UNIVERSITATEA ȘTEFAN CEL MARE SUCEAVA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE ȘI

ADMISTRAȚIE PUBLICĂ

PROIECT DE CURS:
TEMA: „Analiza unei crize economice”

Student:Țeruș Boris
Profesor:Adrian Liviu Scutariu
 Prosperitatea anilor ‘20

Economia în anii ‘20 a avut caracteristici speciale în S.U.A. Cu excepția unui scurt răstimp
de la începutul decadei, perioada a fost una extrem de prosperă. Dacă între 1910-1919 venitul național
a crescut cu 10%, în perioada 1920-1929 acesta a crescut cu 93%. Intervenția guvernului în afaceri
era foarte mică, aplicându-se principiul „laissez-faire”, adică economia să fie liberă să-și stabilească
direcțiile de dezvoltare. De altfel, președintele Waren G. Harding afirma că, „această țară, are nevoie
de mai puțină implicare a guvernului în afaceri și de mai multă implicare a afacerilor în guvernare”.
Cel mai bine reflectă dezvoltarea economiei americane, industria automobilului. În 1920 erau
fabricate peste 8 mili oa ne de automobile, iar în 1929 s-a ajuns la 23 de milioane. Piața era dominată
de companiile Ford și General Motors.
Industria automobilului, ajungând cea mai importantă, stimulează la rândul ei alte industrii –
cele producătoare de oțel, cupru, sticlă, vopsea, cauciuc. Automobilul a influențat dezvoltarea de
autostrăzi, stații de benzină, moteluri și supermarketuri. Exista o vorbă care spunea:„De ce trebuie să
studiezi ce se schimbă în această țară, când îți pot spune ce se întâmplă în doar patru litere:A-U-T-
O”. Alături de automobil s-au dezvoltat industria chimică, aviatică, s-a extins folosirea electricității,
iar construcțiile de locuințe au cunoscut o adevărată ex plozie în perioada anilor ‘20. Existau desigur
și industrii care mergeau mai prost:minieră, textilă, unde producțiile au fost slabe în acești ani.
„Predestinați să se îmbogățească fără a munci”

Alte caracteristici importante ale cursului economic american au fost reprezentate de

publicitate, credit și speculație. Reclama era tot mai pre zentă. Ziarele, poșta, radioul era bombardate
cu reclame ce-i îndemnau pe oameni să cumpere un produs sau altul, și această campanie publicitară
dădea roade. În anii ‘20 din ce în ce mai mulți americani au început să pună tot mai mulți bani în
investiții și să facă speculații bursiere, începând să creadă că „sunt predestinați să se îmbogățească
fără a munci”. Prețul acțiunilor companiilor crește până la cote nebănuite, care nu reflectă valoarea
lor reală, ce era mult mai mică. Oameni de toate condițiile au început să facă speculații. Neajunsurile
majore ale acestui sistem nesănătos aveau să se vadă foarte clar odată cu izbucnirea crahului din
octombrie 1929. Agricultura americană s-a aflat într-o pasă proastă în anii ‘20. După terminarea
Primului Război Mondial, prețurile produselor agricole au început să scadă în momentul în care
agricultura din Europa s-a pus pe roate, americanii pierzând astfel o importantă piață de desfacere.
Foarte mulți fermieri au părăsit mediul rural plecând spre zonele urbane, unde sperau că vor avea o
viață mai bună (au plecat la oraș 3 milioane de fermieri până în 1929).

În 1929, din produsul național brut, agricultura mai dădea doar 10% în timp ce venitul
fermierilor era de doar 943 dolari pe an. Măsurile încercate de guvern pentru a scoate agricultura din
criză (Copper-Volstead Act-1922, Intermediate Credits Act -1923 sau McNary-Haugen Act-1924 și
1927) nu au avut succes. Numărul fermelor ipotecate a crescut foarte mult și foarte mulți fermieri și-
au abandonat îndeletnicirea, căutându-și de lucru la oraș. Caracteristicile care vor marca însă
societatea americană în anii ‘30 vor fi cu totul altele.

Crahul din octombrie 1929

Crahul din 1929 a fost precedat de o creștere economică spectaculoasă, fără precedent în
istoria SUA. Pe piața de acțiuni s-a înregistrat un adevărat „boom” care a făcut ca indicele industrial
Dow-Jones să crească foarte mult într-un interval scurt de timp (de la sfârșitul lui 1928, până la
începutul lui 1929, indicele Dow-Jones a crescut cu aproape 300 de unități). Acest „boom” continua
să se mențină atâta timp cât cumpărătorii de acțiuni erau dispuși să dea sume mari pe acțiuni în
speranța că acestea vor crește și mai mult. Numărul de acțiuni de pe piața bursieră a crescut într-un
ritm amețitor.
În 1923 pe piața de schimb din New York se aflau 236 milioane de acțiuni;în 1926, numărul
lor ajunsese la 451 de milioane, iar în 1929 la 1.125 milioane. Prețul acțiunilor companiilor naționale
a crescut și el foarte mult, în 1929 valoarea totală a acțiunilor de pe piața din New York ajungând la
87 miliarde dolari, cu mult peste valoarea lor reală. Această politică a speculațiilor nu avea cum să
dureze la infinit.
Semnele de panică au început să apară. La începutul anului 1928 s-a profilat o primă criză a
pieței de acțiuni, dar aceasta a fost stopată în momentul în care un mare grup de afaceriști a început
o campanie de cumpărare a acțiunilor General Motors și Radio Corporation of America, lucru ce a
redat încrederea cumpărătorilor de acțiuni și speculațiile au continuat în același ritm. O altă fisură în
acest cerc aparent profitabil a apărut la sfârșitul anului 1928, când un număr de solicitanți de credite
au cerut în locul acestora bani gheață, iar cererea nu le-a putut fi satisfăcută pentru că banii nu existau.
Câțiva deținători de acțiuni, având suspiciuni în privința acestui sistem, și-au vândut stocurile când
prețul lor era încă bun, dar gestul nu a fost luat în seamă. Semne și mai clare ale crizei s-au manifestat
în vara anului 1929. S-a înregistrat o scădere considerabilă a numărului de șantiere de construcție. Ca
urmare, investițiile nete în domeniul construcțiilor au scăzut la 216 milioane dolari pentru tot restul
anului, cu mult mai puțin decât în 1928. În același timp, creșterea pieței ajunsese la niște proporții
aproape iraționale, care nu se puteau menține la acest nivel foarte mult timp. Totodată au scăzut foarte
mult vânzările de bunuri de larg consum către populație.
Indicii de producție industrială au început să scadă în iulie 1929, iar oferta de locuri de muncă
s-a limitat onsiderabil. Bursa, care era animată de succesul ultimilor ani, a acordat prea puțină
importanță acestor semnale, dar la începutul lui septembrie disfuncționalitățile au apărut pe Wall
Street. Piața însă a rezistat și la începutul lui octombrie speculațiile cu acțiuni depăsind 6 miliarde de
dolari.

