Escolar Documentos
Profissional Documentos
Cultura Documentos
547.94
Referenţi ştiinţifici: Prof. dr. Monica HĂNCIANU – U.M.F. „Gr. T. Popa” Iaşi
Prof. dr. Anca MIRON – U.M.F. „Gr. T. Popa” Iaşi
Toate drepturile asupra acestei lucrări aparţin autorului şi Editurii „Gr.T. Popa"
Iaşi. Nici o parte din acest volum nu poate fi copiată sau transmisă prin nici un mijloc,
electronic sau mecanic, inclusiv fotocopiere, fără permisiunea scrisă din partea
autorului sau a editurii.
ACPT = O-acetilcamptotecina
ADH = hormon antidiuretic
ADN = acid dezoxiribonucleic
AMPc = adenozin monofosfat ciclic
CB-1/CB-2 = receptor canabinoidic de tip 1/tip 2
CoA = coenzima A
COX= ciclooxigenaza
CPT = camptotecina
CTGF/CCN2 = factor de creştere a ţesutului conjunctiv tip CCN2
(”connective tissue growth factor”)
CYP450 = sistemul enzimatic citocrom P450
CYP1A2 = izoenzima citocrom P1A2
d. Hr. = după Hristos
DH-ergocristina = dihidroergocristina
DOB = 2,5-dimetoxi-4-bromamfetamina
DOI = 2,5-dimetoxi-4-iodamfetamina
DOM = 2,5-dimetoxi-4-metilamfetamina
DOPA = dopamina
DMAPP = dimetilalil pirofosfat
DMT = dimetiltriptamina
EC = epicatehina
ECG = epicatehin-3-galat
EGC = epigalocatehina
EGCG = epigalocatehin-3-galat
FDA = The Food and Drug Administration (SUA)
FPP = farnesil pirofosfat
FR X = Farmacopeea Română ediţia a X-a
HCPT = 10-hidroxicamptotecina
HIF-1 = factor 1 inductor al hipoxiei
HIV = virusul imunodeficienţei umane
HLPC = cromatografie în fază lichidă de înaltă performanţă
HTA = hipertensiune arterială
5-HT2A = receptori serotoninergici tip 2A
GABA = acid γ-aminobutiric
GABAA = receptor gabaergic tip A
GLP-1 = glucagon-like peptida 1
î. Hr. = înainte de Hristos
IMAO = inhibitoare ale monoaminoxidazei
i-NO sintaza = nitric oxid sintaza inductibilă
i.m. = intramuscular
i.v. = intravenos
IL-1-β = interleukina -1-β
IL-6 = interleukina 6
IPP = izopentenil pirofosfat
IR = infraroşu
Kb = constanta de disociere a bazelor
LDL = lipoproteine cu densitate joasă (low-density lipoprotein)
LDH = lactat dehidrogenaza
MAO = monoaminoxidaza
MCPT = 9-metoxicamptotecina
MDMA = 3,4-metilendioximetamfetamina
NA = noradrenalina
NF-kB = factor nuclear Kb
NO = oxid nitric
5-OMe-DMT = 5-metoxidimetiltriptamina
ORL = otorinolaringologie
p.o. = per os
pp. = precipitat
ppm = părţi per milion
Ph. Eur = Farmacopeea Europeană
PG = prostaglandine
PGE2 = prostaglandina E2
PKC = proteinkinaza C
Rf = factor de retenţie
RMN = rezonanţă magnetică nucleară
SAM = S-adenozil-L-metionina
s.c. = subcutanat
SNV = sistem nervos vegetativ
SNC = sistem nervos central
TG = trigliceride
T1/2 (t1/2) = timp de înjumătăţire
TRPV1 = receptor vaniloid (transient receptor potential cation channel,
subfamily V)
UV = ultraviolet
VIS = vizibil
Cuprins
Capitolul 1
GENERALITĂŢI ........................................................................................ 11
Capitolul 2
ALCALOIZI DERIVAŢI DE LA GLICOCOL ...................................... 49
II.1. Coffeae semen ................................................................................. 60
II.2. Theae folium ................................................................................... 64
II.3. Cacao semen ................................................................................... 82
II.4. Colae semen.................................................................................... 84
II.5. Maté folium ..................................................................................... 85
II.6. Guarana .......................................................................................... 87
II.7. Symphyti radix ................................................................................ 88
Capitolul 3
ALCALOIZI DERIVAŢI DE LA HISTIDINĂ....................................... 99
III.1. Jaborandi folium ......................................................................... 100
Capitolul 4
ALCALOIZI DERIVAŢI DE LA TRIPTOFAN .................................. 105
IV.1. Alcaloizi indolici simpli (indolalchilamine) ................................. 110
IV.2. Alcaloizi de tip fizostigmină ......................................................... 113
IV.2.1. Physostigmae semen ................................................................ 114
IV.3. Alcaloizi carbolinici ...................................................................... 120
IV.3.1. Passiflorae herba ..................................................................... 122
IV.4. Alcaloizi de tip ergolinic ............................................................... 126
IV.4.1. Secale cornutum ....................................................................... 129
IV.5. Alcaloizi monoterpen-indolici....................................................... 143
IV.5.1. Strychni semen ......................................................................... 149
IV.5.2. Rauwolfiae radix ...................................................................... 153
IV.5.3. Vincae minoris herba ............................................................... 164
IV.5.4. Vincae roseae herba et radix ................................................... 169
IV.5.5. Chinae cortex ........................................................................... 177
IV.5.6. Yohimbe cortex......................................................................... 187
IV.5.7. Camptotheca acuminata .......................................................... 188
IV.5.8. Uncariae cortex ....................................................................... 197
Capitolul 5
ALCALOIZI DERIVAŢI DE LA FENILALANINĂ ŞI TIROZINĂ . 211
V.1. Fenetilamine şi fenetilamide .......................................................... 216
V.1.1. Ephedrae herba ......................................................................... 219
V.1.2. Capsici fructus .......................................................................... 225
V.2. Alcaloizi tetraizochinolinici simpli ................................................ 229
V.3. Alcaloizi benziltetraizochinolinici ................................................. 230
V.3.1. Alcaloizi benzilizochinolinici simpli ........................................ 232
V.3.2. Alcaloizi bisbenziltetrahidroizochinolinici ............................... 233
V.3.2.1. Curara .................................................................................... 235
V.3.3. Alcaloizi aporfinici ................................................................... 242
V.3.3.1. Boldo folium ........................................................................... 248
V.3.3.2. Glaucii herba ......................................................................... 250
V.3.4. Alcaloizi protoberberinici şi derivaţi ........................................ 251
V.3.4.1. Berberidis cortex .................................................................... 258
V.3.4.2. Hydrastidis rhizoma ............................................................... 262
V.3.4.3. Fumariae herba...................................................................... 265
V.3.4.4. Chelidonii herba et radix ....................................................... 267
V.3.4.5. Alte produse vegetale ............................................................. 275
V.3.5. Alcaloizi morfinanici ................................................................ 277
V.3.5.1. Opium ..................................................................................... 280
V.3.5.2. Papaveris immaturi fructus.................................................... 302
V.4. Alcaloizi fenetilizochinolinici ........................................................ 303
V.4.1. Colchici bulbus et semen........................................................... 304
V.5. Alcaloizi monoterpen-izochinolinici .............................................. 309
V.5.1. Ipecacuanhae radix ................................................................... 311
V.6. Alcaloizi din familia Amarylidaceae .............................................. 316
V.6.1. Nivalis bulbus............................................................................ 319
Capitolul 6
ALCALOIZI DERIVAŢI DE LA ORNITINĂ ..................................... 329
VI.1. Alcaloizi cu nucleu pirolidinic ...................................................... 330
VI.2. Alcaloizi tropanici ......................................................................... 332
VI.2.1. Belladonnae folium et radix..................................................... 349
VI.2.2. Hyoscyami folium .................................................................... 352
VI.2.3. Stramonii folium ...................................................................... 354
VI.2.4. Cocae folium ............................................................................ 355
VI.3. Alcaloizi pirolizidinici .................................................................. 365
Capitolul 7
ALCALOIZI DERIVAŢI DE LA LIZINĂ ............................................. 377
VII.1. Alcaloizi piperidinici simpli ........................................................ 378
VII.2. Alcaloizi indolizidinici................................................................. 383
VII.3. Alcaloizi chinolizidinici ............................................................... 386
Capitolul 8
ALCALOIZI DERIVAŢI DE LA ACIDUL NICOTINIC ................... 391
VIII.1. Nicotianae folium ..................................................................... 394
Capitolul 9
ALCALOIZI TERPENICI ....................................................................... 407
Alcaloizi hemiterpenici ........................................................................ 408
Alcaloizi monoterpenici ....................................................................... 408
Alcaloizi sescviterpenici ......................................................................... 410
Alcaloizi diterpenici ............................................................................. 411
Alcaloizi triterpenici............................................................................. 414
IX.1. Aconiti tuber................................................................................ 415
Capitolul 10
ALCALOIZI DIN SPECII DE TAXUS ................................................... 423
Capitolul 11
ALCALOIZI STEROIDICI ..................................................................... 439
Capitolul 12
ALCALOIZI CU ACŢIUNE HALUCINOGENĂ ................................. 457
XII.1. LSD (LSD-25)............................................................................ 465
XII.2. Cathae folium ............................................................................ 469
XII.3. Peyotl ......................................................................................... 471
XII.4. Psilocybe mexicana Heim. ....................................................... 474
XII.5. Ololiuqui .................................................................................... 476
XII.6. Ayahuasca .................................................................................. 477
XII.7. Pegani harmalae semen............................................................. 480
XII.8. Amanita muscaria (L. ex Fr) Hooker ........................................ 481
XII.9. Tabernanthae iboga (L.) Nutt ................................................... 485
Autorii
Capitolul 1
GENERALITĂŢI
Istoric
Istoria alcaloizilor se împleteşte cu cea a civilizaţiei umane.
Produsele vegetale cu alcaloizi au fost folosite de mii de ani, primele
dovezi materiale în acest sens indicând utilizarea lor mai întâi ca otrăvuri
pentru săgeţi, apoi în scop curativ şi ca plante sacre în diferite ritualuri.
În tăbliţele asiriene găsite în Assur, scrise cu caractere cuneiforme în
urmă cu aproximativ 4000 de ani sunt menţionate circa 250 de plante, printre
care şi unele cu alcaloizi, precum: Papaver somniferum L., Atropa
belladonna L., Mandragora officinalis L.
Astfel de plante producătoare de alcaloizi (Hyoscyamus niger L.,
Mandragora officinalis L., Papaver somniferum L., Punica granatum L.)
sunt descrise de asemenea şi în Papirusul Ebers (secolul al XV-lea î. Hr.),
considerat cea mai veche colecţie de scrieri medicale din lume.
Determinarea Stabilirea
Alcaloid Provenienţa Izolare structurii configuraţiei Sinteză chimică
chimice absolute
Aconitina Aconitum 1821, Reimann 1963, Wiesnner şi 1971, Wiesnner 1969, Wiesnner
napellus & Peschier col. şi col. şi col.
Atropina Atropa 1819, Runge 1883, Ladenburg 1959, Fodor & 1902, Willstätter
belladonna Csepreghy
Cafeina Coffea arabica 1820, Runge 1882, E.Fischer - 1895, E.Fischer
& Ach
Chelidonina Chelidonium 1824, 1931, 1979, Takao şi 1979, Oppolzer
majus Godefroy Bruchhausen V., col. & Keller
Bersch, Späth &
Kuffner
Chinina Cinchona sp. 1820, Pelletier 1908, Rabe 1944, Prelog & 1944,
& Caventou Zalán Woodward &
Doering
Cocaina Erythroxylum 1860, Niemann 1898, Willstätter 1955, 1898, Willstätter
coca & Wöhler Hardegger &
Alt, Fodor
Colchicina Colchicum 1833, Geiger & 1955, Müller & 1955, Carrodi & 1961,
autumnale Hesse Velluz Hardegger Eschenmoser şi
col.
Coniina Conium 1827, Gisecke 1885, Hofmann 1932, Leithe 1886,
maculatum Ladenburg
Emetina Uragoga 1817, Pelletier 1948, Robinson 1959, Battersby 1950,
ipecacuanha & Magendie & Garrat Preobrajenski şi
col.
Morfina Opium 1806, Sertürner 1925 1955, Mackay & 1952,
Gulland & Hodgkin Tschdi & Gates
Robinson
Nicotina Nicotiana 1828, Posselt 1893, Pinner 1972, Dagne & 1904, Pictet &
tabacum & Reimann Castagnoli Rotschy
Solanina Solanum nigrum, 1822, 1954, Kuhn & 1955, Kuhn 1964, Schreiber
S. dulcamara Desfosses Löw & Rönsch
Sparteina Spartium 1851, 1931, Clemo şi 1961, Okuda 1960, Tamelen
scoparium Stenhouse col. V. & Foltz
Stricnina Strychnos nux- 1818, Pelletier 1947, Woodward, 1956, Peerdman 1954,
vomica, S. ignatii & Caventou Brehm & Nelson Woodward şi
col.
(după Hesse M., 2002)
Definiţie
Alcaloizii sunt substanţe naturale clasificate ca metaboliţi secundari
care conţin unul sau mai mulţi atomi de azot în moleculă, plasaţi, de
regulă, într-un heterociclu. Prezintă structuri variate şi complexe, fiind
compuşi dotaţi cu proprietăţi farmacologice importante, iar în doze mari
sunt toxici mai mult sau mai puţin puternici.
Sunt substanţe biogene nu doar de provenienţă vegetală, găsindu-se şi
în regnul animal; majoritatea sunt bazici, de unde şi denumirea grupului de
substanţe: al kaly (lb. arabă) = alcalin, eidos (lb. greacă) = asemănător.
Denumirea de alcaloizi a fost dată în 1819 de către farmacistul W. Meissner,
când acesta izola veratrina; la aceea vreme singura substanţă cunoscută cu
reacţie alcalină şi azot în moleculă era amoniacul.
Atomii de azot derivă în cea mai mare parte din metabolismul
unui/unor aminoacizi, în timp ce restul scheletului este furnizat de precursori
neazotaţi, cum ar fi: resturile acetat, propionat sau izopren.
Răspândire
Până în prezent se cunosc aproximativ 16000 de alcaloizi, din care
75% se găsesc în plantele superioare.
Alcaloizii sunt distribuiţi foarte neuniform la reprezentanţii regnului
vegetal, lipsind sau găsindu-se cu totul accidental la bacterii, alge, muşchi şi
licheni. Sunt puţin întâlniţi la ciuperci [Claviceps purpurea (Fr.) Tul.,
Psilocybe mexicana Heim.], la Pteridophytae sunt foarte rari (doar în unele
specii din familiile Lycopodiaceae şi Equisetaceae), iar la Gymnospermae,
sunt răspândiţi în specii din Taxaceae şi Ephedraceae.
10-20% dintre Angiospermae sintetizează alcaloizi, aceştia fiind
frecvent întâniţi la dicotiledonate, în special din familiile Apocynaceae,
Berberidaceae, Erytroxylaceae, Lauraceae, Loganiaceae, Papaveraceae,
Rubiaceae, Rutaceae, Ranunculaceae, Solanaceae; dintre monocotiledonate,
doar familiile Liliaceae şi Amarylidaceae produc alcaloizi.
O serie de alcaloizi sunt caracteristici unei singure specii (morfina),
unui număr mic de genuri dintr-o familie (hiosciamina) sau unui număr de
specii aparţinând unui anume gen (tebaina). Alţi alcaloizi se găsesc în genuri
sau în specii aparţinând unei palete de familii îndepărtate din punct de vedere
taxonomic (cafeina, berberina, nicotina).
În general, în plantele producătoare, unul sau mai mulţi alcaloizi
predomină cantitativ, fiind denumiţi alcaloizi principali. De regulă, toţi
alcaloizii dintr-o plantă au acelaşi precursor biogenetic, fie că sunt principali,
fie secundari, şi doar aparent structurile lor diferă; în speciile de Papaver se
întâlnesc alcaloizi morfinanici (fenantrenici) alături de cei benzil-
izochinolinici, la Cinchona, alcaloizi chinolinici şi indolici. În realitate însă,
la un moment dat, în cadrul metabolismului, o anumită structură care
funcţionează ca precursor imediat suferă o transpoziţie intramoleculară care
Alcaloizi - substanţe biogene de interes terapeutic 15
Generalităţi
COOH HO
HOOC COOH
HO COOH HOOC O COOH
HO COOH
COOH O
OH
HO O
HO OH OH OH
OH OH
acid chinic acid clorogenic
COOH
O H3CO COOH
OH
HO H3CO
COOH
HOOC O OCH3 OCH3
N O _
O
HO
O OH
O OH +
O NH2
NH
O O NH
HO
HO NH
H OH OH
batrachotoxina tetrodotoxina
N
NH
glomerina solenopsina
Biosinteză
Modul de formare a alcaloizilor în plante a constituit obiectul a
numeroase cercetări, dar, deşi acesta a fost clarificat pentru multe dintre
substanţele de uz terapeutic, problema biosintezei este considerată a fi
18 Clara Aprotosoaie, Ursula Stănescu
Generalităţi
H2N
H2 N COOH H2N COOH OHC COOH
NH NH
CH3 CH3
formare bază
Schiff, ciclizare
4 3
+
+ 5 + 2 N COO-
N N
1
CH3
CH3 CH3
N
H
N CH3
nicotina
O
HNH
HOOC COOH OHC CHO
C
CH2 CH2 CH3 CH2 CH2
+ +
acid aceton-dicarboxilic metilamina succindialdehida
- 2H2O
- 2CO2
NCH3
tropinona
nucleu benzilizochinoleinic
CH3 COOH
OH + +
H2N C
HOOC NH NH2
COOH
+
HOOC
NCH3
NH
acid lisergic
prolina
hidroxialanina
OH
O
N
CO NH
N
O
O
N CH2-C 6H5
CH3
H fenilalanina
HN
NH3, amidaza
R-COOH R-CONH 2
H2O
HO
NH
H3CO
capsaicina
transaminaza
R-CO-COOH R-CH (NH2)-COOH
cetoacid aminoacid
-CO2
R-CH2-NH2
amină biogenă
H
N NH2 O
H H3COOC
+
triptofan secologanozida (Glu = glucozil)
N
H H
O
O
H
stricnina
Nomenclatură
În general, denumirea alcaloizilor provine de la numele genului sau
speciei din care au fost izolaţi pentru prima dată, la care se adaugă sufixul -ina:
atropina → Atropa beladonna L.
beladonina → Atropa beladonna
papaverina → Papaver somniferum L.
cocaina → Erythroxylum coca Lam.
Unii alcaloizii sunt denumiţi în funcţie de acţiunea farmacologică:
emetina, morfina, iar alţii îşi datoresc numele unui cercetător (peletierina,
hörhamerina) sau promotor (nicotina).
