Karl Emil Maximilian "Max" Weber (n. 21 aprilie 1864, Erfurt, Prusia– d.

14 iunie
1920, München, Republica de la Weimar) a fost un sociolog, filosof, jurist și economist
politic german, ale cărui idei au influențat profund teoria socială și cercetarea socială. El şi-a
început cariera la Universitatea din Berlin, şi mai târziu a lucrat la Universitatea Freiburg,
Universitatea din Heidelberg, Universitatea din Viena şi la Universitatea din Munchen. A fost
o persoană influentă în politica germană contemporană, fiind unul dintre negociatorii
Germaniei la Tratatul de la Versailles şi membru al comisiei însărcinate cu susţinerea
Constituţiei Weimar. S-a ocupat în principal cu studiul sociologiei religiilor şi a guvernului,
dar prin munca sa a adus contribuţii şi în domeniul economiei.
Lucrarea “Politica, o vocație și o profesie” este printre cele mai importante lucrări ale
sale, în care Weber definește statul ca o entitate ce posedă monopolul asupra folosirii legitime
a forței de constrângere. Cartea are rolul de a prezenta analize asupra vietii politice, a
conducerii și eticii politice din diferite timpuri și țări. Problematica generală dezbătută de Max
Weber în acest discurs o reprezintă politica privită ca vocație sau profesie, după cum ne
putem da seama și din titlu.
Se evidențiază o tipologie a tipurilor de dominație. Dominația tradițională prin
care puterea guvernează și se menține prin intermediul credinței celor guvernați în
sacralitatea tradițiilor, obiceiurilor și normelor, care asigură dreptul guvernanților la
dominație. Dominația carismatică se bazează pe recunoașterea „grației” șefului, dictatorului
de excepție de către adepții săi. Dominația birocratică este cea care iși sprijină legitimitatea
pe un corp de reguli legale, reguli generale, se bazează pe credința în legalitatea
reglementărilor date.
Max Weber exemplifică modul prin care se poate face politică, împărţind politicienii
în două categorii: cei profesionişti şi cei de ocazie. El consideră că, în general, orice om care
pune ştampila pe buletinul de vot este un politician de ocazie, însă din această grupare pot
face parte şi anumiţi membri conducători ai partidelor politice. Este vorba despre cei care nu
trăiesc din politică, aceasta nefiind principala lor sursă de venit. Politicianul profesionist este
consacrat, în exclusivitate, serviciului său. El doreşte să scoată din politică un profit personal.
În continuarea discursului său, Max Weber exemplifică modul prin care se poate face
politică, împărţind politicienii în două categorii: cei profesionişti şi cei de ocazie. El consideră
că, în general, orice om care pune ştampila pe buletinul de vot este un politician de ocazie,
însă din această grupare pot face parte şi anumiţi membri conducători ai partidelor politice.
Este vorba despre cei care nu trăiesc din politică, aceasta nefiind principala lor sursă de venit.
Politicianul profesionist este consacrat, în exclusivitate, serviciului său. El doreşte să scoată
din politică un profit personal.
Conform lui Weber, există două modalităţi prin care se poate face o profesie din
politică. Sunt, pe de o parte, oamenii care trăiesc pentru politică şi, pe de altă parte, oamenii
care trăiesc din politică. În prima categorie intră cei care găsesc plăcere în a poseda puterea pe
care o exercită, iar în cea de-a doua sunt aceia care, din profesia de om politic caută să facă o
permanentă sursă de venituri. Cu toate acestea, politologul afirmă în continuare faptul că
„orice om serios care trăieşte pentru o cauză, trăieşte, desigur, şi din acea cauză” (M. Weber,
1992, pag. 14). Conducerea unui stat sau a unui partid de către oamenii care trăiesc exclusiv
pentru politică presupune o necondiţionată recrutare „plutocratică”. De aici rezultă ideea pe
care am enunţat-o în primul paragraf, aceea că politica poate fi practicată doar de oamenii
„independenţi”. De asemenea, practicarea politicii cu profesia este deschisă doar celor dotaţi
pentru acest lucru. Bucuria intensivă pe care o aduce cariera de om politic este oferirea unui
sentiment al puterii.
Se poate afirma că exista trei calităţi deosebite pentru un politician. Într-o primă
instanţă ar fi pasiunea, privită ca devotamentul pentru o anumită cauză. Aceasta trebuie
însoţită de responsabilitatea – a doua calitate – pentru cauza respectivă. Pentru ca ele să fie
posibile, este necesară principala calitate psihologica a politicianului: intuiţia, capacitatea de
a lăsa realitatea să lucreze, păstrându-se astfel distanţa faţă de lucruri şi de oameni.
O altă noţiune enunţată în lucrarea de faţă este cea despre responsabilitatea pe care
trebuie să o aibă un politician, întrucât acesta „ţine în mână un fir al evenimentelor de
importanţă istorică” . În politică, unul dintre păcatele capitale este lipsa responsabilităţii.
Bineînţeles, Weber inventariază şi alte păcate ale politicianului: lipsa de obiectivitate
sau tentaţia subiectivităţii, precum şi absenţa unei cauze. În plus, politica se face cu capul,
nicidecum cu sufletul şi, de aceea, politicianul se înfruntă zi de zi cu un duşman aparent banal,
şi anume vanitatea. Potrivit autorului, politica „se naşte din pasiune” şi „se păstrează în
virtutea acelei pasiuni” .
În partea finală a prelegerii, politologul analizează cele două tipuri de etică politică,
privită ca o „cauză”. Vorbim despre o etică a responsabilităţii şi despre una a convingerilor.
Cel care se ghidează după etica responsabilităţii ia în considerare defectele obişnuite ale
oamenilor şi este răspunzător pentru propriile fapte. Este genul de persoană care afirmă:
„aceste urmări trebuie puse pe seama acţiunilor mele”. În schimb, adeptul eticii convingerilor
se simte responsabil pentru menţinerea aprinsă a flăcării protestului asupra nedreptăţii sociale.
Cele două tipuri de etică politică nu se exclud reciproc, ci se completează una pe cealaltă.
Numai împreună alcătuiesc omul adevărat care are vocaţia politică.
De precizat este faptul că nicio etică din lume nu poate spune cât şi în ce măsură
scopul corect, din punct de vedere moral, „scuză” mijloacele periculoase sau efectele
secundare. Prin urmare, în politică, principalul mijloc este „puterea, în spatele căreia stă
constrângerea”.
Spre final, scriitorul revine la noţiunea de constrângere legitimă: „Intrumentul specific
al constrangerii legitime, aflat ca atare în mâinile grupărilor umane este ceea ce determină
particularităţile tuturor problemelor etice ale politicii” (M. Weber, 1992, pag. 51).
În ultimul paragraf al lucrării sale, ca o concluzie, autorul defineşte politica precum o
luptă tenace şi, de asemenea, lentă împotriva nedreptăţii sociale. Cel care are puterea de a se
avânta în această luptă „trebuie să fie un conducător şi nu numai un conducător, ci şi – în
sensul cel mai propriu al cuvântului – un erou” (M. Weber, 1992, pag. 54). Max Weber
încheie prelegerea printr-o ultimă definiţie a persoanei cu vocaţie pentru politică, şi anume:
acel om care, în lupta cu viaţa şi cu lumea, nu se va da în niciun caz bătut şi care este capabil
să spună „şi totuşi!”, continuând astfel să se zbată.