Marțea neagră
Pe 22 octombrie, președintele National City Bank își permitea încă să afirme că „nu cunosc
să fie ceva în neregulă cu bursa de valori, cu afacerile importante sau cu organismele bancare”. Ziua
următoare însă, prețurile au scăzut dramatic și toată lumea a încercat să scape de acțiuni. Pe 24
octombrie, 13 milioane de acțiuni și-au schimbat proprietarul. Bancherii au format un cartel care să
salveze piața de valori de la dezastru. S-a aranjat o întrevedere la care au participat reprezentanții
celor mai importante bănci:A. Mitchell de la „National City”, Albert H. Wiggin de la „Chase Na
tional”, George F. Baker de la „First National”, William C. Potter de la „Guaranty Trust” și Thomas
W. Lamont de la „Morgan”. Fiecare era de acord să pună la bătaie o mare sumă de bani pentru a
susține piața. Prețurile s-au stabilizat pentru câteva zile, dar pe 29 octombrie („marțea neagră”), cea
mai dramatică zi din istoria bursei, colapsul a fost total. 16.410.000 acțiuni au fost vândute în această
zi, iar indicele Dow-Jones a scăzut cu 13%. Până pe 13 noiembrie prețurile au scăzut dramatic la
principalele companii:American Can de la 181, 28 la 86;General Electric de la 396, 25 la 168,
12;General Motors de la 72, 75 la 36;U. S. Steel de la 261, 75 la 150;New York Central de la 256, 38
la 160;Anaconda Cooper de la 131, 5 la 70 dolari.

La începutul crizei oamenii de afaceri și guvernamentalii au afirmat că „fenomenul” este ceva normal
din care se va ieși foarte repede. John D. Rockfeller a cumpărat acțiuni la bursă pentru a dovedi acest
lucru. Unii dintre speculanții retrași din tranzacții s-au întors la bursă, dar eroziunea valorilor a
continuat tot mai vertiginos în fiecare zi. Economia americană se va afla pentru mai mulți ani într-un
declin continuu, din care cu greu va reuși să iasă.

Cauzele crizei
1.Distribuția inechitabilă a venitului a constituit una dintre principalele cauze ale crahului. În 1929,
200 de corporații controlau jumătate din industria Americii. În același an 0, 1% din familiile
americane bogate, aveau un venit egal cu cel al 42% din familiile de la baza societății, adică
aproximativ 24.000 de familii aveau un venit egal cu 11, 5 milioane de familii americane mai puțin
înstărite. Veniturile celor bogați creșteau mult mai repede decât al celorlalte categorii sociale. Această
stare de lucruri însemna de fapt că orice scădere a cheltuielilor și investițiilor acestor oameni foarte
bogați ar fi dus la reacții financiare neplăcute, lucru ce s-a și întâmplat de altfel. Aceste evenimente
au fost posibile și din cauză că guvernul nu făcea nimic împotriva politicii marilor industriași și
bancheri, pentru a limita în vreun fel deciziile deseori aberante ale acestora.
2.O altă cauză importantă a crizei a fost supraproducția. Capacitatea de producție a națiunii era
mai mare decât capacitatea de consum dat fiind că o mare parte a venitului național era deținut o mică
parte a populației care bloca acest venit în economii și acțiuni și nu cheltuiau destul de mult, în timp
ce baza societății (fermierii și muncitorii) avea o mică parte din venit și nu putea să cumpere tot ce
se producea.
S-a mai adăugat și faptul că producția creștea mult mai repede decât salariul – între 1923-
1929 producția a crescut cu 32 %, în timp ce salariul a crescut cu doar 8%.
3.Politica acordării cu ușurință a creditelor a dus la o expansiune dezordonată a acestora. Sistemul
creditelor s-a extins foarte mult. În 1929 valoarea acestora ajunsese la 3 miliarde de dolari;3 din 5
mașini și 80% din radiouri au fost cumpărate pe credit. Băncile sau societățile creditoare s-ar fi aflat
într-un mare impas dacă debitorii și-ar fi pierdut slujbele și n-ar mai fi fost capabili să-și plătească
datoriile. Datoriile statului și particularilor, care se ridicau la 150 milioane de dolari, de multe ori nu
mai puteau fi rambursate la timp.