Deoarece, pe lângă un aşa-numit alcaloid principal, în aceeaşi plantă
apar şi o serie de alcaloizi secundari aparţinând aceleiaşi structuri chimice
sau apropiată de aceasta, denumirea dată compuşilor consideraţi secundari
Structură chimică
Alcaloizii sunt substanţe organice complexe ce prezintă în molecula
lor, atomii de carbon, hidrogen, azot şi de cele mai multe ori, oxigen. Atomul
de azot este inclus într-un heterociclu (alcaloizi propriu-zişi) sau face parte
dintr-o catenă laterală a acestuia (protoalcaloizi, pseudoalcaloizi) şi poate fi
terţiar (atropina) sau mai rar, cuaternar (berberina). Heterociclurile care stau
la baza structurii alcaloizilor sunt foarte variate: pirolidinic, tropanic,
pirolizidinic, piridinic, piperidinic, chinolizidinic, acridinic, chinolinic,
izochinolinic, indolic, imidazolic, purinic, sterolic, diterpenic (fig.5).
N
N H N N
piridină piperidină chinoleină izochinoleină
N
N
N N
N N H N H
chinolizidină chinazolină pirolidină pirolizidină imidazol
N N
N N CH3
N N N N
H H H
indol β-carbolina tropan purina
N
N
În structura alcaloizilor pot intra unul sau mai mulţi atomi de azot
(efedrina, ergometrina, rezerpina, stricnina).
H
O N
OH
H OH N
NH-CH 3
CH3
CH3 HN
efedrina ergometrina
N
H3CO NH
H
H
O
H
OCH3
H3COOC OC
OCH3 OCH3
OCH3
rezerpina
N
H H
O
O
H
stricnina
chinidina
N N
(-) chinina (8S, 9R): R= OCH3 (+) chinidina (8R, 9S): R=OCH3
HOOC 8 HOOC
NCH3 NCH3
H H
NH NH
H H
OCO OCO
H5C6 C* H H C* C6H5
CH2OH CH2OH
L-hiosciamina D-hiosciamina
atropina (racemic)
H3C-N H3C-N
3 H 3 OH
OH H
tropanol (trans) pseudotropanol (cis)
H3C-N
H3C-N COOCH3
H
OCOC6H5
OCO CH C6H5
CH2OH H
hiosciamina cocaina
OCH3
H3C
N+
OH
H3C
O
H
. Cl-
H
O CH3
HO N+
H
H3CO
D-tubocurarina (clorhidrat)
Clasificare
Ţinând cont de definiţie, clasificarea unor substanţe naturale azotate
ca şi alcaloizi este arbritară, între aceştia nefiind incluse aminele biogene,
pirazinele, pterinele, vitaminele azotate şi derivaţii lor, aminoglucidele şi
antibioticele cu azot în moleculă, chiar dacă din punct de vedere al
provenienţei, toate sunt substanţe naturale cu azot în moleculă, farmacologic
active şi unele, chiar toxice la supradozare.
În clasificarea alcaloizilor, diverşii autori ţin cont de:
• biogeneza substanţei, plecând de la aminoacidul/aminoacizii sau alte
molecule precursoare, când distingem:
alcaloizi derivaţi de glicocol (cafeina, teofilina,
teobromina);
alcaloizi derivaţi de triptofan (chinina, chinidina,
ergometrina, ergotamina, rezerpina, ajmalicina,
psilocibina, psilocina);
Proprietăţi fizico-chimice
Proprietăţile fizice ale alcaloizilor sunt determinate în principal de
forma sub care se găsesc în plantă (sare, baze libere terţiare sau alcaloizi
cuaternari) şi de prezenţa sau absenţa oxigenului din moleculă.
Alcaloizii oxigenaţi, mai numeroşi, sunt de obicei substanţe solide,
cristalizate, incolore, cu excepţia alcaloizilor cuaternari (berberina este
O
CH3
H3C
N
N
N N
O
CH3
cafeina
NH N
piperidina piridina
N
H NH NH
Preparare
Extracţia alcaloizilor se bazează în principiu pe solubilitatea
diferenţiată a alcaloizilor baze libere şi săruri în apă şi solvenţi organici.
Deoarece produsele vegetale conţin adesea cantităţi importante de
lipide (ca în cazul seminţelor), dar şi ceruri, pigmenţi, terpene ori alte
substanţe lipofile ce pot interfera procesul de extracţie, de obicei înainte de a
se trece la extracţia propriu-zisă, materialul vegetal este supus degresării cu
eter de petrol, hexan, benzină de extracţie, solvenţi în care alcaloizii sunt
solubili doar în mod excepţional, în condiţii de mediu neutru.
Totodată, premergător extracţiei, se execută şi operaţia de pulverizare
a produselor vegetale, în scopul asigurării pătrunderii solventului în
interiorul celulelor şi ”curgerea” principiilor active din materialul vegetal în
mediul de extracţie. Gradul de pulverizare este determinant pentru acest
proces: astfel, dacă produsul vegetal este pulverizat grosier, nu se asigură o
extracţie totală; în plus, materialul vegetal ocupă un volum mare, iar soluţiile
extractive obţinute sunt diluate. Dacă produsul vegetal este pulverizat foarte
fin, formează cu solventul o cocă ce poate bloca utilajele, dar în acelaşi timp
împiedică şi circulaţia solventului prin materialul vegetal.
Nu există un procedeu de preparare universal aplicabil. La nivel de
laborator şi industrial, se utilizează 4 procedee, fiecare cu modificări în
funcţie de caracteristicile produsului ce urmează a fi prelucrat, după cum
urmează:
1. drogul se extrage cu metanol sau etanol, după care se îndepărtează
solventul; concentratul se tratează cu o soluţie acidă (HCl 1-3%,
H2SO4 1-2%, acizi organici 2-5%), când alcaloizii trec sub formă
de săruri, hidrosolubile, şi se delipidează cu un solvent organic
nemiscibil. Faza apoasă se separă, se alcalinizează pentru
Identificare
Se bazează pe o serie de reacţii pe care le dau cu unele substanţe
denumite reactivi generali ai alcaloizilor. Astfel, alcaloizii pot da:
- reacţii de culoare cu acizi tari concentraţi, în special acid
sulfuric concentrat şi
- reacţii de precipitare cu săruri ale metalelor grele,
taninuri, soluţii saturate de acizi anorganici cu greutate
moleculară mare, ioduri duble sau tetrafenilborat ori
reineckat de amoniu.
Specificitatea reactivilor nu este absolută, deoarece şi alte substanţe
azotate sau neazotate (unele cumarine, furanocumarine, hidroxiflavone,
lignane) pot reacţiona cu ei dând rezultate fals pozitive. Totodată, unii
alcaloizi cum sunt cei purinici nu precipită cu aceşti reactivi generali.
Cei mai cunoscuţi reactivi generali utilizaţi pentru identificarea
alcaloizilor sunt:
A. reactivi de culoare
Denumire Compoziţie
Erdmann acid azotic 0,5% în acid sulfuric
concentrat
Fröhde soluţie 1/100 de molibdat de amoniu în
acid sulfuric concentrat
Luchini soluţie dicromat de potasiu 1/10
Mandelin soluţie 1/200 vanadat de amoniu în acid
sulfuric concentrat
Wenzel soluţie permanganat de potasiu 1/200
B. reactivi de precipitare
Denumire Compoziţie Culoare precipitat
Bertrand soluţie apoasă de acid galbenă sau brună
silicowolframic
Bouchardat soluţie apoasă de iod-iodurat brun-roşietică
(Wagner)
Caille-Viel soluţie apoasă de galben-aurie
iodoantimoniat de potasiu
Dragendorff soluţie de iodobismutat de roşu-portocalie
potasiu
Marmé soluţie apoasă de iodură dublă roşie
de cadmiu şi potasiu
Mayer-Valtzer soluţie apoasă de alb-gălbuie
tetraiodomercuriat de potasiu
Scheibler soluţie apoasă de acid albă, pp.cristalin
fosfowolframic
Schulze acid fosfoantimonic în acid albă
sulfuric concentrat
Sonnenschein acid fosfomolibdenic în acid galbenă, pp. amorf
azotic
Metale grele clorură mercurică 1/20 albă/altă culoare
clorură de aur 1/10 albă/altă culoare
clorură de platină 1/10 albă/altă culoare
Hager soluţie saturată de acid picric galbenă
Knorr soluţie saturată de acid galbenă sau roşie
picrolonic
OH
N
N O O2N NO2
Dezavantaje:
- indicatorii pot da erori,
- trebuie cunoscută formula alcaloidului,
- se dozează totalul alcaloidic şi se raportează rezultatul la
unul din alcaloizii cunoscuţi.
b. metode complexonometrice
Se bazează pe precipitarea alcaloizilor cu un exces de reactiv, după
care acesta se retitrează cu o soluţie de complexon, în prezenţa unui
indicator corespunzător.
c. mercurimetria
Constă în principiu în precipitarea alcaloizilor cu reactiv Mayer-
Valtzer (soluţie apoasă de tetraiodomercuriat de potasiu), mineralizarea
precipitatului izolat cu amestec oxidant sulfo-nitric, precipitarea sulfatului de
mercur rezultat cu nitroprusiat de sodiu şi dizolvarea sa în soluţie de clorură
de sodiu, de concentraţie cunoscută. În funcţie de cantitatea de mercur se
calculează conţinutul de alcaloid în produsul prelucrat. La această metodă a
contribuit şi cercetătorul romăn Alexandru Ionescu-Matiu.
Metodele colorimetrice se bazează pe măsurarea intensităţii
coloraţiei pe care o dau alcaloizii cu diferiţi reactivi chimici. Câteva dintre
aceste exemple sunt:
- precipitarea alcaloizilor cu reactiv Bertrand (acid
silicotungstic) în exces şi cuplarea excesului de reactiv cu
clorura de titan, când se obţine o coloraţie albastră;
- alcaloizii lisergici din cornul de secară formează cu p-
dimetilaminobenzaldehida produşi de culoare albastră-
violetă sau gri-verzuie;
- morfina reduce fericianura de potasiu la ferocianură, iar
aceasta în prezenţa clorurii ferice, formează ferocianura
ferică sau albastru de Prusia;
- alcaloizii tropanici prin tratare cu acid azotic fumans
conduc la esteri nitrici sau nitroderivaţi coloraţi în violet,
în prezenţa hidroxidului de potasiu alcoolic. Culoarea este
mai stabilă în mediu acetonic.
Metodele spectrofotometrice sunt foarte sensibile şi se folosesc atât
pentru determinările cantitative, cât şi în analizele calitative ale alcaloizilor
ce pot să absoarbă selectiv în domeniul UV (185-400 nm), VIS (400-800 nm)
sau IR (peste 800 nm). Se dozează astfel, cafeina din frunzele de Camellia
sinensis sau alcaloizii de tip chinină, cinconină din Chinae cortex.
Metodele cromatografice sunt tot mai mult utilizate astăzi,
înlocuind o bună parte din metodele clasice. Ele permit dozarea unor
cantităţi mici şi au un grad mare de acurateţe. Se folosesc în principal:
cromatografia de adsorbţie pe coloană, cromatografia pe răşini schimbătoare
• Interacţiuni alcaloizi-enzime:
- Papaverina cu fosfodiesteraza (-);
- Alcaloizii harminici cu MAO (-);
- Galantamina cu acetilcolinesteraza (-).
• Interacţiuni alcaloizi-canale ionice:
- Aconitina şi alcaloizii din Veratrum inhibă închiderea canalelor
ionice;
- Tetrodotoxina blochează canalele de sodiu (Na+).
Datorită acestui mod foarte variat de reacţie, la dozare
corespunzătoare mulţi alcaloizi dezvoltă o activitate terapeutică.
Paleta domeniilor de utilizare este extrem de variată, alcaloizii putând
acţiona de la analeptice la antihipertonice ori de la citostatice la sedative,
după cum rezultă şi din exemplele următoare:
Acţiune la nivel SNV
- simpatolitice (adrenolitice): alcaloizii din grupul
ergotoxinei şi ergotaminei, iohimbina, rezerpina;
- simpatomimetice indirecte: efedrina, catina;
- parasimpatomimetice directe: nicotina, pilocarpina,
arecolina, şi indirecte: fizostigmina;
- parasimpatolitice: atropina;
- ganglioplegice (blocant ganglionare): nicotina, lobelina,
coniina;
- miotonolitice (curarizante): Curara, D-tubocurarina,
C-toxiferina;
- antivertiginoase: atropina, scopolamina.
Neurologice
- sedative/tranchilizante: rezerpina, Corydalidis radix,
Eschscholtziae extractum.
Cardio-vasculare
- antiaritmice: chinidina, sparteina, ajmalina;
- antihipertensive: rezerpina, serpentina, rescinamina,
raubazina, alcaloizii esteri din Veratrum;
- antihipotensive: efedrina, cafeina, sparteina, Guarana,
extracte din Ephedra, Coffea, Cola, Sarothamnus;
- vasodilatatoare coronariene: teofilina, teobromina,
chinidina, raubazina (ajmalicina);
- vasodilatatoare periferice: alcaloizi hidrogenaţi din Secale
cornutum;
- vasodilatatoare cerebrale: vincamina, dihidroergotoxina;
- antimigrenoase: ergotamina, dihidroergotamina.
Analeptice
- prin stimulare centrală directă: cafeina, teofilina,
teobromina, stricnina, extracte de Cola, lobelina.
Antitusive
- expectorante: Ipecacuanhae radix, emetina;
- antitusive centrale: codeina, noscapina;
- bronholitice: teofilina, atropina, efedrina, papaverina,
cafeina;
- rinologice: efedrina, pseudoefedrina.
Gastroenterologice
- antigastritice/antiulceroase: atropina, extract de Belladonna;
- antidiareice: Opium;
- coleretice-colagoge: chelidonina;
- antiemetice: scopolamina.
Spasmolitice
- musculotrope: papaverina;
- neurotrope: atropina.
Antiflogistice (antigutoase): colchicina.
Citostatice: vinblastina, vincristina, colchicina, demecolcina,
camptotecina, taxol.
Oftalmice
- miotice: pilocarpina, fizostigmina;
- midriatice: atropina;
- antimicrobiene: berberina.
Analgetice: Opium, morfina, codeina, scopolamina,
chelidonina, extracte de Aconitum.
Antipiretice: chinina.
Andrologice: iohimbina, Yohimbe cortex.
Antiparazitare
- amebicide: emetina, dehidroemetina;
- antimalarice: chinina.
BIBLIOGRAFIE
Capitolul 2
ALCALOIZI DERIVAŢI
DE LA GLICOCOL
Cele mai importante structuri din acest grup sunt alcaloizii cu nucleu
purinic. În organismul vegetal se formează din glicocol (glicinamidă) pe
calea nucleotidelor cu structură purinică, precursorul lor imediat fiind
adenozinmonfosfatul, respectiv guanozinmonofosfatul.
Din punct de vedere structural, alcaloizii purinici se împart în două
categorii, şi anume:
- derivaţi de xantină; importanţi din punct de vedere al
utilizării terapeutice sunt: cafeina, teofilina, teobromina. Se
întâlnesc în speciile de Coffea, Cola, Theobroma, Camellia,
Ilex sau Paulinia;
- derivaţi de adenină: triacantina (Holarrhena mitis R. Br.,
Gleditsia triacanthos L.), E-zeatina (Zea mays L.), fără
utilitate terapeutică.
În trecut, printre derivaţii de glicocol era inclusă şi alantoina, o ureidă
cu nucleu imidazolic ce provine prin degradarea nucleului purinic. Ea
constituie principiul activ primar din rădăcinile şi frunzele de tătăneasă
(Symphytum officinale L.).
Cu excepţia nucleotidelor şi nucleozidelor, substanţe participante la
formarea acizilor nucleici, nucleul purinic nu este obişnuit întâlnit la plantele
superioare. Datorită caracterului amfoter şi solubilităţii distincte (în apă
caldă şi în solvenţi cloruraţi), precum şi faptului că sinteza lor chimică nu
implică participarea unui aminoacid intact, unii autori nu încadrează
alcaloizii purinici sau bazele purinice în categoria alcaloizilor.
purina xantina
Alcaloizi xantinici
Cei mai cunoscuţi şi importanţi alcaloizi purinici sunt metilxantinele:
cafeina (1,3,7-trimetilxantina), teofilina (1,3-dimetilxantina) şi teobromina
(3,7-dimetilxantina).
O CH3 O O CH3
H
H3C N H3 C N N
N N HN
N N N N N N
O O O
Răspândire
Cele 3 metilxantine apar în plante diferite şi în concentraţii variabile
(tabelul 3).
Biosinteză
Scheletul metilxantinelor derivă din nucleotidele purinice după
următoarea secvenţă de reacţii:
O
O
+ CH3
N
HN N
HN
N OH
O NH N OH
O NH
OH
O OH
O
OH
OH
xantozina 7-metilxantozina
O O O
CH 3 CH3 CH3
N N H3 C
HN HN N
N
NH N N N N
O O O N
CH3
CH 3
O O
H3C
NH NH
NH N
xantozina
NH N N N
O O
CH3
xantina teofilina
xantozin monofosfat
xantozina
Proprietăţi fizico-chimice
Deşi au 4 atomi de azot în moleculă, aceşti compuşi nu prezintă
caracter bazic, datorită fenomenelor de inducţie exercitate de substituenţii
vicinali (radicali metil cu efect respingător de electroni şi grupările ceto cu
efect atrăgător).
Sunt substanţe solide, cristalizate, inodore şi cu gust amărui, iar în
ceea ce priveşte solubilitatea, aceasta variază după cum reiese din tabelul 4:
Solvenţi
Alcaloid Apă Alcool Alţi solvenţi
nepolari
cafeina puţin solubilă solubilă solubilă în solubilă în
la rece; mai cloroform, soluţii de
solubilă la cald insolubilă în benzoaţi şi
eter salicilaţi alcalini
teofilina greu solubilă, greu solubilă, puţin -
la rece, la rece, solubilă în
solubilă la cald solubilă la cald eter şi
cloroform
teobromina greu solubilă insolubilă insolubilă în solubilă în
eter şi hidroxizi
cloroform alcalini şi acizi
minerali
Acţiune şi utilizări
Acţiunea farmacologică a metilxantinelor se exercită la nivelul SNC,
cardiovascular, a musculaturii netede bronşice şi la doze mari, a muşchilor
scheletici.
