cât
şi la “întreaga listă a Guvernului”. Cum este evident că primul-ministru intră în
alcătuirea Guvernului, potrivit art. 101, alin. 3, este neconstituţională acordarea
votului de încredere asupra listei Guvernului, care nu l-ar cuprinde şi pe primul-
ministru.

Prin adoptarea Constituţiei s-a eliminat o controversă care a apărut după

alegerile din 20 iulie 1990, cu privire la faptul dacă lista supusă votului Parlamentului
trebuie să îl cuprindă sau nu pe primul-ministru.

O problemă legată de interpretarea textului constituţional, cu implicaţii practice

foarte importante, se referă la posibilitatea revocării primului-ministru.

Confuzia a plecat de la trimiterea pe care alin. 2 al art.106 din Constituţie,

referitor la interimatul funcţiei de prim-ministru, o face la art. 105, vorbind astfel de
situaţia în care prim-ministrul s-ar afla într-unul din cazurile prevăzute de acest ultim
articol: este vorba despre cazurile în care încetează funcţia de membru al Guvernului,
printre care se numără şi revocarea. De aici graba unor politicieni sau autori în
41
domeniu în a interpreta textul trunchiat şi nu în ansamblul prevederilor sale, a dus la
concluzia că primul-ministru poate fi revocat, trecându-se peste faptul că în art. 85,
alin. 2, se arată: “În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului,
Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai
Guvernului.
A admite că primul-ministru poate fi revocat de Preşedinte înseamnă pe cale de
consecinţă a admite că primul-ministru va propune şefului statului propria sa
revocare, în condiţiile în care el ar avea la dispoziţie o modalitate firească de încetare
a funcţiilor sale, dacă aceasta ar fi opţiunea sa, şi anume demisia, act care nu necesită
nici un fel de aprobare. Este un paradox pe care mulţi l-au sesizat, dar pe care nu mai
puţin unii autori l-au susţinut.
Confuzia a fost amplificată şi de faptul că în art. 105, alin. 2 din Constituţie,
referitor la încetarea mandatului Guvernului, se arată că demisia acestuia se produce
şi dacă primul-ministru se află într-una din situaţiile prevăzute în art. 105, prin
urmare, s-a spus, şi dacă primul-ministru e revocat.
Un autor,87 enumerând cauzele de încetare a funcţiei de prim-ministru, include
şi revocarea, fără însă a dezvolta această problematică, dând mai mult impresia
neobservării situaţiei care ar rezulta, întrucât acelaşi autor arată că revocarea unui
membru al Guvernului de către Preşedinte poate interveni doar în două situaţii, în caz
de remaniere guvernamentală şi atunci când primul-ministru, care a propus pe fiecare
membru al Guvernului, are motive să propună revocarea unui membru al Guvernului,
deşi nu se vede în ce ar consta distincţia între cele două cazuri. Oricum, cum în cel din
urmă caz nu se poate vorbi de revocarea primului-minitru, rămâne să obsevăm că
autorul defineşte remanierea guvernamentală ca fiind modificarea adusă componenţei
Guvernului ca urmare a realizării unor înţelegeri între partidul majoritar în Parlament
şi alte partide parlamentare, pentru sprijinirea programului Guvernului acceptat de
Parlament. Cum dacă am presupune că remanierea guvernamentală l-ar include pe
primul-ministru, ar însemna, plecând de la susţinerile autorului, că am ajunge la o
contradicţie: pe de o parte, prin revocarea primului-ministru, mandatul Guvernului ar
înceta, iar pe de altă parte remanierea guvernamentală are în vedere tocmai salvarea
Guvernului.
Argumentul cel mai puternic adus de autori în favoarea imposibilităţii revocării
primului-ministu, vine tocmai din neobservarea globală a modului cum au fost
reglementate relaţiile dintre puterea executivă şi cea legislativă, mai ales din faptul că
Guvernul răspunde politic doar în faţa Parlamentului, iar pe de altă parte rămânerea în
funcţie a Guvernului este condiţionată de rămânerea în funcţie a şefului său. Or, aşa
cum se arată88, eliberarea din funcţie a primului-ministru prin revocare ar duce la
încetarea mandatului Guvernului din iniţiativa Preşedintelui, ceea ce nu poate fi admis
în sistemul nostru constituţional. Cum natura revocării este aceea de sancţiune,
87
V. Prisăcaru, op. cit., p. 99
88
A. Iorgovan, op. cit., p. 477