4.Optimismul guvernului și îndemnarea populației să investească la bursă. Speculațiile au ridicat

valoarea acțiunilor și proprietăților la cifre care depășeau cu mult valoarea lor reală. Iată cum au
evoluat prețurile acțiunilor unor companii importante între martie 1928 și septembrie 1929:American
Can – de la 77, la 181,7; American Telephone and Telegraph – 179,5 – 304; Anaconda Cooper – 84,
5 – 131, 5;General Electric – 128, 7 – 396, 2;General Motors – 139, 7 – 172, 7;New York Central –
160, 5 – 256, 3;U.S. Steel – 158 – 261, 7. Bursa s-a transformat practic, în urma speculațiilor, dintr-
o piață de valori, într-o sală de jocuri. Organizațiile „rechin” s-au înmulțit peste măsură, mărind astfel
riscurile celor ce se aventurau să facă speculații.
Prețurile erau menținute la un nivel artificial, și tot artificial a fost susținut nivelul vânzărilor ce
depășeau puterea de cumpărare a veniturilor și salariilor. În momentul când astfel de practici nu au
mai putut susține piața, criza s-a produs. La declanșarea crizei a contribuit serios și faptul că o parte
din marile industrii nu s-au confruntat cu aceeași stare de prosperitate cu care s-au confruntat celelalte
industrii. Industria minieră, cea textilă și cea de încălțăminte se aflau mult în urma altor ramuri
industriale care au avut mari profituri. Agricultura se afla și ea în impas și alături de cele amintite mai
sus nu mai contribuia cu mare lucru la venitul național, dar contribuia la accentuarea stării de
supraproducție. Veniturile fermierilor și muncitorilor din industriile neprofitabile erau prea mici ca
să le permită să participe la reducerea deficitului dintre producție și consum.

Sistemul bancar american era fragil, ridicat pe baza unui număr mare de unități financiare
independente, care nu puteau face față unor situații de criză. În aceste condiții căderea unei unități
avea consecințe nefaste și asupra celorlalte. S-a adăugat și faptul că oamenii de afaceri, în momente
de criză, se ghidau după principiul „scapă cine poate” și în loc să contribuie la stoparea crizei încercau
să se salveze pe ei înșiși, ducând de cele mai multe ori la prăbușirea propriului sistem. Politica dusă
de guvernul american a avut și ea o contribuție importantă la criza care avea să vină. Guvernul federal
a favorizat o politică monetară expansionistă atunci când prețurile erau în urcare și deflaționistă când
erau în scădere;a fost practicată o politică vamală care a îngreunat exporturile, din cauza tarifelor
vamale foarte ridicate practicate de SUA, producătorii americani fiind astfel privați de importante
piețe de desfacere. Datoriile pe care le aveau țările europene față de Statele Unite după Primul Război
Mondial n-au putut fi rambursate și acest lucru a avut partea lui de vină la destabilizarea sistemului
financiar american. Păcatul cel mai mare al guvernului era acela că intervenea foarte puțin în afaceri.
O implicare mai mare a statului ar fi putut duce la evitarea situației din octombrie 1929.

Falimentul băncilor și societăților pe acțiuni.

Ca urmare a crahului din octombrie 1929 economia americană a fost profund afectată.
Sistemul bancar a fost grav lovit. Până la sfârșitul anului, 659 bănci au dat faliment, odată cu ele
dispărând și cele 256 milioane dolari din depozit. Ritmul falimentelor bancare a continuat să fie
ridicat. Dădeau faliment, la începutul anului 1930, 60-80 bănci pe lună, ajungându-se în noiembrie la
236, iar în decembrie la 328 bănci închise pe lună. Per total, în 1930 s-au închis 1352 de bănci;în
1931 numărul a crescut la 2294 de bănci cu depozite de 1, 7 miliarde de dolari, iar în 1932, 1.456 de
bănci au dat faliment, cu depozite de 750 milioane de dolari. S-au înregistrat de asemenea 109.371
falimente ale societăților comerciale. O importantă scădere s-a înregistrat în industrie. La sfârșitul
anului 1930, producția industrială era cu 26% mai mică decât în 1929, iar în 1932 se ajunsese la 51%.
Capacitățile de producție s-au redus considerabil, lucru ce a determinat creșterea alarmantă a
șomajului. 70% din industria extractivă de cărbune era „pe liber”, iar fabricile producătoare de oțel
mai lucrau doar la 12% din capacitate în 1932. U. S. Steel care în 1929 avea 225 mii de lucrători,
ajunsese la o producție aproape de 0;în ramuri economice care prosperaseră în anii ‘20 situația era
foarte gravă. Cel mai semnificativ este faptul că producția de automobile s-a redus cu 60% până în
1932, atrăgând după sine fenomene similare și în alte domenii:industria chimică, sticlă, cauciuc,
vopsea etc. In vestițiile americane în industrie, transporturi au scăzut de la 10 miliarde de dolari în
1929, la 7 miliarde în 1930, 3 miliarde în 1931 și circa 1 miliard în 1932.

