Aplicarea legii mai favorabile în cazul pedepselor definitive.

Modificarea
pedepsei. Sesizarea instanţei de către judecătorul delegat cu punerea în executare a
hotărârii

În cazul în care executarea pedepsei aplicate a fost suspendată, prevederile

art.458 alin.1, ale art.419 alin.2 C.proc.pen. şi ale art.14 C.pen. nu sunt aplicabile,
întrucât procedura de modificare a pedepsei definitive şi cea de sesizare a instanţei
de către judecătorul delegat cu efectuarea punerii în executare a hotărârii presupun
existenţa unei pedepse aflată în curs de executare sau susceptibilă a fi pusă în
executare.
Modificarea pedepsei definitive poate fi cerută numai în cazul în care s-a
dispus revocarea suspendării executării pedepsei, situaţie în care aceasta devine
executabilă şi, deci, prevederile legale menţionate devin aplicabile.

Secţia penală, decizia nr.1490 din 25 martie 2003

Prin sentinţa penală nr.207 din 8 octombrie 2001 a Tribunalului Arad, a fost admisă
sesizarea judecătorului delegat cu punerea‚ în executare a hotărârilor penale de la această
instanţă, privind pe D.E. şi T.M. condamnaţi definitiv la câte 2 ani şi 4 luni închisoare cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei pentru săvârşirea infracţiunii de trecerea
frauduloasă a frontierei prevăzută în art.68 lit.b din Legea 56/1992 şi, urmare a intrării în vigoare
a O.U.G. nr.105/2001, s-au redus pedepsele inculpaţilor la câte 2 ani închisoare.
În motivarea soluţiei, tribunalul a arătat că după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare a fost adoptată O.U.G. nr.105/2001 în care maximul prevăzut de lege pentru
infracţiunea săvârşită de inculpaţi s-a prevăzut a fi de 2 ani închisoare, încât prevederile din
art.461 lit.d C.proc.pen. şi art.14 C.pen. sunt aplicabile.

Prin decizia penală nr.7 din 14 ianuarie 2002, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul
procurorului. Instanţa de apel a arătat că, şi în situaţia în care nu sunt aplicabile prevederile
art.461 lit.d C.proc.pen. privind contestaţia la executare, sesizarea a fost corect admisă, de
vreme ce prevederile art.458 C.proc.pen. raportate la art.14 alin.1 C.pen. permit reducerea
pedepsei la maximul prevăzut de legea nouă care este mai uşoară.

Recursul declarat de procuror este fondat.

În cauză nu-şi găsesc aplicare prevederile art.458 şi cele ale art.461 lit.d C.proc.pen.,
care au constituit temeiul juridic invocat în cererea judecătorului delegat cu executarea.

1
 Art.461 lit.d prevede cazul de contestaţie la executare când se invocă amnistia,
prescripţia, graţierea sau orice cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei, precum şi orice alt
incident ivit în cursul executării.

Dacă, aşa cum au motivat instanţele, prevederile de mai sus au în vedere şi situaţiile
reglementate în cuprinsul art.458 alin.1 din acelaşi cod, este de observat că aceste dispoziţii de
procedură, de strictă interpretare şi aplicare, se referă la faza executării pedepsei sau la
pedeapsa ce urmează a se executa.

Or, în speţă, executarea pedepselor ce fac obiectul contestaţiei la executare a fost

suspendată condiţionat, conform art.81 şi urm. C.pen.

Potrivit art.419 alin.2 C.proc.pen., judecătorul delegat cu executarea poate sesiza

instanţa de executare conform art.460 C.proc.pen., numai când, cu prilejul punerii în executare a
hotărârii sau în cursul executării, se iveşte vreo nelămurire sau împiedicare la executarea
pedepsei.

În raport cu aceste prevederi legale se constată că nu erau îndeplinite condiţiile

exercitării contestaţiei la executare, pe de o parte pentru că obiectul incidentului nu se referea la
pedepse ce se executau

sau urmau a fi puse în executare, iar pe de altă parte judecătorul delegat cu executarea nu
putea acţiona conform art.419 C.proc.pen. cât timp pedepsele nu erau puse în executare sau nu
se aflau în curs de executare, aceasta fiind suspendată condiţionat.

Contestaţia putea fi exercitată de condamnaţi sau de judecătorul delegat cu executarea

în momentul în care, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, se dispunea revocarea
suspendării executării pedepselor şi executarea lor în regim de detenţie.

În consecinţă recursul declarat de procuror a fost admis şi s-a dispus respingerea

sesizării.

Prescripţie specială. Lege penală mai favorabilă

Prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă

termenul de prescripţie este depăşit cu încă jumătate, potrivit art. 124 C. pen.
La stabilirea termenului de prescripţie a răspunderii penale, se ţine seama de
pedeapsa prevăzută de lege la data săvârşirii infracţiunii, dacă această lege este mai
favorabilă.

Secţia penală, decizia nr. 826 din 11 februarie 2004

2
 Prin sentinţa penală nr. 30 din 12 martie 1996, Tribunalul Suceava a condamnat, între
alţii, pe inculpatul I.I. la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută
în art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. a), e) şi g) C. pen., cu suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere.
Instanţa a reţinut că, în seara zilei de 6 decembrie 1994, inculpatul, împreună cu alţi
inculpaţi, au sustras 4 mc de cherestea, în valoare de 2.185.400 de lei.
Prin decizia penală nr. 26 din 3 martie 1997, Curtea de Apel Suceava a admis apelul
procurorului, numai cu privire la aplicarea art. 861 C. pen., dispoziţie ce a fost înlăturată.
Recursul declarat de inculpat, între altele, cu motivarea că a intervenit prescripţia
răspunderii penale, este fondat.
Inculpatul a săvârşit infracţiunea de furt calificat la data de 6 decembrie 1994. Legea în
vigoare la acea dată prevedea pentru infracţiunea de furt calificat pedeapsa închisorii de la unu la
5 ani.
Potrivit art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale este
de 5 ani când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an,
dar care nu depăşeşte 5 ani, iar dacă termenul de prescripţie este depăşit cu încă jumătate,
potrivit art. 124 C. pen., prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni.
În raport cu acest text de lege, se constată că de la data comiterii faptei, s-a împlinit
termenul de 5 ani, plus 2 ani şi 6 luni, termenul de prescripţie prevăzut de lege fiind depăşit,
deci, cu încă jumătate.
Cum potrivit art. 121 C. pen., prescripţia înlătură răspunderea penală, recursul a fost
admis şi s-a dispus încetarea procesului penal.