42
revocându-l pe primul-ministru, practic Preşedintele ar sancţiona întreg Guvernul,
lucru posibil doar prin adoptarea unei moţiuni de cenzură de către Parlament. Nu s-ar
putea utiliza un mijloc aparent constituţional pentru a ajunge la un rezultat
fundamental neconstituţional.
“A admite posibilitatea schimbării Guvernului prin simpla intervenţie a
Preşedintelui României înseamnă a încalca principiul fundamental consacrat de
Constituţie, al răspunderii politice a Guvernului numai în faţa Parlamentului”.89

Un autor arată că Preşedintele poate să îl revoce pe primul-ministru “în caz de

pierdere a drepturilor electorale, dacă o stare de incompatibilitate a intervenit sau
imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile a durat mai mult de 45 de zile”. 90 Potrivit
art. 105, revocarea este o modalitate de încetare a funcţiei de ministru, distinct de
pierderea drepturilor electorale, de existenţa unei stări de incompatibilitate, respectiv,
potrivit art. 106, alin. 2, de imposibilitatea exercitării atribuţiilor. În aceste cazuri,
funcţia de ministru încetează de drept, prin simpla producere a faptului respectiv.
Revocarea prin ea insăşi este un act de autoritate care exprima voinţa unilaterală a
autorului ei de încetare a funcţiei ministrului. În această situaţie nu s-ar putea imagina
ca în cazul pierderii drepturilor electorale de către primul-ministru, Preşedintele ar
avea puterea de a-l revoca sau nu, pentru că revocarea presupune o posibilitate şi nu o
obligaţie. În acelaşi timp, nu s-ar mai putea explica de ce , în cazul imposibilităţii
exercitării atribuţiilor din cauze medicale ar trebui să intervină revocarea, care este o
masură cu caracter sancţionator, care presupune culpa celui în cauză, fie ea politică
sau juridică.

“Răspunderea constituţional-politică a primului-ministru nu poate fi niciodată

individuală, ci numai colectivă, împreună cu întreaga echipă pe care o conduce”.91

Având în vedere cele arătate, se poate considera că “nu rămâne decât ca

trimiterile din art. 106, alin. 2 şi art. 109, alin.2 din Constituţie să fie interpretate, în
sensul că se referă la toate situaţiile enumerate în art. 105, mai puţin măsura
revocării”.92

Problema prezintă interes practic, deoarece prin Decretul nr. 426/1999 din 13
decembrie 1999, publicat în Monitorul Oficial nr. 609 din 14 decembrie 1999,
Preşedintele României de la acea dată l-a revocat din funcţie pe primul-ministru în
temeiul art. 105 şi al art. 106, alin 2 din Constituţie.Decizia a fost flagrant
neconstituţională şi a creat un precedent regretabil.Printr-o argumentare care a sfidat

89
Dana Apostol Tofan, Consideratii in legatura cu posibilitatea revocarii primului-ministru,Dreptul, nr.2/2000, p. 60
90
J. Drăganu, op. cit., p. 230
91
C.L.Popescu, art. cit., p. 65
92
Dana Apostol Tofan, art. cit., p. 60

43
atât litera, cât şi spiritul Constituţiei, Primul-ministru a fost revocat, în locul său fiind
numit în aceeaşi zi un prim-ministru interimar.Este un exemplu în care lipsa unei
prevederi exprese a imposibilităţii revocării Primului-ministru a permis un joc politic
inadmisibil într-un stat de drept.

44
CAPITOLUL IV. Răspunderea politică în alte reglementări consituţionale
Secţiunea 1. Sistemul constituţional englez

Marea Britanie a fost prima ţară din lume care a practicat regimul parlamentar.
Acesta a luat fiinţă la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi şi-a găsit deplina dezvoltare
de-a lungul secolului al XIX-lea, în timpul erei victoriene.

Nici o Constituţie scrisă nu precizează organizarea şi funcţionarea instituţiilor,

care rămâne în fapt de esenţă cutumiară.

În Marea Britanie, Guvernul a devenit moştenitorul puterilor regale. Aceasta şi

datorită, în mare măsură, concepţiilor poporului britanic care, tradiţional, considera că
cel care dispune de o putere pe care o exercită în mod liber, trebuie să fie în întregime
responsabil de actele sale. Cum, dacă regele ar fi responsabil, ar însemna ca acesta să
poată fi judecat în sensul strict al cuvântului, ceea ce poate antrena uneori revoluţii,
experienţă pe care britanicii au cunoscut-o în 1640 şi 1688. Cum procedeul a fost
găsit eficace, dar periculos, englezii au preferat să transfere progresiv cabinetului
puterile care aparţinuseră regelui. De unde clasica formulă: “The king can do no
wrong”.

