Nicolae Manolescu, Istoria

critica a literaturii romane

Nicolae Manolescu, Istoria critica a literaturii romane, Paralela 45, 2008, 1530 p.

Istoria a-critica a literaturii romane

ALEX GOLDIS

Oricat de asteptata, putini puteau anticipa succesul aproape

neverosimil cu care a fost intampinata Istoria critica a lui Manolescu la
lansarea din noiembrie de la Gaudeamus. 3000 de volume rase in
mai putin de 5 zile, cautatul de pile la editura pentru a face rost de un
exemplar, vandutul pe sub masa, toate, au activat un imaginar care
contrazice flagrant statutul culturii si al cartii intr-o economie de piata
serioasa, cum tinde sa devina a noastra.

Marii canonizatori
Cauzele acestui succes neasteptat deriva din imensul prestigiu al
autorului. Caci cartea nu reprezinta doar un canon literar, de care ar f
interesati direct criticii si scriitorii ingrijorati de posteritatea lor, ci, in
primul rand, un canon didactic. Cu toata reforma invatamantului de
dupa Revolutie, postmodernizat ad hoc (moda manualelor si a textelor
alternative), aproape nimic nu s-a schimbat in canonul didactic al
literaturii romane. Scriitorii introdusi in programe dupa Marin Preda
sau Nichita Stanescu autori canonici inca de la inceputul anilor 70
sunt inca priviti cu mefenta. Pe de o parte, e de vina traditionalismul
intrinsec si oarecum fresc al invatamantului secundar bulversat de
haoticele revizuiri postrevolutionare, pe de alta parte, vina e a
promotiei de critici imediat urmatoare saizecistilor. Dedicati trup si
suflet generatiei din care fac parte, specializati in actualitatea literara
si in lobby-ul generationist, criticii optzecisti n-au mai avut
credibilitatea saizecistilor, aproape fara exceptie cronicari dublati de
istorici literari. Nefrescul e, totusi, cel al saizecistilor care, afrmati
dupa o perioada de sever dogmatism, trebuiau sa lupte permanent pe
doua fronturi literare: acela al actualitatii, pentru a impune tineri
valorosi, si acela al istoriei, pentru a reface o traditie literara
trunchiata. Sensul criticii lor era mai degraba recuperativ decat
fracturist. De aceea, modelul insusi de consacrare a debutantilor e
diferit de la o generatie la alta: daca criticii saizecisti insistau asupra
reinnodarii literaturii tinerilor cu un flon traditional, pentru optzecisti,
ruptura era criteriul principal in valorizare. La saizecisti, consacrarea
se facea in dublu sens: cei noi erau legitimati de cei vechi doar in
masura in care acestia din urma recapatau drept de intrare in circuit
prin alinierea la un prezent literar acceptat de ofcialitati. E normal,
asadar, ca manualele sa preia cu usurinta niste scriitori care, din
cauza ciudateniei situatiei, au aparut traditionali inca din primele
carti (de aici si schizoidia dintre acceptarea lui Nichita Stanescu in
programe si imposibilitatea de a-l traduce pana azi la nivel scolar).
Efectul e pervers si paradoxal: Radu G. Teposu, Ion Bogdan Lefter sau
Mircea Cartarescu, cei care au luptat pentru canonizarea generatiei
lor, n-au reusit s-o impuna pana la capat, in timp ce Manolescu sau
Simion, critici cu largi deschideri nu doar catre saizecisti, ci catre toate
sectoarele literaturii romane, au ramas marii canonizatori. Traditia pe
care au activat-o in momentul in care au vorbit despre debutanti a
contat mai mult decat criteriul originalitatii, pus in joc de criticii mai
tineri.

Traditionalismul criticii postbelice

De altfel, chiar efervescenta criticii romanesti din anii 60 a stat sub
semnul unui traditionalism de substanta. Cei mai influenti critici ai
generatiei, de la Manolescu si Simion, pana la Valeriu Cristea sau
Gheorghe Grigurcu, au refuzat constant importul de teorii si sisteme la
moda in Occident. Noua Critica franceza, cu toate deschiderile ei
spre structuralism sau marxism, oferea un model de progresism
stiintifc care, desi cu totul altceva decat realismul socialist de la noi,
putea f usor instrumentat politic. Din aceasta cauza, structuralismul
lui Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu sau Toma Pavel, istoria ideilor
a lui Adrian Marino sau studiile umaniste ale lui Nicolae Balota (nu mai
vorbesc de sociologia lui Paul Cornea sau Zigu Ornea) sunt respinse
din start, in numele unei critici estetice si a primatului judecatii de
valoare. Orice metoda care depasea intuitia sau subiectivitatea
criticului era banuita, in acest dogmatism rebours, de ideologizare
sau de cantonare in sistem. Innoirea criticii romanesti Manolescu &
co. au castigat infruntarea pentru ca aveau dreptate in context ia,
asadar, forma unui nou maiorescianism ca disociere a valorilor
estetice si a unui nou sainte-beuve-ism ca epicureism al gustului. La
jumatatea deceniului al saptelea, cand toate valorile istoriei literare
romanesti erau compromise de mostenirea culturala leninista,
noutatea demersului critic nu consta in aplicarea unor metode cat mai
actuale (baza polemicii dintre Picard si Barthes in Franta), ci in
restabilirea cursului normal al istoriei literare. Rezultatul se vede cu
ochiul liber: daca in Franta cel mai mare critic din a doua jumatate a
secolului este un teoretician ingenios ca Roland Barthes, la noi, titlul
de glorie ii revine cronicarului literar cel mai important. Desi respingea
in maniera tinereasca studiul monografc sau istoric in favoarea
lecturilor infdele, plasandu-se deschis in tabara lui Barthes, privit
azi, Manolescu, impreuna cu multi din generatia lui, e mai degraba un
picardian, un critic si un istoric de tip traditional care, fara mina
stiintifca a francezului, dar avand totusi constiinta moderna a
relativitatii, crede in obiectivitatea valorii estetice. Sesizand, intr-una
din Teme, diferenta dintre critica literara traditionala, care se
practica in presa noastra, si aceea care se practica in publicatiile
franceze, precum si de ce la noi, cronicarul si-a pastrat pana azi
statutul de dispecer al valorilor, Manolescu incearca sa-si explice
fenomenul prin doua cauze: Una ar f faptul ca cei mai multi din marii
nostri critici au fost cronicari literari si au creat speciei un fel de aura
mitica, inca nerisipita. Alta ar f ca modul oarecum concentrat in care
s-a realizat evolutia literaturii noastre, sarind unele etape, n-a permis
fxarea, de fecare data, in constiintele literare, a noilor forme, care au
surprins adesea pe cititor prin succedarea lor rapida si l-au derutat. A
doua cauza atinge voalat ceea ce publicistul din anii 80 nu putea sa
rosteasca cu voce tare: intr-un mediu puternic ideologizat, misiunea
importanta a criticului nu era de a inova domeniul disciplinei, ci aceea,
traditionala, ca la inceputurile culturii, de a pazi specifcul literarului si
de a decanta valoric operele. De aici nu rezulta ca noile metode au
trecut complet pe langa urechile criticii romanesti (aerul epocii e
imbibat de noutatile criticii franceze), nici ca cei mai importanti
cronicari postbelici sunt niste personaje inguste si rudimentare (multi
sunt capete teoretice), ci ca la noi, canonul critic de sub comunism are
o conformatie speciala: empirismul si libertatea asociativa, precum si
critica de gust au trecut drept novatoare, in vreme ce sistemul,
eruditia sau specializarea au fost asimilate traditionalismului si
dogmatismului adica exact pe dos decat in Occident.