Asociere Interacţiune
+ preparate cu fier • scade absorbţia fierului
+ dipiridamol • creşte efectul dipiridamolului
+ contraceptive orale • creşte nivelul seric al cafeinei şi
+ ciprofloxacin durata sa de acţiune
+ norfloxacin
+ cimetidina
+ verapamil
+ terapie hormonală de substituţie
+ paracetamol • potenţează acţiunea medicamen-
+ codeina telor asociate
+ ibuprofen
+ aspirina
+ ergotamina
Asociere Interacţiune
teofilina + efedrina, • creşte riscul reacţiilor toxice
simpatomimetice
aminofilina + halotan • aritmii ventriculare
aminofilina + ketamina • creşte riscul de convulsii
teofilina + benzodiazepine • scade efectul sedativ al
benzodiazepinelor
teofilina + preparate cu litiu • creşte eliminarea preparatelor cu litiu
teofilina + propranolol • este antagonizată acţiunea
propranolului
teofilina/aminofilină + • medicamentul inhibă metabolizarea
antibiotice macrolidice teofilinei, dozele de
(eritromicină, clindamicină), teofilină/aminofilină trebuind să fie
cimetidină crescute
teofilina + curarizante • antagonizează acţiunea curarizantelor
antidepolarizante
Produse farmaceutice
- Antinevralgic P® (Zentiva, România), comprimate cu acid
acetilsalicilic (250 mg), paracetamol (150 mg) şi cafeină (50 mg);
- Aminofilina (Arena Group SA, România), comprimate cu 100 mg
şi 200 mg aminofilină;
- Ataralgin® (Leciva, Cehia), comprimate cu: paracetamol (325 mg),
guaifenezină (130 mg) şi cafeină (70 mg);
- Cofeina Natriu Benzoic (Sicomed, România), fiole cu soluţie
apoasă injectabilă 250 mg/ml;
- Coldrex® (Glaxo Smithkline, Anglia), comprimate ce conţin:
cafeină (25 mg), paracetamol (500 mg), fenilefrina (5 mg),
terpinhidrat (20 mg) şi acid ascorbic (38 mg);
- Grippostad® (Stada Arzneimittel AG, Germania), capsule cu:
paracetamol (208 mg), acid ascorbic (160 mg), cafeină (25 mg) şi
clorfeniramina (2,5 mg);
- Quarelin® (Chinoin, Ungaria), comprimate cu: metamizol (400 mg),
cafeină (60 mg) şi drotaverină (40 mg);
- Miofilin® (Zentiva SA), capsule cu 100 mg aminofilină; soluţie
apoasă injectabilă cu 24 mg aminofilină/ml;
- Panadol Extra® (GlaxoSmithkline, Anglia), comprimate filmate
conţinând: paracetamol (500 mg) şi cafeină (65 mg);
- Teofilina SR (Terapia Ranbaxy, România), capsule cu eliberare
prelungită ce conţin 50 mg, 100 mg, 200 mg şi 300 mg teofilină;
- Teotard® (Krka, Slovenia), capsule cu eliberare prelungită cu
200 mg şi 350 mg teofilină;
- Theo® SR-100-200-300 (GlaxoSmith Kline, România), capsule
cu eliberare prelungită cu 100 mg, 200 mg şi 300 mg teofilină.
PRODUSE VEGETALE
Obţinere
După recoltare, fructele mature se prelucrează prin 2 metode
principale:
a) metoda umedă care comportă următoarele etape:
- îndepărtarea pulpei fructelor prin procedee mecanice,
- fermentaţie (10-36 ore),
- spălare pentru eliminarea epicarpului roşu şi mezocarpului
cărnos descompuse fermentativ,
- uscare.
b) metoda uscată, când fructele sunt uscate la soare, timp de 3-4
săptămâni, după care se decortică mecanic.
Se obţine astfel cafeaua verde, constituită din albumen şi o parte din
tegumentul seminal. Aceasta este supusă în continuare unui proces de
torefiere (prăjire), deoarece numai astfel, cafeaua îşi dezvăluie aromele fine,
infuziile preparate din cafeaua verde fiind incolore, inodore şi nearomate.
Torefierea presupune încălzirea ”boabelor” de cafea verde la
temperaturi de 220-270°C timp de 1,5-3 minute sau 12 minute la 185-250°C,
fără a carboniza produsul/miezul.
În timpul torefierii au loc o serie de modificări importante ale texturii
şi caracteristicilor chimice ale produsului Coffeae semen, şi anume:
- reducerea conţinutului de apă,
- eliberarea uleiului gras,
- invertirea zaharozei,
- volatilizarea parţială a cafeinei, concentraţia sa rămânând
însă constantă per ansamblu, datorită eliberării pe parcursul
procesului, a unei cantităţi de alcaloid din complecşii
acestuia cu acidul clorogenic,
- obţinerea unui complex foarte elaborat de substanţe (peste
1000) ce dau aroma cafelei: alcooli, fenoli, aldehide, derivaţi
de furan şi pirol, hidrocarburi, tiofeni etc.
Compoziţie chimică
Coffeae semen conţine alcaloizi purinici de tip xantinic: cafeina (0,6-
2,2% în C. arabica şi 3% în C. canephora), teofilina (0,001%), teobromina
(0,002%), alături de acizi fenolici (5%) (acid chinic, cafeic, clorogenic),
glucide (50%) (în special, polizaharide), trigonelina, atractilozide (esteri nor-
diterpenici glicozidaţi), proteine (10-12%), lipide (10-18%). Insaponifiabilul
fracţiunii lipidice este constituit din steroli, tocoferoli, alcooli diterpenici
(cafestol, kahweol) şi derivaţi de tip kauran.
Acţiune şi utilizări
Prin conţinutul în metilxantine şi în special cafeină, produsul vegetal
are acţiune stimulantă SNC, diuretică, tonic cardiacă şi iritantă gastric. Acest
din urmă efect este determinat şi de acidul clorogenic.
Acţiunea stimulantă SNC a cafelei se exprimă prin creşterea stării de
luciditate, atenţiei şi capacităţii de concentrare, scurtarea timpului de reacţie,
reducerea ratei greşelilor sau îmbunătăţirea atenţiei vizuale.
Consumul de cafea este asociat cu o aparentă reducere a riscului de
producere a bolii Parkinson la bărbaţi şi a bolii Alzheimer la persoanele
mature de peste 35 ani.
Unul dintre cele mai bine caracterizate beneficii ale consumului de
cafea este reducerea riscului de diabet de tip 2. Studii realizate în Marea
Obţinere
Recoltarea se realizează din al treilea an de vegetaţie, dar
randamentul este maxim după 10 ani de cultură.
În scopul obţinerii unui ceai de cea mai bună calitate se colectează
mugurii apicali nedeschişi (pekoe) şi primele două frunze de sub aceştia,
frunze tinere şi flexibile, pubescente pe faţa inferioară.
În funcţie de varietatea botanică, vârsta frunzelor, zona geografică,
prelucrarea produsului după recoltare, există mai multe sorturi comerciale de
ceai, dar mai cunoscute sunt:
o ceaiul verde pentru care frunzele sunt procesate în maximum
două zile după culegere. Procesul de oxidare în cazul
majorităţii sortimentelor de ceai verde este oprit prin metode
termice. Acesta presupune stabilizarea produsului imediat
după recoltare printr-o torefiere uşoară pe plăci metalice
încălzite (60-70°C) sau tratarea frunzelor proaspete cu aburi,
timp de câteva minute, după care urmează etapele de uscare
(până la o umiditate de 18%), răsucire, lustruire şi sortare a
frunzelor. Este cel mai consumat tip de ceai în ţările asiatice;
o ceaiul negru, în care frunzele, după recoltare, sunt supuse
unei fermentaţii naturale care dă coloraţia închisă a produsului
(roşu-brun-negru), aroma specifică, plăcută şi gustul amărui-
astringent. După fermentaţie, frunzele sunt uscate cu aer cald
(până la umiditate 4%), sortate şi ambalate. Ceaiul negru îşi
păstrează aroma mai bine şi timp mai îndelungat decât ceaiul
verde (a cărui aromă este şi aşa doar vagă) şi este consumat
îndeosebi în ţările europene;
o ceaiul semifermentat (oolong) este un ceai tradiţional
chinezesc ce are un grad de fermentare situat între ceaiul
verde şi cel negru. Frunzele sunt culese în dimineaţa unei zile
senine, în buchete formate dintr-un mugur şi trei frunze, după
care sunt uscate prin expunere la soare, rularea lor către
interior favorizând fermentarea pe parcursul procesului de
uscare. Partea crucială din proces este alegerea momentului în
care se opreşte fermentarea; acesta corespunde unei proporţii
de 30% frunze roşii şi 70% verzi;
o ceaiul alb pentru care metodele de procesare sunt simple,
presupunând doar uscarea materialului vegetal constituit din
muguri şi din frunzele tinere la o temperatură relativ scăzută.
Pentru că ceaiul alb nu este fermentat şi rulat, perişorii argintii
rămân vizibili, constituind un semn al calităţii procesării.
Infuzia de ceai alb este un lichid de culoare foarte deschisă şi
cu o aromă delicată.
Compoziţie chimică
Astăzi se consideră că frunzele plantei Thea sinensis conţin
aproximativ 4000 de compuşi bioactivi, din care o treime sunt polifenoli
(36% în frunzele proaspete; 8-12% în frunzele uscate). Alături de aceştia,
alcaloizii purinici (metilxantine), vitamina C, substanţele minerale şi
aminoacizii sunt alte categorii importante de componente chimice.
Metilxantinele sunt reprezentate în principal de cafeină (2,9-4,2%),
alături de cantităţi mici de teofilină (0,02-0,04%) şi teobromină (0,15-0,2%);
în produsul vegetal, ele formează complecşi cu taninurile.
Cafeina se găseşte în cantitate mare în frunzele tinere recoltate
primăvara şi descreşte pe parcursul maturării acestora; astfel, cantitatea de
cafeină din frunzele tinere este de 3,4%, spre deosebire de cele mature, când
scade la 1,5%.
Principalii polifenoli din frunze sunt catehinele, constituenţi
importanţi în determinarea proprietăţilor organoleptice şi farmacologice ale
ceaiului, dar şi indicatori de calitate.
În timpul procesului de fermentaţie a frunzelor proaspete, polifenolii
sunt transformaţi în dimeri şi polimeri, în special dimeri catehici denumiţi
theaflavine (theaflavina, theaflavin-3-galat, theaflavin-3’-galat, theaflavin-
3,3’-digalat) (3-6%) şi thearubigine (12-18%) (polimeri cu GM = 1000-
40000), responsabile pentru culoarea închisă şi gustul amar.
Ceaiul verde are cea mai mare cantitate de catehine pe gram de
frunze uscate, ele reprezentând 80% din totalul polifenolilor, în timp ce
ceaiul negru are 20-30% catehine din totalul polifenolic. Raportul între
concentraţia catehinelor (determinate spectrofotometric) din ceaiul verde şi
respectiv, ceaiul negru, este de 3,1 :1.
Concentraţia de catehine depinde de vârsta plantelor, ca şi în cazul
alcaloizilor purinici. Interesant este, că deşi ceaiul verde ajunge să aibă
conţinutul cel mai ridicat de catehine, acesta este mai mare în materialul
vegetal folosit pentru obţinerea ceaiului negru.
Catehinele majoritare din ceai: (-)-epicatehina (EC), (-)-epicatehin-3-
galat (ECG), (-)-epigalocatehina (EGC) şi (-)-epigalocatehin-3-galat
(EGCG) reprezintă 90% din totalul catehinelor faţă de (+)-catehină (C) şi
(+)-galat de catehină (GC) cărora le revine doar 6%. EGCG este catehina
predominantă în ceaiul verde, respectiv 65% din total catehinelor, iar o
ceaşcă de ceai verde poate să ajungă să conţină 100-200 mg EGCG. Cele
mai multe dintre catehine (atât pentru produsul proaspăt, cât şi cel uscat)
sunt esterificate cu acidul galic în poziţia 3 (fig. 6). Eterificarea catehinelor
[(-)-ECG şi (-)-EGCG] este responsabilă de imprimarea gustului puternic
amar, astringent mult mai marcant faţă de cea a (-)-EC şi (-)-EGC.
Concentraţia de EGCG şi catehine totale variază, după cum urmează:
ceai verde > ceai oolong > frunze proaspete de ceai > ceai negru.
OH
HO O
OH
3' OH
4' O
2'
1 C
8 1' OH
HO 7 O 5' OH C
A 2 6'
B
6 O
5 3
4 OH OH
OH OH
(-)-epicatehina (EC) (-)-epicatehin-3-galat (ECG)
OH
OH
HO O
OH OH
OH
O
HO O OH C OH
OH
O
OH OH
OH OH
(-)- epigalocatehina (EGC) (-)-epigalocatehin-3-galat (ECGC)
R1 HO OH
R2 O OH
HO
HO O O
R3 HO
OH
OH O OH O
cvercetol: R1, R2 = OH; R3 = H; vitexina
kemferol: R1, R3 = H; R2 = OH;
miricetol: R1, R2, R3 = OH.
OH
HO O
OH
OH
HO
HO OH O
O
izovitexina
OH
HO
OH
HO O OH
OH
HO O
HO OH
HO
O
OH O
2-vicenina
COOH COOH
OH
HO OH HO OH
OH OH
acid galic acid chinic
HO COOH
HO O
OH OH
OH
acid clorogenic
NH2
HOOC NH
C2H5
O
teanina
Acţiune şi utilizări
Datorită prezenţei metilxantinelor şi în special cafeinei, produsul
Theae folium are proprietăţi stimulant centrale şi diuretice.
Taninurile catehice determină o acţiune astringentă, ceaiul fiind
recomandat ca antidiareic moderat.
Numeroase studii efectuate în ultimul timp au evidenţiat un spectru
larg de acţiuni farmacologice pentru ceaiul verde, demonstrând potenţialul
terapeutic remarcabil al acestui produs sau al unor constituenţi ai săi, şi
anume:
- antioxidant,
- antiinflamator,
- antimutagen,
- anticarcinogen/chemopreventiv,
- antiangiogen,
- hipocolesterolemiant,
- antiaterosclerotic,
- antimicrobian,
- antidiabetic,
- anti-aging,
- neuroprotector,
- cardioprotector.
Beneficiile terapeutice enumerate sunt atribuite polifenolilor, în special
catehinelor aflate în concentraţie mare în ceaiul alb şi verde. Ceaiurile negru şi
oolong conţin o cantitate mai mică datorită prelucrării diferite după recoltare.
Majoritatea proprietăţilor farmacologice ale ceaiului verde sunt asociate cu
epicatehinele (2R, 3R) şi nu cu formele (2S, 3R), iar epigalocatehin-3-galatul
(EGCG) este cel mai activ component din ceaiul verde.
OH OH
OH OH
HO O 2 HO O 2
3 3
OH OH
OH OH
(-) (2R, 3R)-epicatehina (-) (2S, 3R)-epicatehina
• Acţiune antioxidantă
EGCG şi o varietate de alţi polifenoli sunt antioxidanţi şi au
capacitatea de a neutraliza radicalii liberi, potenţialul de acţiune fiind mai
mare decât al vitaminelor C şi E sau al unor structuri endogene antioxidante,
precum glutationul şi superoxid-dismutaza. Capacitatea antioxidantă a
EGCG este determinată de prezenţa celor opt grupări hidroxil fenolice din
molecula sa.
Elementele structurale ce contribuie la acţiunea antioxidantă a
catehinelor includ structura dihidroxi sau trihidroxi vicinală, care poate
chelata ionii metalici şi preveni generarea de radicali liberi. Astfel de
structuri permit delocalizarea electronilor şi conferă o reactivitate mare în
ceea ce priveşte captarea radicalilor liberi. Activitatea de scavenger a
catehinelor este în corelaţie cu: numărul de grupări o-di-hidroxi- şi o-hidroxi,
numărul de legături duble între C2-C3, concentraţie, solubilitate şi
stabilitatea produşilor de reacţie.
Aranjând descrescător principalele catehine din ceaiul verde în
funcţie de capacitatea de scavenger de radicali liberi, rezultă următoarea
ordine:
• Acţiune anticarcinogenă/chemopreventivă
Unele studii epidemiologice susţin ideea rolului protector al ceaiului
faţă de proliferarea celulelor canceroase. Studii efectuate în Asia, unde ceaiul
verde este consumat frecvent şi în cantităţi mari, tind să arate un efect de
prevenire a cancerului, în special cancer esofagian, gastric, pancreatic, de
colon şi vezică urinară.
Se pare că efectele protectoare se observă mai puţin frecvent la
populaţia europeană la care predomină consumul de ceai negru. Foarte
important este faptul că efectele profilactice ale ceaiului variază în funcţie de
tipul de cancer.
Efectele chemopreventive ale ceaiului verde şi catehinelor în
carcinogeneză au fost atribuite:
- inhibării proliferării celulare,
- blocării receptorilor pentru factorii de creştere,
- reducerii eliberării citokinelor,
- inhibării angiogenezei prin interferarea activităţii
metaloproteinazelor matriceale,
- inactivării topoizomerazei I şi telomerazei,
- prevenirii activării factorului nuclear kB.
Ceaiul verde poate interfera cu procesul canceros şi prin prevenirea
metastazelor. Astfel, s-a constatat că unii factori implicaţi în procesul de
metastazare, precum plasminogenul urokinaz-activator, urokinaze şi
metaloproteinaze matriceale, sunt inhibaţi de ceaiul verde.
Studii in vitro au arătat că polifenolii de tip catehină din ceaiul verde
intervin la toate cele 3 nivele de exprimare a bolii canceroase:
- în faza de iniţiere, inhibă formarea unor carcinogeni genotoxici
asociaţi cu cancerul pancreatic, de colon şi de sân, precum nitrozaminele şi
aminele heterociclice. ECGC este unul dintre cei mai eficienţi compuşi,
neutralizând direct procarcinogenii;
- în ceea ce priveşte dezvoltarea tumorală, ECGC inhibă
proteinkinaza activatoare implicată în procesul de activare celulară şi
proliferare tumorală. ECGC induce senescenţa celulelor tumorale prin
inhibiţia puternică a telomerazei, limitând durata de viaţă a celulelor
canceroase în leucemie şi tumori solide;
- polifenolii inhibă creşterea celulelor maligne şi pot induce
apoptoza. EGCG inhibă urokinaza, enzima proteolitică necesară pentru
creşterea celulelor canceroase şi prin aceasta, invazia tisulară şi
metastazarea.
Actualmente, un extract decafeinizat de ceai verde îmbogăţit în
polifenoli (Polyphenon E) se află în faza a II-a de testări clinice. Faza I de
încercare în care s-au administrat p.o. doze unice/multiple la subiecţi
74 Clara Aprotosoaie, Ursula Stănescu
Alcaloizi derivaţi de la glicocol
OH
O
OH OH
C
HO O OH
OH
HO O O
O OH
OH C OH
O
OH
OH
theaflavin-3,3’-digalat
o la nivelul esofagului
Studii epidemiologice efectuate în China au evidenţiat o relaţie de
proporţionalitate inversă între consumul de ceai verde şi cancerul esofagian.
Un alt studiu efectuat în America de Sud a arătat că subiecţii ce consumă mai
mult de 500 ml ceai/zi sunt mai puţin afectaţi de cancerul esofagian.
Efectul ceaiului verde în cancerul esofagian nu este în întregime
clarificat, în sensul în care sunt studii care raportează un efect de prevenire,
în timp ce altele arată o creştere a incidenţei cancerului esofagian. Totuşi,
acest efect a fost atribuit mai degrabă consumului de ceai fierbinte decât
acţiunii propriu-zise a ceaiului verde.
o la nivel gastric
S-a demonstrat că riscul de cancer gastric scade odată cu creşterea
consumului de ceai verde. Un mecanism posibil al acestei acţiuni implică
inhibarea de către ceaiul verde a bacteriei Helicobacter pylori, factor
determinant în carcinogeneza gastrică şi dezvoltarea de ulcer gastric.
Catehinele şi în special, EGCG, inactivează ureaza şi suprimă proliferarea
bacteriei.
Totodată, catehinele din ceaiul verde reduc concentraţia derivaţilor
nitrozo la nivel gastric, inhibând nitrozarea aminelor secundare şi a amidelor
susceptibile la compuşii corespunzători, nitrozamine şi nitrozamide
o la nivel intestinal
Ceaiul verde poate modifica microflora intestinală, intervenind prin
inhibarea dezvoltării unor microorganisme ca: Vibrio cholerae, Salmonella
typhi, Campylobacter jejuni, Campylobacter coli, H. pylori, Shigella,
Salmonella, Clostridium pseudomonas, Candida, Mycoplasma şi
Cryptococus.