În Marea Britanie se face o distincţie care pe continent nu are nici o valoare,

între minister şi cabinet, care se prezintă sub forma unor cercuri concentrice.

Ministerul este organismul guvernamental lato sensu; după Bagehot, cabinetul

este partea eficace a Guvernului, sau după J. Giguel, sâmburele dur al mecanismului
guvernamental. El conţine un număr mic de persoane alese intuitu personae de primul
ministru.

Deşi păstrează teoretic puterea de a numi, monarhul nu poate, în realitate, să

refuze acordul său şi, a fortiori, el a renunţat la puterea de a-i revoca.

Lipsa de organizare a Guvernului, până la Lloyd George, la începutul secolului

trecut a contribuit la creşterea importanţei primului-ministru. Fără îndoială, faptul că
acesta este personal plebiscitat în cursul alegerilor parlamentare, este elementul
esenţial al autorităţii sale. “Dar caracterul improvizat pe care l-a păstrat mult timp
funcţionarea Cabinetului, a făcut ca munca de echipă să fie organizată mai ales în
jurul şi pentru primul-ministru”.93

93
J. Giguel, Droit constitutionnel et institutions politiques, Ed. Montchrestien,Paris, 1993, p. 239

45
 Primul-ministru numeşte membrii Guvernului, dar poate să-şi ceară unui
ministru să demisioneze sau să îşi schimbe atribuţiile. El poate de asemenea să
prezinte regelui demisia Guvernului. Primul-ministru asigură legătura între Guvern şi
monarh, miniştrii neavând acces direct la rege sau regină.

El controlează politica subordonaţilor săi, neezitând să intervină în

departamentul respectiv, şi în special cât priveşte politica externă.

Guvernul britanic nu este responsabil decât în faţa Camerei Comunelor.

Trei sunt, după Esmein94, pricipiile care stau la baza responsabilităţii

miniştrilor:

1. iresponsabilitatea monarhului, titularul puterii executive

2. resposabilitatea miniştrilor, cu privire la orice act ilegal, sau chiar greşit şi
prejudiciabil pentru ţară, pe care l-au îndeplinit sau la care au participat
3. necesitatea pentru rege de a face să participe un ministru la toate actele prin care se
exercită prerogativa Coroanei.

Rădăcinile resposabilităţii politice a miniştrilor se află în procedura

impeachementului, folosită pentru prima dată în 1376 sub regimul lui Edward al III-
lea.

Impeachement este o acuzaţie făcută de Camera Comunelor contra unui

ministru, în faţa Camerei Lorzilor, care statuează în această cauză ca un tribunal.
Această procedură avea două părţi slabe. Prima consta în faptul că se aplica doar în
materie penală, utilizându-se doar când ministrul săvârşea o infracţiune. În secolul al
XVIII-lea practica s-a îndepărtat de această rigoare, iar procedura s-a aplicat chiar
pentru greşeli grave, prejudiciabile pentru ţară.

A doua parte slabă consta în faptul că regele avea drept de graţiere şi amnistie,
drept de care se putea prevala pentru a sustrage un minsitru de la această procedură.
Dar “Act of Settlement” a suprimat această facultate.

“Această jurisdicţie, în fond politică, a creat în Anglia responsabilitatea

ministerială”.95

Astăzi aceasta procedură este considerată ca fiind căzută în desuetudine chiar

de către englezi, fiind utilizată ultima oară în 1805 împotriva Lordului Melville.
94
Esmein, Elements de droit constitutionnel francais et compare, 1909, Paris, p.119
95
Esmein, op.cit., p. 121

46
 Raţiunea perimării constă în aceea că în prezent, Camera Comunelor putând să
îi răstoarne pe miniştri, nu mai este nevoie să îi pună sub acuzare.

Regula responsabilităţii ministeriale, deşi este constituţională, nu este scrisă.

Cabinetul este responsabil solidar de mersul general al afacerilor statului.

Aceasta regulă s-a dezvoltat începând cu 1688, multă vreme Cabinetul fiind un
organism de deţinători ai înaltelor atribuţii. Astfel, responsabilitatea colectivă s-a
dezvoltat mai târziu ca responsabilitatea politică individuală a miniştrilor. La mijlocul
secolului XIX, responsabilitatea colectivă a fost ferm stabilită.