Fermele scoase la mezat

Agricultura a resimțit foarte dur noua situație. Între 1929-1934, producția agricolă a scăzut cu
15% în volum și cu 40 % în preț;venitul net al fermelor a fost în 1932 de 1, 8 miliarde dolari, ceea ce
reprezenta doar 1/3 din cel din 1929. Fermierii nu își reduceau producțiile așa că, surplusul se
menținea pe piață. Cererea de produse scădea din ce în ce mai mult, mai ales cererea pe piața externă.
Iată cum scăzuse exportul de produse agricole americane în 1932, față de 1929:carne, de la 78
milioane dolari, la 18, 9 milioane dolari;fructe, de la 120 la 77, 3 milioane dolari;bumbac, de la 765
la 345 milioane dolari.
La fel s-au întâmplat lucrurile și pe plan intern, unde consumul de bumbac a scăzut de la
7.091.000 baloți în 1929, la 4 866 000 în 1932, iar consumul de carne de la 11.148 milioane livre în
1929, la 10.619 milioane livre în 1932. Fermierii aveau mari datorii către creditori, pe care nu le mai
puteau achita, și din această cauză fermele le erau sechestrate și vândute. Produsele nevândute se
stricau în hambarele fermierilor sau ale agențiilor guvernamentale. În iulie 1932, existau 108 milioane
bușeli de faină nevânduți și 1.308.732 baloți de bumbac în hambarele deținute de guvern.

Șomajul

Crahul din octombrie 1929 i-a pus pe patroni în situația de a nu mai putea folosi capacitățile
de producție și prin urmare nici forța de muncă nu mai putea fi folosită la aceeași capacitate și o parte
din aceasta a trebuit să fie disponibilizată. Șomajul a fost o problemă a întregii perioade, fiind unul
din aspectele care au contat cel mai mult în perpetuarea stării proaste a societății americane în acest
interval. În privința numărului șomerilor părerile diferă ușor dar cifrele sunt în general foarte
apropiate. Erau 3 milioane de șomeri în aprilie 1930, cu un milion mai mulți în octombrie același an,
7 milioane în octombrie 1931, 11 milioane în 1932, ajungându-se la peste 13 milioane în 1933.
Numărul cel mai mare de șomeri se înregistra în rândul populației de culoare și al muncitorilor
din industria grea. În primele luni ale anului 1933, șomajul reprezenta 20% din forța totală de muncă
a Statelor Unite. În 1932 unul din trei muncitori salariați nu mai avea slujbă. Situația nu s-a
îmbunătățit foarte mult nici după schimbarea conducerii politice. S-a stopat însa creșterea numărului
șomerilor, la sfârșitul decadei în SUA existând 8 milioane de șomeri.
Afară din case!

Oamenii nu-și mai puteau plăti chiriile sau creditele și erau dați afară din locuințe sau în cel
mai fericit caz le era întreruptă întreaga gamă de facilități. Aruncați în stradă, oamenii încercau să-și
găsească un loc unde să locuiască împreună cu familia. De cele mai multe ori ajungeau să stea în așa-
numitele, , Hooverville” de la marginea orașelor. Aici își încropeau o locuință mizeră, de fapt o colibă
sau o cocioabă, din cutii de carton, bidoane din plastic sau metal, ori locuiau în mașini. Foarte grea
era situația minerilor din Virginia de Vest, Pennsylvania și Kentucky. Familii întregi, evacuate din
case, nu aveau unde locui și ce mânca. Minerii își ardeau mobilierul pentru a face căldură în
adăposturile improvizate și se hrăneau cu fructe sălbatice, ierburi și rădăcini. Șomajul făcea și aici
ravagii. În 1934 compania „Scott’s Penn and Scottsdale” dăduse afară 97% din angajați, iar cei rămași
munceau câteva ore pe săptămână, pentru un salariu de mizerie. Faptul că asigurarea hranei zilnice
devenise o mare problemă pentru cei rămași fără slujbă și pentru familiile lor, dar și pentru o mare
parte a celor care încă mai lucrau, în condițiile abundenței de produse agricole, pare un lucru
incredibil.
Pe drumurile țării
Pentru a găsi un loc de muncă, șomerii plecau uneori singuri, alteori însoțiți de familie pe
drumurile țării, în speranța că vor putea scăpa de mizerie. La sfârșitul anului 1932 numărul
„călătorilor” ajunsese la un milion. Foarte repede speranțele de a găsi un loc unde să scape de foame
și frig le erau spulberate, astfel încât vechea lozincă a lui Horace Greeley, „tinere, du-te în Vest și
prosperă împreună cu țara”, s-a schimbat în „tinere, du-te în Vest și... îneacă-te în Oceanul Pacific”.
Cel mai grav era faptul că din cei peste un milion de oameni aflați pe drumuri, în jur de 200.000 erau
copii, ce trebuiau să sufere vicisitudinile unei astfel de vieți nomade, în care o mare parte a timpului
era petrecută în mașini. A apărut de altfel și expresia care spunea că SUA „este prima națiune din
istoria lumii care pleacă cu casa în automobil”. Acești „migratori” aveau de-a face de multe ori cu
împotrivirea autorităților locale care îi alungau când încercau să intre în oraș. Sentimentele de
înfrângere, vinovăție și disperare erau tot mai copleșitoare și mulți au preferat să-și pună capăt zilelor
pentru a scăpa de suferință și mizerie. Numărul sinuciderilor a fost foarte ridicat comparativ cu alte
perioa de de criză, mai ales la în ceputul colapsului.
Situația fermierilor era la fel de critică. Două treimi din fermele din Dakota de Nord fuseseră
scoase la vânzare de către bănci, întrucât proprietarii nu-și putuseră achita datoriile. Prețurile
produselor agricole erau de-a dreptul ridicole:tona de porumb costa 1, 40 dolari, în timp ce o pereche
de bocanci avea prețul de 4 dolari! În aceste condiții, fermierii ajungeau să facă gesturi
disperate:porumbul era ars pe post de combustibil (care oricum era mai scump), animalele erau
sacrificate și aruncate în canioane, laptele era vărsat pe câmp, portocalele erau stropite cu benzină și
arse și strugurii erau lăsați să se strice în vii. Toate acestea cu speranța că prețurile vor crește. Și ca
„tacâmul” să fie complet, calamitățile naturale au venit să completeze tabloul sumbru cu care se
confruntau fermierii americani. Furtunile de nisip, din așa numita zonă „Dust Bowl” (Kansas, Okla
homa, Texas, Colorado), au făcut ravagii și au determinat un număr foarte mare de locuitori ai acestei
zone să plece în pribegie, spre California.