Lucrul e de inteles intr-un context bruiat. Daca n-au adus metode

critice revolutionare care sa le creeze un destin european pe piata
ideilor literare, criticii postbelici au construit un canon la fel de valabil
cu oricare altul dintr-o literatura occidentala, scrisa in regim de
libertate. Din ce le-au oferit scriitorii in timpul unui regim de cenzura,
au exploatat la maxim. Daca n-au reusit sa fe noi in domeniul criticii
propriu-zise, ei au reusit, in schimb, tinand de cateva principii tari,
sa innoiasca o literatura, sesizandu-i cu indreptatire directiile. De aici,
imensul prestigiu public, pastrat pana azi, de neegalat de alta
generatie critica intr-un viitor apropiat.

Portretul criticului la tinerete

Prin naturaletea discursului s-a remarcat, inca de la primele incercari
din anii 60, critica lui Nicolae Manolescu. Chiar fata de colegii de
generatie care-i impartaseau reactia la dogmele marxiste, Matei
Calinescu sau Eugen Simion, Manolescu manifesta o tinerete si un
nonconformism in ton cu aplombul juvenil al debutantilor Nichita
Stanescu sau Ana Blandiana calitati ce tradau numaidecat intentia
de a lua o intreaga literatura pe cont propriu. Nu in mesajele textelor
sale, de bun-simt in mare parte, ci in tonalitatea lor ireverentioasa si
imprudenta intr-un moment in care reverenta si prudenta faceau legea
in viata literara romaneasca, consta rapiditatea cu care s-a impus
drept cel mai avizat critic al generatiei. E, in fond, primul care
ridiculizeaza limbajul realist-socialist, activ inca la inceputul anilor 60,
atragand atentia asupra stilului in critica. E initiatorul dezbaterii din
1965-66 despre importanta unei metode critice, desi trece in tabara
potrivnica teoreticienilor dupa 70 (Astazi lucrurile s-au schimbat in
asa masura incat, uneori, regret ca n-a triumfat bunul simt, ci
vanitatea), postuland reintoarcerea la Sainte-Beuve. Cel care a dat,
apoi, in primul deceniu de dupa destalinizare, cea mai discutata
sintagma critica (lecturi infdele), dar si cel dintai care i-a tratat
ireverentios pe criticii interbelici. Textul despre Vianu, in care vorbeste
despre tristetea eruditiei, precum si cel despre Perpessicius, i-au
atras antipatiile vechii garde. Nu in ultimul rand, cronicarul inegalat,
proaspat si receptiv, imprevizibil si personal, completeaza portretul
tanarului Manolescu, privit ca autoritate si citat in studii critice inca
de la fnele anilor 60. De aici incolo, prestigiul criticului creste
exponential, Manolescu devine principala instanta la care se
raporteaza scriitorul roman timp de trei decenii, personalitate care
poate sa faca si sa desfaca destine literare.

Nu-i de mirare, asadar, ca Istoria critica a literaturii romane a fost mai

asteptata chiar decat cea a lui Calinescu, daca ne gandim ca istoricul
interbelic nu se bucura nici pe departe de reputatia manolesciana in
momentul publicarii impresionantului tom. Pentru a putea furniza
vizibil adica vizual o alternativa reala la canonul calinescian,
Manolescu pune pe masa un op la fel de voluminos si de monumental
ca cel al maestrului. Din pacate, din punct de vedere al conditiunii
materiale, cartea nu e la fel de rezistenta ca cea a criticului
interbelic. Paralela 45 da dovada de neprofesionalism atat prin editare
(textul e doldora de greseli), cat si prin legare, caci volumul nu rezista
la o lectura, cat de pasnica, de la un capat la celalalt. Prin volatilitatea
foilor si prin mobilitatea cotorului, cartea tradeaza involuntar intentiile
autorului de a propune un canon fx si solid.