“Responsabilitatea colectivă nu înseamnă că fiecare ministru trebuie să ia parte

activă la formularea politicii, nici că prezenţa sa în sala Cabinetului este esenţială
atunci când e luată o decizie”.96

Obligaţiile ministrului pot fi mai degrabă pasive decât active atunci când
decizia nu se referă la probleme din propria sferă de responsabilitate administrativă.
El trebuie, oricum, să fie informat dinainte despre orice propunere a altui ministru şi
să aibă posibilitatea de a-şi manifesta îndoiala şi obiecţiile.

Nici în Parlament, nici în afara lui un ministru nu poate fi în dezacord cu o

decizie a Cabinetului.

« Responsabilitatea individuală are un caracter mai pregnant. Fiecare ministru

în propria sa sferă de competenţă poartă sarcina de a acţiona pentru Guvern. Când un
ministru anunţă că Guvernul e pregătit să meargă pe un anumit drum, nu înseamnă că
decizia se referă la Cabinet. Dacă decizia se referă exclusiv la sfera de care un
ministru este responsabil, trebuie să fie la discreţia sa pe cine alege să consulte
anterior. În zilele noastre, atât de complexe sunt rezultatele acţiunii guvernamentale,
încât e sigur să se presupună că practica consultărilor anterioare interdepartamentale
este ferm stabilită la toate nivelele. Cu atât mai mult cu cât fiecare ministru ştie că în
final va trebui să se bazeze pe sprijinul colegilor săi de Cabinet dacă critica politică
devine puternică, aşa încât trebuie să îşi tempereze deciziile. »97

Secţiunea 2. Sistemul constituţional american

Statele Unite ale Americii au creat regimul prezidenţial. Modelul acestuia, aşa
cum a fost consfinţit de Constituţia de la Philadelphia din 17 septembrie 1787 l-a
făcut pe Emile Giraud să se întrebe dacă, faţă de regimurile parlamentare europene
96
WADE and BRADLEY, Constitutional Law, London, 1964, p .86
97
Idem

47
care lasă mult de dorit, mijlocul de a salva democraţia nu ar fi înlocuirea acestora cu
un regim prezidenţial. Este însă de observat că în lipsa unei experienţe democratice,
realitatea a arătat că adoptarea regimului prezidenţial a degenerat în dictatură. Şi
aceasta pentru că eficacitatea sa nu constă în modelul teoretic pe care se bazează, ci în
modul cum a fot pus în practică de creatorii săi.Este de observat că, în domeniul
politic, nici un preşedinte american nu a manifestat veleităţi de despot.
Americanii au făcut din separaţia puterilor principiul fundamental al organizării
constituţionale, iar puterii judiciare, instituită garant al Constituţiei, i s-a dat sarcina
de a controla celelalte două puteri.Concepţia americană a separării puterilor implică
egalitatea juridică a executivului şi legislativului, ceea ce în Europa nu este de
conceput.După ce au divizat puterea în scopul de a o slăbi, după ce au separat puterile
aşa încât nici una să nu o reducă pe cealaltă, americanii i-au dat fiecăreia posibilitatea
de a frâna acţiunea celeilalte.
Specific regimului american este lipsa unui organ colectiv de natura guvernelor
europene, şi aceasta datorită faptului că sarcinile acestora sunt de competenţa
preşedintelui în sistemul american, care le realizează prin miniştri,şefi ai
departamentelor ministeriale, denumiţi secretari, şi cu consilieri prezidenţiali, reuniţi
într-un puternic Birou Executiv al Preşedintelui, aflat la Casa Albă.

Minşitrii sunt numiţi intuitu personae de Preşedinte cu acordul Senatului.

Trebuie menţionat că acest acord, care are un fundament tradiţional, practic nu este
niciodată refuzat Preşedintelui.
Miniştrii, care nu sunt colegii Preşedintelui ci subordonaţii săi, rămân în
funcţiune atâta timp cât Preşedintele e mulţumit de activitatea lor. Ei sunt plasaţi sub
dependenţa imediată a Preşedintelui şi revocabili ad nutum. Când un ministru pleacă,
ceilalţi rămân, ceea ce face ca regimul prezidenţial american să nu lase nimic de dorit
sub aspectul instabilităţii ministeriale.Prin urmare, miniştrii sunt răspunzători,
individual, numaiîn faţa şefului statului.
Miniştrii, în opoziţie cu omologii lor din regimul parlamentar nu formează un
organ distinct şi autonom în raport cu Preşedintele. Expresia Cabinet e utilizată în
S.U.A. în sens tehnic şi nu politic. “În alţi termeni, doar personalitatea şi voinţa
Preşedintelui contează: puterea decizională rămânând apanajul său”.98
“În regimul american de separare strictă a puterilor nu există responsabilitate
politică a Executivului în faţa Legislativului”99, nici individuală, nici colectivă.

