ROMANA, Arta

Este arta dezvoltata n Roma regala si republicana si, n continuare, n Imperiul Roman. Despre
nceputurile artei romane nu suntem prea bine informati, deoarece marturiile mai vechi s-au
pierdut, aproape n ntregime, chiar si la Roma. Se poate afirma nsa, cu certitudine, ca arta
romana nu poate fi redusa la o singura sursa, destinul ei fiind marcat att de mostenirea etrusca,
ct si de influenta greaca. Este nendoios ca pe vremea dominatiei etrusce arta practicata la
Roma semana foarte mult cu cea din Etruria, afirmatie sustinuta si de exemple notorii ca
Lupoaica de pe Capitoliu (sec. V-IV . e. n.). Influenta artei grecesti este exercitata initial att prin
intermediul etruscilor (la rndul lor si ei nruriti de arta elena), ct si prin cel al coloniilor dorice,
aheene si ionice existente n Italia Centrala si Meridionala, ca si n Sicilia. Aceasta nrurire
creste considerabil dupa cucerirea de catre romani a ntregii Italii si supunerea lumii elenistice a
Mediteranei Orientale (sec. III-II . e. n.). Pentru nfrumusetarea Romei (dar si a altor localitati)
sunt transportate acolo nenumarate opere de arta nstrainate din Grecia, foarte multi artisti greci
fiind dusi, ca sclavi, sa lucreze n Orasul Etern, devenit centrul lumii cunoscute n acele vremuri.
Pe lnga arta greaca transferata la Roma - ce adopta, cu timpul, un caracter roman, fiind
promovata la rangul de arta oficiala a statului - mai exista o creatie latina populara, considerata
barbara din punctul de vedere al rafinamentului elen, care produce portrete (sculptate) realiste
ale stramosilor si practica o pictura primitiva, cu un caracter naiv-descriptiv. Cele mai originale
creatii sunt cele din domeniul arhitecturii. La nceput aceasta ramne fidela mostenirii italice
(prelund, de pilda, de la etrusci, templul pe postament cu trepte), chiar daca elementele
morfologice sunt mprumutate, n buna parte, din arhitectura greaca (Maison Carre, Nmes).
Cu timpul, deosebitul talent organizatoric al romanilor se afirma mai cu seama n confruntarea cu
marile probleme puse de planificarea unor uriase sanctuare (Panteonul, Templul din Baalbek),
dupa cum simtul lor practic gaseste cele mai bune solutii necesare nfaptuirii unor impresionante
opere ingineresti, printre care poduri, drumuri, apeducte, terme, amfiteatre, spatii ale vietii publice
si comerciale, forum-uri si bazilici, constructii militare etc. Arhitectura romana are doua trasaturi
originale: ea este profund urbana si functionala. Daca grecii sunt preocupati, mai presus de
orice, sa-si onoreze zeii, ridicnd temple spre slava lor, Roma, la rndul ei, nu uita de confortul
cetatenilor si de interesul public. Punnd la punct tehnici si utiliznd metode de construire
necunoscute arhitectilor greci (arce, bolti n leagan, bolti n cruce, cupole, capiteluri compozite,
apareiaj din blocuri de piatra legate cu mortar s.a.), ei nalta opere temerare frumoase si solide,
multe dintre ele existnd si n zilele noastre (Arcul lui Constantin; Termele lui Caracalla;
Monumentul funerar al lui Adrian, zis Castel SantAngelo; Bazilica lui Maxentiu - toate la Roma -
Palatul lui Diocletian, Split etc.). Tot romanii sunt cei care elaboreaza sistemul sirurilor de arce
sprijinite pe pilastri, care permit edificarea unor vaste obiective de mare complexitate, printre care
Colosseum, Teatrul lui Marcellus, Podul de la Drobeta si apeductul zis Pont du Gard (Nmes),
acesta din urma demonstrnd perfect gustul pentru frumosul grandios si dorinta unei maxime
eficiente. n primele trei secole ale Imperiului, arta Romei atinge un adevarat apogeu n
elaborarea decorului arhitectonic, ca si n tehnica edificarii, oferind ntregii arhitecturi de mai
trziu un model artistic si un esafodaj structiv, fara de care arhitectura Renasterii sau cea a
Barocului, de pilda, ar fi greu de imaginat. Constructiile romane sunt bogat decorate cu lucrari de
plastica (reliefuri si statui) narativ-naturaliste, cu aluzii clare la destinatia edificiului respectiv. n
interiorul lor si gasesc un vast teren de aplicare pictura murala (fresca) si mozaicul (ndeosebi la
pardoseli). Aceste tehnici artistice evolueaza multa vreme sub semnul stilului elenistic, originalii
creatori autohtoni aparnd relativ trziu. Sub aspect cronologic arta plastica romana i succede
celei grecesti, prelund limbajul morfologic al acesteia din urma, fara a-i putea nsa egala
excelenta clasica. Sculptura romana o cunoastem cel mai bine din portrete (Brutus, bronz, sec. al
III-lea . e. n.), care - cu toata influenta portretisticii grecesti - evolueaza pe o cale proprie, datorita