La coadă pentru un castron cu supă

Din cauza numărului enorm al celor care aveau nevoie de ajutor, hrana și alocațiile
guvernamentale erau întotdeauna insuficiente. În fiecare zi erau mii de oameni care așteptau să capete
o bucată de pâine și o farfurie de supă, la niște cozi interminabile. Astfel de „cozi” la pâine și supă
erau în toate orașele SUA. În New York City în 1931 se ajunsese la 31 de astfel de „cozi” în fiecare
zi. Au apărut proiecte care propuneau într-un fel sau altul rezolvarea problemei alimentației. Se
organizau activități caritabile de către organizații filantropice sau de către persoane fizice. Studenții
și profesorii de la Universitatea Princeton au renunțat la masă pentru a o acorda celor flămânzi;în St.
Louis, „Societatea Femeilor” distribuia mâncare neconsumată de la restaurante;în New York, surorile
de la spitalul St. Vincent ofereau pâine și supă celor care băteau la ușa lor. S-au lansat sloganuri ca
„Dați o slujbă” sau „împărțiți un prânz”, care însă nu și-au atins scopul, întrucât conducătorii de
companii au răspuns că nu-și permit să cheltuiască resursele financiare ajutând niște oameni de care
nu au nevoie.

„Suntem în criză pentru că avem prea mult”

 Au existat și atitudini împotriva ajutorării săracilor, întrucât se spunea că aceștia își pierd
interesul de a căuta un loc de muncă atâta timp cât trăiesc din mila publică. S-a cerut ca alocațiile să
fie acordate numai celor care aveau nevoie stringentă de ele. Făcând un bilanț al perioadei s-a ajuns
la concluzia că la sfârșitul anului 1932, erau 34 de milioane de oameni (mai bine de un sfert din
populația țării), care nu aveau posibilitatea de a-și asigura hrana zilnică, cifră în care nu intrau
fermierii, lucrătorii agricoli și muncitorii necalificați. Guvernatorul de Wisconsin, Robert LaFollette,
spunea:„Situația noastră pare atât de stupidă și anormală, pe cât este de dureroasă pentru noi. Suntem
în criză pentru că avem prea mult. Poporul suferă de foame în timp ce fermierii nu se pot dispensa de
surplusul de hrană… Banii, facilitățile pentru producție și transport, materiile prime, toate aceste
lucruri esențiale le avem se pare, din belșug. Ne lipsește doar inteligența capabilă să le pună în slujba
oamenilor”.

Ieșirea din criză. Roosevelt și New-Deal

În noiembrie 1933 ,în S.U.A, s-au desfăşurat noi alegeri prezidenţiale.Fiind în criză
profundă,poporul american a ales un nou preşedinte,pe fostul guvernator al New York-
ului:F.D.Roosevelt.De îndată ce a fost ales,el a anunţat implimentarea unui program vast de
revigorare a economiei sub denumirea de ”New Deal”.Acest program s-a desfăşurat în două etape.

Prima etapă(1933-1935),includea limitarea activităţii bancare(lipsa unei coordonări între bănci

este socotită una din cauzele Marii Depresiuni din 1929-1933).Dolarul se devalorizează şi se renunţă
la standardul de aur.Este adoptată o lege de redresare a agriculturii.În industrie se stabileşte salariul
minim pentru muncitori,precum şi se introduce un cod al concurenţei loiale,care prevede un control
asupra volumului producţiei şi pieţelor de desfacere.Se reduc salariile funcţionarilor de stat.Se adoptă
legea anulării prohibiţiei,adică interzicerea comercializării băuturilor alcoolice.
A doua etapă(1935-1937),include mai multe măsuri de ordin social,anume stabilirea
ajutoarelor de şomaj ,a incapacităţii de muncă şi a pensiilor de vârstă.A fost micşorat şomajul,datorită
alocării a sume importante de bani pentru realizarea unor construcţii publice(drumuri,poduri,centrale
hidroelectrice,canale,şcoli etc.)
”New Deal” al presedintelui Roosevelt a contribuit esenţial la scoaterea din criză a economiei
S.U.A şi l-a îmbunătăţirea nivelului de trai al americanilor.
 BANDIȚII ȘI MAREA DEPRESIUNE
În perioada Marii Crize rata criminalității a cunoscut o creștere alarmantă. Unii dintre
infractorii „de legendă” ai Statelor Unite și-au „desăvârșit” cariera în această perioadă. Iată o listă cu
„cei mai căutați” („most wanted”) infractori de la începutul anilor 30:John Dillinger (a jefuit cel puțin
11 bănci, de la care a furat peste 300.000 de dolari). George „Baby Face” Nelson (este considerat
infractorul care a ucis cei mai mulți polițiști. După ce Dillinger a fost împușcat, „Baby Face” a
„avansat” pe primul loc în lista celor mai căutați criminali). Bonnie Parker și Clyde Barrow (au fost
implicați în uciderea a cel puțin nouă polițiști și jefuirea a numeroase bănci, magazine și benzi nării).
Charles „Preety Boy” Floyd (implicat, printre altele, în „Masacrul din Kansas City” când patru
polițiști au fost uciși de Floyd și acoliții săi, care încercau să-l ajute să evadeze pe un tovarăș de-al
lor) Alvin Karpis (în afară de crime și jafuri, banda lui Karpis a fost „specializată” în răpiri. Mai mulți
milionari au fost răpiți și eliberați de Karpis după ce a primit recompense substanțiale din partea
familiilor). Cu excepția lui Karpis, toți ceilalți au fost uciși de FBI în anul 1934. Vârstele la care au
murit sunt cuprinse între 23 și 31 de ani. Karpis a stat 33 de ani în închisoare. A fost eliberat în 1969
și a murit zece ani mai târziu, în Spania.