Anxietatea influentei
Ca intentie, cartea nu iese din conceptia traditionala, imbratisata de
criticii saizecisti, a istoriei literare ca istorie de valori estetice. E bizar
cat de calinescian a ramas Manolescu din primele momente ale
carierei, cand era acuzat de rauvoitori ca isi insuseste ideile
maestrului, pana in plina maturitate. Calinescianismul lui Manolescu i-
ar prilejui lui Harold Bloom un excelent studiu de anxietate a
influentei, caci daca n-a scris niciodata o carte despre Calinescu, e, imi
pare tot mai clar, pentru ca Manolescu isi rezerva placerea suprema
de a scrie, intr-un fel, cartea lui Calinescu. Contextele sunt diferite,
scenariul se repeta. Caci adversarilor calinescieni, eruditii dogmatici, li
s-au adaugat, de-a lungul timpului, cativa oponenti noi. Intr-o postfata
nu intamplator bloomiana (Nostalgia esteticului), Manolescu enumera
trei cauze care au dus la golul istoric dintre intreprinderea lui si cea
calinesciana: greutatea de a articula faptele de istorie a literaturii in
istoria sociala si politica in contextul totalitarismului, la care se
adauga marea trecere printre intelectualii romani a structuralismului
francez, cu anistorismul sau si, in fne, dupa 1990,
americanizarea discursului cultural, fondat pe fragmentarism si pe
lipsa de simt istoric. In realitate, nu structuralismul e de vina pentru
lipsa istoriilor literare in timpul comunismului, ci imposibilitatea de a
descrie o devenire istorica sau politica netributara ideologiei de stat.
Desi ingenioasa, a doua cauza manolesciana e inghitita total de prima.

Noutatea de conceptie a volumului, sintagma de istorie critica,

formulata inca din 1990 de la prima editie si completata la a II-a nu
poate f imputata lui Lovinescu sau Calinescu, autori care, dincolo de
faptul ca n-aveau constiinta, pe care a castigat-o doar specialistul din
a doua parte a secolului prin Gadamer si Jauss, ca orice judecata de
gust e mediata cultural, nici n-aveau baza de a discuta critic autorii
prinsi in Istoriile lor. Nu e clar la ce traditie romaneasca ar f putut
apela cei doi cand pot f numarati pe degete criticii de meserie cu
buna expertiza asupra operelor literare. Abia efervescenta din anii 60,
cand limbajul criticii s-a diversifcat si cand comentariul a dobandit si
la noi un statut oarecum autonom, istoria receptarii a devenit, intr-
adevar, un domeniu interesant si concludent. Nu exagerarea
originalitatii conceptului deranjeaza insa in Istoria critica, ci
aplicarea lui in mod inconsecvent. Incepand cu capitolul
Contemporanii (1948-2000), mai degraba decat sa scrie o istorie la
doua maini, Manolescu refuza orice mana de ajutor de la ceilalti critici.

O istorie exclusivista si purifcata

In ce priveste canonul critic propriu-zis, ma tem ca in tratarea materiei
de pana in deceniul al V-lea al secolului XX, orice viitor istoric literar,
de vor mai f altii dupa Manolescu, va f obligat sa mimeze cat mai
convingator bucuria de a f descoperit, pe cont propriu, ordinea si
valorile impuse deja de Calinescu. Si totusi, as spune ca Nicolae
Manolescu gaseste cel putin un truc efcient de a trece peste umbra
magistrului. In primul rand, Istoria critica e mai purista si mai
exclusivista decat cea calinesciana. Proba poate f facuta statistic:
Manolescu retine din ultimii 50 de ani la fel de multi autori ca G.
Calinescu din ultimii 20 ai istoriei lui. Faptul e explicabil nu prin
defcienta de valorizare a criticului interbelic, care ar f pariat pe niste
perdanti, ci prin diferentele de miza si de distanta culturala: in
incercarea de a demonstra prin Istoria literaturii romane de la origini
pana in prezent ca avem o literatura valabila intra nu doar factorul
calitativ, ci si cel cantitativ. Manolescu, in schimb, nu mai face opera
de intemeiere a unei literaturi nationale. Polemica lui e legata mai
degraba de posibilitatea unui canon intr-un secol care respinge cu
obstinatie ierarhizarile si traditiile umaniste. Apoi, daca pentru criticul
interbelic canonul mai avea oarecum un aspect enciclopedist-sumativ,
dupa Harold Bloom (autorul Istoriei critice marturiseste ca si-a
modifcat principiile dupa lectura fostului deconstructivist american)
devine foarte clar ca ordinea canonica tine mai mult de eliminare
decat de insumare: canonul se confunda cu mecanismul crud al
memoriei. Astfel incat opul lui Manolescu nu e deloc o istorie stufoasa,
nici tipologic, nici ca numar de autori. Criticul nu se fereste sa taie in
carne vie, operele valabile ale clasicilor sunt uneori injumatatite.

Dintre cei carora nu li se mai consacra portrete, cele mai importante

epurari sunt Alexandru Vlahuta, Andrei Muresanu sau Cezar Bolliac
pentru secolul XIX. Daca pentru secolul XX de pana in anii 40 te mai
poti impaca cu despartirea de nume precum Demostene Botez, I. Al.
Bratescu-Voinesti, Otilia Cazimir sau Emil Garleanu, mai putin
explicabile sunt absentele unor scriitori valabili ca Panait Istrati ori
Pavel Dan, precum si eliminarea in bloc a partii teoretizante a criticii.
Manolescu nu-i retine pe Mihail Dragomirescu sau D. Caracostea,
importanti nu numai in epoca, ci relevanti pentru istoria ideilor noastre
literare, dupa cum nu-l mentioneaza nici pe D. Popovici, istoric
respectabil privilegiind, in schimb, cronicari precum Ilarie Chendi sau
Ion Chinezu. Poate ar f meritat retinut si Nichifor Crainic, chiar si
numai pentru ca a reprezentat un permanent punct de delimitare a
marilor nostri critici interbelici. Un minus important, mai ales pentru o
istorie care se vrea critica, e ignorarea totala a campului in care se
misca operele valabile estetic: Manolescu nu acorda atentie gruparilor
si curentelor decat tangential, in portretele scriitorilor, astfel incat
sensul ideologic al evolutiei istorice e greu de intrevazut, altfel decat
printr-o evolutie a formelor.