Ceaiul verde reduce formarea amoniacului, scatolului şi aminelor
procarcinogene în intestinul gros. Totodată, profilul bacteriilor intestinale
poate fi modulat prin consumul de ceai.
Este inhibată activitatea COX şi i-NO sintazei din colon, enzime al
căror nivel de activitate este constant ridicat la pacienţii cu colită ulceroasă şi
cancer colorectal. Totodată, ceaiul verde reduce inflamaţia asociată cu boala
Crohn şi colita ulceroasă. EGCG acţionează asupra producţiei de chemokine
şi PGE2 în celulele epiteliale ale colonului.
Polifenolii din ceaiul verde inhibă accentuat activitatea COX-2 în
celulele tumorilor de colon, iar coadministrarea ceaiului verde cu
medicamente inhibitoare COX-2 conduce la un sinergism de acţiune.
La concentraţii fiziologice, (-) EGCG blochează creşterea celulelor în
faza G0/G1 a ciclului mitotic, prin inhibarea activităţii topoizomerazei I şi
induce apoptoza la câteva linii celulare de carcinom de colon.
La nivelul mucoasei intestinale, ceaiul verde poate exercita un efect
protector. El previne atrofia mucoasei intestinale şi favorizează procesul de
vindecare la acest nivel, efect probabil mediat prin acţiunea antioxidantă a
catehinelor, totodată putând preveni aderarea bacteriilor şi translocaţia
- stimularea termogenezei,
- modularea apetitului,
- modificarea profilului lipidic,
- sinergismul cu metilxantine (cafeina).
o Boala Parkinson
Se consideră că stresul oxidativ are o contribuţie majoră în patogenia
acestei boli, în special în ceea ce priveşte moartea celulelor neuronale
dopaminergice. Recent s-a demonstrat că metabolismul anormal al fierului în
creier este implicat în generarea corpurilor patologice Lewi din boala
Parkinson.
Numeroase studii pe modelele animale au arătat că ceaiul verde şi
EGCG au o contribuţie importantă în prevenirea acestor patologii. EGCG
administrat p.o. în doze mai mici de 25 mg/kg împiedică pierderea neuronilor
dopaminergici din substanţa neagră şi conservă nivelele de dopamină.
Deşi o serie de studii in vitro au presupus şi alte căi de
neuroprotecţie, cum ar fi: activarea fosforilării proteinkinazei C (PKC) şi
inhibarea genelor pro-apoptotice, în special la concentraţii joase de EGCG,
aceste efecte trebuie dovedite in vivo.
Studii epidemiologice privind răspândirea bolii Parkinson şi
consumul de ceai au arătat o scădere a incidenţei bolii de 5 până la de 10 ori
la populaţia asiatică.
o Boala Alzheimer
Deşi nu există nici o dovadă epidemiologică a beneficiului ceaiului
verde în boala Alzheimer, studii efectuate pe modele animale şi culturi
celulare sugerează că EGCG din ceaiul verde poate influenţa numeroşi
factori declanşatori ai bolii. Compusul protejează împotriva neurotoxicităţii
induse de beta-amiloid în culturi de neuroni hipocampici, acest efect fiind
atribuit proprietăţilor sale antioxidante. În plus, s-a demonstrat că EGCG
previne formarea neurotoxinei beta-amiloidice.
o Altele
Ceaiul verde diminuă nivelul mediatorilor inflamaţiei, activitatea
endopeptidazei neutre şi nivelul tipului II de colagen imunoglobulin specific.
Polifenolii din ceaiul verde atenuează inflamaţia la şoarecii cu
deficienţă de interleukină-2. În funcţie de doză, EGCG inhibă producţia de
NO şi PGE2 în condrocitele umane, ca şi eliberarea LDH indusă de IL-1-β.
În patologia renală, ceaiul creşte excreţia de Na şi PGE2 şi
îmbunătăţeşte circulaţia renală. La şobolani nefrectomizaţi s-a constatat că
ceaiul verde suprimă progresia insuficienţei renale, iar leziunile glomerulare
sclerotice sunt atenuate.
• Acţiune neuroprotectoare
Deşi o parte din efectele moleculare ale ceaiului verde la nivel
neuronal sunt explicate prin proprietăţile antioxidante, studii actuale
sugerează şi o acţiune discretă asupra căilor neuronale de semnalizare
celulară.
Când se adaugă ceai verde în apa de băut a şobolanilor de experienţă
cu câteva zile înainte de instalarea unui eveniment ischemic, animalul este
protejat faţă de deficitul neurologic, ceea ce sugerează că un consum
corespunzător de ceai verde poate conferi neuroprotecţie.
S-a dovedit că la doze de 1-10 μM EGCG, aceasta are o acţiune de
protecţie faţă de moartea neuronală prin activarea proteinkinazei C (PKC)
(se ştie că PKC joacă un rol central în supravieţuirea celulelor neuronale şi
pierderea activităţii sale este o consecinţă frecventă a afectării neuronale
induse de acumularea de neurotoxine). Efectele celulare ale EGCG şi ale
ceaiului verde sunt dependente de doza administrată şi de tipul de celule.
• Acţiune antimicrobiană
Extractului metanolic din frunze de ceai i s-a stabilit o capacitate
antimicrobiană pe 111 specii de bacterii cuprinzând două genuri de bacterii
gram-pozitive şi şapte genuri gram-negative.
EGCG prezintă sinergism de acţiune cu medicamentele inhibitoare
ale sintezei de ergosterol la Candida albicans, cum sunt antifungicele azolice
şi terbinafina.
Recent s-a raportat că EGCG are un efect inhibitor asupra infecţiei cu
HIV şi Staphylococcus aureus. De asemenea, consumul de ceai conduce pe
de o parte la reducerea enterobacteriilor care produc amoniac şi alte amine
dăunătoare, iar pe de altă parte produce o creştere benefică a nivelului de
lactobacili şi bifidobacterii.
În culturi de celule animale s-a raportat că mulţi polifenoli incluzând
EGCG şi ECG sunt activi faţă de virusul imunodeficienţei umane (HIV) prin
inhibarea reverstranscriptazei, o enzimă care permite stabilirea virusului în
celula gazdă.
EGCG inhibă aderarea HIV de limfocitele umane CD 4 (+), etapă
crucială în procesul de infecţie, după care urmează translocarea virusului în
interiorul limfocitului şi proliferarea intracelulară. EGCG prezintă o afinitate
puternică pentru celulele CD 4 (+) şi prin legarea de ele împiedică eficient
aderarea virusului HIV.
La concentraţii mari, aceşti polifenoli suprimă sinteza ARN-ului viral
şi inhibă acţiunea neuraminidazei.
80 Clara Aprotosoaie, Ursula Stănescu
Alcaloizi derivaţi de la glicocol
• Acţiune antihistaminică
Eliberarea de histamină din mastocite este asociată cu inflamaţia,
dermatita, urticaria, mastocitoza şi astmul ca răspuns declanşat de mediul
alergic. Pe lângă proprietăţile antiinflamatoare, extractul de ceai manifestă
un efect antihistaminic asupra mastocitelor peritoneale la şobolani şi inhibă
activitatea hialuronidazei. EGCG poate inhiba eliberarea de histamină cu
până la 90% în experienţe efectuate pe culturi celulare.
• Acţiune anti-aging
Potrivit teoriei conform căreia radicalii liberi sunt implicaţi în
procesul de îmbătrânire, superproducţia de specii reactive de oxigen şi
stresul oxidativ stau la baza schimbărilor fenotipice ce duc la deteriorarea
funcţională asociată cu îmbătrânirea şi neurodegenerescenţa. O serie de boli
cronice asociate cu îmbătrânirea: cancer, bolile Parkinson şi Alzheimer,
bolile cardiovasculare şi diabetul prezintă de asemenea etiologii legate de
balanţa antioxidanţi/oxidanţi şi radicalii liberi.
În ceea ce priveşte efectele ceaiului verde de creştere a longevităţii la
om, un sondaj efectuat pe o perioadă de opt ani şi pe 8500 participanţi, la
Centrul de Cancer Saitama din Japonia, a constatat următoarele:
- media de vârstă pentru bărbaţii care consumau mai mult de 3
ceşti de ceai pe zi a fost 66 de ani, iar pentru femei, 68 de ani;
- media de vârstă pentru cei care consumau peste 10 ceşti de
ceai zilnic a fost de 70 de ani pentru bărbaţi şi 74 de ani
pentru femei;
- o descreştere relativă a riscului de deces datorat afecţiunilor
cardiovasculare s-a demonstrat la cei care consumau peste 10
ceşti de ceai pe zi.
Interesant este că utilizând un model experimental cu şoareci cărora li
s-a indus o senescenţă accelerată s-a demonstrat că polifenolii de tip catehine
din ceaiul verde, administraţi în apa de băut, au un efect protectiv faţă de
disfuncţiile cognitive şi suprimă atrofia cerebrală. Mai mult decât atât, s-a
evidenţiat că ceaiul verde descreşte nivelul 8-oxo-dezoxiguanozinei, ca
marker al oxidării ADN-ului, atât în rinichi, cât şi în ficat şi creier, sugerând
astfel că polifenolii din ceaiul verde pot avea efecte benefice asupra
afecţiunilor corelate cu procesul de îmbătrânire.
Spectrul larg de acţiuni evidenţiate de diferitele studii pentru ceaiul
verde nu se regăseşte într-o multitudine de produse industriale. Aceasta,
deoarece pe de o parte punerea la punct a unui produs farmaceutic necesită o
documentaţie şi studii ample in vitro, in vivo şi clinice, iar pe de altă parte,
unele din efectele anterior menţionate nu sunt întotdeauna reflectate şi in
Obţinere
După recoltarea fructelor mature cu aspect de tărtăcuţă, acestea se
sfărâmă, se îndepărtează pulpa, iar seminţele se supun unui proces de
fermentaţie de 2-8 zile, în gropi săpate în pământ sau în instalaţii speciale, la
35-50°C. Prin fermentaţie sunt eliminate resturile de pulpă, iar seminţele
capătă o culoare brună-violacee, un gust aromat plăcut, uleios şi mirosul
cunoscut de cacao.
În continuare, seminţele sunt uscate lent, decorticate şi torefiate. Prin
presarea la cald a seminţelor torefiate se obţine untul de cacao (Butyrum
cacao), iar turtele rămase de la presare sunt pulverizate şi constituie pulberea
de cacao.
Compoziţie chimică
Produsul conţine:
- alcaloizi purinici (3-4%), din care teobromina este majoritară
(1-3,5%), alături de cafeină (0,05-0,4%),
- lipide (40-50%), constituite în principal din trigliceride ale
unor acizi graşi saturaţi (25-29%) şi nesaturaţi (34-36%),
- polifenoli (18%): taninuri catehice (10%), oligomeri
proantocianidolici (8%),
- amine biogene: tiramină, feniletilamină, serotonină,
- alcaloizi izochinolinici: salsolinol,
- oxalaţi (0,6-1%),
- glucide: mono şi oligozaharide (2-4%),
- fitosteroli,
- proteine (10-16%).
Acţiune şi utilizări
Cacao semen are proprietăţi stimulante SNC şi diuretice, dar nu se
foloseşte în terapeutică.
Produsul constituie materie primă pentru extracţia teobrominei, a
untului de cacao şi se utilizează în industria alimentară.
Untul de cacao (Butyrum cacao) este folosit ca excipient în
tehnologia farmaceutică şi în cosmetică.
În industria alimentară, seminţele degresate servesc la obţinerea
pulberii de cacao (agent de corectare a gustului în industria farmaceutică), iar
cele nedegresate, pentru obţinerea ciocolatei.
Se discută prezenţa în ciocolată a anandamidei, un canabinoid endogen,
care reprezintă ligandul natural pentru CB-1 (receptorul canabinoidic de tip 1) la
nivelul SNC, responsabil de instalarea unei stări de euforie.
HO
NH
anandamida
Obţinere
După ce sunt scoase din folicule, seminţele (5-10 per foliculă) se ţin
câteva zile în apă pentru îndepărtarea pulpei cărnoase şi a tegumentului. Se
usucă apoi rapid la soare.
Dacă iniţial, în stare proaspătă, în funcţie de specie şi varietate,
seminţele pot fi albe, roz sau slab roşietice, prin uscare, ele se colorează în
brun-închis, datorită flobafenizării catehinelor. În cazul speciei C. nitida,
seminţele se despart în 2 cotiledoane plan-convexe, în timp ce pentru C.
acuminata, acestea se prezintă sub forma unor piese neregulate care pot fi în
număr de 4-6.
84 Clara Aprotosoaie, Ursula Stănescu
Alcaloizi derivaţi de la glicocol
Compoziţie chimică
Principiile active sunt constituite din alcaloizii purinici, cafeină (0,6-
3,7%) (cantităţile cele mai mari se găsesc în specia Cola nitida) şi
teobromină (până la 0,1%). Aceştia se găsesc în produsul vegetal proaspăt
sub formă de complecşi cu taninuri catehice (10%), ca de exemplu: colatein-
cafeina şi colatin-cafeina.
Produsul vegetal mai conţine proantocianidoli (procianidinele B1 şi
B2), flavonoide, lipide, saponine, glucide, proteine, enzime, betaină.
Acţiune şi utilizări
Colae semen prezintă proprietăţi stimulante SNC, diuretice,
cardioactive şi antidiareice. Dacă în trecut, sub diverse forme (extract fluid,
extract uscat, tinctură, vin tonic), produsul a fost mult folosit în tratamentul
asteniilor funcţionale, astăzi nu se mai utilizează în terapeutică, chiar dacă
prin comparaţie cu alte produse ce conţin cafeină, efectul său este gradual.
Principala utilizare a nucilor de cola rămâne în industria alimentară,
la obţinerea de băuturi carbogazoase stimulante.
O serie de medicamente interacţionează cu produsele pe bază de
Cola, dacă se asociază (tabelul 8).
Medicament Interacţiune
benzodiazepine, litiu • scade efectul stimulant SNC al
cafeinei
inhibitori MAO (fenelzina) • creşte tensiunea arterială
β-blocante • creşte tensiunea arterială
furochinolone (ciprofloxacina, • creşte efectul stimulant SNC al
levofloxacina), psihoanaleptice, cafeinei
salicilaţi (aspirina), xantine
Compoziţie chimică
Maté folium conţine:
- alcaloizi purinici: cafeina (0,9-1,7%), teobromina (0,45-
0,9%), teofilina (0,05%),
- acizi cafeoil-chinici (10%),
- taninuri (4-16%),
- flavonoide (glicozide ale cvercetolului şi kemferolului,
inclusiv rutozida),
- triterpene: acid ursolic, ilexozida A, metil esterul ilexozidei B,
- amine (colina, trigonelina),
- vitamine (B, PP, C),
- rezine,
- o glucozidă cianogenetică.
Aroma particulară a produsului torefiat este dată de un amestec
complex de peste 250 constituenţi.
Acţiune şi utilizări
În mod tradiţional folosit în tratamentul depresiei, durerilor de cap
psihogene şi celor asociate cu o stare de oboseală, produsul vegetal are în
principal acţiune stimulantă SNC, diuretică, iar în doze mari, emetică.
Datorită proprietăţilor de reducere a apetitului este indicat ca
adjuvant în programele de slăbire corporală.
Consumul infuziei, ea însăşi cunoscută sub numele de maté sau
ceaiul iezuiţilor, este o practică frecventă în ţările Americii de Sud, devenind
parte integrantă a modului de viaţă şi civilizaţiei sud-americane.
Folosirea infuziei din Maté folium, mai ales în cantităţi mari şi pe
termen îndelungat, este incriminată a creşte riscul de cancer oro-faringian,
laringian, gastric şi la nivelul căilor urinare. Unii autori consideră că de fapt
temperatura ridicată de administrare (infuzia de maté se consumă fierbinte)
este cea responsabilă de producerea cancerului esofagian, laringian şi oro-
faringian.
Este contraindicată folosirea produsului la copii, în sarcină, alăptare,
hipertensiune arterială sau hipersensibilitate.
86 Clara Aprotosoaie, Ursula Stănescu
Alcaloizi derivaţi de la glicocol
II.6. Guarana
Reprezintă pasta obţinută prin umectarea cu apă a seminţelor lipsite
de tegument, uscate şi torefiate ale speciei Paullinia cupana H. B. K. var.
sorbilis (Mart.) Ducke sin. P. sorbilis C. Mart. (Sapindaceae).
Planta este o liană lemnoasă, perenă, originară din bazinul inferior al
Amazonului. Frunzele sunt mari, palmate şi coriace, cu marginea crenat-
serată. Florile albicioase sau gălbui sunt dispuse câte 30, în panicule lungi.
Fructul este o capsulă de culoare galbenă până la roşie-portocalie, cu
numeroase seminţe negre.
Obţinere
După recoltarea fructelor mature (octombrie-decembrie), se scot
seminţele din capsule şi se macerează în apă până la desprinderea arilului. În
continuare, se usucă la soare şi se coc în cuptoare de argilă, timp de 2-3 ore.
După răcire, seminţele se scutură pe o hârtie de pergament şi se amestecă cu
apă (şi uneori cu făină de manioc) până rezultă o pastă din care se modelează
batoane cu diferite forme, ce se usucă la foc. Se obţine în final un produs
brun, cu gust amar şi miros aromat.
Compoziţie chimică
Guarana conţine cantităţi importante de cafeină (3,6-5,8%), alături
de concentraţii mici de teofilină şi teobromină. Astfel, dacă o ceaşcă
obişnuită de cafea are în medie până la 100 mg cafeină, 30 ml dintr-o
băutură comercială pe bază de guarana ajung să conţină chiar şi 570 mg
cafeină.
Alţi constituenţi ai produsului sunt:
- proantocianidoli,
- taninuri catehice (12%),
- saponozide,
- proteine (15%),
- amidon (30%),
- lipide.
Acţiune şi utilizări
Produsul este folosit în mod tradiţional ca stimulant în astenii
funcţionale, datorită acţiunii excitante centrale a cafeinei. Prezintă de
asemenea proprietăţi diuretice, astringente şi deoarece întârzie golirea
stomacului, intră în componenţa unor preparate utilizate ca adjuvant în
programele de slăbire corporală.
Obţinere
Recoltarea rădăcinilor se efectuează toamna sau primăvară, imediat
după dezgheţ.
Compoziţie chimică
Symphyti radix conţine alantoină (0,6-2,55%), poliholozide (fructani),
alcaloizi pirolizidinici (0,12-0,3%) (licopsamină, simfitină, echimidină,
intermedină) şi N-oxizii lor (în partea aeriană se găsesc în cantitate mai mică
- 0,003-0,2% în frunze), triterpene (izobauerenol), fitosteroli, saponozide
mono- şi bidesmozidice, depside ale acidului dehidrocafeic (acid
litospermic), taninuri catehice (2,4%), asparagină şi numeroşi alţi aminoacizi
(acid glutamic, fenilalanină, prolină), acid silicic.
Din punct de vedere chimic, alcaloizii pirolizidinici sunt esteri ai
unor pirolizidine hidroxilate (necine) cu acizi alifatici, denumiţi şi acizi
necici. Nucleul de bază este un heterobiciclu: 1-azabiciclo-[0,3,3]-octanul.
Acizii necici sunt acizi cu 5-10 atomi de C, monocarboxilici (lasiocarpic,
angelic) sau dicarboxilici (retronecic, senecic) (vezi subcapitolul VI.3).