Secţiunea 3. Sistemul constituţional francez

98
I. Giguel, op. cit., p. 336
99
Michel Lascombe, Droit contitutionnel de la Veme Republique, Ed. L’Harmattan, Paris

48
 Constituţia Franţei din 1958 menţine principiul fundamental al regimului
parlamentar parlamentar; astfel, potrivit art. 49, Guvernul este responsabil politic în
faţa Adunării Naţionale. Dar acest parlamentarism e diferit de cel clasic. Mijloacele
de actiune reciprocă ale Parlamentului şi Guvernului nu sunt exact echilibrate.
Parlamentul este situat într-o poziţie de inferioritate în raport cu Executivul.
Un aspect important este legat de faptul că numirea primului-ministru, din 1958
rezultă dintr-o putere proprie a Preşedintelui Republicii.Intrarea în funcţiune a şefului
Guvernului nu este subordonată unei investituri parlamentare.
Constituţia distinge două categorii de mijloace de acţiune ale Parlamentului
asupra Guvernului :mijloace care nu angajează răspunderea politică şi mijloace care
o angajează.

Mijloacele de punere în joc a responsabilităţii politice sunt cele referitoare la

moţiunea de cenzură şi problematica încrederii.

A. Moţiunea de cenzură.

Este reglementată în art. 49, alin. 2 din Constituţie, care o supune unor reguli
foarte precise:

1. Nu poate fi admisă decât dacă este semnată de cel puţin 1/10 din numărul
membrilor Adunării Naţionale.
2. Votul aspura moţiunii nu poate avea loc decât după 48 de ore de la depunerea
moţiunii.
3. Moţiunea nu poate fi adoptată decât cu majoritatea absolută a membrilor ce
compun Adunarea Naţională. Constituţia în art. 49 prevede: “Sunt numărate numai
voturile favorabile moţiunii de cenzură…”. Astfel, absenţii şi cei care se abţin sunt
consideraţi a fi votat cu adversarii moţiunii de cenzură şi de a se fi pronunţat în
definitiv pentru Guvern.
4. Un deputat nu poate fi semnatarul a mai mult de o moţiune în cursul aceleiaşi
sesiuni extraordinare,şi a mai mult de trei moţiuni în cursul unei sesiuni ordinare,
cu excepţia cazului în care primul-ministru angajează răspunderea Guvernului în
faţa Adunării Naţionale, cu privire la votarea unui text.
Răspunderea politică a Guvernului este o răspundere colectivă, miniştrii nefiind
responsabili în faţa adunărilor.100

Votul moţiunii se efectuează cu o anumită solemnitate, prin scrutin la tribună.

Dacă moţiunea este adoptată, ea antrenează demisia Primului-ministru şi a
Guvernului.

100
Yves Madiot – Institutions politiques de la France, Dalloz, 1995

49
 Aşa cum se arată în doctrină101, moţiunea poate să îl vizeze pe Preşedintele
Republicii, în aceeaşi măsură sau chiar mai mult decât pe Primul-ministru. Acesta din
urmă este în mod cert destinatarul nominal, dar Preşedintele poate fi destinatarul real,
şeful Guvernului fiind politic responsabil în faţa Adunării Naţionale nu doar pentru
politica şi deciziile sale, dar şi pentru politica şi deciziile luate de Preşedinte, în
exerciţiul puterilor sale proprii.

Un prim-ministru care a făcut obiectul adoptării unei moţiuni de cenzură sau al

respingerii chestiunii încrederii, este obligat să prezinte demisia Guvernului său
Preşedintelui Republicii, care o poate refuza în vederea recurgerii la noi alegeri, prin
dizolvarea Parlamentului.

B. Chestiunea încrederii.

Art 49 alin. 1 din Constituţia Franţei arată că: “Primul-ministru, după

deliberarea Consiliului de miniştri, angajează în faţa Adunării Naţionale răspunderea
Guvernului cu privire la programul propriu sau, eventual, cu privire la o declaraţie de
politică generală”.