DECIZIE PENALĂ Nr. 432/R din 18 iunie 1998

Aplicarea legii penale mai favorabile. Adoptarea unei legi care prevede o pedeapsă mai uşoară
EMITENT: CURTEA DE APEL PITEŞTI
PUBLICATĂ ÎN: CULEGERE DE DECIZII PE ANUL 1998

În condiţiile abrogării titlului IV privind infracţiunile contra avutului obştesc, contestatorului,

care a fost condamnat prin hotărâre definitivă pentru infracţiunea prevăzută de art. 229 alin. 1
teza II Cod penal, nu îi erau aplicabile prevederile art. 14 alin. 1 Cod penal, deoarece pedeapsa
aplicată nu depăşea maximul special prevăzut de art. 215 alin. 2 Cod penal, în care era
încadrabilă infracţiunea comisă.

Prin sentinţa penală nr. 2.780 din 2 octombrie 1997 a Judecătoriei Piteşti, a fost respinsă ca
nefondată contestaţia la executare formulată de condamnat, prin care a cerut schimbarea
încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. 2 combinat cu art. 229 alin. 1 teza II
Cod penal, în infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. 2 Cod penal.
În motivarea soluţiei, s-a reţinut că, prin Legea nr. 140/1996, au fost abrogate infracţiunile
contra avutului obştesc, dar asemenea fapte nu au fost dezincriminate, ci sunt încadrabile în
infracţiuni contra avutului privat, infracţiunea pentru care contestatorul a fost condamnat definitiv
fiind aceea prevăzută de art. 215 alin. 2, cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi a art. 37 lit. a Cod penal,
după modificarea Codului penal prin legea menţionată.
Această hotărâre a fost menţinută prin decizia penală nr. 37 din 15 ianuarie 1998, pronunţată
de Tribunalul Argeş, prin care a fost respins ca nefondat apelul declarat de contestator.
Prin decizia penală nr. 432/R din 18 iunie 1998, pronunţată de Curtea de apel Piteşti a fost
respins ca nefondat recursul declarat de condamnat împotriva hotărârilor pronunţate în cauză.
Suplinind motivarea făcută de cele două instanţe, curtea a reţinut că, în conformitate cu
prevederile art. 14 alin. 1 Cod penal, care sunt aplicabile în cauză, când după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau
amenzii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă

3
depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la
acest maxim.
În cauză, infracţiunea pentru care a fost condamnat contestatorul era sancţionată cu pedeapsa
închisorii de la 1 la 7 ani.
Prin abrogarea titlului IV, privind infracţiunile contra avutului obştesc prin Legea nr. 140/1996,
fapta pentru care a fost condamnat contestatorul este încadrabilă în infracţiunea prevăzută de
art. 215 alin. 2 Cod penal, limitele de pedeapsă după modificarea Codului penal, fiind între 3 şi 15
ani închisoare. Pedeapsa de 2 ani şi 4 luni închisoare în executarea căreia se află contestatorul,
este inferioară maximului prevăzut de textul de lege menţionat, nefiind deci aplicabile dispoziţiile
art. 14 alin. 1 Cod penal.
În consecinţă, contestaţia la executare fiind neîntemeiată cele două instanţe au pronunţat
hotărâri legale, motiv pentru care acestea au fost menţinute, prin respingerea recursului declarat
de contestator ca nefondat.

Art. 741 C. pen. Decizia Curţii Constituţionale nr. 573/2011. Lege penală mai
favorabilă. Condiţii de aplicare

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Pedepsele. Individualizarea

pedepselor
Indice alfabetic: Drept penal
- lege penală mai favorabilă

C. pen., art. 741

C. proc. pen., art. 3859 alin. (1) pct. 14

1. Dispoziţiile art. 741 C. pen., referitoare la reducerea pedepsei sau aplicarea unei
sancţiuni administrative în cazul anumitor infracţiuni, introduse prin art. XX pct. 2 din
Legea nr. 202/2010 şi declarate neconstituţionale prin decizia nr. 573 din 3 mai 2011
a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 363 din 25 mai 2011, constituie o lege
penală mai favorabilă.
2. Dispoziţiile art. 741 C. pen. sunt aplicabile, ca lege penală mai favorabilă,
infracţiunilor economice prevăzute în legi speciale, cum este infracţiunea de evaziune
fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, prin care s-a
pricinuit o pagubă, numai dacă, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii până la
soluţionarea cauzei în primă instanţă, învinuitul sau inculpatul acoperă integral
prejudiciul cauzat. Prin urmare, în cazul infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin.
(1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, dispoziţiile art. 74 1 C. pen. nu sunt aplicabile, ca lege penală
mai favorabilă, dacă inculpatul a acoperit numai paguba efectivă (lucrum cessans)
constând în obligaţiile fiscale, iar nu şi beneficiul nerealizat ( damnum emergens),
reprezentat de majorările de întârziere calculate conform Codului de procedură
fiscală, întrucât nu a acoperit integral prejudiciul cauzat.
3. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 741 C. pen. în cauzele soluţionate în primă instanţă şi în
apel după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 se examinează prin prisma cazului de casare
prevăzut în dispoziţiile art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. (pedepse greşit individualizate în
raport cu prevederile art. 72 C. pen. sau în alte limite decât cele prevăzute de lege), iar nu a
cazului de casare prevăzut în dispoziţiile art. 385 9 alin. (1) pct. 20 C. proc. pen. (a intervenit o
lege penală mai favorabilă condamnatului), care este incident numai dacă, după pronunţarea
hotărârii atacate şi până la judecarea recursului, a intervenit o lege penală mai
favorabilă condamnatului, prin care fapta a fost dezincriminată (art. 12 C. pen.) sau
care cuprinde dispoziţii mai favorabile sub aspectul incriminării sau al pedepsei (art.
13 C. pen.).