La capitolul revalorizari, Manolescu repara, de fapt, lucruri deja

reparate in receptarea postbelica, introducand la capitolul Mari
scriitori nume precum Mateiu Caragiale, Max Blecher sau Anton
Holban, minimalizand, in schimb, altele precum Gib. I. Mihaescu sau
Ionel Teodoreanu. Urmuz, Tzara, Vinea sau Voronca nu trec, nici la
Manolescu, pragul Marilor scriitori si, cu toate ca fgureaza sub
capitolul Avangardisti, criticul le descopera numai trasaturi
temperamentale clasice. Urmuz ramane un autor amuzant de parodii
absurde, lui Vinea poemul in spirit avangardist nu-i iese decat foarte
rar de sub condei, iar Voronca e, in mod esential, un sentimental si
un descriptiv. In schimb, Manolescu absolva Poemul invectiva al lui
Geo Bogza de etichetarea calinesciana sfdari juvenile.

Daca revalorizarea istoriei de pana la Calinescu rezerva doar surprize

de nuanta, in schimb, ea e o capodopera de inteligenta si de
subtilitate critica. Fara a egala frumusetea epica sau risipa de sugestii
din pagina calinesciana, Istoria critica a literaturii
romane impresioneaza prin contrastul dintre prospetimea aproape
ingenua a interpretarilor si stilistica retro. Manolescu are in volum, mai
mult decat in cronici, fraza grea si sententioasa a istoricului literar de
moda veche. Intrarea in pielea lui Calinescu echivaleaza cu imitarea
unei retorici apasat-judecatoresti, mergand, uneori, pana la formule.
Toate ticurile de limbaj si ritualurile cu aer defnitiv din Istoria literaturii
de la origini pana in prezent sunt prezente aici. Constient ca
autoritatea o face in mare masura expresia, Manolescu zice in
adevar in loc de intr-adevar, cutare opera sau personaj se tine
minte, transcrie morbideta, acurateta in capitolele despre simbolisti
etc.

Istoria literaturii ca istorie a formelor

Cu privire la reinterpretarile propriu-zise, pana la contemporani,
aproape totul e citabil din Istoria critica. De la cei mai vechi autori
pana la interbelici, Manolescu reface permanent in fundal o istorie a
formelor. Desi ii respinge hotarat pe formalisti, istoricul urmareste
metamorfozele literaturii vechi (cu moartea unor specii si aparitia
altora), precum si conventiile de expresie ale romanticilor. Subtilitatea
e ca noile metode nu sunt aplicate barbar, intru modernizarea fortata
a scriitorilor nostri vechi, ci tocmai in vederea unei fxari in context:
Ca sa f scris memorialistica, ii era necesara lui Costin intuitia unui
procedeu literar care n-avea niciun precedent in proza noastra si care
era destul de putin frecvent la istoricii latini sau polonezi cunoscuti lui.
Autorul letopisetului se misca intr-o traditie pur istoriografca. Daca
G. Calinescu ii reactualiza pe scriitorii de pana in secolul XIX oarecum
intuitiv, prin compararea cu autori contemporani, Manolescu reface
mai clar sensul istoric al modernizarii, folosindu-se de o mai acuta
constiinta a conventiilor literare, care criticului roman interbelic ii era
inca inaccesibila. E capabil, astfel, sa repuna in drepturi aportul lui
Maiorescu sau a lui Macedonski la schimbarea canonului poetic
romanesc, sau sa reflecteze, de pilda, asupra sensului modern al
gandirii lui Duiliu Zamfrescu, intaiul nostru teoretician in roman.
Daca istoria lui Calinescu era mai bogata in intuitii si in detalii
pitoresti, cea manolesciana e mai importanta prin constiinta istorica a
formelor. Ce-i drept, meritul nu e neaparat al lui Manolescu personal,
caci timpul scurs intre cele doua opuri a dat un mare numar de
comentatori excelenti care, chiar daca n-au fost istorici integrali ai
literaturii romane, si-au impartit perfect atributiile pentru a corecta
tabloul calinescian. La o simpla privire din avion, expertizele lui Paul
Cornea, Eugen Simion, Mircea Anghelescu, Mihai Zamfr, Ioana Em.
Petrescu, Adrian Marino asupra secolului XIX, a lui Ov. S.
Crohmalniceanu, Ion Pop, Marin Mincu, Al. Protopopescu sau a lui
Nicolae Manolescu insusi asupra interbelicului, contribuie la
consacrarea unui canon aproape de neclintit al literaturii noastre de
pana la realismul socialist. Semn ca diviziunea muncii a functionat
perfect in critica postbelica si daca n-am avut o istorie literara, cum
acuza Manolescu azi, am avut, in schimb, multe istorii partiale de
prima mana, care au construit o ierarhie valabila. Eroarea e de a
considera ca daca nu s-a scris o istorie integrala ar lipsi comentatorilor
interbelici simtul si perspectiva istorica.

Cu toate acestea, merita atentie reparatiile de imagine a criticilor de

pana la Calinescu, cu care autorul Istoriei din 1941 a fost mai
intotdeauna nedrept. Intr-un capitol exceptional despre Maiorescu, e
compromisa pentru totdeauna imaginea unui comentator eminamente
cultural, neatent la text (cu observatia capitala ca Niciun
contemporan al sau nu avea notiunea de close reading. Critica textului
e mai degraba una latenta pana la Primul Razboi), dar si prejudecata
antioccidentalista a criticului formelor fara fond. De fapt, dovedeste
Manolescu cu textul in fata, pozitia maioresciana nu e incompatibila cu
sincronismul lui Lovinescu. Lui Gherea, acuzat de candoare
semidocta, Manolescu ii dedica un capitol slab si nedrept, probabil
din aversiunea fata de reinterpretarile vulgarizatoare la care a fost
supus criticul in anii 50. In schimb, atat Lovinescu, despre care
retinem ca abia cu el poate f citita critica noastra ca literatura, cat
si marii foiletonisti interbelici cu exceptia lui Perpessicius, poate,
taxat pentru sfala in valorizari -, sunt tratati cu consideratie.