“Cutuma s-a stabilit de o manieră facultativă pentru Primul-ministru de a

angaja responsabilitatea Guvernului său în faţa Adunării Naţionale, puterile sale
producând efecte juridice chiar de la numirea sa. În acest caz, noul Prim-ministru lasă
opoziţiei iniţiativa unei moţiuni de cenzură.”102

Practica stabilită în Franţa la formarea Guvernului este în sensul nesolicitării

încrederii asupra sa, ceea ce de altfel nici nu este considerat a fi o problemă majoră.103
Se arată că practica solicitării încrederii nici nu ar fi conformă cu spiritul Republicii a
V-a, întrucât Guvernul emană de la Preşedinte şi nu are nevoie de “ungerea” Adunării
Naţionale, şi chiar dacă nu acesta era sensul Constituţiei în 1958, este sensul pe care l-
a luat şi nu este necesar a-l suprima. Este de altfel ceea ce se întâmplă şi în Marea
Britanie.
Sub regimurile precedente, Guvernele nou formate erau supuse învestirii de
către deputaţi.Această regulă, în principiu bună, în sensul că ţinea Guvernul să se
asigure de o majoritate de partea sa înainte de începerea activităţii, a favorizat
instabilitatea guvernamentală, ajungându-se adesea ca Guvernul să cadă chiar înainte
de a intra în funcţiune, ceea ce a făcut să se vorbească de guverne născute moarte.

101
Pactet, Institutions politiques. 4eme edition, p 355
102
Ziller, Administations comparee, Paris, p. 126
103
Yves Madiot, Institutions politiques de la France, Dalloz, 1995

50
 După M. Duverger104 există două situaţii de punere în joc a chestiunii
încrederii:

1. cele puse de Primul-ministru după lectura programului său, sau a unei declaraţii de
politică generală, caz în care votul Adunării Naţionale intervine în condiţiile
obişnuite ale procedurii parlamentare.
2. cele puse asupra unui text (proiect, propunere de lege), în acest caz mecanismul de
vot fiind complex. Odată ce problema încrederii este pusă, textul este considerat
adoptat doar dacă o moţiune de cenzură nu este depusă în cele 24 de ore care
urmează sau dacă moţiunea depusă nu este adoptată.

“Deşi textul constituţional nu prevede în nici un fel responsabilitatea

Guvernului în faţa Şefului statului, conjunctura politică a fost întotdeauna de aşa fel
încât Primul-ministru prezintă demisia Guvernului său de îndată ce Preşedintele i-o
cere.”105

Republica a V-a nu a mai dat Senatului dreptul de a angaja răspunderea politică

a Guvernului: conform Constituţiei, ” Primul-mnistru are posibilitatea de a solicita
Senatului aprobarea unei declaraţii de politică generală (art. 49. alin5): va avea loc o
dezbatere, un vot, dar presupunând că votul ar fi negativ, Guvernul nu va fi răsturnat.

104
Ziller, op. cit., p. 126
105

51
Capitolul V. Concluzii

Potrivit dispoziţiilor art. 108, alin 3 din Constituţia României , “Cazurile de

răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o
lege privind responsabilitatea ministerială”.

Existenţa unei legi cu un asemenea obiect de reglementare nu este o noutate în

ansamblul legislaţiei române. O asemenea lege a fost prevăzută de art. 101, alin. 3 din
Constituţia din 1866, de art. 98, alin 5 din Constituţia din 1923 şi art. 70, alin 5 din
Constituţia din 1938.

O astfel de lege a fost adoptată în 2 mai 1879, dezvoltând art. 101 din
Constituţia de la 1866, şi a fost modificată implicit prin Constituţiile din 1923 şi 1938,
reglementând exclusiv răspunderea penală şi civilă, printr-o serie de dispoziţii
derogatorii de la dreptul comun.Ea a fost abrogata prin Decretul nr. 417 din 16
noiembrie 1949.

În 28 iunie 1999 a fost adoptată după aproape 8 ani de la adoptarea Constituţiei

Legea privind responsabilitatea ministerială.

Legea reglementează într-o manieră expeditivă problemele răspunderii politice

şi penale, iar cât priveşte răspunderea civilă, contravenţională şi disciplinară, legea se
limitează la a le supune dispoziţiilor dreptului comun.