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4144 din 6 decembrie 2011

4
 Prin sentinţa penală nr. 99 din 22 februarie 2011, pronunţată de Tribunalul Dolj, în
temeiul dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 13 C. pen., art.
74 alin. (1) lit. b) raportat la art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen. şi art. 320 1 C. proc. pen., a fost
condamnat inculpatul B.V. la pedeapsa de un an închisoare.
În baza dispoziţiilor art. 85 C. pen., s-a dispus anularea suspendării condiţionate privind
pedeapsa de un an şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 409 din 10 iulie 2006 a
Tribunalului Dolj, definitivă prin decizia penală nr. 3974 din 27 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie.
În baza art. 33 - 34 C. pen., s-a dispus ca inculpatul B.V. să execute pedeapsa cea mai
grea de un an şi 6 luni închisoare.
În baza art. 71 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii
exerciţiului drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen.,
aceasta din urmă constând în interzicerea dreptului de a fi administrator al unei societăţi
comerciale.
În temeiul art. 12 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus ca inculpatul să nu fie fondator,
administrator, director sau reprezentant legal al unei societăţi comerciale, iar dacă a fost ales va
fi decăzut din drepturi.
În baza art. 7 din Legea nr. 26/1990 combinat cu art. 13 alin. (1) din Legea nr.
241/2005, s-a dispus comunicarea sentinţei la Oficiul Registrului Comerţului pentru înscrierea
cuvenitelor menţiuni, după rămânerea definitivă a hotărârii.
S-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de Statul Român prin Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală - Bucureşti.
S-a constatat că inculpatul a achitat din prejudiciul adus bugetului general consolidat al
statului sumele de 3.731,78 lei cu titlu de taxă pe valoarea adăugată, respectiv suma de 3.147 lei
- impozit pe profit.
A fost obligat inculpatul B.V. la plata dobânzilor legale şi penalităţilor de întârziere
aferente, conform Codului fiscal, calculate de la data de 25 octombrie 2005 şi până la data de 11
ianuarie 2011 (când inculpatul a achitat paguba efectivă).
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe
lângă Judecătoria Craiova a fost trimis în judecată inculpatul B.V., pentru săvârşirea infracţiunii
de evaziune fiscală, prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.
După înregistrarea dosarului pe rolul instanţei, la prima zi de înfăţişare, inculpatul prin
apărător ales a depus la dosar copie de pe chitanţa din 11 ianuarie 2011, prin care a făcut
dovada achitării sumelor de 3.732 lei reprezentând taxa pe valoarea adăugată, respectiv de 3.147
lei cu titlu de impozit pe profit şi a recunoscut vinovăţia, potrivit art. 320 1 C. proc. pen.
Procedându-se conform dispoziţiilor art. 320 1 alin. (4) C. proc. pen., luându-se act de
probatoriile administrate şi de declaraţia inculpatului, s-a constatat că fapta inculpatului ce în
calitate de administrator al societăţii comerciale V.A. (societate în prezent radiată în urma
închiderii procedurii falimentului, aşa cum a rezultat din extrasul emis de Oficiul Registrului
Comerţului), în scopul sustragerii de la plata impozitului pe profit şi a taxei pe valoarea adăugată,
nu a evidenţiat în actele contabile ale societăţii şi nu a declarat organelor de control abilitate
operaţiunile comerciale de aprovizionare desfăşurate în perioada august - septembrie 2005 cu
mai multe societăţi, respectiv cu societatea comercială S., societatea comercială A., societatea
comercială V.E. şi societatea comercială C. şi nici operaţiunile comerciale de livrare efectuate în
cursul lunii septembrie 2005 cu societatea comercială T.R., societatea comercială T.U., societatea
comercială C.O., societatea comercială N. şi P.F. „G.L.”, prejudiciind astfel bugetul de stat cu
suma totală de 6.879 lei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 9
alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.
Sub aspectul laturii civile a cauzei, s-a constatat că Statul Român prin Agenţia Naţională
de Administrare Fiscală - Bucureşti a formulat cerere de constituire ca parte civilă, prin care a
solicitat obligarea inculpatului la plata prejudiciului adus bugetului general consolidat al statului,
reprezentând obligaţii fiscale aferente tranzacţiilor comerciale desfăşurate de societatea al cărui