OR4
O
H2N NH O R3
O HO
N R2
O NH NH R1
Acţiune şi utilizări
În medicina populară, rădăcinile de tătăneasă se folosesc în
tratamentul ulcerului şi gastritei hiperacide, afecţiunilor respiratorii (tuse de
diferite etiologii, bronşite), reumatismului şi chiar al cancerului.
Produsul vegetal are acţiune emolientă, cicatrizantă (regenerare
tisulară), antiiritativă prin alantoină şi poliholozide, şi este antiinflamator, în
special în inflamaţiile articulare, prin alantoină şi acizii polifenolici.
Alantoina stimulează procesul de granulaţie şi refacere a ţesuturilor,
iar prin favorizarea formării de calus, stimulează procesul de consolidare a
oaselor fracturate. Totodată, pentru alantoină au fost evidenţiate efecte
antiulceroase şi antitumorale.
Extern, sub formă de unguente şi cataplasme, preparatele din
Symphyti radix se folosesc pentru efectele analgezice, antiinflamatoare,
cicatrizante, antiflebitice, angioactivatoare în tratamentul inflamaţiilor
articulare, afecţiunilor locomotorii (luxaţii, fracturi osoase, tendinite),
tulburărilor vasculare (tromboflebite, flebite, hematoame, ulcer varicos),
mastitei şi furunculozei.
Alcaloizi - substanţe biogene de interes terapeutic 89
Alcaloizi derivaţi de la glicocol
7 1
8
6 2
N
5 4 3
nucleu pirolizidinic 1,2-nesaturat
BIBLIOGRAFIE
Alcaloizi xantinici
Ashihara H., Sano H., Crozier A. Caffeine and related purine alkaloids:
biosynthesis, catabolism, function and genetic engineering. Phytochemistry. 2008,
69 (4), 841-856
Ashihara H., Crozier A. Biosynthesis and metabolism of caffeine and related
purine alkaloids in plants. In Advances in botanical researches, vol. 30. Ed. Callow
J.A., Academic Press, San Diego, 1999, 118-190
Burke L.M. Caffeine and sports performance. Appl Physiol Nutr Metab. 2008, 33
(6), 1319-1334
Eberle S.G. Endurance sports nutrition, second edition. 2007, Human Kinetics,
Champaign, 112-113
Ganio M.S., Klan J.F., Casa D.J., Armstrong L.E., Marsh C.M. Effect of
caffeine on sport-specific endurance performance: a systematic review. J Strenght
Cond Res. 2009, 23 (1), 315-324
Jones G. Caffeine and other sympathomimetic stimulants: modes of action and
effects on sports performance. Essay Biochem. 2008, 44, 109-123
Jones N.A., Page C.P. Theophylline in the treatment of respiratory disease. In
Pharmacology and therapeutics of asthma and COPD. Eds. Page C.P., Barnes P.J.,
Springer-Verlag Berlin Heidelberg New York, 2004, 54-66
Manore M.M., Meyer N.L., Thompson J. Sport nutrition for health and
performance-second edition. 2009, Human Kinetics, Champaign, 97-99
Nawrot P., Jordan S., Eastwood J., Rotstein J., Hugenholtz A., Feeley M.
Effects of caffeine on human health. Food Addit Contam. 2003, 20 (1), 1-30
Rahman A.-U., Choudhary M.I. Purine alkaloids. In The Alkaloids, vol. 38. Ed.
Brossi A., Academic Press Inc., San Diego, 1990, 226-311
Ruxton C. Health aspects of caffeine: benefits and risks. Nurs Stand. 2009, 24 (9),
41-48
Coffeae semen
Cornelis M.C., El-Sohemy A. Coffee, caffeine and coronary heart disease. Curr
Opin Clin Nutr Metab Care. 2007, 10 (6), 745-751
George S.E., Ramalakshmi K., Mohan Rao L.J. A perception on health benefits
of coffee. Crit Rev Food Sci Nutr. 2008, 48 (5), 464-486
Higdon J.V., Frei B. Coffee and health: a review of recent human research. Crit
Rev Food Sci Nutr. 2006, 46 (2), 101-123
Opriş M. Milenarele întâmplări ale plantelor medicinale, Editura Albatros,
Bucureşti, 1990, 92-93
Pimentel G.D., Zemdegs J.C., Theodoro J.A., Mota J.F. Does long-term coffee
intake reduce type 2 diabetes mellitus risk? Diabetol Metab Syndr. 2009, 1 (1), 6
Rodrigues I.M., Klein L.C. Boiled or filtered coffee? Effects of coffee and
caffeine on cholesterol, fibrinogen and C-reactive protein. Toxicol Rev. 2006, 25
(1), 55-69
Spiller A. M. The chemical components of coffee. In Caffeine. Ed. Spiller A.M.,
CRC Press., Boca Raton, 1998, 97-163
Tunnicliffe J.M., Erdman K.A., Reimer R.A., Lun V., Shearer J. Consumption
of dietary caffeine and coffe in physically active populations: physiological
interactions. Appl Physiol Nutr Metab., 2008, 33 (6), 1301-1310
Van Dam R.M. Coffee consumption and risk of type 2 diabetes, cardiovascular
diseases and cancer. Appl Physiol Nutr Metab. 2008, 33(6), 1269-1283
Weinberg B.A., Bealer B.K. The world of caffeine-the science and culture of the
world’s most popular drug, Taylor & Francis Group, London, 2001, 3-27
Theae folium
Ahmad N., Gupta S., Mukhtar H. Green tea polyphenol epigallocatechin-3-
gallate differentially modulates nuclear factor KB in cancer cells versus normal
cells. Arch Biochem Biophys. 2000, 376, 338-346
Ahmad N., Feyes D.K., Nieminen A.L., Agarwal R., Mukhtar H. Green tea
constituent epigallocatechin - 3-gallate and induction of apoptosis and cell cycle
arrest in human carcinoma cells. J Natl. Cancer Inst.1997, 89, 1881-1886
Aneja R., Hake P.W., Burroughs T.J., Denenberg A.G., Woung H.R.,
Zingarelli B. Epigallocatechin, a green tea polyphenol, attenuates myocardial
ischemia reperfusion injury in rats. Mol Med. 2004, 10, 55-62
Arab L., Liu W., Elashoff D. Green and black tea consumption and risk of stroke.
A meta-analysis. Stroke. 2009, 40 (5): 1782-1792
Esposito E., Rotilio D., Di Matteo V., Di Giulio C., Cacchio M., Algeri S. A
review of specific dietary antioxidants and the effects on biochemical mechanisms
related to neurodegenerative processes. Neurobiol Aging. 2002, 23, 719-735
Finger A., Engelhardt U.H., Wray V. Flavonol glycosides in tea-kaempferol and
quercetin rhamnodiglucosides. J Sci Food Agric. 1991, 55, 313-321
Frei B., Higdon J.V. Antioxidant activity of tea polyphenols in vivo: evidence
from animal studies. J Nutr. 2003, 131, 27-32
Fujiki H., Suganuma M., Okabe S., Sueoka E., Suga K., Imai K., Nakachi K.,
Kimura S. Mechanistic findings of green tea as cancer preventive for humans. Proc
Soc Exp Biol Med. 1999, 220, 225-228
Graham H.N. Green tea composition, consumption and polyphenol chemistry.
Prev Med. 1992, 21, 334-350
Hamilton-Miller J.M.T. Anti-cariogenic properties of tea. J Med Microbial. 2001,
50, 299-302
Hara Y. Influence of tea catechins on the digestive tract. J Cell Biochem. 1997,
suppl. 27, 52-58
Haslam E. Thoughts on thearubiginis. Phytochemistry. 2003, 64, 61-73
Hendel J., Nielsen O.H. Expression of cyclooxygenase-2 mRNA in active
inflammatory bowel disease. Am. J. Gastroenterol. 1997, 92, 1170-1173
Hider R.C., Liu Z.D., Khodr H.H. Metal chelation of polyphenols. Methods
Enzymol. 2001, 35, 190-203
Hsu S.D., Singh B., Lewis J., Borke J.L., Dickinson D.P., Drake L., Caughman
G.B. Chemoprevention of oral cancer by green tea. Gen Dent. 2002, 50, 140-146
Hu Z.Q., Zhao W.H., Hara Y. Shimamura T. Epigallocatechin gallate synergy
with ampicillin/sulbactam against 28 clinical isolates of methyicillin-resistant
Staphylococcus aureus. J Antimicrob Chemother. 2001, 48, 361-364
Jung Y.D., Ellis L.M. Inhibition of tumour invasion and angiogenesis by
epigallocatechin gallate (EGCG), a major component of green tea. Int J Expl
Pathol. 2001, 82 (6), 309-316
Junqueira V.B., Barros S.B., Chan S.S., Rodrigues L., Gaivarotti L., Abud
R.L., Deucher G.P. Aging and oxidative stress. Mol Aspects Med. 2004, 25 (1-2),
5-16
Kao Y.-H., Hiipakka R.A., Liao S. Modulation of endocrine systems and food
intake by green tea epigallocatechin gallate. Endocrinology. 2000, 141, 980-987
Khan S.G., Katiyar S.K., Agarwal R., Makhthar H. Enhancement of antioxidant
and phase II enzymes by oral feeding of green tea polyphenols in drinking water to
SKH-1 hairless mice: possible role in cancer chemoprevention. Cancer Res. 1992,
52, 4050-4052
Kuriyama S., Shimazu T., Ohmori K., Kikuchi N., Nayaka N., Nishino Y.,
Tsubono Y., Tsuji I. Green tea consumption and mortality due to cardiovascular
disease, cancer, and all causes in Japan: the Ohsaki Study. JAMA. 2006, 296 (10),
1255-1265
Kuroda Y., Hara Y. Antimutagenic and anticarcinogenic activity of tea
polyphenols. Mutat Res. 1999, 436, 69-97
Yang T.T.C., Koo M.W.L. Inhibitory effect of Chinese green tea on endothelial
cell-induced LDL-oxidation. Atherosclerosis. 2000, 148, 67-73
Yoshida H., Ishikawa T., Hosoai H., et al. Inhibitory effect of tea flavonoids on
the ability of cells to oxidize low density lipoprotein. Biochem Pharmacol. 1999,
58,1659-1703
Cacao semen
Shahidi F., Naczk M. Phenolics in food and nutraceuticals, CRC Press, Boca
Raton, 2004, 256-270
Smit H.J., Gaffan E.A., Rogers P.J. Methylxanthines are the psycho-
pharmacologically active constituents of chocolate. Psychopharmacology. 2004,
176, 412-419
Sotelo A., Alvarez R.G. Chemical composition of wild Theobroma species and
their comparison to the cacao bean. J Agric Food Chem. 1991, 39 (11), 1940-1943
Weinberg B.A., Bealer B.K. The world of caffeine-the science and culture of the
world’s most popular drug, Taylor & Francis Group, London, 2001, 41-51
Wolfe D. Superfoods - the food and medicine of the future, North Atlantic Books,
Berkeley, 2009, 33-67
Colae semen
Atawodi S.E.O., Pfundstein B., Haubner R., Spiegelhalder B., Bartsch H.,
Owen R.W. Content of polyphenolic compounds in the nigerian stimulants Cola
nitida ssp. alba, Cola nitida ssp rubra A. Chev. and Cola acuminata Schott & Endl.
and their antioxidant capacity. J Agric Food Chem. 2007, 55 (24), 9824-9828
Barnes J., Anderson L.A., Phillipson J.D. Herbal Medicines 3rd edition. 2007,
Pharmaceutical Press, Grayslake, 183-184
Niemenak N., Onono P.E., Fotso, Lieberei R., Ndoumou D.O. Purine alkaloids
and phenolic compounds in three Cola species and Garcinia kola grown in
Cameroon. South African Journal of Botany. 2008, 74 (4), 629-638
Maté folium
Arçari D.P., Bartchewsky W., dos Santos T.W., Oliveira K.A., Funck A.
Pedrazzoli J., de Souza M.F.F., Saad M.J., Bastos D.H.M., Gambero A., de
Carvalho O.P., Ribeiro M.L. Antiobesity effects of yerba mate extract (Ilex
paraguariensis) in high-fat diet-induced obese mice. Obesity. 2009, 17 (12), 2127-
2133
Barnes J., Anderson L.A., Phillipson J.D. Herbal Medicines 3rd edition. 2007,
Pharmaceutical Press, Grayslake, 421-422
Cardozo E.L., Ferrarese-Filho O., Cardozo –Filho L., de Lourdes Lucio
Ferrarese M., Donaduzzi C.M., Sturion J.A. Methylxanthines and phenolic
compounds in mate (Ilex paraguariensis St. Hill) progenies grown in Brazil. Journal
of Food Composition and Analysis. 2007, 20 (7), 553-558
Castellsague X., Munos N., De Stefani E., Victora C.G., Castelletto R., Rolon
P.A. Incidence of mate drinking, hot beverages and diet on esophageal cancer risk
in South America. Int J Cancer, 2000, 88, 658-664
Heck C.I., de Mejia E.G. Yerba Mate tea (Ilex paraguariensis): a comprehensive
review on chemistry, health implications and technological considerations. J Food
Sci. 2007, 72 (9), R138-R151
Goldenberg D., Golz A., Joachims H.Z. The beverage mate: a risk factor for
cancer of the head and neck. Head Neck. 2003, 25 (7), 595-601
Loria D., Barrios E., Zanetti R. Cancer and yerba mate consumption: a review of
possible associations. Rev Panam Salud Publica. 2009, 25 (6), 530-539
Sewram V., De Stefani E., Brennan P., Boffetta P. Mate consumption and the
risk of squamous cell esophageal cancer in Uruguay. Cancer Epidemiol Biomarkers
Prev. 2003, 12 (6), 508-513
Guarana
Hänsel R., Keller K., Rimpler H., Schneider G. Hagers handbuch der
pharmazeutischen praxis (drogen P-Z), Springer Verlag Berlin Heidelberg New
York, 1994, 53-58
Katzung W. Guarana-a natural product with high caffeine content. Med
Monatsschr Pharm. 1993, 16 (11), 330-333
Talbott S.M., Hughes K. The health professional’s guide to dietary supplements,
Lippincott Williams & Wilkins, Baltimore, Philadelphia, 2007, 17-19
Symphyti radix
Barnes J., Anderson L.A., Phillipson J.D. Herbal Medicines 3rd edition. 2007,
Pharmaceutical Press, Grayslake, 188-190
Grube B., Grünwald J., Krug L., Staiger C. Efficacy of a comfrey root
(Symphyti offic. radix) extract ointment in the treatment of patients with painful
osteoarthritis of the knee: results of a double-blind, randomised, bicenter, placebo-
controlled trial. Phytomedicine. 2007, 14 (1), 2-10
Koll R., Buhr M., Dieter R., Palst H., Predel H., Petrowicz O., Giannetti B.,
Klingenburg L. S., Staiger C. Efficacy and tolerance of a comfrey root extract
(Extr. Rad. Symphyti) in the treatment of ankle distorsions: results of a multicenter,
randomized, placebo-controlled, double-blind study. Phytomedicine, 2004, 11 (6),
470-477
Mei N., Guo L., Fu P.P., Heflich R.H., Chen T. Mutagenicity of comfrey
(Symphytum officinale) in rat liver. British Journal of Cancer. 2005, 92, 873-875
Rode D. Comfrey toxicity revisited. Trends in Pharmacological Sciences. 2002, 23
(11), 497- 499
Stanfield P., Hui Y.H. Nutrition and diet therapy. Self-instructional approaches.
Jones and Bartlett Publishers, London, 2010, 181-182
Stickel F., Seitz H.K. The efficacy ans safety of comfrey. Public Health Nutrition.
2000, 3 (4A), 501-508
Weston C.F., Cooper B.T., Davies J.D., Levine D.F. Veno-occlusive disease of
the liver secondary to ingestion of comfrey. Br Med J. 1987, 295 (6591), 183
Winship K.A. Toxicity of comfrey. Adverse Drug React Toxicol Rev. 1991, 10, 47-
59
Yeong M.L., Swinbourn B., Kennedy M., Nicholson G. Hepatic veno-occlusive
disease associated with comfrey ingestion. Journal of Gastroenterology and
Hepatology. 2008, 5 (2), 211-214.
Capitolul 3
ALCALOIZI DERIVAŢI
DE LA HISTIDINĂ
Deşi histidina (β-imidazolil-alanina) şi amina corespunzătoare,
histamina, sunt larg răspândite în natură, alcaloizii cu nucleu imidazolic sunt
destul de rari. Ei se găsesc în unele Cactaceae (dolicotelina din Dolichothele
sphaerica A. Dietr.), Rutaceae (pilocarpina din Pilocarpus sp.,
casimiroedina din Casimiroa edulis La Llave), Acanthaceae (longistrobina
din Macrorungia longistrobus C. B. Clarke), Urticaceae sau Fabaceae. Din
punct de vedere structural, alcaloizii din acest grup pot fi histamine
substituite (dolicotelina) sau nucleul imidazolic se poate cupla cu alte
heterocicluri, direct sau prin intermediul unei punţi metilenice (pilocarpina).
COOH NH2 NH
N N N
NH2 O
NH NH NH
CH2-CH 3 OH N
H 3C CH3
N N
O
N O
O
pilocarpina longistrobina
Pentru terapeutică, un singur alcaloid contează şi anume, pilocarpina
extrasă din frunzele unor specii de Pilocarpus.
Alcaloizi - substanţe biogene de interes terapeutic 99
Alcaloizi derivaţi de la histidină
PRODUSE VEGETALE
Specia
Sort comercial Caractere de diferenţiere macroscopică
producătoare
Jaborandi folium Pilocarpus - 7 foliole mici (2,5 x 1-2,5 cm)
de Maranham microphyllus Stapf. - limb asimetric, aproape glabru
- vârf emarginat
- nervura principală proeminentă pe faţa
superioară
Jaborandi folium P. jaborandi - foliole mari (4-12 x 2-4 cm)
de Pernambuco Holmes - nervura principală proeminentă pe faţa
inferioară
Jaborandi folium P. pennatifolius - limb de culoare gri-verde, cu o textură de
de Paraguay Lemaire hârtie, simetric la bază
- pe faţa inferioară, limbul este glabru (var.
pennatifolius) sau pubescent (var. pilosus
Kaastra)
Jaborandi folium P. trachylophus - foliole mai mici comparativ cu P. jaborandi
de Ceara Holmes - limb acoperit cu peri tectori curbaţi, în
special pe faţa inferioară
Jaborandi folium P. racemosus Vahl. - foliole ovate, mari (17 cm lungime sau chiar
de Guadaloupe mai mult)
Jaborandi folium P. selloanus Engler - foliole asemănătoare celor de la P. jaborandi,
de Rio Janeiro dar mai obovate
Compoziţie chimică
Principalele componente bioactive ale produsului vegetal sunt
reprezentate de alcaloizii imidazolici (0,7-0,8%) (în produsul proaspăt se
găsesc în cantităţi mai mari): pilocarpina, izopilocarpina, pilocarpidina,
pilozina şi derivaţii lor. Distribuţia acestor compuşi în speciile de Pilocarpus
variază după cum urmează (tabelul 10):
Tabelul 10. Distribuţia alcaloizilor imidazolici în Pilocarpus sp.