TEORIA LUI KEYNES

John Maynard Keynes afirma că depresiunea este o fază normală a vieții economice. Acesta
trebuie corectată prin cheltuieli guvernamentale masive și prin taxe mici pentru a spori investițiile.
Keynes spunea că bugetul se va reechilibra prin intervenția masivă a guvernului și totodată va scădea
și inflația și se va putea preveni un alt colaps economic. Teoria lui Keynes afirma de asemenea că
nivelul afacerilor se stabilizează printr-o balanță de cheltuieli și economii adecvată. În timpul
perioadelor de prosperitate, guvernul trebuie să crească taxele pentru a reduce cheltuielile și astfel se
vor economisi bani. Când vine recesiunea, procesul va fi invers, iar cheltuielile guvernamentale vor
stimula economia. Deși avea adepți chiar și în rândul guvernului, teoria lui Keynes nu s-a aplicat în
perioada de vârf a crizei decât sporadic, pentru că administrația se temea că mărirea taxelor i-ar fi
redus suportul popular. Faptul că teoria lui era bună s-a demonstrat însă odată cu adoptarea New
Deal-ului și mai ales în 1937, când reducerea cheltuielilor guvernamentale a creat un nou moment de
criză economică în SUA.
 Marșurile foamei
Situația grea a țării nu avea cum să nu genereze reacții de protest în rândul muncitorilor. Mai
timide la începutul decadei, când și sindicalismul a cunoscut un recul destul de serios, protestele au
fost, pe măsura trecerii anilor, din ce în ce mai vehemente, în condițiile creșterii accelerate a mărimii
și puterii sindicatelor. În timpul perioadei de vârf a crizei, manifestările au avut mai degrabă un
caracter dezorganizat și spontan, în condițiile în care sindicatele pierduseră mulți membri și multă
putere. S-au înregistrat proteste ale șomerilor ce erau evacuați din locuințe, proteste în care erau
antrenate deseori mai multe persoane aflate în aceeași situație și la care proprietarii răspundeau de
cele mai multe ori prin chemarea forțelor de ordine. O astfel de manifestare a avut loc pe 3 august
1931, când 5.000 de oameni s-au opus evacuării forțate a unei femei din Chicago. Au fost organizate
Consilii ale Șomerilor, care organizau „marșuri ale foamei”. Aceste Consilii erau în foarte multe
cazuri coordonate de comuniști și aveau programe care cereau între altele:condiții decente de locuit,
hrană și îmbrăcăminte, asigurarea asistenței imediate, toleranță rasială, pedepsirea celor bogați care
se făceau vinovați de starea actuală a națiunii. În 1932 a fost organizat un Marș Național al Foamei,
care a fost coordonat de un Comitet Național al Consiliilor Șomerilor și care a avut cereri și mai
radicale, de genul „anchetarea celor ce sunt răspunzători de starea actuală:guvernul, presa, agenții de
publicitate, liderii sindicali corupți, politicieni din toate partidele”. Se arăta că „Marșul Național al
Foamei este primul dintre intențiile de a da o dezvoltare impetuoasă acestei unități și a luptei zilnice
pentru cele mai imediate nevoi ale noastre”. În martie 1932 au loc mișcări muncitorești la Detroit, în
fața sediului Companiei Ford din Dearborn. Primarul acestei localități a cerut intervenția poliției după
ce a respins cererile manifestanților. În confruntări au murit 4 oameni și 50 au fost răniți;30.000 de
oameni au participat la înmormântarea celor uciși, purtând pancarte pe care se putea citi „Ford ne dă
gloanțe, nu pâine”.

Protestele veteranilor
Cea mai importantă mișcare de protest din această perioadă a fost cea a veteranilor ajunși
șomeri din Primul Război Mondial. Aceștia erau în număr de 15.000, organizați în „Forțe
Expediționare pentru Compensație” și cereau să li se plătească suma prevăzută în lege care reprezenta
compensațiile către veteranii de război. În momentul în care Congresul a respins acordarea acestor
sume, veteranii au plecat în iulie 1932 spre Washington cântând:„Mellon a tras semnalul/ Hoover a
sunat din clopoțel/ Wall-Street-ul a dat startul/ Și țara s-a dus la dracu”. Manifestanții au construit
adăposturi la Anacosta Flats, lângă Capitol și au amenințat că nu vor pleca până nu vor primi banii
cuveniți. Șeful poliției districtuale a încercat să-i determine să plece, prin mijloace pașnice, ajungând
să le pună chiar și cântece ca:„Du-mă înapoi în vechea Virginie („Carry me back to old Virginny”)
sau „Vechea mea casă din Kentucky” („My old Kentucky house”). După ce Congresul a aprobat
sume pentru întoarcerea acasă a veteranilor, circa jumătate din aceștia au plecat. Cealaltă jumătate,
care a rămas pe loc, a fost împrăștiată de forțele militare chemate de președintele Hoover și conduse
de generalul MacArthur;adăposturile ridicate au fost distruse cu tunul.