Din economia de 22 articole ale legii, structurate în 4 capitole, practic doar în a

rt. 2 şi art. 3 face referire la răspunderea politică a Guvernului şi membrilor săi, în
parte fiind reluate dispoziţiile constituţionale din art. 108, alin1., în parte
reformulându-se principii deja consacrate în dreptul public.

În art. 3, alin 1 se arată că “Răspunderea politică a Guvernului constă în

demiterea sa ca urmare a retragerii încrederii acordate de către Parlament, prin
adoptarea unei moţiuni de cenzură, în condiţiile prevederilor art. 112 şi 113 din
Constituţie. Aşa cum se arată însă în expunerea de motive la un anteproiect referitor la
Legea privind responsabilitatea ministerială,106 “răspunderea constituţional-politică
având caracter colectiv a membrilor Guvernului poate duce însă nu numai la
sancţiunea gravă a demiterii Guvernului, ci şi la o sancţiune mai uşoară, constând în
exprimarea unei poziţii parlamentare critice faţă de activitatea Guvernului sau a unui
membru al său “, arătându-se că şi în acest caz răspunderea este solidară.
106
C.L. Popescu, art. cit, p. 57

52
 Aşa cum se arată într-o altă lucrare “Sancţiunea cea mai severă care intervine în
cazul răspunderii politice a Guvernului este demiterea prin retragerea încrederii de
către Parlament107, ceea ce lasă deschisă posibilitatea utilizării unor forme de
sancţiune mai puţin exigente faţă de Guvern, cum ar fi adoptarea unei moţiuni simple
conform art. 111, alin 2 din Constituţie , relativ la o problemă care a făcut obiectul
unei interpelări a Guvernului. Moţiunea simplă ar putea reprezenta în această situaţie
un avertisment dat Guvernului, lucru care este posibil tocmai pentru că Guvernul
răspunde politic în faţa Parlamentului.

De aceea, redactarea art. 3, alin 1din lege nu este dintre cele mai inspirate, se
confundă răspunderea cu sancţiunea ei cea mai severă şi practic nu se defineşte
răspunderea politică.

Nimic esenţial nu aduce Legea responsabilităţii ministeriale în domeniul

răspunderii politice, doctrina rămânând în continuare cea care consacră soluţii la
problemele ce se ivesc în practică şi a căror rezolvare Constituţia nu o prevede expres.
Ea lasă neatinse probleme care, de lege ferenda, necesită soluţii legale:
- problema revocării primului-ministru;
- consacrarea formei individuale a răspunderii politice;
- acordarea posibilităţii pentru ministrul în cauză de a demisiona, înainte de a fi
revocat, într-un termen limită;
- detalierea procedurii angajării răspunderii Guvernului din iniţiativa sa şi a
problematicii legate de consecinţele adoptării unei moţiuni de cenzură în această
situaţie ;
- supunerea numirilor noilor miniştrii comisiilor parlamentare;
- posibilitatea ministrului revocat de a se adresa Justiţiei atunci când revocarea s-a
făcut cu încălcarea drepturilor sale fundamentale, sau prin invocarea unor fapte de
care nu se face vinovat, fără posibilitatea însă de a-şi redobândi funcţia ca urmare a
deciziei instanţei.
Un autor concluzionează că evoluţia responsabilităţii ministeriale în statul
modern “se concretizează în declinul procedurilor parlamentare, în eşecul
procedurilor raţionale şi în preponderenţa responsabilităţii individuale."108

Nu trebuie neglijată improtanţa răspunderii colective prin promovarea unor

moţiuni de cenzură, pentru că acest fapt asigură un mijloc opoziţiei de a se manifesta,
atunci când alte posibilităţi, mai puţin drastice, nu au avut rezultate. Chiar dacă, de
cele mai multe ori, existenţa unei majorităţi absolute în favoarea Guvernului nu va