5
administrator a fost, respectiv suma de 3.732 lei cu titlu de taxă pe valoarea adăugată şi suma de
3.147 lei cu titlu de impozit pe profit, la care să fie adăugate accesoriile legale prevăzute de
Codul de procedură fiscală calculate de la data de 25 octombrie 2005 şi până la data stingerii în
totalitate a sumei datorate, cu menţiunea că prevederile art. 120 1 din Codul procedură fiscală
prevăd că majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi începând cu ziua imediat
următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii debitului inclusiv.
Din raportul de expertiză întocmit în cauză s-a reţinut că societatea administrată de
inculpat, în perioada august - septembrie 2005, nu a înregistrat în evidenţa contabilă, nu a
declarat şi nu a virat către bugetul general consolidat al statului taxa pe valoarea adăugată în
sumă de 3.732 lei aferentă mărfurilor vândute şi nici impozitul pe profit în sumă de 3.147 lei, la
care expertul a adăugat dobânzi de întârziere pentru neplata acestor obligaţii bugetare calculate
la zi începând cu data de 25 octombrie 2005 până la 11 martie 2010 când s-a întocmit expertiza.
Deşi art. 741 C. pen., introdus prin art. XX pct. 2 din Legea nr. 202/2010, prevede că în
cazul săvârşirii infracţiunilor de gestiune frauduloasă, înşelăciune, delapidare, abuz în serviciu
contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu contra intereselor publice, abuz în serviciu în
formă calificată şi neglijenţă în serviciu, precum şi al unor infracţiuni economice prevăzute în legi
speciale, printre care se încadrează şi infracţiunile reglementate în Legea nr. 241/2005, prin care
s-a pricinuit o pagubă, dacă în cursul urmării penale sau al judecăţii, până la soluţionarea cauzei
în primă instanţă, învinuitul sau inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, în condiţiile în care
acesta este de până Ia 50.000 euro în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune
administrativă, care se înregistrează în cazierul fiscal, în cauza de faţă inculpatul, cu chitanţa
depusă la dosar, a făcut dovada că a achitat obligaţiile fiscale de la care s-a sustras societatea
administrată de acesta, respectiv taxa pe valoarea adăugată în cuantum de 3.732 lei şi impozitul
pe profit în cuantum de 3.147 lei, fără a achita accesoriile acestora, astfel că nu poate beneficia
de prevederile legale menţionate, deoarece, potrivit art. 14 C. proc. pen., repararea prejudiciului
cauzat prin infracţiune presupune atât repararea pagubei efective, cât şi despăgubirile pentru
folosul de care a fost lipsită partea civilă.
Prin decizia nr. 143 din 17 iunie 2011, Curtea de Apel Craiova, Secţia penală şi pentru
cauze cu minori, în temeiul dispoziţiilor art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul
inculpatului B.V., a desfiinţat hotărârea atacată numai cu privire la modalitatea de executare a
pedepsei închisorii şi a dispoziţiilor privind soluţionarea acţiunii civile.
În baza art. 861 C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei
rezultante de un an şi 6 luni închisoare pe durata termenului de încercare ce s-a compus din
cuantumul pedepsei, la care s-a adăugat un interval de 2 ani, în total 3 ani şi 6 luni, făcându-se
aplicarea art. 863 C. pen.
S-au aplicat dispoziţiile art. 71 alin. (5) C. pen.
A fost obligat inculpatul la plata majorărilor de întârziere aferente calculate conform
Codului de procedură fiscală, de la data de 25 octombrie 2005 şi până la data de 11 ianuarie
2011, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 74 1 C. pen., s-a reţinut că aceste dispoziţii legale
introduse prin Legea nr. 202/2010 au fost declarate ca neconstituţionale prin decizia nr. 573 din 3
mai 2011 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 363 din 25 mai 2011, însă declararea ca
neconstituţională a dispoziţiei legale analizate nu exclude aplicarea sa, ca lege penală mai
favorabilă, potrivit art. 13 C. pen.
Instanţa de apel, similar celor reţinute de instanţa de fond, a constatat că dispoziţiile art.
741 C. pen. nu sunt incidente în speţă, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile de aplicabilitate ale
acestora.
În acest sens se reţine că, potrivit art. 74 1 alin. (1) şi (2) C. pen., în cazul săvârşirii unor
infracţiuni economice, prevăzute în legi speciale, prin care s-a pricinuit o pagubă, dacă până la
soluţionarea cauzei în primă instanţă inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, care este
până la 50.000 euro în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care
se înregistrează în cazierul judiciar.

6
 Temeiul răspunderii inculpatului pentru prejudiciul cauzat bugetului consolidat al statului,
în speţa dedusă judecăţii, îl constituie răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie,
reglementată în art. 998, art. 999 C. civ.
Or, acest temei al răspunderii obligă inculpatul la repararea prejudiciului integral, atât în
ce priveşte dauna efectivă (lucrum cessans), cât şi beneficiul nerealizat (damnum emergens).
S-a reţinut astfel că, în mod temeinic, prima instanţă a stabilit răspunderea inculpatului şi
cu privire la plata majorărilor de întârziere aferente prejudiciului adus bugetului consolidat al
statului, prin fapta inculpatului ce are caracterul unei infracţiuni.
Pentru aceste considerente, dispoziţiile art. 74 1 C. pen. nu sunt aplicabile inculpatului,
neputându-se reţine că acesta a achitat în integralitate prejudiciul produs prin săvârşirea
infracţiunii.
Analizând cauza potrivit dispoziţiilor art. 371 C. proc. pen., instanţa de apel a mai
constatat că, referitor la latura civilă a cauzei, eronat prima instanţă a dispus obligarea
inculpatului la plata dobânzilor legale şi a penalităţilor de întârziere aferente prejudiciului cauzat
de inculpat bugetului consolidat de stat, conform Codului fiscal, deoarece în materia creanţelor
fiscale beneficiul nerealizat prin plata cu întârziere a unor obligaţii fiscale este cuantificat prin
majorări de întârziere, iar nu prin dobânzi şi penalităţi, iar reglementarea şi modul de calcul al
acestora este cuprinsă în Codul de procedură fiscală, art. 119 şi urm., iar nu în Codul fiscal.
În consecinţă, a dispus obligarea inculpatului la plata majorărilor de întârziere aferente
calculate conform Codului de procedură fiscală de la data de 25 octombrie 2005 şi până la data
de 11 ianuarie 2011.
Împotriva deciziei nr. 143 din 17 iunie 2011 a Curţii de Apel Craiova, Secţia penală şi
pentru cauze cu minori, a declarat recurs inculpatul B.V., invocând cazul de casare prevăzut în
dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.
În motivare, a susţinut că la individualizarea pedepsei nu au fost avute în vedere
circumstanţele sale personale favorabile, comportarea sinceră în proces şi, întrucât a achitat în
întregime prejudiciul cauzat bugetului de stat, sunt incidente dispoziţiile art. 74 1 alin. (2) C. pen.
care prevăd aplicarea unei sancţiuni administrative.
Examinând atât motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu ambele hotărâri, conform
prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că
recursul inculpatului B.V. este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
Se constată că, în urma analizării materialului probator administrat în cauză, instanţele de
fond şi apel au reţinut o corectă situaţie de fapt, o justă încadrare a faptei inculpatului B.V.,
constatând că vinovăţia acestuia a fost dovedită, fiind întrunite condiţiile legale pentru
răspunderea penală a inculpatului pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută în
art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.
În primă instanţă, la termenul din 9 februarie 2011, când pricina s-a judecat în fond,
inculpatul B.V., în prezenţa apărătorului ales, a declarat până la începerea cercetării judecătoreşti
că recunoaşte săvârşirea faptei reţinută în actul de sesizare a instanţei, solicitând ca judecata să
aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.
Instanţa de fond a apreciat corect că este aplicabilă procedura simplificată, pentru că
există declaraţia inculpatului făcută în conformitate cu dispoziţiile art. 320 1 alin. (2) C. proc. pen.
Prin urmare, a dispus condamnarea inculpatului pentru evaziune fiscală, aplicându-i o
pedeapsă în conformitate cu prevederile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen.
În recurs, inculpatul a invocat cazul de casare prevăzut în dispoziţiile art. 385 9 alin. (1)
pct. 14 C. proc. pen., pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. sau în
alte limite decât cele prevăzute de lege. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că la
individualizarea pedepsei aplicată inculpatului B.V. pentru fapta săvârşită au fost avute în vedere,
corect, criteriile generale prevăzute în art. 72 C. pen., respectiv limitele de pedeapsă prevăzute
de textul de lege, reduse cu o treime prin aplicarea dispoziţiilor art. 320 1 C. proc. pen., natura şi
gravitatea faptei comise - infracţiune economică prin care s-a pricinuit o pagubă bugetului de
stat, circumstanţele reale în care a fost săvârşită, urmările produse, precum şi circumstanţele
personale ale inculpatului. Fiind stabilită o pedeapsă într-un cuantum sub minimul special