Schimbarea de atitudine
Schimbarea administrației a determinat și un nou curs al manifestărilor sindicale. Conducerea
țării, care susținea sindicalismul, nu mai era vizată de aceste demonstrații. Încă de la începutul
mandatului, s-a văzut o schimbare în politica Washingtonului față de aceste evenimente. La al doilea
marș al veteranilor, din martie 1933, Roosevelt, „a decis imediat că veteranii vor fi cazați într-o tabără
mai veche și li se vor asigura alimente prin programul de asistență”, și au fost determinați pe cale
pașnică să se întoarcă acasă. Au început să fie tot mai dese acțiunile muncitorilor care cereau
recunoașterea de către patronat a sindicatelor.

În toamna anului 1933, Asociația Internațională a Transportatorilor (ILA) a organizat greve

în California pentru a obține recunoaștere din partea patronatului, care bineînțeles că a refuzat acest
lucru. În San Francisco, patronii au angajat mai mult de 1.000 de spărgători de grevă, iar în Los
Angeles, în urma intervenției poliției, au murit doi oameni și alți 100 au fost răniți. Patronii, cărora
noua situație nu le convenea, mobilizau deseori cetățenii pentru a apăra ceea ce numeau ei „calea
americană”. Au avut loc conflicte în Minneapolis, între Uniunea Șoferilor și Alianța Cetățenească
care s-au soldat cu 4 morți;în San Francisco au avut loc conflicte între ILA și Asociația Industrială,
soldate cu 2 morți.

Schisma mișcării sindicale

Așa cum am spus, New-Dealul a stimulat din nou mișcarea sindicală ce fusese amorțită foarte
mult timp. Între 1920-1929, Federația Americană de Muncă (AFL) a pierdut 1, 250 milioane membri,
iar până în 1933 a mai pierdut încă 400.000. În 1932, la Convenția Anuală de la Cincinnati, Ohio,
AFL și-a afirmat obiectivele de a „încuraja și forma consilii și uniuni sindicale”. Totuși, AFL nu a
avut un program de acțiune rapidă, mergând mai mult pe improvizații. În plus, încrederea oamenilor
în acest sindicat scăzuse foarte mult. Au apărut voci care au susținut că se impune o nouă organizare
sindicală. Federația a fost acuzată că nu a putut organiza eficient muncitorii din marile industrii și nu
a reușit să facă o uniune sindicală puternică în care să se găsească reprezentați toți muncitorii. În
1935, s-a produs „schisma” care a împărțit mișcarea muncitorească. O parte din liderii marilor
sindicate industriale-John L. Lewis (Uniunea Muncitorilor Minieri – 500.000 de membri), Sidney
Hillman (Muncitorii Textiliști Reuniți) și David Dubinsky (Uniunea Internațională a Lucrătorilor din
Industria de Confecții pentru Femei), au părăsit AFL-ul și au format Comitetul pentru Organizarea
Industrială în 1935, care în 1938 va deveni Congresul Organizațiilor Industriale – CIO. John F. Lewis
a fost ales președintele noului sindicat. Acesta avea inițial 8 uniuni și 1 milion de membri, iar în 1937
a ajuns la 32 de uniuni cu 3, 7 milioane de membri. Rivalitatea dintre cele două mari organizații
sindicale a fost benefică, pentru că a stimulat ambele grupuri să depună eforturi sporite pentru
sindicalizare. Ca urmare a acestor demersuri, numărul sindicaliștilor a ajuns în 1941 la 14 milioane.

Patronii cedează
Următorul pas pe care trebuiau să-l facă sindicatele, era de a-și căpăta recunoaștere și din
partea industriilor siderurgice și de automobile, unde patronatul era foarte reticent la sindicalizare.
Patronii s-au folosit de toate mijloacele posibile pentru a înăbuși mișcările sindicale. Au fost folosite
listele negre, spionii, detectivi particulari și chiar organizații paramilitare în acest scop. Spre exemplu,
arsenalul Republic Steel Company cuprindea:552 pistoale, 245 mitraliere, 4 033 bombe cu gaz
lacrimogen. Muncitorii au declanșat greve în toate centrele siderurgice și în uzinele de automobile.
În 1937 sindicaliștii din industria auto au abordat noua tactică de protest „greva brațelor încrucișate”,
adică muncitorii refuzau să părăsească fabrica până nu le erau satisfăcute revendicările. Tactica a dat
roade și în februarie 1937 General Motors, a recunoscut Uniunea Muncitorilor din Industria de
Automobile, iar în martie, United States Steel a recunoscut Comitetul de Organizare al Siderurgiștilor.

Au fost însă companii care s-au încăpățânat să nu recunoască sindicatele. În industria automobilului,
Ford-ul s-a menținut pe poziție, acționând prin intermediul serviciului său de securitate „Ford Service
Organisation”, care era recunoscut pentru metodele dure de reprimare a muncitorilor. În industria
siderurgică, situația era și mai delicată, deoarece în ciuda faptului că US Steel, cel mai mare
producător de oțel, recunoscuse Uniunea, reprezentanții mai mici-Republic, Youngs-town, Street and
Tube, Inland, Bethleem, au refuzat să facă acest lucru. Ca urmare, în primăvara lui 1937, 75.000 de
lucrători au intrat în grevă, iar patronatul a răspuns prin violență. La Chicago, la Republic Steel
Company, au fost uciși 10 lucrători în confruntările dintre aceștia și patronat. În 1937, 688.000 de
oameni au participat la demonstrații, iar în 1939 cifra s-a ridicat la 1.170.000 de oameni. În cele din
urmă, în 1941 și aceste companii s-au văzut obligate să accepte sindicatele, acestea obținând astfel o
victorie răsunătoare asupra patronatului.

