Ahmet K.

Han, Relațiile ruso-turce după incidentul doborârii avionului Su-24M, în

http://www.gmfus.org/publications/pride-and-pragmatism-turkish-russian-relations-after-su-
24m-incident, ianuarie 26 2016.

Orientul Apropiat este supus unor influențe excepționale, dar și unor intervenții
exterioare, așa cum acum Rusia și Turcia se luptă pentru dominație în conflictul sirian. Această
luptă a culminat în doborârea avionului rusesc de către Turcia. Liderii turci probabil că au
presupus că interdependența economică și relațiile bilateriale foarte complexe vor diminua o
eventuală ripostă a Rusiei, dar ei au interpretat greșit prioritățile ei externe. Turcia își pierde
influența în Siria și Irak. Acest fenomen ar putea avea consecințe greu de controlat pe plan intern
pentru Turcia. În ultimul deceniu Rusia și Turcia au ajuns la un acord tacit să-și analizeze
relațiile separat, în funcție de zona geostrategică și lăsând la o parte dezacordurile pentru a se
concentra pe interesele economice comune. Totuși, scopurile fiecăruia în Siria erau în
contradicție unul cu celalălalt încă de la început. Este ironic că ambele țări au pornit de la
aceleași premise când au analizat viitoarele lor politice față de Siria. Deoarece credibilitatea
Statelor Unite a ajuns la un minim istoric ca urmare a proiectului Pax-Americana al lui Bush
(care a dezamăgit societatea arabă) și ca urmare a politicii de „echilibrare” a lui Obama (care a
dezamăgit monarhiile arabe aliate), atât Rusia, cât și Turcia au văzut în aceasta o posibilitate de a
ocupa vidul de putere lăsat de SUA.
Logica strategiilor lor este similară și ea; ambele sunt strategii de „penetrare”, avantajate
de diviziunile clare din această zonă geografică, dar există și unele diferențe. Rusia este un
jucător de categorie grea, o putere exterioară Orientului Apropiat, atât din punct de vedere
geografic, cât și cultural. Ea a optat pentru pătrunderea în acest spațiu în defavoarea puterii
materiale și pune accentul pe o politică de tip westfalian. Strategia Rusiei se bazează pe
dovedirea faptului că are capacitatea de a provoca schimbări reale în balanța de putere regională.
Turcia, un actor local, o putere de rang mijlociu, dorește să pătrundă în Orientul Apropiat prin
intermediul afinităților culturale și religioase, dar și prin efectele de clientelă obținute grație
puternii ele economice relativ mari. Ea se bazează prin afinitatea actorilor statali și substatali, dar
și pe capacitatea de a avea state-client în zonă. Mult mai simplu explicat, Rusia vede Siria ca un
cap de pod, iar Turcia ca o rampă de lansare pentru influență și putere.
 Aceste priorități divergente s-au ciocnit pe 24 noiembrie 2015, când Turcia a doborât un
avion Su-24M deaupra localității Yayladag, de la granița siriană. Avionul rusesc violase spațiul
aerian al Turciei, așa cum au confirmat surse americane. Mai mult, se pare că acest incident nu a
fost izolat, ci făcea parte dintr-o serie de provocări ale avioanelor rusești. Rusia s-a grăbit să se
folosească de doborârea bombardierului printr-o consolidare a prezenței militare în Siria, care
fusese oricum întărită după atentatele de la Paris. Deși a reprezentat o oarecare lovitură pentru
imaginea și cultul personalității al conducătorului rus, Vladimir Putin, politica externă a Rusiei a
fost pragmatică în urma acestui incident. În vreme ce insista că nu dorește escaladarea
conflictului și că nu va riposta, astfel apărând responsabilă, Rusia a obținut tacit aprobarea
comunității internaționale și un mandat nescris în Siria. Această poziție de supemație nu depinde
de soarta lui Bashar al-Assad și nici de granițele antebelice ale Siriei. Rusia s-ar mulțumi cu un
stat-client care s-ar limita la zonele vestice. Realitatea militară de pe teren ar tinde să confirme că
acest deziderat pare realizabil. Rusia poate afirma cu destulă exactitate că a dat un avion pe un
regat. Ea pare acum un aliat de nădejde și pentru alte state din zonă. Poziția ei e simplă: lăsând la
o parte practicile autocratice proprii, pe plan extern, când un aliat este amenințat, ea nu ezită să ia
măsuri defensive. În Orientul Apropiat din prezent, aceste propuneri par tentante.
Doborârea avionului rusesc a reprezentat un act impulsiv al liderilor turci. Ei au
interpretat greșit similaritățile dintre cele două sisteme politice, precum și personalitățile celor
doi președinți. Anakra a înțeles rapid eroarea făcută. Deși a fost criticată și a continuat retorica
naivă, Turcia a adoptat apoi un ton conciliant și chiar și-a limitat zborurile de recunoaștere din
zona Mării Negre. Totuși trebuie să observăm că, cel puțin parțial, și Rusia face unele diferențe.
La începutul crizei Gazprom a declarat foarte repede că nu vor fi sancțiuni în ceea ce privește
gazul, cel puțin nu ca urmare a incidentului. De asemenea, deși Rusia a impus sancțiuni
economice grele pentru Turcia - în ceea ce privește turismul, Rusia a permis totuși ca 53 de firme
turcești, investitoare serioase în economia rusă, să primească permise de angajare pe teritoriul
Rusiei.
În prezent relațiile ruso-turce au ajuns la un punct critic. Turcia își pierde influența în
Siria și nu poate decât să privească cum Rusia bombardează toate grupările pe care le finanțează,
inclusiv cele ale turkmenilor, care sunt aliații Ankarei. Și în Irak Turcia are o poziție din ce în ce
mai precară, în vreme ce grupările rivale încep să-și dovedească superioritatea. Diferitele partide
kurde încep să fie recunoscute nu numai de Rusia, dar și de SUA și sunt incluse în coalițiile
împotriva ISIS, ceea ce creează probleme în relațiile dintre Turcia și propria minoritate kurdă.
Mai mult, există pericolul ca Rusia să intervină și să blocheze teritoriul sirian prin crearea unei
centuri de teritorii kurde, care ar izola Ankara de restul zonei. Posibilitățile Turciei de a participa
la o coaliție anti-ISIS, ca să echilibreze implicarea kurzilor, sunt limitate și ele. Toate aceste
pericole s-ar putea repercuta foarte serios asupra situației interne din Turcia.
Încă din 2009 Partidul Justiție și Dezvoltare, care se află la putere, a încercat să obțină o
mai mare autonomie pe plan extern pentru Turcia. Siria a fost aleasă pentru a ilustra această
poziție independentă a Turciei față de aliații ei, chiar dacă există unele limite interne ale
posibilităților reale de a susține o astfel de politică separată. Criza sistemică, așa cum este cea din
prezent din Orientul Apropiat, nu poate fi un exemplu bun de politică externă separată.
Turcia se găsește într-o poziție în care este forțată să reevalueze relațiile trans-atlantice.
Realist vorbind, Ankara ar trebui să-și coordoneze politicile și opțiunile cu partenerii ei
tradiționali, atât în Siria, cât și în alte părți. Anakara pare să-și fi învățat lecția, fiindcă primul
lucru pe care liderii turci l-au făcut după incidentul cu avionul rusesc a fost să solicite o sesiune
de urgență a NATO, care se pare că l-a enervat pe Putin. Prezibil, Alianța a anunțat că va susține
Turcia și chiar a trimis nave de război în estul Mediteranei. Pentru Rusia acest afront are
implicații mai grave. Implicarea în Siria este doar ultimul pas într-un joc mai amplu, care include
Ucraina, Georgia și alte zone. Criticarea Turciei este un vechi obicei al Moscovei, dar de fapt ea
critică NATO. Având în vedere că estul Mediteranei nu mai este un spațiu „NATO”, așa cum a
fost în timpul crizei libiene din 2011, un arantajament definitiv în problema cipriotă de exemplu,
ar putea ilustra întărirea relațiilor dintre SUA și Turcia. Mai mult, apropierea de partenerii
occidentali ar ușura cooperarea dintre Turcia și unele facțiuni rivale, cum ar fi kurzii, care au
ignorat interdicția Ankarei de a trece pe malul vestic al Eufratului.
În ciuda apropierii geografice, Turcia riscă să devină izolată în problema siriană. Eliminarea ei
din „jocul sirian” nu este acceptabilă, iar o apropiere față de Damasc ar fi greu de înghițit. Totuși,
de vreme ce politica ei nu pare a avea nici un fel de rezultat, nici măcar față de proprii aliați,
Ankara trebuie să ia niște decizii pragmatice și dificile. Așa cum se prezintă situația în prezent,
este greu de crezut că Turcia se poate întoarce în Siria fără a face unele concesii. O astfel de
politică ar putea începe printr-o împăcare cu Rusia și asta a încercat Turcia să facă prin niște
măsuri conciliatorii.
Soli Ozel, The Crisis in Turkish-Russian Relations, în Center for American Progress, 10 mai
2016, în https://www.americanprogress.org/issues/security/reports/2016/05/10/137131/the-crisis-
in-turkish-russian-relations/