7
prevăzut de lege, cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, s-au avut în vedere într-
o măsură suficientă atât datele care circumstanţiază persoana inculpatului (vârsta, antecedentele
penale), cât şi pericolul social concret al faptei, pus în evidenţă de împrejurările şi modalitatea în
care a acţionat.
Este adevărat că inculpatul a avut o comportare sinceră în proces, recunoscând
săvârşirea faptei reţinută în actul de sesizare a instanţei, judecata realizându-se pe baza probelor
administrate la urmărire penală, ceea ce a atras incidenţa dispoziţiilor art. 320 1 C. proc. pen. şi
implicit reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.
Se constată, însă, că aceeaşi împrejurare - comportarea sinceră în proces - a fost
valorificată o dată prin reţinerea dispoziţiilor art. 320 1 C. proc. pen., astfel că nu justifică a fi
reţinută în favoarea inculpatului şi circumstanţa atenuantă prevăzută în dispoziţiile art. 74 alin.
(1) lit. c) C. pen.
Cât priveşte persoana inculpatului B.V., se constată că este angajat în cadrul societăţii
comerciale R., este căsătorit şi are un copil minor în întreţinere, dar anterior a mai fost
condamnat la pedeapsa de un an şi 6 luni închisoare pentru înşelăciune prevăzută în art. 215
alin. (1) şi (4) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi infracţiunea prevăzută în art.
1275 din Legea nr. 149/2004, întrucât în calitate de administrator al unei societăţi comerciale a
introdus în circuitul civil ca mijloace de plată file cec fără a avea disponibil în contul societăţii şi
fără a avea specimen de semnătură în bancă, precum şi pentru alte activităţi care încălcau
obligaţia de a prezenta documentele necesare de pe înregistrările contabile ale societăţii ce o
administra la acea dată.
Infracţiunile sunt concurente cu fapta dedusă judecăţii, ceea ce a atras incidenţa
dispoziţiilor art. 85 alin. (1) C. pen., fiind anulată suspendarea condiţionată a executării pedepsei
de un an şi 6 luni închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 409 din 10 iulie 2006 a
Tribunalului Dolj şi contopite pedepsele.
Prin urmare, o reducere a cuantumului pedepsei închisorii aplicată inculpatului pentru
evaziune fiscală nu se justifică în raport cu antecedenţa penală a inculpatului ce a manifestat
perseverenţă infracţională.
În recurs, apărarea a mai susţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 74 1 alin. (2) C. pen.
şi, întrucât inculpatul a acoperit prejudiciul cauzat bugetului de stat, se impunea să-i fie aplicată o
sancţiune administrativă.
Criticile formulate vor fi examinate prin prisma cazului de casare prevăzut în dispoziţiile
art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. (pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art.
72 C. pen. sau în alte limite decât cele prevăzute de lege), iar nu a cazului de casare prevăzut în
dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 20 C. proc. pen. (a intervenit o lege penală mai favorabilă
condamnatului), care este incident numai dacă, după pronunţarea hotărârii atacate şi până la
judecarea recursului, a intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului, prin care fapta a
fost dezincriminată (art. 12 C. pen.) sau care cuprinde dispoziţii mai favorabile inculpatului sub
aspectul incriminării sau al pedepsei (art. 13 C. pen.), ceea ce nu este cazul în speţă.
Dispoziţiile art. 741 C. pen. - reducerea pedepsei sau aplicarea unei sancţiuni
administrative în cazul anumitor infracţiuni - au fost introduse prin art. XX pct. 2 din Legea nr.
202/2010, dar declarate neconstituţionale prin decizia nr. 573 din 3 mai 2011 a Curţii
Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 363 din 25 mai 2011.
Dispoziţiile legale enunţate sunt în principiu aplicabile în cauză, întrucât constituie o lege
penală mai favorabilă, avându-se în vedere că prevăd că în cazul săvârşirii infracţiunilor de
gestiune frauduloasă (...), infracţiuni economice prevăzute în legi speciale (infracţiunea de
evaziune fiscală fiind una dintre acele infracţiuni economice la care textul face referire), prin care
s-a pricinuit o paguba, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la soluţionarea cauzei
în primă instanţă, învinuitul sau inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei
prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate. La alin. (2) al art. 74 1 C. pen. se
prevede că în situaţia în care prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la
100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amenda. Dacă

8
prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul
monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar.
Prin urmare, în raport cu sancţiunile penale ce sunt prevăzute, dispoziţiile art. 74 1 C. pen.
constituie o lege penală mai favorabilă.
În speţă, inculpatul nu poate beneficia însă de dispoziţiile legale favorabile, pentru că nu
a acoperit integral prejudiciul cauzat bugetului de stat.
În soluţionarea acţiunii civile, instanţa este ţinută şi de respectarea principiului reparaţiei
integrale a prejudiciului cauzat, ceea ce presupune atât repararea pagubei efectiv încercată
- lucrum cessans - cât şi acoperirea folosului material, a unui câştig de care partea civilă a fost
lipsită - damnum emergens.
În cauză, inculpatul a achitat obligaţiile fiscale de la care societatea ce o administra s-a
sustras, ce au constat în TVA (taxă pe valoarea adăugată) în cuantum de 3.732 lei şi impozit pe
profit în sumă de 3.147 lei, dar nu a achitat majorările de întârziere ( damnum emergens)
aferente sumei achitate, calculate conform Codului de procedură fiscală de la 25 octombrie 2005
când obligaţiile legale de plată au devenit scadente şi până la 11 ianuarie 2011 când inculpatul a
achitat paguba efectivă. Corect, cele două instanţe, fond şi apel au apreciat că dispoziţiile art.
741 C. pen. nu-i sunt aplicabile inculpatului, de vreme ce nu a acoperit integral prejudiciul cauzat,
adică nu numai paguba efectivă, dar şi beneficiul nerealizat constând în majorări de întârziere
aferente sumei achitate.
Constatând că decizia atacată este legală şi temeinică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.V. împotriva deciziei nr. 143 din 17 iunie
2011 a Curţii de Apel Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este