Cronicarul operelor clasice

Cele mai consistente sunt, insa, capitolele despre Marii scriitorii, atat
din secolul XX (Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-
Bengescu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Mateiu I. Caragiale, Ion
Pillat, Camil Petrescu, Lucian Blaga, Ion Barbu, George Calinescu,
Anton Holban), cat si din secolul XIX (Mihai Eminescu, Ion Creanga, I.L.
Caragiale, Ioan Slavici). Nuantarile in valorizare sunt putine, dar
discutabile. Daca putem f de acord ca Arghezi e poetul secolului sau,
Sadoveanu nu poate f proclamat cel mai mare prozator pentru simplul
fapt ca, in ciuda talentului imens, ramane un autor inegal, fara
constiinta artistica lucida. Mult discutata revalorizare a lui Camil
Petrescu niciunul din romanele lui n-ar f capodopere e expeditiva
si neconvingatoare. Cu privire la Anton Holban e, iarasi, de discutat
daca autorul nu-l propulseaza printre cei mari mai degraba pentru
modernitatea poeticii romanului, centrul ionicului manolescian, decat
pentru valoarea prozei in sine.

In toate articolele despre marii scriitori, Manolescu alcatuieste un

simptomatic rechizitoriu criticii postbelice, care pacatuieste prin
analize hipersofsticate in dauna judecatilor clare si simple analize
care ar aseza un strat gros de interpretari asupra clasicilor nostri,
facandu-i de nerecunoscut. De la Eminescu si Slavici pana la Blaga sau
Ion Barbu, toti sunt, oarecum, mistifcati de elucubratiile criticilor. Au
dreptate, aproape intotdeauna, foiletonistii interbelici, mai apropiati de
intuitia prima a textelor, sau Calinescu insusi, cu care Manolescu face
dese tte--tte-uri peste capetele criticii postbelice. De aici, doua
contradictii: 1. Desi declara in postfata ca exegeza postbelica i se pare
capitolul cel mai rezistent din literatura sub comunism, in analizele
practice pe clasici, ii respinge aproape in bloc contributiile. 2. Desi se
vrea o istorie critica a literaturii romane, demersul lui Manolescu
incearca, in subtext, sa elimine orice aport critic, visand la intalnirea
pura si nemediata cu opera. Teoretizarea unei istorii critice ascunde de
fapt orgoliul unei istorii naive si originale, scrisa cu totul pe cont
propriu. Nu o istorie critica, ci una a-critica, a intemeietorilor, e visul
manolescian.

Principiul e formulat clar in capitolul despre Ion Barbu: Niciun poet

roman, nici chiar Eminescu, n-a avut parte de atat de multe exegeze
savante si de atat de putine analize critice propriu-zise ca Ion Barbu.
() Suntem obligati acum sa-l recitim cu un ochi proaspat si fara
prejudecati. Eminescu ar f victima unei exegeze pe cat de erudite,
pe atat de lipsite de spirit critic din care valabili mai raman doar
Maiorescu, Calinescu si Negoitescu. La fel patesc Creanga, a carui
exegeza e anulata dintr-un condei (Studiile consacrate lui Creanga
dupa Al Doilea Razboi, numeroase, n-au schimbat numaidecat
paradigma critica.), Caragiale, Slavici, Bacovia (Astazi, cand cultul
poetului pare defnitiv stabilit, se petrece intr-un fel contrariul a ce se
petrecea in interbelic: pana si defectele poeziei devin calitati) etc.
Mare critic e Manolescu in capitolele in care reuseste, intr-adevar, sa
inlature steoretipii si sa propuna o imagine pe cat de noua, pe atat de
clasica a autorilor respectivi. Respingand orice mistifcare
interpretativa sau sofsticarie erudita, autorul Istoriei critice ramane
acelasi fermecator om al simplitatii si al directetii, priceput in a ajunge
pe scurtatura la inima operei. Dau aproape aleator cateva exemple:
are dreptate, cu siguranta, sa redescopere pe Creanga cel profund
in Amintiri sau in Povestea lui Stan Patitul decat in stufosul Harap-
Alb, provocator de delir hermeneutic, pe Caragiale din Momente si
schite contra aceluia din nuvelele naturaliste (doar Hanul lui Manjoala i
se pare o capodopera), pe Bacovia din Plumb ca mare poet simbolist
in defavoarea minorului tranzitiv supralicitat de criticii optzecisti.
Barbu nu e, nici el, abstract-ermeticul pe care il cunoastem, ci un
pictural si un confesiv manierist: Ca nota generala, in eroticele
directe, dar si aiurea, exista un element biografc originar infasurat in
imagini si metafore care-l fac de nerecunoscut. Nu insist,
demonstratia pe ermeticele din Joc secund convinge. Admirabila
in Istorie nu e atat reconstituirea receptarii critice, cat tocmai curajul
de a face din critica tabula rasa. Excelent cronicar al operelor
noastre clasice, Manolescu le comenteaza, adeseori, cu mina ingenua
a primului cititor.