Alcaloid Specie
pilocarpina P. jaborandi, P. microphyllus, P. pennatifolius,
P. racemosus, P. trachyllophus, P. riedelianus
izopilocarpina P. jaborandi, P. microphyllus, P. pennatifolius
pilocarpidina P. jaborandi
izopilocarpidina P. jaborandi
pilozina P. jaborandi, P. microphyllus
izopilozina P. jaborandi
epiizopilozina P. jaborandi
epiizopiloturina P. jaborandi
13-nor-7 (11)-dehidro-pilocarpina P. trachyllophus
N N
3 4
O N O O N
O
(3S,4R)-pilocarpina izopilocarpina: (3R,4R)-pilocarpina
H OH
H H
H3 C H3C
H
N N
COOH O
H
N OH N O
alcool la cald. Prin distilare se îndepărtează cea mai mare parte a alcoolului,
după care se adaugă parafină topită peste extractul concentrat prin distilare.
Prin răcire, aceasta înglobează lipidele şi substanţele rezinoase care se
îndepărtează, faza alcoolică alcalinizându-se cu carbonat de sodiu, când
alcaloizii sunt trecuţi în forma de bază extractibilă în cloroform.
Acţiune şi utilizări
Astăzi, produsul vegetal se mai foloseşte doar pentru extracţia
pilocarpinei, dar în secolul trecut a fost mult utilizat pentru efectul sialagog
(de creştere a secreţiilor glandelor salivare).
Pilocarpina este un parasimpatomimetic cu acţiune directă. Ea
stimulează secreţiile glandelor exocrine cu inervaţie parasimpatică (salivare,
sudoripare, lacrimale, gastrice, intestinale, bronşice, pancreatice) şi
motilitatea musculaturii netede a tractului gastro-intestinal (inclusiv la nivel
biliar); de asemenea, provoacă bronhoconstricţie şi bradicardie.
Administrată în sacul conjunctival determină mioză, contracţia
muşchiului ciliar şi scăderea tensiunii intraoculare.
Datorită indicelui terapeutic mic, pilocarpina se foloseşte doar prin
aplicare locală, la nivel oftalmic.
Deşi pilocarpina nu este un antidot complet, ea se administrează
sistemic doar în intoxicaţiile cu atropină sau alte parasimpatolitice, când
antagonizează doar efectele periferice, nu şi pe cele centrale.
Prin aplicarea în sacul conjunctival în concentraţii terapeutice,
pilocarpina determină reducerea presiunii intraoculare, foarte evidentă la
persoanele cu glaucom. Efectul se menţine 4-8 ore şi este însoţit de mioză şi
spasm de acomodaţie.
Ca urmare, pilocarpina este indicată în tratamentul glaucomului cu
unghi deschis, alte forme de hipertensiune intraoculară cronică şi în terapia
de urgenţă a glaucomului cu unghi închis, înaintea intervenţiei chirurgicale
sau cu laser. Se administrează sub formă de clorhidrat sau azotat, în soluţii
oftalmice 0,5-4%, gel oftalmic 4% sau forme farmaceutice de depozit care
introduse în sacul conjunctival asigură eficacitatea terapeutică timp de 7 zile.
Preparatele cu pilocarpină pot da dureri în zona sprâncenelor la
începutul tratamentului, edem corneean, iar cu timpul se poate dezvolta o
toleranţă la efectele oculare.
Administrat p.o. (5 mg x 3 ori/zi), clorhidratul de pilocarpină se
indică ca sialagog în xerostomia apărută ca urmare a radioterapiei la bolnavii
cu cancer buco-faringian sau de altă etiologie.
Intoxicaţia cu pilocarpină se caracterizează prin: hipersalivaţie,
sudoraţie, bronhospasm, colici abdominale, greaţă, vomă, dispnee,
bradicardie, colaps. Ca antidot în aceste intoxicaţii se poate folosi atropina.
Alcaloizi - substanţe biogene de interes terapeutic 103
Alcaloizi derivaţi de la histidină
Produse farmaceutice
- Apicarpin® (Amman Pharma, Iordania), picături oftalmice-
soluţie 2%;
- Dropil® (Bruschettini, Italia), picături oftalmice-soluţie 2%;
- Isoptocarpine® (Alcon, Belgia), picături oftalmice-soluţie
2%;
- Pilocarpin® (Terapia Ranbaxy, România), picături oftalmice-
soluţie 2%.
BIBLIOGRAFIE
Jaborandi folium
Hänsel R., Hölzel J. Lehrbuch der pharmazeutischen biologie, Springer Verlag
Berlin Heidelberg New York, 1996, 325-326
Hänsel R., Keller K., Rimpler H., Schneider G. Hagers handbuch der
pharmazeutischen praxis (drogen P-Z), Springer Verlag Berlin Heidelberg New
York, 1994, 127-135
Johnson J.T., Ferretti G.A., Nethery W.J., Valdez I.H., Fox P.C., Ng.D.,
Muscoplat C.C., Gallagher S.C. Oral pilocarpine for post-irradiation xerostomia
in patients with head and neck cancer. The New England Journal of Medicine.
1993, 329 (6), 390-395
Sandberg F., Corrigan D. Natural remedies their origins and uses, Taylor &
Francis, London, 2001, 129
Santos A.P. Hrihorowitsch Moreno P.R. Pilocarpus spp.: a survey of its chemical
constituents and biological activities. Brazilian Journal of Pharmaceutical
Sciences. 2004, 40 (2), 115-137
Testa B., Mayer J.M. Hydrolysis in drug and prodrug metabolism. Chemistry,
biochemistry and enzymology, Verlag Helvetica Chimica Acta, Postfach, 2003, 403.
Capitolul 4
ALCALOIZI DERIVAŢI
DE LA TRIPTOFAN
Compuşii din această clasă se caracterizează prin originea
biogenetică comună din triptofan şi prin prezenţa în molecula lor a aceleiaşi
unităţi structurale, respectiv, nucleul indolic; constituie grupul cel mai
numeros de alcaloizi.
COOH
N NH 2 N
H H
triptofan nucleu indolic
Ei au fost intens cercetaţi îndeosebi după izolarea în 1952 a rezerpinei,
alcaloid cu proprietăţi antihipertensive din rădăcinile de Rauwolfia serpentina
L., căreia i-a urmat câţiva ani mai târziu alcaloizii dimeri citostatici, vincristina
şi vinblastina din Catharanthus roseus (L.) G. Don.
Răspândire
Se întâlnesc în numeroase specii din familiile Apocynaceae,
Loganiaceae şi Rubiaceae, dar sunt sintetizaţi şi de ciuperci [Claviceps
purpurea (Fr.) Tul.], iar structuri similare au fost identificate şi în unele
specii animale (Bufo vulgaris).
Biosinteză
La formarea moleculei alcaloizilor din acest grup participă pe lângă
triptofan şi alţi precursori biosintetici, precum: acetatul, mevalonatul şi
secologanozida. Biogeneza principalelor structuri de alcaloizi indolici este
prezentată în detaliu la subcapitolele respective.
Clasificare
În funcţie de precursorii biosintetici şi de tipul de nucleu, alcaloizii
derivaţi de la triptofan se împart în următoarele subgrupe:
OR CH3
CH3 N
N CH3
CH3 N
N
H H
gramina psilocina: R=H;
psilocibina: R = PO3H2;
CH3
HO N
CH3
N
H
bufotenina
CH3
NH O
H3C
O N N
H CH3
CH3
fizostigmina
3. Alcaloizi carbolinici
Sunt derivaţi simpli ai nucleului β-carbolinic şi se formează prin
condensarea Mannich a triptofanului (triptamina) cu acetaldehida sau cu
acidul piruvic ori acidul glutamic.
Cei mai importanţi compuşi de acest tip sunt alcaloizii harmanici:
harmanul, harmina (Passiflora incarnata L.) şi harmalina (Peganum
harmala L.) (fig. 10).
R N N
N H3CO NH
H
CH3 CH3
H
OH
O
N
O NH O NH N
OH O
H H
O
CH2-C 6H5
N N
CH3 CH3
H H
HN HN
ergometrina ergotamina
Fig. 11. Structuri ale unor alcaloizi lisergici din cornul de secară
5. Alcaloizii monoterpen-indolici
Reprezintă subgrupa cea mai numeroasă şi cu cea mai mare varietate
structurală. Precursorii biosintetici sunt triptofanul şi secologanozida, o
glicozidă monoterpenică.
În funcţie de structura chimică se clasifică în următoarele tipuri:
a. Alcaloizi cu schelet corinanteanic: rezerpina, iohimbina,
rescinamina, ajmalicina, serpentina (Rauwolfia serpentina L.);
chinina, chinidina (Cinchona sp.);
b. Alcaloizi cu schelet stricnanic: stricnina, brucina (Strychnos nux-
vomica L.);
c. Alcaloizi cu schelet aspidospermanic: vindolina, tabersonina
[Catharanthus roseus (L.) G. Don.] şi de tip eburnan (vincamina);
d. Alcaloizi cu schelet iboganic: catarantina, vinblastina, vincristina
(Catharanthus roseus);
e. Alcaloizi oxindolici: gelsemina [Gelsemium sempervirens (L.) J. St.-
Hil.], mitrafilina, rincofilina (Uncaria sp.);
f. Alcaloizi cu nucleu bisindolic: toxiferine (Strychnos sp.),
roxburghina D (Uncaria tomentosa Willd. ex Schult. DC) (fig. 12).
N
N
H
H
N
H H N
O H
O
H COOCH3
stricnina tabersonina
N
H3OC NH
H H
O
H
OC OCH3
H3COOC
OCH3 OCH3
OCH3
rezerpina
H 9
OH N
R
NH
N COOCH3
COOCH3 N
NH
H H CH3 NH
H
O
NH H
H H N
N
O H3COOC
mitrafilina roxburghina D
Acţiune farmacologică
Activitatea alcaloizilor indolici este variată, interesând funcţii şi
sisteme diferite ale organismului uman. Importanţă terapeutică prezintă
alcaloizii ergolinici şi o parte din cei monoterpen-indolici, celelalte subgrupe
fiind de interes limitat.
Cele mai importante proprietăţi farmacologice de utilitate terapeutică
sunt:
• acţiunea citostatică (vinblastina, vincristina, camptotecina),
• acţiunea antihipertensivă (alcaloizi de tip rezerpină),
• vasoconstrictoare (ergotamina),
• acţiunea ocitocică (ergometrina),
• acţiunea vasodilatatoare cerebrală (vincamina, ajmalicina),
• acţiunea antiaritmică (chinidina, ajmalina),
• acţiunea antimalarică (chinina).
Prin modificări structurale ale unor alcaloizi indolici s-au obţinut prin
semisinteză sau sinteză molecule noi cu activitate sporită sau cu proprietăţi
diferite faţă de cele ale compusului parental. Unele dintre cele mai cunoscute
exemple sunt redate în tabelul 11.
Răspândire
Se întâlnesc la ciuperci (Psilocybe; Stropharia) şi la plante
superioare din famiile Amarylidaceae, Apocynaceae, Chenopodiaceae,
Fabaceae, Loganiaceae, Poaceae, Rosaceae, Solanaceae şi Rutaceae.
Biosinteză
Triptaminele se formează prin reacţii de decarboxilare, metilare şi
hidroxilare sub acţiunea unor enzime specifice. Sunt considerate produşi de
degradare a triptofanului sau hidroxitriptofanului.
Cei mai importanţi reprezentanţi sunt precizaţi în tabelul 12.
H Girgensohnii diptera
N Bge., Arthrophytum
Dipterina (N- leptocladum Popov,
metiltriptamina) Virola sp., Acacia sp.,
N Mimosa sp.
H
Psilocybe sp.,
O P O- Stropharia sp.
Psilocibina
O
(esterul fosforic al
CH3
psilocibinei) N
CH3
N
H
Piptadenia peregrina
CH3 (L.) Benth,
N
P. macrocarpa Benth.,
N,N- CH3
Lespedeza bicolor L.,
dimetiltriptamina
Mimosa hostilis L.,
NH
Prestonia amazonica
J.F. Macbr.
Hordeum vulgare L.
CH3
Gramina N
(β-indolilmetil-N,N-
dimetilamina) CH3
N
H
COO-
Hipaforina
Erythrina sp., Beta
(N-metilbetaina
vulgaris L.
triptofanului) NH N(CH 3)3
+
COOH
COOCH3
Metilesterul N(b)- Pultenaea altissima
dimetiltriptofanului Benth.
NH N(CH 3)2
Acţiune farmacologică
La om serotonina este un neurotransmiţător important care
acţionează atât asupra SNC, cât şi în periferie. De asemenea, funcţionează ca
substanţă tisulară activă (autacoid).
Ea intervine în reglarea stării de veghe şi de somn, a activităţii
mintale şi neuromotorii, a unor funcţii vegetative, endocrine şi senzitiv-
senzoriale. Contribuie la reglarea tonusului vascular şi a presiunii arteriale.
Asupra inimii are efecte slabe inotrop şi cronotrop pozitive. Provoacă
contracţia muşchilor netezi ai aparatului digestiv şi favorizează apariţia
durerii. În patologie, serotonina este incriminată în migrenă, alergii, stări
inflamatorii, sindrom carcinoid. Nu se foloseşte în terapeutică, dar
antagoniştii săi au aplicaţii clinice utile.
În produsele vegetale în care se găseşte, serotonina le conferă
acestora proprietăţi alergizante şi iritante dermic.
Psilocina, psilocibina şi bufotenina au proprietăţi halucinogene şi
nu se utilizează în terapeutică. În schimb, produsele vegetale cu triptamine
halucinogene au fost şi continuă să fie utilizate în unele zone din America de
Sud în diferite ritualuri religioase, sacre sau de vindecare.
Produsele vegetale împreună cu principale lor structuri de tip
indolalchilamine sunt discutate pe larg la capitolul Alcaloizi cu acţiune
halucinogenă.
N N
CH3 CH3
CH3 CH3
NH O NH O
H3C H 3C
N
O N N O N O CH3
H H
CH3 CH3 CH3
ezerina genezerina
CH3
HO
N N
H
CH3 CH3
ezerolina
PRODUSE VEGETALE
Planta este originară din pădurile tropicale ale Africii de Vest, fiind
răspândită în Camerun, Gabon şi în delta fluviului Niger.
Este o liană volubilă ce poate atinge 15-17 m lungime. Frunzele sunt
trifoliate, iar florile de culoare roşietică sau roşie-purpurie sunt grupate în
raceme. Fructele de tip păstaie, lungi de până la 18 cm conţin 2-3 seminţe.
Acestea sunt mari, alungite, ovale, uşor reniforme, cu tegumentul coriace şi
lucios, de culoare cafenie şi cu rafeea proeminentă, negricioasă.
Produsul este lipsit de miros, gustul este slab perceptibil.
Băştinaşii din Africa tropicală foloseau seminţele de calabar ca
”otravă ordalică”, în scop justiţiar, în aşa-numitele ”hotărâri divine”.
Presupusului vinovat i se administra un macerat sau o cocă din seminţe de
Physostigma, după care, sfatul tribului aştepta efectul. Dacă acuzatul
rămânea în viaţă era nevinovat, iar dacă murea însemna că a fost vinovat.
Oricât de iraţională ar părea la momentul actual o astfel de judecată, ea se
bazează pe o cunoaştere sigură a posibilităţilor drogului şi pe aprecierea fină
a psihologiei celui vinovat. Astăzi se ştie că în tegumentul acestor seminţe se
află o substanţă cu proprietăţi emetice. Atunci când preparatul se administra
subiecţilor vinovaţi, aceştia îl înghiţeau cu reticenţă, astfel încât la nivel
gastric nu se realiza o concentraţie suficient de ridicată de produs pentru
declanşarea efectului emetic; ca urmare, alcaloizii se resorbeau şi provocau
moartea indivizilor respectivi. În schimb, persoanele nevinovate înghiţeau
fără nici o rezervă preparatul pregătit, se ajungea în scurt timp la o
concentraţie ridicată din emeticul prezent în tegument, şi acesta determina
evacuarea conţinutului stomacal, eliminându-se astfel şi alcaloizii toxici.
În folclorul specific zonei de provenienţă se povesteşte că seminţele
plantei se bucurau de o apreciere deosebită din partea triburilor locale, fiind
considerate de origine divină. Locurile unde creştea planta erau păzite cu
stricteţe, iar dacă apărea spontan, în zone nepăzite, planta era distrusă,
pentru a nu ispiti pe cineva. Recoltarea seminţelor se efectua de către oameni
care nu aveau decât această ocupaţie; produsul era păstrat doar de şeful
tribului, care administra seminţele cu multă chibzuinţă, iar cele rămase din
anul anterior erau distruse în momentul apariţiei unei noi recolte.
Obţinere
Se recoltează seminţele la completa lor maturitate de la plante din
flora spontană.
Compoziţie chimică
Produsul vegetal conţine 0,1-1,5% alcaloizi indolici triciclici
reprezentaţi în principal de ezerină (esterul ezerolinei cu acidul
CH3 CH3
NH O
H 3C
O N N N O
H
CH3 CONHCH 3 CH3
ezeramina fizovenina
Fig. 14. Structuri ale unor alcaloizi secundari din Physostigmae semen
Seminţele mai conţin ulei volatil, ulei gras (gliceride ale acizilor
behenic, palmitic, stearic, oleic), fitosteroli, amidon şi proteine.
Ezerina este o substanţă cristalizată, levogiră şi incoloră; la aer şi în
prezenţa umidităţii se descompune, colorându-se în roz sau galben-brun.
Este puţin solubilă în apă, eter, cloroform. Prin hidroliză formează ezerolina,
ce este farmacologic inactivă.
În terapeutică, ezerina se foloseşte sub formă de săruri, cea mai
stabilă şi mai frecvent utilizată fiind sarea cu acidul salicilic.
Biosinteză
Se consideră că ezerina se formează din triptofan şi metionină, ultima
servind ca agent de metilare.
Izolare
Extracţia alcaloizilor se realizează cu eter, în atmosferă de azot, după
deplasarea formelor bază prin alcalinizare cu carbonat de sodiu, după ce în
prealabil, pulberea vegetală s-a degresat cu eter pentru a îndepărta lipidele.
Prin adăugarea unei soluţii de acid salicilic în eter, precipită
salicilatul de ezerină, care se separă şi se purifică prin dizolvare în alcool şi
reprecipitare în eter. Se usucă la 100°C. În timpul execuţiei tehnicilor de
extracţie nu se folosesc ustensile metalice.
Identificare
Se poate realiza prin analiza spectrală în IR sau prin următoarele
reacţii caracteristice:
- cu apa de brom se formează un precipitat galben de
perbromură de ezerină;
116 Clara Aprotosoaie, Ursula Stănescu
Alcaloizi derivaţi de la triptofan
Dozare
Prin tratarea ezerinei cu azotit de sodiu în soluţie acidă se formează o
coloraţie galbenă, spectrofotometrabilă la lungimea de undă (λ) = 417 nm;
coloraţia nu este afectată de compuşii de descompunere a ezerinei.
Acţiune şi utilizări
Produsul vegetal serveşte doar pentru extracţia ezerinei.
Ezerina este un anticolinesterazic cu acţiune reversibilă, un
parasimpatomimetic indirect, având o potenţă mai mare decât a pilocarpinei.