împiedicată. Lipsa plângerii prealabile

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Regulile de bază şi

acţiunile în procesul penal. Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată

C. pen., art. 246, art. 258

C. proc. pen., art. 10 alin. (1) lit. f)

În cazul infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor săvârşită

de un funcţionar, prevăzută în art. 246 C. pen. raportat la art. 258 C. pen., lipsa plângerii
prealabile conduce la încetarea procesului penal, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b)
raportat la art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.
Dacă între momentul începerii urmăririi penale pentru infracţiunea prevăzută în art.
246 C. pen. raportat la art. 258 C. pen. şi momentul trimiterii în judecată a intrat în vigoare
Legea nr. 58/2008, prin care a fost introdusă condiţia privind plângerea prealabilă pentru
punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul abuzului în serviciu contra intereselor persoanelor
săvârşită de un funcţionar, procurorul are obligaţia de a chema partea vătămată şi de a o
întreba dacă înţelege să facă plângere, conform art. 286 C. proc. pen., în caz contrar,
în lipsa plângerii prealabile, soluţia care se impune fiind încetarea procesului penal,
conform art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 614 din 27 februarie 2012

Prin sentinţa nr. 36 din 16 martie 2010, Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru
cauze cu minori şi de familie, a dispus, în baza art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr.

9
78/2000, condamnarea inculpatului M.C. la pedepse de câte 2 ani închisoare pentru săvârşirea
infracţiunii de trafic de influenţă (3 fapte).
În baza art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., a condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de
3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune.
În baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a
încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii
prevăzute în art. 25 raportat la art. 246 C. pen., cu aplicarea art. 258 C. pen. -
instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, întrucât lipseşte
plângerea prealabilă a persoanei vătămate Ş.C.
În baza art. 33 lit. a) şi b) C. pen. raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., a aplicat
inculpatului pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare.
A aplicat dispoziţiile art. 71 şi art. 64 alin. (1) lit. a), cu excepţia dreptului de a alege, b)
şi c) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a încetat
procesul penal pornit împotriva inculpatei M.M. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 246
C. pen., cu aplicarea art. 258 C. pen. - abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, întrucât
lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate Ş.C.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia
Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi nr. 67/D/P/2006, s-a dispus trimiterea în judecată
a părţii vătămate Ş.C. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane şi constituire a unui
grup infracţional organizat, fiind arestată preventiv, începând cu data de 20 aprilie 2007, când a
fost asistată de avocaţii C.T., C.R. şi inculpatul M.C.
Urmare a discuţiilor purtate relativ la probatoriul ce se impunea a fi administrat în dosarul
nr. 67/D/P/2006, inculpatul M.C. a aflat că partea vătămată Ş.C. este titularul unui cont deschis la
banca B., unde a depus, la 22 martie 2007, suma de 16.000 euro.
Partea vătămată Ş.C. a solicitat inculpatului M.C. să-i asigure prezenţa în arest a unui
notar care să întocmească o procură legalizată pentru a retrage din cont restul sumei din care
urmează să plătească onorariul apărătorilor, restul sumei fiind destinată membrilor familiei sale.
Inculpatul M.C. a fost de acord cu propunerea părţii vătămate, promiţându-i că va lua legătura cu
un notar public în scopul încheierii procurii. La data de 4 mai 2007, în timp ce la Tribunalul Iaşi se
judeca o cerere de revocare a măsurii arestării preventive, inculpatul M.C. i-a dat părţii vătămate
- aflată în stare de arest preventiv - să semneze un formulat intitulat „ordin de plată în valută”,
completând, în prealabil, toate rubricile, mai puţin cele referitoare la numărul contului său şi al
părţii vătămate. Acest formular a fost prezentat părţii vătămate alături de mai multe înscrisuri,
astfel că partea vătămată nu a avut posibilitatea reală de a vedea conţinutul înscrisului, iar
inculpatul, fiind întrebat despre acest fapt, a spus că partea vătămată a semnat o împuternicire
pentru avocatul L.C.
În aceeaşi zi, inculpatul M.C. a deschis la banca B. - agenţia A. un cont, operaţiunea fiind
efectuată de către inculpata M.M., aceasta devenind, prin căsătoria încheiată în 2007, cumnata
inculpatului.
Ordinul de plată în valută completat de inculpatul M.C. şi semnat de titularul contului -
partea vătămată Ş.C. -, care autoriza efectuarea de către banca B. a transferului sumei de 11.579
euro din acest cont în contul inculpatului, a fost prezentat inculpatei M.M. care a efectuat
operaţiunea la ora 13,21, după care inculpatul a retras din contul personal suma de 11.500 euro.
Conform adresei din 12 iulie 2007 emisă de banca B., accesul la un cont deschis -
persoane fizice - îl poate avea titularul contului, împuternicitul desemnat de titular la deschiderea
contului, o persoană mandatată de titular pe baza unei procuri autentice, precum şi moştenitorii
titularului, în caz de deces, pe baza certificatului de moştenitor.
În condiţiile în care la data de 4 mai 2007, când au fost retraşi banii din cont, partea
vătămată Ş.C. era arestată, nefiind desemnată o persoană împuternicită, singura modalitate în
care se puteau retrage banii din contul său era aceea de transfer valută de către o persoană
mandatată prin procură autentică de către titular. În acest sens a dorit să procedeze partea