Criza în lume
CANADA

Canada a fost foarte afectată de criză. Cele mai lovite domenii au fost agricultura, industria
lemnului și mineritul. În 1933, șomajul se ridicase până la 30% și 20 % din populație era dependentă
de ajutorul guvernamental. În regiunile rurale din zona de preerie, cifra celor care nu aveau unde să
lucreze se apropia de 70%. Producția industrială a scăzut la 58% față de 1929, cea mai puternică
scădere după SUA. De unde marile corporații avea profituri de aproape 400 de milioane de dolari în
1929, în 1933 ajunseseră să aibă datorii de 98 de milioane în 1933. În aceeași perioadă, exporturile
au scăzut cu peste 50%, iar produs intern brut cu 40%.

GERMANIA
Criza a fost strâns legată de cea declanșată peste Ocean. Încetarea împrumuturilor americane
pentru redresarea economică a Germaniei, a fost una din cauzele majore ale declanșării crizei. Din
acest motiv, plata reparațiilor de război de către Germania a fost anulată în urma Conferinței de la
Laussane (1932), moment în care fusese achitată doar 1/8 din ea. Rata șomajului ajunsese până la
30%, în 1933. Marea Depresiune a avut un rol important în ascensiunea lui Hitler la putere.

MAREA BRITANIE
Până la sfârșitul anului 1930, rata șomajului crescuse până la 20% (de la 1 milion la 2, 5
milioane șomeri). Exporturile au scăzut cu 50% pe timpul crizei. În orașul Glasgow, rata șomajului
depășea 30%, în timp ce în zonele din nord-est aceasta se ridica până la 70%! Cele mai afectate zone
au fost Yorkshire și Nothinghamshire (industria minieră), Tyneside (construcția de nave – aceasta a
scăzut cu 90%), Sheffield (siderurgia), Lancashire și Manchester (industria textilă). Au avut loc
marșuri ale foamei, cel mai important fiind cel din toamna anului 1932, la care au participat peste
200.000 de persoane. Un raport al guvernului, arăta că circa 25% din populația Marii Britanii trăiește
la limita subzistenței, fapt ce a determinat recrudescența îmbolnăvirilor cauzate de malnutriție
(tuberculoză, scorbut sau rahitism).

AUSTRALIA

Economia australiană se baza foarte mult pe exporturi – lână și grâu, această activitate fiind
foarte greu lovită după declanșarea crizei. În anul 1932, șomajul ajunsese la 29% din populație, iar
produsul intern brut a scăzut cu 10% între 1929 și 1931. Pentru a ieși din criză, a fost adoptat
Melbourne Agreement, guvernul australian condus de Jack Sculling, luând hotărârea de a renunța la
cheltuielile publice și la lucrările de infrastructură.

AMERICA LATINĂ
Aflate în strânsă legătură comercială cu Statele Unite, numeroase țări din America Latină au
fost grav afectate de criză. Conform statisticilor, cel mai greu încercate au fost Chile, Peru și Bolivia.
Marea Depresiune a avut o contribuție deosebită la instalarea unor regimuri de sorginte fascistă în
America de Sud. În Brazilia, președintele Getulio Vargas a recurs la măsuri extreme, printre acestea
numărându-se achiziționarea cafelei (principalul produs de export) de la producători și arderea ei, în
încercarea de a-i salva pe aceștia de la faliment.

România
Consecințele crizei în România:
– Peste 500 de fabrici au dat faliment și astfel 60000 de muncitori au intrat în șomaj.
– Prețurile la produsele agricole au scazut cu 60-70% și cu ele au scăzut și încasările la buget și
cheltuielile statului.
– Industria a cunoscut o scădere de 50%.
– Deși producția agricolă a crescut cu 30%, din cauza scăderii prețurilor, veniturile au scăzut cu 55%
.
– Prețul grâului nu acoperea nici măcar cheltuielile necesare recoltării.
– Agricultorii ardeau grânele și aruncau alte produse pentru că nu aveau cerere sau pentru că era prea
scump să le recolteze / producă.
– Peste 2.5 milioane de agricultori aveau credite la banci sau la cămătari.
– Reducerea salariilor cu 10% în 1931, urmata în 1932 și 1933 de alte reduceri salariale.
– Creșterea taxelor pe bunurile de consum și a impozitului pe salarii.
– Creșterea șomajului la un nivel alarmant.
– Apariția falsificatorilor de monedă națională și straină și a hoților “la drumu’ mare”.
– Apariția cămătarilor, majoritatea evrei, care cereau dobânzi enorme.
– Creșterea deficitului bugetar.
– Exportul de grau și petrol scade cu 58%.
– La finalul crizei, în anul 1933, în România erau peste 300000 de șomeri.
– Foarte multe sinucideri în rândul celor care au contractat credite și nu le mai puteau rambursa.
 Bibliografie
https://cartileadolescentuluinecunoscut.wordpress.com/2015/08/26/eseu-structurat-la-istorienota-9/
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/1929-1933-america-in-colaps-istoria-marii-crize-
economice
http://www.stiri-economice.ro/criza_economica_1929-1933_in_romania.html
http://www.stiri-economice.ro/marea_criza_economica_mondiala_1929-1933_in_lume.html
https://ro.wikipedia.org/wiki/Criz%C4%83_economic%C4%83
https://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_criz%C4%83_economic%C4%83