Ceea ce nu inseamna ca prospetimea cronicarului stanjeneste vreo

clipa autoritatea si viziunea istoricului literar. In maniera calinesciana,
Manolescu priveste literatura romana ca pe un intreg. Stie, adica, sa
surprinda de sus, cu aerul ca spune banalitati, relevanta generala a
fecarui autor in parte. Savuroase sunt topurile, statisticile sau
competitiile la care nu te-ai f gandit niciodata si pe care memoria
obeza de istoric literar pare sa le activeze spontan: Brat molatec ca
gandirea unui imparat poet e cea mai uimitoare metafora din toata
lirica noastra de pana la moderni, la Pillat identifca cea mai neta
perspectiva retro din intreaga noastra poezie interbelica, Holban era
cel mai literat din tanara generatie. Chiar si aspectele negative sunt,
in felul lor, iesite din comun: Dintre romancierii nostri, Ionel
Teodoreanu este cel mai ilustru fabricator de fraze cosmetice. La
capitolul prioritati, Manolescu e, pe cat de inventiv, pe atat de exact:
Minulescu este primul nostru scriitor care nu dispretuieste fatis
succesul de public, Flori de mucigai ar f cea dintai carte de
poezie din istoria genului care nu e o simpla culegere, Camil
Petrescu, cel dintai la noi care a simtit nevoia sa coboare, in
romanele sale, viata de pe scena in strada, iar Patul lui Procust,
intaiul roman romanesc care contine o poetica explicita. Cateodata,
astfel de observatii iau forma unor sclipitoare paradoxuri: Indeobste
bestelitul pentru ispite moralizatoare Slavici este singurul scriitor
roman care considera capitalismul in latura pozitiva; Lovinescu este
o natura clasica in modernismul lui bine temperat, tot asa cum
Ibraileanu este, in conservatorismul sau structural, un fn degustator
de literatura moderna. ; Daca pana la Primul Razboi, noi am avut
nuvelisti si povestitori care au scris accidental romane, in interbelic
avem romancieri care scriu accidental proza scurta. etc. O mica
antologie s-ar putea realiza din asemenea trufandale critice, care dau
savoarea oricarei istorii literare.

O originalitate caznita
Din pacate, insa, nu toate nuantarile din Istorie sunt justifcate. De
multe ori, din nevoia de originalitate si, poate, din constiinta ca intr-un
fel usile canonului bine stabilit de Calinescu si corectat de postbelici
trebuie fortate nitel, Manolescu rateaza atat analiza, cat si
valorizarea. Simptomatic e capitolul despre Mihai Eminescu in care
inlocuieste Luceafarul (aproape comic expediat in trei randuri din
cauza rimei) si Oda in metru antic (decretat si el sumar drept prea
abstract) cu banala Mai am un singur dor (o capodopera) sau cu
ocazionala glumita eminesciana Antropomorfsm. In timp ce pe
Eminescu il postmodernizeaza, Caragiale e reclasicizat. Ca reactie la
exegeza din ultimele decenii care-l vedea pe Caragiale prin fltrul
absurdului de limbaj, criticul cade usor in capcana propriei originalitati.
Altfel nu pot sa-mi explic cateva afrmatii enorme, care se potrivesc ca
nuca-n perete cu spiritul caragialian. In piesa O scrisoare pierduta,
Sinceritatea si adancimea trairii sunt incontestabile., una din
replicile inflacarate ale Zoei (Aide, Fanica, lupta, zdrobeste-ma, tu
care ziceai ca ma iubesti!) e citita in registru grav: In fond, nimic
rizibil, comic in aceasta declaratie hotarata si patetica. Caragiale
cunoaste perfect psihologia personajelor sale. Si nu recurge, de dragul
efectelor, la nicio simplitate impotriva frii lor. Simplitatea superioara
din alte capitole manolesciene devine aici simplism si originalitate
caznita. Desi le reproseaza postbelicilor, furati de mirajul metodelor
noi, complicarea inutila si actualizarea fortata, Manolescu o practica,
el insusi, atunci cand impulsul diferentierii cu orice pret ii da
ghes: Tiganiada e interpretata postmodern ca o comedie a
literaturitatii, o jucareaua literara, iar poemele lui Cosbuc ar avea,
de pilda, efecte brechtiene.

Singur printre postbelici

In fond, redactarea capitolelor la varste diferite creeaza probleme de
criterii. Istoria critica a lui Manolescu contine, pe langa calupul unitar
de pana la romantism, un mozaic de cronici cuprinse in parte si in
antologia de la Aula, apoi eseuri preluate din Arca lui
Noe (Rascoala lui Rebreanu, netratata acolo, ramane o capodopera
expediata aici intr-o singura fraza) sau din Teme, si, in sfarsit, cateva
articole rescrise recent. E clar ca din cauza decalajului de viziune, unii
autori sunt modernizati ostentativ, in vreme ce altii sunt trecuti prin
fltrul tolerantei postmoderne desi nu e clar deloc cum se impaca
aceasta din urma cu drasticul canon estetic formulat in postfata. Nu
inseamna postularea pluralismului postmodern in receptarea operelor
clasice, ea insasi, o actualizare fortata? Daca Istoria critica pare, intr-
adevar, scrisa la doua maini, nu e vorba atat de colaborarea
interpretului actual cu o intreaga receptare critica, cat mai degraba de
doua maini manolesciene care, departe de a se completa reciproc, nu
vor sa stie una de cealalta.

Cele mai mari probleme nu sunt legate insa de reinterpretarea

clasicilor (cu putine derapaje, totusi), ci de tratarea fenomenului
contemporan. Daca in organizarea materiei de pana la anii 40
tovarasia calinesciana se dovedea salvatoare, cand ramane singur in
fata istoriei literaturii, Manolescu e parasit atat de criterii, cat si de
aplombul critic din care sa reiasa o ierarhie exacta. Faptul ca cel mai
important cronicar roman din toate timpurile si-a pierdut in ultimele
doua decenii interesul pentru literatura e vizibil peste tot in tratarea
fenomenului contemporan: portretele critice sunt, in numar covarsitor,
cronici ramase neschimbate din anii 60-80 (in special cele dedicate
criticilor si poetilor, cu putine exceptii: Nichita Stanescu sau M.
Ivanescu, redescoperit prin lecturile optzecite), reasezonate de cate o
judecata de valoare in coada de peste, fara originalitate sau
capacitate de iradiere. Dimov ar f unul dintre cei mai interesanti
poeti contemporani, Ileana Malancioiu o poeta inconfundabila,
Serban Foarta unicul mare manierist din literatura romana, un poet
extraordinar si inventiv, Nicolae Prelipceanu tot un poet valoros si
original. In schimb, Brumaru e poet minor, desi nu se stie de ce,
poate pentru miniaturalul tematic (?!). Calin Vlasie e un poet de
statura lui Ion Muresan, in timp ce Alexandru Musina e tratat, ca
George Bacovia, pe patru pagini. In afara de Mircea Cartarescu,
declarat judicios cel mai important scriitor postbelic (ce-i drept, la
pachet cu proza), si de Nichita Stanescu, considerat cel mai original
poet, celelalte etichetari nu sugereaza nici directii, nici ierarhii.
Abdicarea istoricului literar in favoarea cronicarului face ca poezia
postbelica sa apara ca un fenomen sters si lipsit de relief. Poza
apodictica a unui Manolescu ce taie si spanzura mascheaza, acum, o
mare nesiguranta in valorizare.