persistentei cultului italic al stramosilor (v. mastile de ceara ale mortilor, imagines maiorum,
pastrate n atrium si deplasate n convoaiele funerare). Cunoastem diferite forme de portrete
romane - herme, busturi, capete -, cu redarea exacta a trasaturilor, n vadit contrast cu
idealizarea si eroizarea caracteristice portretisticii grecesti. O oarecare rafinare a portretului se
petrece prin contactul cu arta elenistica, dar apar si unele reveniri naturaliste - iluzioniste (de
pilda, aplicarea de ochi din email). n faza Antichitatii trzii se nregistreaza o distantare de lumea
reala si o vadita spiritualizare clasicizanta a portretelor. nca din secolul I . e. n. diferite curente,
de tendinta naturalista, alterneaza cu altele ce ramn tributare operelor elene (de ex., soclul asa-
zisului Ahenobarbus, al carui relief istoric prezinta un stil autohton, cam sec, n timp ce friza,
nfatisnd zeitati marine, este vadit elenistica). Se stie ca artistii greci lucrau la Roma nca din
timpul Republicii. Atelierele obisnuiau nca de pe atunci sa execute cpii dupa renumite originale
grecesti. Facnd abstractie de portretistica, putem vorbi despre un autentic stil roman abia din
timpul lui August. Acest stil se afirma cu osebire n relieful istoric - pentru care nu gasim
antecedente apropiate n arta Greciei - cel mai reputat exemplu fiind placile cu relief de pe altarul
simbolic Ara Pacis Augustae (anii 13-9 . e. n., Roma). Victoria Romei n Mediterana rasariteana
a modificat, fireste, devenirea artei elenice, dar nu a curmat-o integral. Astfel se ntmpla ca
elementul elen supravietuieste n cadrul artei romane si ca alaturi de autentice creatii romane - ca
reliefurile arcelor de triumf, cele de pe columnele lui Traian si Marc Aureliu sau de pe sarcofage -
apar mereu lucrari n care predomina spiritul grecesc. n epoca imperiala la categoriile de lucrari
practicate anterior se mai adauga statuile ecvestre (singura pastrata fiind cea a lui Marc Aureliu,
Roma), statui monumentale (Colosul din Barletta, Bustul lui Constantin) etc. Dependenta initial de
arta elenistica, pictura romana devine sesizabila pe la 300 . e. n. Ivita pentru satisfacerea unor
cerinte practice, politice si reprezentative, ea se manifesta n lucrari - astazi pierdute - ca cele de
natura decorativa purtate cu prilejul sarbatoririi triumfale a vreunui comandant militar victorios.
Printre cele mai importante marturii pastrate se numara frescele descoperite n orasele distruse
de eruptia vulcanului Vezuviu: Pompei, Herculaneum, Stabiae si Oplontiae. Ele permit trecerea n
revista a unei dezvoltari continue- ncepnd din secolul al II-lea . e. n. si pna n anul fatidic 79 e.
n. - si identificarea a patru stiluri relativ distincte: Stilul I. (c. 150 - c. 80 . e. n.), la care fresca se
desfasoara n planuri simple, patrate, ce mpart n trei suprafata unui perete si imita policromia
lipsita de figuri a placilor de marmura folosite la placarea unor pereti. Stilul II (cca. 70 . e. n.-catre
30 e. n.) desemneaza o pictura de arhitecturi, ncadrate de coloane si pilastri, care permit privirii
sa evadeze spre peisaje poetice sau/si vedute urbane, populate de personaje reale sau
mitologice, sugernd existenta unui spatiu imaginar (n trompe-loeil) dincolo de perete (Vila
Misterelor, Pompei, Casa Liviei, Roma). Stilul III (catre 30-catre 50 ) renunta la efectele de
perspectiva; elementele de arhitectura nu mai creeaza iluzia spatiului ci decoreaza; ele
ncadreaza panouri monocrome avnd n centru o figura izolata sau un mic tablou (Casa
Centaurului, cea a lui Lucretius Fronto, Pompei). Stilul IV (catre 50-79) mbina compozitia
decorativa cu cea spatiala, marcnd triumful imaginatiei si al cromaticii. Motivele arhitectonice, cu
o profuziune de arabescuri, cizeluri, detalii aurite, te duc cu gndul la niste scenografii luxuriante,
pline de fantezie, n care figurile umane par sa evolueze asemenea unor actori pe scena.
Peisajele nu sunt desenate amanuntit, ci aplicate cu lovituri rapide de pensula si animate prin
jocul luminii si al umbrei (Casa de aur a lui Nero, Roma; Nuntile Aldobrandine, Vatican). De
altfel, picturile murale gasite la Roma prezinta o evolutie foarte asemanatoare cu a celor din
Campania. Pictura romana trzie este atrasa - cel putin ntr-un domeniu - si la realizarea de
portrete. Este vorba, cu osebire, despre arta alexandrina, care pune mijloacele unei picturi,
ajunsa la apogeu, n slujba unei portretistici naturaliste si expresive (v. portretele funerare de la
Fayum/Egipt, sec. I-V e. n.). G.Sz.