Prin doborârea avionului rusesc Turcia a încălcat regula cea mai importantă a diplomației sale,
moștenită din vremea otomană: evitarea provocării Rusiei dacă nu se obține în prealabil sprijinul
unei Mari Puteri. Relațiile Turciei cu cea mai mare astfel de putere, SUA, sunt în cel mai bun caz
încordate. Motivele sunt diverse: la Washington se consideră că Turcia simulează lupta cu ISIS
și se critică faptul că Ankara consideră partidul kurd ca fiind o organizației teroristă. Încercările
Turciei de a calma spiritele după incidentul doborârii bombardierului nu au reușit să schimbe
optica Rusiei. Deși presiunea diplomatică a acesteia s-a mai redus, totuși numărul turiștilor ruși
în Turcia a rămas mai mic decât înainte de incident. Recalibrarea relațiilor diplomatice ale
Turciei a necesitat o împăcare cu Rusia. Cele două state sunt integrate din punct de vedere
econmic și nici una nu e interesată de continuarea crizei. Turcia a încercat să compenseze
prezența rusească în Siria printr-o apropiere de Ucraina, dar nici această soluție nu a dat
rezultatele scontate. Din fericire relațiile bilaterale nu au fost rupte, ceea ce a dat șansa de
întoarcere la un dialog constructiv după ce spiritele s-au mai calmat. Turcia a fost obligată să
adopte o poziție care să împace Rusia, cât și interesele ei de autoapărare și l-a adus pe pilotul
care a tras racheta în fața justiției.