10
vătămată când i-a solicitat inculpatului să-i înlesnească prezenţa unui notar la locul de deţinere
pentru întocmirea unei procuri autentice.
Inculpatul nu a mai dat curs acestei solicitări, dar având asupra sa ordinul de plată,
completat personal şi semnat de partea vătămată, s-a prezentat la banca B. - agenţia A., a
prezentat înscrisul inculpatei M.M., care, nerespectând normele băncii, în lipsa titularului sau a
împuternicitului acestuia şi fără a solicita inculpatului M.C. o procură autentică, a efectuat
operaţiunea de transfer a sumei de 11.579 euro din contul părţii vătămate Ş.C., în contul său.
În aceeaşi zi, inculpatul i-a adus la cunoştinţă concubinei părţii vătămate - martora C.C. -
că a retras banii din cont, ascunzându-i însă modalitatea şi că suma de 7.000 euro a dat-o
angajaţilor băncii pentru a putea face operaţiunea, astfel că a mai rămas cu 4.000 euro, din care
1.500 reprezintă onorariul său, alţi 1.500 euro reprezintă taxe ce se impuneau a fi efectuate, iar
restul de 1.000 euro i-a înmânat-o concubinei părţii vătămate.
Martora C.C. şi sora părţii vătămate i-au comunicat telefonic acesteia despre modalitatea
la care a recurs inculpatul, iar ulterior i-a solicitat restituirea sumei retrase fără acordul său din
cont, dar întrucât nu a reuşit să intre în posesia banilor a formulat plângere la parchet împotriva
inculpatului M.C.
Inculpatul M.C., în afara contractului de asistenţă juridică încheiat cu partea vătămată
Ş.C., a încheiat un alt contract de asistenţă juridică cu membrii familiei sale: T.L. - mama părţii
vătămate, Ş.V. - tatăl părţii vătămate şi Ş.I.- fratele părţii vătămate.
Se reţine că Ş.C. cumpărase în numele mamei sale un imobil în localitatea H., asupra
căruia s-a instituit, prin ordonanţa nr. 67/P/2006 din 20 aprilie 2007, sechestru asigurător.
La sfârşitul lunii aprilie 2007, inculpatul M.C. a luat legătura cu martora C.C., concubina
lui Ş.C., întâlnindu-se cu aceasta şi cu Ş.A., cărora le-a solicitat suma de 6.000 euro pentru a „o
scoate din dosar” pe T.L.
La data de 30 aprilie 2007, martora T.M. s-a deplasat împreună cu martorele C.C. şi Ş.A.
la cabinetul inculpatului M.C., acesta afirmând că suma de 6.000 euro trebuie să o dea
persoanelor care „aveau dosarul în lucru”, fără a menţiona vreun nume sau vreo calitate,
stabilind să primească banii până la data de 3 mai 2007.
În dimineaţa zilei de 3 mai 2007, martorele T.M., C.C. şi Ş.A., după ce au făcut rost de
bani, s-au întâlnit cu inculpatul M.C. la Tribunalul Iaşi, stabilind de comun acord să meargă la
cabinetul său o rudă şi avocatul Ş.D.
Acesta i-a dat inculpatului suma de 6.000 euro într-un plic, iar inculpatul, după ce i-a
primit, i-a aşezat în două plicuri de câte 3.000 euro, explicând că procedează după cum trebuie
să-i dea mai departe.
Ulterior datei de 3 mai 2007, constatând că nu a fost admisă nici cererea de revocare a
măsurii arestării preventive a inculpatului Ş.C. şi nici nu s-a dispus scoaterea de sub urmărire
penală a învinuitei T.L., martora T.M. l-a căutat pe inculpatul M.C., care i-a spus că o va contacta,
banii nefiindu-i însă restituiţi.
În vara anului 2006, P.C., conducător auto la societatea comercială E., s-a deplasat în
Italia cu autoturismul şi, pe teritoriul Ungariei, a fost oprit de un echipaj al Gărzii Vamale, cu unul
dintre aceştia având o altercaţie pentru care autorităţile ungare au efectuat cercetări sub aspectul
infracţiunii de ultraj.
În luna iulie 2007, mama lui P.C. a fost citată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
Iaşi în dosarul având ca obiect recunoaşterea hotărârii judecătoreşti pronunţată în străinătate,
aducându-i-se la cunoştinţă faptul că autorităţile judiciare ungare au dispus începerea urmăririi
penale faţă de P.C. şi aplicarea unei mustrări.
Fără să cunoască soluţia dată de autorităţile judiciare ungare, denunţătorul P.C. a luat
legătura cu inculpatul M.C., rugându-l să meargă la parchet pentru a se interesa despre motivul
citării sale.
La data de 28 august 2007, când denunţătorul P.C. s-a întors în ţară, a luat legătura cu
inculpatul M.C., care i-a spus că problema lui poate fi rezolvată doar prin intermediul unei
persoane care lucra la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi.