Efectele parasimpatomimetice sunt predominante la nivel intestinal şi
ocular şi se exprimă prin:
• bradicardie, vasodilataţie şi hipotensiune;
• stimularea secreţiilor glandelor exocrine (salivare, lacrimale,
sudoripare, digestive);
• activarea peristaltismului intestinal;
• bronhoconstricţie;
• contracţia musculaturii striate;
• mioză şi diminuarea presiunii intraoculare, la aplicare
oftalmică.
Acţiunea anticolinesterazică se realizează prin blocarea colinesterazei
(enzimă implicată în hidroliza acetilcolinei, mediator eliberat în cursul
transmiterii influxului nervos prin sinapsele colinergice), care formează cu
ezerina un complex reversibil. Se apreciază că ezerina are o afinitate pentru
enzimă de circa 10000 de ori mai mare decât cea a acetilcolinei. Important
pentru determinarea acestei afinităţi şi fixarea de enzimă este restul carbamic
din molecula ezerinei.
Prin blocarea acetilcolinesterazei este împiedicată hidroliza
acetilcolinei şi se realizează concentraţii mai mari de mediator colinergic
decât cele fiziologice, la nivelul diferitelor structuri nervoase. La doze mici,
efectele sunt predominant muscarinice (bronhoconstricţie, bradicardie,
hipersecreţia glandelor exocrine, stimularea peristaltismului intestinal), iar la
doze mari, se adaugă şi efecte nicotinice (stimularea musculaturii striate,
stimularea SNC şi de tip simpatomimetic). Efectele muscarinice sunt
antagonizate de atropină.
Genezerina manifestă o activitate comparabilă cu a ezerinei, dar este
mai puţin toxică.
CH3
CH 3 CH3
CH3
N O N N O CH 3
+
H3 C + CH3 H3 C N
O O
neostigmina piridostigmina
C2H5 CH3
N O
H3C
N(CH 3)
2
O
rivastigmina
O CH3
+
N N O +
H3C O N N
CH3
O
CH3
distigmina
Produse farmaceutice
a. cu alcaloizi naturali
- Eserine Sulphate Ointment (Iolab, SUA), unguent oftalmic cu sulfat
de ezerină 0,25%;
- Isopto Eserine® (Alcon, SUA), soluţie oftalmică cu salicilat de
ezerină 0,25% şi 0,5%;
b. cu derivaţi de sinteză
- Kalymin (AWD, Germania), drajeuri cu 60 mg bromură de
piridostigmină;
- Kalymin forte (Germed, Germania), soluţie injectabilă cu 5 mg
bromură de piridostigmină/ml;
- Miostin (Labormed Pharma, România), comprimate cu 15 mg
bromură de neostigmină;
5 4
6 3
9 1 N
7
NH 2
8
β-carbolina
Răspândire
Au fost identificaţi în unele specii din familiile Cyperaceae,
Fabaceae, Loganiaceae, Malpighiaceae, Passifloraceae, Rubiaceae,
Rutaceae, Zygophyllaceae, dar mai ales în Peganum harmala
(Zygophyllaceae) şi Passiflora sp. (Passifloraceae).
Principalii alcaloizi din acest grup sunt prezentaţi în tabelul 14.
Eleagnus angustifolia
L., E. hortensis M.
Eleagnina NH
NH Bieb., E. orientalis L.,
E. spinosa L.
CH3
CH3
N
CH3
Biosinteză
Nucleul β-carbolinic rezultă printr-o condensare de tip Mannich a
triptaminei provenite din triptofan cu o componentă cu funcţie carbonilică ce
poate fi acetaldehida, acidul piruvic sau derivaţi de acid glutamic.
Acţiune farmacologică
În doze mici (3- 6 mg), alcaloizii harmanici sunt excitanţi ai SNC,
prin inhibarea MAO, iar în doze mari (15-35 mg) provoacă agitaţie motorie
şi stări halucinogene. Nu prezintă interes terapeutic.
PRODUSE VEGETALE
IV.3.1. Passiflorae herba
Produsul vegetal este constituit din părţile aeriene ale speciei
Passiflora incarnata L., din familia Passifloraceae, popular numită şi
ceasornic, liană americană sau floarea pasiunii.
Passiflora provine din regiunile cu climat tropical din America de
Sud, Australia, Asia, Polinezia. Genul cuprinde peste 400 de specii, toate
fiind plante agăţătoare cu tulpini şi ramificaţii simple, prevăzute cu cârcei şi
frunze profund lobate sau digitate.
În locurile de origine, Passiflora poate depăşi 6 m înălţime. Florile
albastre, albe sau galbene sunt interesante prin alcătuirea lor. Fructele
rotunde, verzi, galbene şi orange sunt comestibile la unele specii.
Denumirea de maracuja se foloseşte atât pentru fructele, cât şi pentru
sucul obţinut prin stoarcerea fructelor proaspete de Passiflora incarnata sau
Passiflora edulis, aceasta din urmă fiind întâlnită în mod obişnuit în zona
Amazonului. Produsul vegetal se importă din SUA şi India.
Passiflora incarnata este o liană lungă de până la 9 m, cu tulpinile
striate longitudinal, cenuşii-purpurii. Frunzele sunt alterne, cel mai adesea
trilobate. Florile sunt mari, solitare, pe tipul 5, iar fructul este o bacă mică,
ovoidă, verde-maronie, cu pulpa galbenă.
Produsul vegetal este alcătuit din fragmente de tulpini lignificate,
cenuşii, cu cârcei subţiri şi netezi, din frunze peţiolate, glabre şi divizate
adânc în 3 lobi cu marginea fin serată, lobul mijlociu fiind mai bine
dezvoltat; sunt prezente de asemenea, flori lung pedunculate, formate dintr-
un caliciu cu 5 sepale groase, o corolă cu 5 petale albe ce poartă o coroniţă
dublă de filamente purpurii la bază având 3 bractei papiloase. Staminele în
număr de 5 sunt mari şi proeminente, cu antere portocalii. Mirosul
produsului este plăcut, uşor aromatic, iar gustul amar.
Compoziţie chimică
Passiflorae herba conţine flavonoide (până la 2,5%), în principal C-
glicozide ale apigeninei şi luteolinei: shaftozida, isoshaftozida, vitexina,
isovitexina (1,198%), orientina, isoorientina, sau 2-vicenina (apigenin-di-C-
glucozida), maltol (0,05%), alcaloizi indolici de tip β-carbolinic (harman,
harmină, harmol, harmalol) (fig. 16), ulei volatil (0,1%), acizi fenolici,
cumarine, glicozide cianogenetice (ginocardina, mai puţin de 0,01%),
fitosteroli (stigmasterol, sitosterol). Conţinutul în alcaloizi este în funcţie de
stadiul de dezvoltare a plantei, ei necontribuind conform cunoştinţelor actuale,
la acţiunea farmacologică (sedativă) a preparatelor.
CH3
O
R N
N OH
H
CH3 O
R=H: harman maltol
R=OCH3: harmina
OH
R2
HO O
R1
OH O
vitexina: R1=H; R2=glucozil;
izovitexina: R1=glucozil; R2=H.
Acţiune şi utilizări
Produsul vegetal prezintă acţiune spasmolitică de tip papaverinic
determinată de flavonoide, sedativ-tranchilizantă şi anticonvulsivantă
conferită de maltol şi flavonoide.
Activitatea sedativă se manifestă prin deprimarea SNC, mai ales la
nivelul măduvei spinării şi centrilor somnului, fără afectarea centrului respirator,
obţinându-se o relaxare nervoasă generală a organismului şi chiar o oarecare
acţiune analgezică, ca urmare a pierderii activităţii motoneuronilor. Efectul
benefic în tulburările de somn apare prin favorizarea instalării unui somn similar
celui fiziologic (efect hipnoinductor), dar şi prin prelungirea duratei somnului.
Alcaloizi - substanţe biogene de interes terapeutic 123
Alcaloizi derivaţi de la triptofan
***
Răspândire
Cei mai mulţi alcaloizi de acest tip au fost izolaţi din diverse specii
de Claviceps, ciuperci ce parazitează florile multor graminee, dar şi din alte
genuri de ciuperci (Aspergillus, Penicillium) sau din seminţele unor specii
din familia Convolvulaceae (genurile Argyreia, Ipomoea, Rivea şi
Strictocardia).
7
8 6
N
D 5
9
4
10
C
11 3
16 2
12
A B
13 NH
14
H3C CH3
N
H
NH
festuclavina
H H
NH NH
HOOC CH3
N
H
NH
acid lisergic
OH
CH3
NHCH 3
H
NH
canoclavina I
NH
acid clavicipitic I şi II
Biosinteză
Studiile experimentale cu atomi marcaţi au arătat că precursorii
biogenetici ai nucleului ergolinic sunt: triptofanul, acidul mevalonic şi
metionina; triptofanul furnizează nucleul indolic şi atomii C4, C5 şi N6; din
acidul mevalonic provin atomii C7, C8, C9, C10 şi substituentul de la C8, iar
metionina (sub formă activată de S-adenozilmetionină) serveşte ca agent de
metilare pentru N6.
Etapele de biosinteză şi compuşii intermediari sunt prezentate sintetic
în fig. 18.
CH3 OH
H 3C
NH2
CH3
COOH NHCH 3
COOH
H
N NH2
H
NH
NH
H3C CH3 HO
N HOOC CH3
H CH3 N
N
H
H H
NH
NH
NH
Acţiune şi utilizări
Din punct de vedere terapeutic, cei mai importanţi alcaloizi sunt cei
biosintetizaţi de scleroţii ciupercii Claviceps purpurea. Aceştia conţin în
molecula lor acidul lisergic care imprimă de altfel şi acţiunea farmacologică.
Proprietăţile fizico-chimice, caracteristicile structurale, izolarea,
dozarea şi acţiunea alcaloizilor lisergici sunt discutate la produsul Secale
cornutum.
PRODUSE
Obţinere
În trecut, scleroţii ciupercii de uz terapeutic proveneau din culturile
obişnuite de secară pe care ciuperca se dezvolta prin infestări spontane.
Deoarece în secolul al XX-lea, pe de o parte, cantitatea de produs obţinut din
culturile de secară nu mai satisfăcea cerinţele terapeuticii, iar pe de altă
parte, agricultura modernă elimina aproape în totalitate infestarea spontană,
din anii ‘60 s-a trecut la producerea scleroţilor prin infecţie artificială (culturi
parazite) şi la obţinerea de culturi pe medii nutritive (culturi saprofite).
În primul caz, infestarea se face cu tulpini de ciupercă caracterizate
prin rezistenţă mărită şi cu o capacitate crescută de a sintetiza alcaloizi.
Iniţial, infestarea s-a realizat pe secară; ulterior pentru creşterea
130 Clara Aprotosoaie, Ursula Stănescu
Alcaloizi derivaţi de la triptofan
Compoziţie chimică
Secale cornutum conţine 0,2-1% alcaloizi indolici de tip ergolinic,
dintre care importanţă terapeutică prezintă derivaţii de acid lisergic (9-
ergolene).
Conţinutul în alcaloizi şi spectrul acestora variază în limite largi în
funcţie de factori genetici, geografici şi pedoclimatici. Scleroţii obţinuţi prin
infecţie secundară sunt mai bogaţi în alcaloizi decât cei rezultaţi din infecţia
primară.Totodată, conţinutul în alcaloizi este mai ridicat în scleroţii mai mari
şi de culoare închisă decât în cei mici şi de culoare cenuşie.
Acidul lisergic are la bază nucleul ergolinic substituit cu o funcţie
carboxil la C8 şi cu o legătură dublă la C9-C10. Datorită asimetriei de la C8,
molecula acidului lisergic comportă izomerie optică. Acidul lisergic este
izomerul levogir şi este farmacologic activ.
În anumite condiţii (conservare necorespunzătoare, umiditate,
lumină, oxigenul din aer, solvenţi polari), acidul lisergic se epimerizează
trecând în acidul izolisergic, dextrogir şi inactiv farmacologic.
HOOC HOOC
NCH3 NCH3
H H
NH NH
O NH O NH2
OH
H H
CH3
N N
CH3 CH3
H H
HN HN
ergometrina ergina
N CH2-C6H5
CH3
H fenilalanina
HN
OH
CH3 O
N
O N N H
H O
H
O H
R
N
CH3
H
HN
I. Ergotamine
CH3 OH
O
H 3C N
O N N H
H O
H
O H
R
N
CH3
H
HN
II. Ergotoxine
CH3
OH
O
N
O N N H
H O
H
O H
R
N
CH3
H
HN
III. Ergoxine
Izolare
Datorită uşurinţei cu care racemizează izomerii levogiri, izolarea
alcaloizilor în stare pură din Secale cornutum este problematică.
Şcoala lui Stoll a pus la punct un procedeu bazat pe solubilitatea
selectivă a alcaloizilor în solvenţi diferiţi. Se obţin astfel pe de o parte
alcaloizii solubili în apă şi separat cei insolubili.
Pentru izolarea ergometrinei, pulberea de ergot degresată în prealabil
cu eter de petrol sau hexan, se alcalinizează cu hidroxid de magneziu şi se
extrage succesiv cu apă, iar pentru obţinerea alcaloizilor peptidici, se extrage
cu eter.
Metode actuale folosesc schimbători de ioni pe bază de răşini
sintetice sau argile acide. Schimbătorul de ioni se adaugă direct în mediul de
extracţie şi astfel fixează alcaloizii. Răşina sau argila se spală de ionii
schimbaţi, apoi se eluează cu eter amoniacal, care dizolvă şi separă alcaloizii
în totalitate. Pentru purificare se trece alternativ în soluţie de acid succinic
1-3% şi respectiv, benzen amoniacal sau toluen cu o concentraţie mică de
fenol.
Identificare
Specifică alcaloizilor lisergici este reacţia van Urck, care constă în
obţinerea unei coloraţii albastre la tratarea soluţiei extractive acide de ergot
cu o soluţie sulfurică de p-dimetilaminobenzaldehidă (PABA).
136 Clara Aprotosoaie, Ursula Stănescu
Alcaloizi derivaţi de la triptofan
Dozare
Se poate aplica o metodă colorimetrică bazată pe reacţia van Urck.
Pulberea de ergot degresată cu eter de petrol se extrage prin agitare cu eter
etilic în prezenţă de oxid de magneziu şi apă, când alcaloizii săruri sunt
deplasaţi sub formă de alcaloizi bază. Extractul eteric se epuizează cu acid
tartric 1%. Soluţia acidă se tratează cu PABA şi perhidrol şi se
colorimetrează la 570 nm. Conţinutul de alcaloizi totali se exprimă în tartrat
de ergotamină.
Acţiune şi utilizări
În 1582, A. Lonicer menţionează utilizarea cornului de secară în
declanşarea travaliului, doza activă fiind considerată a fi constituită din 3
scleroţi de dimensiuni medii. Aceasta este de altfel prima consemnare
europeană a acţiunii terapeutice a produsului Secale cornutum.
Introducerea ergotului în medicina europeană se realizează mult mai
târziu (abia în secolul al XIX-lea), poate şi datorită epidemiilor de ergotism
cunoscute de ”lumea veche”.
Astăzi în terapeutică nu se foloseşte produsul ca atare şi nici
extractele, ci doar alcaloizii în stare pură.
Activitatea farmacologică principală a alcaloizilor din cornul de
secară se exercită la nivelul uterului şi al vaselor de sânge. Totodată, prin
analogia structurală cu amine endogene de tipul noradrenalinei, dopaminei şi
serotoninei, alcaloizii din Secale cornutum au afinitate pentru receptorii
specifici acestor neurotransmiţători, exercitând efecte atât agoniste, cât şi
antagoniste. De asemenea se pot fixa preferenţial pe un anumit tip de
receptor şi doar în mică măsură pe alţi receptori, ceea ce explică
complexitatea acţiunii farmacologice pentru cei mai mulţi dintre alcaloizi
La nivel uterului, alcaloizii din cornul de secară stimulează
contracţiile fibrelor netede ale muşchiului uterin. Această acţiune denumită
ocitocică este imprimată de legătura dublă dintre atomii de carbon C9 şi C10
ai acidului lisergic şi se manifestă îndeosebi la alcaloizii de tip aminoalcool.
La nivel vascular, dozele terapeutice de alcaloizi provoacă
vasoconstricţie prin efect direct pe muşchii netezi arteriolari; la doze mari,
superioare celor terapeutice, se manifestă proprietăţi α-adrenolitice. Acţiunea
vasoconstrictoare este cea mai intensă pentru alcaloizii peptidici şi scade
brusc pentru cei de tip aminoalcool. Dacă se hidrogenează legătura dublă din
poziţia 9-10 a acidului lisergic, acţiunea ocitocică dispare la toţi alcaloizii
din cornul de secară. În schimb, în special alcaloizii ergotoxinici îşi
păstrează activitatea adrenolitică care este mult mai intensă şi devine
acţiunea lor principală la doze terapeutice.
Medicament/substanţă Efect
amfetamina, efedrina, adrenalina • creşterea puternică a tensiunii arteriale
dopamina • potenţarea efectelor adverse ale
ergotaminei (gangrenă)
antibiotice macrolide (eritromicină) • risc de accidente ischemice
alcool, nicotina • scad acţiunea ergotaminei; accentuează
cefaleea
Br
CH2-CH 3
CO-NH-CH O N
H
CH2OH H
O
H3CO
N
CH3 N
H CH3
H
HN
NH
metilergometrina nicergolina
OH
O
N
O NH O NH H
N
OH O
H H H
O H
N CH3 N
CH3
H H
N HN
H3C Br
metisergida bromocriptina
S NH N
H H
H
N
N CH3
H
H
HN
NH
pergolid lisurid
Produse farmaceutice
• cu alcaloizi naturali
- Cofedol (Sicomed, România), drajeuri cu 1 mg tartrat de ergotamină
şi 100 mg cafeină;
- Maleat de ergometrină (Zentiva, România), soluţie injectabilă
0,2 mg/ml; drajeuri 0,125 mg; soluţie de uz intern 0,25 mg/ml;
• cu derivaţi semi/sintetici
- Bromocriptin (Biofarm, România), drajeuri cu 2,5 mg bromocriptină;
- Bromocriptina (Poli. Ind. Chimica, Italia), capsule cu 5 mg, 10 mg
bromocriptină;
Răspândire
Prezintă o distribuţie limitată la trei familii: Apocynaceae,
Loganiaceae şi Rubiaceae. Majoritatea alcaloizilor cu potenţial farmacologic
sau aplicaţii terapeutice au fost izolaţi din familia Apocynaceae.
Biosinteză
Cea mai remarcabilă caracteristică a alcaloizilor din acest grup o
reprezintă originea lor biosintetică comună: precursorul unic al tuturor
compuşilor cunoscuţi este o glicozidă, denumită strictozidina. Aceasta se
formează prin condensarea triptaminei cu o aldehidă monoterpenică
(secologanozida), sub acţiunea unei enzime specifice, strictozidin-sintaza. La
rândul său, secologanozida rezultă prin desfacerea nucleului ciclopentanic al
loganozidei obţinută pe calea dimetilalil- (DMAPP) şi izopentenil-
pirofosfatului (IPP), din acidul mevalonic (fig. 22).