Un canon necreditabil
Pe masura ce avansam spre perioada actuala, Istoria critica a lui
Manolescu e tot mai descarnata, capatand aspectul unei galerii de
portrete carpite, pe ici pe colo, cu cate un pasaj vag sintetic. Daca la
saizecisti se mai discuta intr-o pagina doua separat poezia, proza si
critica, optzecismul benefciaza de un singur pasaj pentru toate cele
trei categorii. Argumentul ca sintezele ar f premature nu poate f
invocat, de vreme ce autorul trateaza rar autori care au debutat dupa
90, la capitolul Optzecisti intarziati. In ce-i priveste pe douamisti,
Manolescu n-a trecut de lectura Ioanei Baetica ceea ce nu-l face,
insa, sa se abtina de la pareri pline de riduri cu privire la sexualitatea
desantata a generatiei. Autori care n-au nimic de a face cu sumbrul
tablou generationist schitat de Manolescu Bogdan Popescu, Filip
Florian, Sorin Stoica, Dan Coman, Claudiu Komartin sau Stefan
Manasia sunt nume cu totul straine criticului. Un eseist actual, Sorin
Adam Matei, e citat cu dezinvoltura in capitolul despre HR Patapievici
ca Sorin Horia Matei.

Lipsa perspectivei istorice si a viziunii unitare asupra literaturii

postbelice face ca setul de valori impuse de Manolescu sa devina
necreditabil. E greu de stabilit daca nenumaratele omisiuni de autori si
de opere importante vin din devalorizarea intentionata o optiune
normala intr-o istorie subiectiva, pe care am putea-o respecta si
supune discutiei sau pur si simplu din neglijenta. Cele mai
importante sunt absentele criticilor postbelici, rau citati, cum am
vazut, si in capitolele despre literatura de secol XIX-XX. Oricat de
subiectiva, o istorie a criticii din ultimele decenii nu se poate face fara
Adrian Marino. Chiar de-ar f sa acceptam pentru o clipa ca volumele
lui nu sunt decat compilatii aride (desi Mircea Martin demonstreaza
undeva ca Marino e un patetic al ideilor), mai raman totusi,
calinescienele volume despre Macedonski, care arata un critic viu si
personal. Lipsesc si alti critici de prima mana precum Mircea
Iorgulescu, Ioana Em. Petrescu, Liviu Petrescu, Marin Mincu, Ovidiu
Cotrus, Al. Protopopescu sau Marian Popa. In fond, Istoria lui
Manolescu respecta fdel canonul traditionalist si impresionist fxat la
jumatatea anilor 60, cu prioritatea impresionistilor si a cronicarilor
asupra innoitorilor de metode si de limbaje critice. Cornel Regman
caruia i se trec totusi cu vederea destule pozitii dogmatice nu numai
din anii 50, ci si din 60-70, cand a intampinat cu neincredere
ideologizata toate generatiile tinere de scriitori nu poate f un critic
mai important decat Ioana Em. Petrescu decat daca favorizam net
foiletonismul in dauna studiilor critice. Dintre cei prezenti, multi sunt
tratati nedrept si superfcial. Expediind Introducerea in teoria
lecturii sau Interpretare si rationalitate in trei fraze, Manolescu reface
rechizitoriul la adresa lui Paul Cornea cu privire la episodul reabilitarii
maioresciene si acuza Originile romantismului romanesc de
sociologism vulgarizator pe singura consideratie ca autorul ezita sa
numeasca pasoptismul romantism, curent vazut prost in epoca. Dar n-
avea oare dreptate istoricul sa citeasca, inainte de Biedermeier-ul lui
Nemoianu, in pasoptismul nostru, prin excelenta impur, un amestec
indistinct de romantism si de clasicism? In schimb, Zigu Ornea, unul
dintre cei mai importanti falsifcatori ai junimismului in anii 60, e
vazut drept un om de stiinta invatat si serios. Prost sunt tratati apoi
Ion Pop, anulat intr-o fraza in calitate de critic si de conducator de
scoala, Nicolae Balota, valorizat doar pentru Caietul albastru, Eugen
Simion (Intoarcerea autorului sau Fictiunea jurnalului intim nu exista),
Gheorghe Craciun (excelentul Aisberg al poeziei moderne nu e citat, ci
subinteles probabil in sintagma trei carti de teorie literara, informate
si temeinice, de aspect didactic) sau Valeriu Cristea, despre care
Manolescu scrie pasaje demne de o istorie colerica a literaturii
romane: Nimeni n-a avut nimic cu Valeriu Cristea dupa 1989. S-a
marginalizat singur din incapatanare si mitomanie. N-a ascultat
niciodata si cealalta parte. Socotea valabil numai ce era in mintea lui.
Tratat fara aprehensiune si fara bibliografe completa (Conceptul
modern de poezie lipseste), lui Matei Calinescu i se imputa ca nu
foloseste exemple romanesti in cartile publicate in America. Printre
toate aceste inechitati si neglijente, capitolele bine scrise despre
Eugen Negrici, Mircea Zaciu, Mircea Martin sau Mihai Zamfr palesc si
par intamplatoare. Tratata exlusiv pe autori, niciun sens al
framantarilor si al dilemelor criticii postbelice nu razbate la suprafata
istoriei manolesciene.
Erori si contradictii
Segmentul cel mai grav afectat de totalitarism ar f cel al prozei,
rescris aproape in intregime. Daca realistii Marin Preda, Augustin
Buzura sau Bujor Nedelcovivi sunt diminuati ca importanta (multe din
scrierile lor au valoare contextuala), nici alternativa estetista a
targovistenilor nu-i provoaca lui Manolescu mai mult entuziasm. Cu
toate ca rezultatul e un tablou gri, el ar putea trece drept o judecata
de valoare exacta si corecta, daca criticul nu s-ar impiedica in
evaluarea unui sistem atat de complex precum literatura sub
comunism careia nu-i stabileste mecanismele de functionare.
Inconstanta nu e atat in aprecierile ideologice, desi criticul e mai
ingaduitor cu Ivasiuc decat cu Preda, de pilda, cat in califcativele
estetice: daca romanele lui Marin Preda i se par nereusite azi din
cauza aluziilor politice prea transparente, Biserica neagra a lui
Baconsky ar f semiratata tocmai in absenta acestora: Biserica
neagra sufera din pricina grosimii stratului de tencuiala asternut pe
zidaria interioara a utopiei politice. Manolescu nu se poate hotari nici
cu privire la sensul contestar al acestor romane: daca in capitolul
despre Marin Preda sustine ca prozatorul ar legitima tematica realist-
socialista prin pasajul despre obsedantul deceniu din Imposibila
intoarcere, nesufland o vorba despre tragediile petrecute in deceniul
cu pricina, cand e sa raspunda acuzelor Monicai Lovinescu legate de
lipsa disidentei romanesti, Manolescu isi rasuceste cu 180 de grade
opinia, invocand drept argument aceeasi carte: Imposibila
intoarcere a aparut odata cu Tezele din iulie: nu e necesara cine stie
ce perspicacitate ca sa-ti dai seama ca Marin Preda i se opunea de la
titlu lui Nicolae Ceausescu prin cartea sa si ca in disputa se afla chiar
obligatia literaturii adevarate de a nu se preda ideologiei comuniste.
In cazul lui Marin Preda, ideologicul intuneca judecata estetica
manolesciana: desi mai putin transparent politic, Breban nu-l poate
inlocui pe autorul Morometilor in fruntea canonului postbelic.