11
 În ziua următoare - 29 august 2007 - la solicitarea inculpatului, martorul B.C. l-a căutat
pe denunţătorul P.C. şi s-au întâlnit toţi trei, în jurul orelor 21,00. Inculpatul i-a spus
denunţătorului P.C. că dosarul său se află în instrumentare la procurorul C.M., afirmând că în
seara de 29 august 2007 trebuia să-i dea suma de 1.500 euro şi încă 1.000 euro trebuie să-i dea
colegului de birou al procurorului. De asemenea, i-a spus că suma de 500 euro reprezintă
comisionul său.
Denunţătorul a fost de acord să plătească banii pentru a obţine o soluţie favorabilă, însă
neavând decât 1.500 euro i-a cerut inculpatului să-i mai acorde o oră, timp în care a împrumutat
bani de la mai multe persoane, până la 3.000 euro.
În ziua de 30 august 2007, inculpatul M.C. l-a contactat telefonic pe denunţător, cu care
s-a întâlnit la cabinetul său, unde i-a fost înmânată copia ordonanţei de aplicare a sancţiunii cu
mustrare de către autorităţile ungare, în limba maghiară şi traducerea autorizată în limba
română.
În aceeaşi zi, denunţătorul a plecat cu autocarul în Italia, fiind însoţit şi de martorul B.C.,
astfel că, verificând înscrisurile primite de la inculpat, şi-a dat seama că a fost indus în eroare.
Instanţa de fond a reţinut ca fiind dovedite infracţiunile de trafic de influenţă şi
înşelăciune, iar în ceea ce priveşte infracţiunea de instigare la abuz în serviciu contra intereselor
persoanelor, respectiv abuz în serviciu contra intereselor persoanei (pentru inculpata M.M.), s-a
reţinut că se impune încetarea procesului penal, conform dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. b) raportat
la art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., în raport cu modificările aduse prin Legea nr. 58/2008 care
obligă procurorul să cheme partea vătămată şi să o întrebe dacă formulează plângere prealabilă
împotriva inculpatului M.C., respectiv M.M.
Împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, a formulat recurs, între alţii, Parchetul
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul
Teritorial Ploieşti, solicitând casarea hotărârii şi, în rejudecare, condamnarea inculpaţilor şi pentru
infracţiunea de instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, respectiv abuz în
serviciu contra intereselor persoanelor.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul prin prisma motivelor invocate,
precum şi din oficiu cauza, constată că acesta este nefondat.
În ceea ce priveşte aspectul de nelegalitate invocat de procuror, privind greşita încetare a
procesului penal pentru inculpaţii M.C. şi M.M. - pentru săvârşirea infracţiunilor de instigare la
abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, respectiv abuz în serviciu contra intereselor
persoanelor - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat, pentru
următoarele considerente:
Din probele administrate rezultă că faptele au fost comise de inculpaţii M.C. şi M.M., în
cursul lunii august 2007, constând în aceea că inculpatul M.C. a determinat-o pe inculpata
M.M. să încalce normele bancare şi să dispună transferarea sumei de 11.579 euro, în contul
inculpatului din contul părţii vătămate Ş.C.
Urmărirea penală a fost începută la data de 10 iulie 2007, iar sesizarea
instanţei s-a dispus la data de 8 aprilie 2008.
Între momentul începerii urmăririi penale şi trimiterea în judecată a
inculpaţilor a intrat în vigoare Legea nr. 58/2008 pentru completarea art. 258 C. pen.
Potrivit art. 258 alin. (2), „în cazul prevăzut la alin. (1), pentru faptele prevăzute la art.
246, 247 şi 250 alin. (1) - (4), acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate, cu excepţia celor care au fost săvârşite de o persoană dintre cele prevăzute
la art. 147 alin. (1).”
De asemenea, dispoziţiile art. 286 C. proc. pen. au fost modificate prin Legea nr.
356/2006, în sensul că „ dacă într-o cauză în care s-au făcut acte de cercetare penală se
consideră ulterior că fapta urmează a primi o încadrare juridică pentru care este
necesară plângerea prealabilă, organul de cercetare penală cheamă partea vătămată
şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere.”
Dispoziţiile alin. (2) ale aceluiaşi text - care prevedeau o soluţie similară pentru instanţa
de judecată - au fost abrogate.

12
 Cât priveşte termenul de introducere a plângerii, acesta este de 2 luni şi curge din ziua în
care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul.
Spre deosebire de aplicarea în timp a normelor de drept penal, unde pe baza principiului
activităţii există şi situaţii în care se aplică principiile retroactivităţii, respectiv ultraactivităţii ,
Codul de procedură penală nu cuprinde nicio prevedere de principiu referitoare la
aplicarea în timp a normelor de drept procesual penal, devenind operant principiul
activităţii, potrivit căruia normele procesual penale se aplică între momentul intrării
în vigoare şi momentul încetării acţiunii lor, fiind aplicabil principiul tempus regit
actum.
În ceea ce priveşte valabilitatea actelor procesuale şi consecinţa nerespectării termenului
prevăzut de lege, pentru efectuarea acestora, se impune a fi reţinut - sub primul aspect - că
orice act procesual trebuie să îndeplinească două condiţii de fond, şi anume: să fie
efectuat de organul judiciar competent sau de persoana abilitată prin lege şi să
cuprindă manifestarea de voinţă de a produce efectele juridice pe care le are în
vedere legea pentru acel act procesual.
În cazul plângerii prealabile, aceasta nu poate fi introdusă decât de persoana vătămată,
personal sau prin mandatar special, şi nu mai târziu de 2 luni de la data la care persoana
vătămată a cunoscut cine este făptuitorul.
Sub cel de-al doilea aspect, atunci când un drept procesual nu este exercitat în termenul
imperativ prevăzut de lege, intervine decăderea titularului din acest drept, ceea ce îl împiedică
să-l mai exercite după expirarea termenului.
În cauza dedusă judecăţii, în condiţiile în care persoana vătămată era o instituţie privată
de utilitate publică - banca B. nefiind o instituţie publică -, iar funcţionarii acesteia nu sunt
funcţionari publici, procurorul avea obligaţia ca, urmare a modificărilor survenite prin
Legea nr. 58/2008, să cheme persoana vătămată şi să o întrebe dacă formulează
plângere prealabilă împotriva inculpaţilor M.M. şi M.C. pentru săvârşirea infracţiunii
de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, respectiv instigare la abuz în
serviciu contra intereselor persoanelor.
Procurorul era obligat să cheme persoana vătămată, atâta timp cât legea a intrat în
vigoare între momentul începerii urmăririi penale şi trimiterea în judecată a inculpaţilor
şi atâta timp cât încadrarea juridică dată de procuror este provizorie, instanţa fiind
ţinută doar de faptele reţinute în actul de sesizare, nu şi de încadrarea juridică dată
acestora.
În aceste condiţii este lipsită de fundament susţinerea parchetului, în sensul că
procurorul de caz a apreciat că persoana vătămată este o instituţie publică şi, ca atare, nu era
necesară plângerea prealabilă, interpretarea fiind greşită în raport cu dispoziţiile cuprinse în
Legea nr. 58/2008, respectiv art. 147 C. pen.
Această condiţie nu putea fi acoperită în cursul judecăţii dat fiind faptul că se
depăşise termenul de 2 luni în care persoana vătămată putea să formuleze plângere
prealabilă împotriva celor doi inculpaţi. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 286 alin. (2)
C. proc. pen. au fost abrogate prin Legea nr. 356/2006.
Aşa fiind, instanţa de fond în mod corect a constatat că acţiunea penală nu
poate fi pusă în mişcare, astfel încât critica parchetului este nefondată şi, ca atare, nu
poate fi însuşită de instanţa de recurs.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul
dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul împotriva
sentinţei nr. 36 din 16 martie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu
minori şi de familie.

13