107
A. Iorgovan, op.cit, p. 501
108
D.C.Dănişor,op.cit.,p.392

53
duce la căderea acestuia, nu este normal ca într-un regim democratic semnalul din
partea iniţiatorilor moţiunii să nu producă o schimbare, o temperare a Guvernului, o
mai atentă analiză a problemelor. Desigur, este nevoie aici nu numai de legi, ci şi de
existenţa unui bun simţ politic, de înţelegerea democraţiei nu în sens absolutist, ci
pozitiv.
De curând a intrat în vigoare Legea privind organizarea şi funcţionarea
Guvernului României şi a ministerelor, nr.90/2001.Pe data intrării în vigoare, în 2
aprilie 2001, ea a abrogat expres Legea 37/1990 privind organizarea şi funcţionarea
Guvernului, lege preconstituţională.
Legea enunţă principiul răspunderii colective a Guvernului, reluând practic, în
art.31 textul art.108, alin.1 din Constituţie.
În art. 35(3) se arată că:”Miniştrii răspund de întreaga activitate a ministerului
în faţa Guvernului, precum şi, în calitate de membrii ai Guvernului, în faţa
Parlamentului.”Se instituie astfel principiul răspunderii individuale a miniştrilor pe
care îl întâlneam şi în reglementarea din 1990, în art. 20:”Miniştrii asigură aplicarea,
în condiţiile legii, a politicii guvernului în ramura sau domeniul de activitate al
ministerului ori organului central pe care-l conduc şi răspund de activitatea acestora în
faţa guvernului.”
Deşi miniştrii , se arată, răspund în faţa Guvernului, în art. 10 se
precizează:”Numirea în funcţia de membru al Guvernului, în caz de remaniere
guvernamentală sau de vacanţă a postului, se face de Preşedintele României, la
propunerea primului-ministru.”
Este o soluţie simetrică cu cea prevăzută pentru cazul revocării, în art.7, şi, din
nou, ne aflăm în faţa unei reluări a textului constituţional, ceea ce nu este o bună
tehnică juridică.
Deci miniştrii răspund tot în faţa primului-ministru, pentru că în lipsa precizării
nu se poate imagina o hotărâre a Guvernului de angajare a răspunderii unuia din
membrii săi în faţa sa.
În continuare nu se prevede expres imposibilitatea revocării primului-ministru.
În ansamblu noua lege, cât priveşte răspunderea Guvernului şi miniştrilor nu
aduce nimic nou în raport cu dispoziţiile deja existente.Posibilitatea inovării rămîne
deschisă.

Bibliografie :
54
-Mihai Constantinescu, Ioan Muraru-Drept parlamentar,Edit. Gramar, 1994
-Dan Claudiu Danisor-Drept constitutional si institutii
politice,Edit.Stiintifica,Bucuresti,1997
-Ion Deleanu-Drept constitutional si institutii politice, Edit.Fundatia Chemarea, Iasi,
1993, vol.II
-Tudor Draganu-Drept constitutional, Edit. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1972
-Tudor Draganu-Drept constitutional si institutii politice.Tratat elementar,vol.2, Edit.
Lumina Lex, 1998
-Victor Duculescu, Constanta Calinoiu, Georgeta Duculescu-Constitutia Romaniei,
comentata si adnotata, Edit. Lumina Lex, 1997
-Cristian Ionescu-Institutii politice si drept constitutional, Edit.Fundatiei Romania de
Maine, Bucuresti, 1999
-Antonie Iorgovan-Tratat de drept administrativ, Edit. Nemira, Bucuresti, 1996
-Antonie Iorgovan,Ioan Muraru,Ion Deleanu,Florin Vasilescu,Ioan Vida,Mihai
Constantinescu-Constitutia Romaniei comentata si adnotata, Edit.Regia Autonoma
Monitorul Oficial, Bucuresti, 1992
-Ioan Muraru-Drept constitutional si institutii politice, Edit.Actami, Bucuresti, 1997
-Nicolae Popa-Teoria Generala a Dreptului, Edit.Actami, Bucuresti, 1996
-Mircea Preda-Autoritatile administratiei publice.Sistemul constitutional romanesc,
Edit.Lumina Lex, Bucuresti, 1999
-Valentin Prisacaru-Tratat de drept administrativ roman.Partea generala, Edit. All,
Bucuresti, 1996
-G.G.Rarincescu-Curs de drept constitutional, litogr.,Bucuresti, 1940
-Anibal Teodorescu-Organizarea executivului in regimul constitutional din 28
februarie1938, Lito., Bucuresti, 1938
-Ioan Vida-Puterea executiva si administratia publica, Regia Autonoma Monitorul
Oficial, Bucuresti, 1994

Studii :

-Dana Apostol Tofan-Consideratii in legatura cu posibilitatea revocarii primului-

ministru, rev.Dreptul, nr.2/2000
-Interpretarea unor dispozitii constitutionale privind Guvernul si
administratia ministeriala,Revista de drept public, nr.1-2/1997
-Corneliu Liviu Popescu-Anteproiectul legii privind responsabilitatea ministeriala,
Revista Romana de Drepturile Omului, nr.14/1997.

55