Nici cu privire la dezbaterile critice ale optzecistilor criticul nu e prea

hotarat, desi e cert ca le refuza schimbarea canonului. De altfel,
capitolele Mari scriitori si Batalie canonica lipsesc de la interbelici
incoace. Reprosul ca M. Calinescu n-a valorifcat in Five Faces of
Modernity pozitiile teoretice foarte interesante ale optzecistilor
nostri e anulat de alt Manolescu, din posfata, care crede ca in
problema canonului propriu-zis, optzecistii citisera probabil cartile
lui Lyotard si Kuhn, dar nu si pe a lui Harold Bloom. O buna bucata de
vreme discutiile despre postmodernism din Romania au alcatuit un
talmes-balmes de idei nu foarte stiintifc si in orice caz confuz. Ce-i
drept, daca dezbaterile optzeciste n-au apelat la Harold Bloom in
problema canonului nu e pentru ca protagonistii ar f fost inculti, ci
doar pentru ca n-aveau aptitudini paranormale, de vreme ce
americanul isi lansa prima editie abia in 1994 In vreme ce proza
saizecista mai rezista totusi, cu rezerve, putine sunt numele retinute
de Manolescu cu privire la cea optzecista. Lipsesc Alexandru Vlad, Ioan
Lacusta, Daniel Vighi, Gheorghe Iova, iar cei prezenti sunt tratati cu
scepticism: Agopian e un minor, Nedelciu si Craciun, prea tehnicisti. As
f fost gata sa-l felicit pe critic pentru selectia drastica a prozei
optzeciste, care mi se pare si mie azi invechita, daca as f fost convins
ca aceasta selectie reprezinta, intr-adevar, o forma de valorizare si nu
un simptom al superfcialitatii. Ca peste tot in istoria postbelica a lui
Manolescu, tablourile optzecistilor sunt cronici puse cap la cap, fara
adaugiri substantiale, si in care lipsa unei referinte ar putea insemna
atat ca ea nu exista valoric, cat si ca ea lipseste din bibliografa
autorului. Erorile factuale sunt frecvente si stanjenitoare in capitolele
despre literatura contemporana: cele doua volume ale lui Paul
Georgescu, Incercari critice (1957) si Pareri literare (1964) fuzioneaza
intr-unul fctiv, Incercari literare; manifestul istoriei lui Negoitescu ar f
aparut in Tribuna si nu in Familia; Intoarcerea in Bucurestiul
interbelic a Ioanei Parvulescu ar f scrisa dupa aceeasi reteta cu In
intimitatea secolului XIX, aparuta totusi abia cu doi ani mai tarziu,
astfel incat cartea din 2003 n-ar mai avea, totusi prospetimea celei
dinainte, adica a volumului din 2005 Semn ca apodictic e criticul in
valorizari chiar si cand realitatea documentelor ii fuge de sub picioare.

Frumoasa si instructiva in multe parti, Istoria critica a literaturii

romanerateaza, prin neglijenta si prin permanenta schimbare de
optica si de mize, tocmai perioada pe care Nicolae Manolescu a
consacrat-o, de-a lungul a trei decenii, in calitate de cronicar literar.
Absenta perspectivei istorice, dar si a criteriilor clare de evaluare, face
ca metamorfoza pe care o asteptam cu totii sa nu se produca:
Manolescu ramane doar cronicarul numarul unu al literaturii
postbelice, nu si istoricul ei literar gata s-o consacre defnitiv.

ALEX GOLDIS