O-PP O-PP
DMAPP + IPP
CH2OH H
O
O
O
O
H
geraniol 10-oxo-geranial iridodial
COOCH3
H
HO
O
H3C H
OGlu
loganozida
O
H
OGlu
H
O NH2
H3COOC NH
secologanozida + triptamina
NH
NH
H H
O-Glu
H
O
H3COOC
strictozidina
N
NH
N N N
NH NH
O N
H
N
N
N H
H H H
CH3 OH
H3CO
H H
O
H3COOC N
ajmalicina chinina
N
H3CO NH
H H
H
nucleu OCH3
iohimbanic H3COOC OCO
OCH3 OCH3
OCH3
rezerpina
OH
H
N OH
N
H
H
CH3
H
ajmalina
N
N
H
N
N H H
O
O
O H
schelet stricnanic stricnina
N
N
NH
aspidosperman eburnan
N N
H
N N
H
COOCH3 OCH3 COCH3
tabersonina aspidospermina
N
H H
CH3 N
OH N
H3CO N HO
OCOCH3
H
CH3 COOCH3
COOCH3 CH3
vindolina vincamina
Fig. 24. Alcaloizi cu schelet aspidospermanic şi eburnanic
N
N
NH
NH
COOCH3
H3CO
N
NH
ibogaina
COOCH3
H O
O
NH NCH3
H H N
O NH O
mitrafilina gelsemina
Acţiune farmacologică
Alcaloizii monoterpen-indolici se caracterizează prin acţiuni variate
şi specifice, dintre care cele mai cunoscute sunt:
- antihipertensivă (rezerpina),
- antiaritmică (chinidina, ajmalina),
PRODUSE VEGETALE
Obţinere
Se recoltează fructele mature, se îndepărtează pulpa şi se scot
seminţele care se spală şi se usucă la soare.
Compoziţie chimică
Produsul vegetal conţine 1-3% alcaloizi cu nucleu stricnanic
localizaţi în endosperm şi embrion. Alcaloidul principal este stricnina, ce
reprezintă 50% din totalul alcaloidic. Alături de aceasta în proporţie aproape
egală (40%) se găseşte brucina care este din punct de vedere chimic, 10,11-
dimetoxistricnina.
În cantităţi mici (2-3% din totalul alcaloidic) sunt prezenţi alcaloizii
secundari constituiţi din derivaţii hidroxilaţi şi metoxilaţi ai stricninei (α- şi
β-colubrine, pseudostricnina), precum şi produşii săi de degradare
(vomicina, izostricnina, novacina) (fig. 27).
CH3
R2
N O N
R
H
H
R1
N
H H N
O O
H O O
Biosinteză
Din strictozidină rezultă printr-un şir de reacţii care implică şi β-
oxidarea nucleului indolic, un intermediar denumit prekuamicină. Acesta
este ulterior transformat în akuamicină din care apoi, prin alchilare cu aceto-
acetil CoA, oxidarea carbonului terminal alilic şi ciclizare reductivă, rezultă
stricnina (fig. 28).
N
NH
NH H
H H N H
OGlu
H3COOC
H
OH
H3COOC
strictozidina prekuamicina
H
N
N
H
H
N
NH
H H
O O
COOCH3
H
akuamicina stricnina
Izolare
Alcaloizii din seminţele de Strychnos nux-vomica pot fi extraşi cu
cloroform după alcalinizarea prealabilă cu apă de var a produsului vegetal. În
continuare, extractul cloroformic se agită cu acid sulfuric diluat, se separă
faza acidă ce se alcalinizează, iar precipitatul obţinut după filtrare conţine
alcaloizii sub formă de bază.
Identificare
O secţiune transversală prin sămânţă, în prealabil degresată cu eter de
petrol, la tratare cu 1-2 picături acid azotic fumans se colorează în galben-
portocaliu în dreptul celulelor ce conţin brucină.
Cu reactivul Mandelin, celulele în care este localizată stricnina se
colorează în violet.
Prin reacţia de precipitare cu acidul picric, stricnina formează cristale
subţiri, prismatice, în timp ce brucina conduce la cristale mai groase.
Dozare
Se poate realiza prin mai multe tehnici, în trecut fiind foarte mult
folosită o metodă volumetrică şi anume, titrarea acidimetrică indirectă. În
această metodă, pulberea vegetală degresată cu eter de petrol se extrage cu
amestec de eter-cloroform, în prezenţă de amoniac.
Soluţia extractivă separată se distilă pentru îndepărtarea solventului,
iar reziduul obţinut se dizolvă în alcool neutralizat, se adaugă un volum
exact măsurat de HCl 0,1N şi se titrează excesul de acid cu NaOH 0,1N în
prezenţa indicatorului roşu de metil. Rezultatul se exprimă în amestec de
părţi egale de stricnină şi brucină.
Pentru dozarea selectivă a stricninei, brucina se transformă în
dinitrobrucină, prin tratare cu acid azotic la rece, se alcalinizează cu carbonat
de sodiu şi se extrage cu cloroform ce dizolvă numai stricnina.
În prezent sunt folosite îndeosebi metodele spectrofotometrice prin
care se măsoară absorbanţa extractului alcaloidic la două lungimi de undă,
258 nm şi respectiv, 300 nm.
Farmacopeele mai vechi prevedeau pentru produsul Strychni semen
un minim de 2,5% alcaloizi exprimaţi în părţi egale de stricnină şi brucină.
Acţiune şi utilizări
În doze mici, produsul vegetal creşte secreţia gastrică, stimulează
digestia, acţionând ca un tonic general al organismului, prin efectul
substanţelor amare.
Stricnina, alcaloidul principal din produsul vegetal, este un stimulent
medular şi bulbar. Ea determină hiperexcitabilitate reflexă secondată de crize
convulsive, prin eliminarea controlului inhibitor al diferitelor sisteme
neuronale, de la nivel cerebral şi medular şi antagonizează competitiv
acţionarea unor receptori specifici de către glicină, un neurotransmiţător ce
funcţionează ca inhibitor postsinaptic în trunchiul cerebral şi măduvă.
152 Clara Aprotosoaie, Ursula Stănescu
Alcaloizi derivaţi de la triptofan
Obţinere
Rădăcinile şi rizomii se recoltează toamna din culturi de la exemplare
de 2 ani sau din flora spontană de la plante în vârstă de 3-4 ani. După
înlăturarea radicelelor şi tulpinii, se îndepărtează pământul, produsul se spală
şi se usucă în aer liber, la umbră. În cazul rădăcinilor foarte groase (R.
vomitoria), acestea se secţionează longitudinal. Se practică şi recoltarea
scoarţei de pe tulpini, atunci când partea aeriană este foarte bine dezvoltată.
Compoziţie chimică
Rădăcinile de Rauwolfia conţin 0,5-3% alcaloizi cu nucleu carbolinic
(R. serpentina: 0,5-1,5%; R. vomitoria: 1,3-3%), localizaţi în special în zona
corticală.
În funcţie de structura chimică propriu-zisă, se disting următoarele
tipuri principale de alcaloizi:
a. derivaţi de tip iohimban
Reprezintă grupul cel mai important din punct de vedere
farmacologic. Din punct de vedere chimic sunt baze terţiare indolice cu o
N
NH
A B C H H
N
NH
D H
H3COOC
E
OH
iohimban iohimbina
11
R1 3 N
NH
H
H 18
16
H3COOC OR2
17
OCH3
rezerpina: R1=OCH3; R2=3,4,5-trimetoxibenzoil;
rescinamina:R1=OCH3; R2=3,4,5-trimetoxicinamoil;
deserpidina: R1=H; R2=3,4,5-trimetoxibenzoil.
10
A B C
11 N N
NH 21 NH
D H H
20
15
E H H
O O
16 H3COOC
heteroiohimban ajmalicina
H3CO
N N
H3CO NH H3CO NH
H H H H
H H
O O
H3COOC H3COOC
rezerpinina rezerpilina
+ _ +
N N
NH N
H
O O
H3COOC H3COOC
serpentina alstonina
OH
5
A B C
N N
NH NH
D
E
16
CHO
HO CH2OH
N
NH
H
sarpagina
7
CH2OH
F
N OH
N N
N
CH3
CH3
17
ajmalina
Fig. 33. Alcaloizi tip ajmalină
Biosinteză
Prin cuplarea triptofanului cu secologanozida se formează un
intermediar din care rezultă strictozidina. Prin ciclizare aceasta conduce la
pregeissoschizină şi apoi geissoschizină, compuşi consideraţi precursorii
biogenetici direcţi ai alcaloizilor din Rauwolfia. Astfel, prin ciclizarea şi
hidrogenarea pregeissoschizinei se formează iohimbina, iar prin ciclizare,
hidroliză, decarboxilare şi hidratare, ajmalina.
Un derivat al pregeissoschizinei, şi anume epipregeissoschizina
generează rezerpatul de metil din care prin esterificare cu acid veratric (acid
3,4,5-trimetoxibenzoic) se obţine rezerpina.
158 Clara Aprotosoaie, Ursula Stănescu
Alcaloizi derivaţi de la triptofan
N
N NH
NH
H
H
H
H
CH2 H3COOC
H3COOC
OH
OH
pregeissoschizina geissoschizina
OH
N
NH
H H
N OH
H N
H3COOC CH3
OH
iohimbina ajmalina
N
N H3CO NH
H3CO NH H
H H
H
H
CH2 H3COOC OR
H3COOC
OH OCH3
N
NH NH
NH H H
H H
OGlu H
E H
H O
O H3COOC
H3COOC
strictozidina ajmalicina
Fig. 34. Biosinteza alcaloizilor din Rauwolfiae radix (Glu = glucozil)
Izolare
Se foloseşte extracţia cu solvenţi polari, conform schemei de mai jos:
Produs vegetal (pulbere)
Concentrare
Separare
Rezerpina Deserpidina
Identificare
Rezerpina poate fi identificată printr-o reacţie de culoare cu p-
dimetilaminobenzaldehida în mediu de acid sulfuric, când se obţine o
coloraţie albastră.
Dozare
O metodă specifică de determinare cantitativă are la bază reacţia de
culoare a alcaloizilor baze slabe cu azotit de sodiu în prezenţă de acid
sulfuric. Pentru dozare, alcaloizii totali se extrag cu etanol, în aparatul
Soxhlet. Solventul se distilă şi prin treceri succesive în soluţie acidă şi în
cloroform, se purifică totalul alcaloidic. Se pregătesc 2 probe din extractul
alcaloidic evaporat la sec şi reluat în alcool. Una din probe se tratează cu
azotit de sodiu şi acid sulfuric 0,5 N, iar cealaltă serveşte drept martor. Se
fotometrează la λ = 530 nm.
Acţiune şi utilizări
Deşi renumit ca un vechi remediu ayurvedic folosit în tratarea
bolilor mentale şi cardiace, Rauwolfia nu a atras atenţia terapeuticii
europene moderne decât după izolarea, în 1952, a rezerpinei şi confirmarea
acţiunii sale antihipertensive şi neuroleptice.
Astăzi, produsul vegetal este recunoscut pentru proprietăţile sale
hipotensive şi sedative, efecte imprimate de alcaloizii rezerpinici, dar
extractele ca atare nu se mai utilizează pentru aceste indicaţii, datorită ofertei
de substanţe de sinteză. În terapeutică se folosesc sub formă de
monopreparat sau în diverse asocieri, unii din alcaloizii componenţi ca
substanţe pure, având un profil farmacologic bine conturat. Este vorba de
rezerpină, ajmalicină (raubazină) şi ajmalină.
Rezerpina are proprietăţi antihipertensive şi neuroleptice, în funcţie
de doză. Dozele mici au o acţiune hipotensivă moderată şi provoacă
bradicardie. Aceste efecte se instalează lent, fiind maxime după 2 săptămâni
de tratament şi se menţin încă 1-6 săptămâni după oprirea medicaţiei.
Acţiunea antihipertensivă se exercită prin interferarea funcţiei
sinapselor noradrenergice din periferie, alcaloidul împiedicând recaptarea
NA şi a precursorilor săi metabolici în depozite, ceea ce conduce la scăderea
disponibilului de mediator (mecanism neurosimpatolitic). La acţiunea
hipotensivă contribuie şi deprimarea unor centri simpatici (mecanism
central).
La doze mari, rezerpina diminuă depozitele sinaptice de NA,
serotonină, DOPA în SNC, dezvoltând o acţiune antipsihotică. Ea produce o
Alcaloizi - substanţe biogene de interes terapeutic 161
Alcaloizi derivaţi de la triptofan
Produse farmaceutice
- Brinerdin® (Novartis Pharma, Elveţia), drajeuri. Conţine rezerpină
(0,1 mg) asociată cu DH-ergocristină (0,5 mg) şi clopamidă (5 mg);
- Neocrystepin® (Zentiva, Cehia), drajeuri. Conţine rezerpină (0,1 mg)
alături de DH-ergocristină (0,5 mg) şi clortalidonă (25 mg).
Obţinere
Partea aeriană înflorită se recoltează începând din primăvară (aprilie-
mai) până toamna, în luna septembrie, preferabil după-amiaza (atunci se
consideră că există un conţinut maxim în alcaloizi); se usucă în strat subţire
la o temperatură de 40-50°C.
Compoziţie chimică
Produsul vegetal conţine în principal alcaloizi indolici (0,3-1%) de
diferite tipuri. Concentraţia în alcaloizi variază în limite largi în funcţie de
zona geografică, organele plantei, perioada de vegetaţie şi alţi factori.
Frunzele sunt mai bogate în alcaloizi decât herba.
În funcţie de structura chimică există următoarele grupe de alcaloizi:
a. alcaloizi de tip eburnan, din care fac parte: vincamina (10% din
totalul alcaloidic), epivincamina, vincina, vincinina, eburnamina,
izoeburnamina, vincanorina, eburnamenina;
b. alcaloizi de tip aspidosperman, precum: minorina, minovincina,
vincadiformina, N-metilaspidospermina, 10-oxominovincina;
c. alcaloizi de tip chebrachaminic, cum sunt: vincaminorina,
vincadina, chebrachamina, vincamidoridina;
d. alcaloizi de tip akuamilinic şi akuamicinic: vincamidina,
dezacetilakuamilina, 2,16-dihidroakuamicina (fig. 35);
e. alcaloizi cu structuri diverse. Câteva exemple sunt: perivincina,
vincatina, vincesina, vinorina, vincovina, vincorina, vinomina.
N
N
N
HO
OCH3 COCH3
eburnamina aspidospermina
COOCH3
N
N
N
NH
chebrachamina vincamidina (tip akuamilina)
H
NH
H3CO O
N
N
HO
H3COOC
vincamina
Biosinteză
Din triptamină şi secologanozidă se formează pregeissoschizina, ce este
precursorul direct al tabersoninei. Aceasta din urmă, după reducerea dublei
legături neconjugate, oxidare la azot, reciclizare şi clivaj inelar trece într-un α-
cetoester care prin ciclizare la azotul indolic dă naştere vincaminei (fig. 36).
N
NH N
H
H
H
O N
H
OCH3 OH COOCH3
pregeissoschizina tabersonina
N
N
HO
H3COOC
vincamina
Izolare
Totalul alcaloidic se obţine prin extracţia cu metanol a produsului
vegetal alcalinizat în prealabil. După separarea extractului alcoolic, acesta se
concentrează la 45°C, până la un volum mic, se acidulează, apoi se
alcalinizează şi se extrage cu diclormetan. În continuare, alcaloizii sunt
precipitaţi la două trepte de pH, după care se usucă pe oxid de fosfor.
166 Clara Aprotosoaie, Ursula Stănescu
Alcaloizi derivaţi de la triptofan
Identificare
Efectuând cromatografia pe strat subţire (adsorbant = silicagel G,
faza mobilă = metanol absolut), după revelare cu sulfat de ceriu şi amoniu,
soluţie 1% în acid fosforic 85%, vincamina se colorează în albastru, la un Rf
= 0,50-0,55.
Dozare
Una din metodele folosite se bazează pe proprietatea alcaloizilor din
Vinca minor de a forma cu Oranj II, în mediu acid, complecşi coloraţi în
portocaliu, solubili în cloroform sau diclormetan; extincţia complexului se
citeşte la lungimea de undă de 485 nm.
Acţiune şi utilizări
În medicina populară, produsul vegetal se foloseşte ca hipotensiv,
astringent şi antigalactagog.
Deşi pentru totalul alcaloidic din Vinca minor s-au demonstrat
efecte pronunţat hipotensive, produsul vegetal sau extractele din acesta nu
se utilizează în terapeutică. Folosirea extractelor induce, mai ales la
administrare necontrolată, apariţia unor modificări sanguine ce nu apar în
cazul vincaminei pure.
Acţiunea farmacologică a vincaminei a fost studiată de Raymondo
Hamet în 1954. În anii ’60, vincamina a fost mult folosită ca hipotensiv. Ulterior
s-a demonstrat acţiunea sa de oxigenare şi vasoreglare la nivel cerebral.
Vincamina este un vasodilatator musculotrop, îmbunătăţeşte
circulaţia cerebrală în arealele ischemice, stimulează metabolismul neuronal,
creşte consumul de oxigen şi glucoză, scade raportul lactat/piruvat şi
ameliorează rezistenţa cerebrală la hipoxie. Influenţează pozitiv tulburările
de comportament, de vorbire, durerea de cap, vertijul, pierderile de memorie
şi de atenţie asociate insuficienţei cerebrale.
Efectul se menţine circa o oră după administrarea orală.
Se indică în tratamentul tulburărilor psihocomportamentale din
ateroscleroza cerebrală, accidente cerebrovasculare ischemice, traumatisme
craniene recente, sindrom postcomoţional, tulburări retiniene şi
cohleovestibulare de natură ischemică.
Se administrează oral, 20 mg de 2-3 ori/zi sau i.m., 10-20 mg/zi ori în
perfuzie lentă, 30-60 mg/zi.
Se foloseşte cu prudenţă la bolnavii cu sechele de infarct de miocard
şi la cei cu tulburări de ritm cardiac.
Este contraindicată folosirea vincaminei în tumori cerebrale,
hipertensiune intracraniană, sarcină şi la hipotensivi.
Atunci când se recurge la administrarea pe cale parenterală trebuie ca
aceasta să se facă cu precauţie deosebită, dat fiind faptul că vincamina poate
induce aritmii ventriculare la injectare.
Alcaloizi - substanţe biogene de interes terapeutic 167
Alcaloizi derivaţi de la triptofan
H H H
N N N
N N N
ROOC H5C2OOC O
Produse farmaceutice
a) cu alcaloizi naturali
- Vincamina (Biofarm, România), drajeuri conţinând 10 mg substanţa
activă şi soluţie injectabilă 10 mg/ml;
- Oxybral® (GlaxoSmith Kline, România), sirop cu 10 mg
vincamină/ml, soluţie injectabilă 15 mg/2 ml;
- Oxybral SR® (GlaxoSmith Kline, România), capsule retard cu
30 mg vincamină;
- Vincamil (Farmaceutici Ecobi, Italia), comprimate cu 20 mg
vincamină;
b) cu derivaţi semisintetici
- Vinpocetin (Laropharm SRL, România), capsule cu 5 mg
vinpocetină;
- Cavinton® (Gedeon Richter Ltd., Ungaria), comprimate cu 5 sau
10 mg vinpocetină şi concentrat pentru soluţie perfuzabilă 10 mg/2 ml.
N
N
NH
NH
schelet aspidospermanic schelet iboganic
N NH
NH NH
NH
schelet stricninic schelet lochnerinic schelet periciclivinic
N N
NH NH
Fig. 38. Principalele tipuri structurale ale alcaloizilor din Vinca rosea
C2H5 H
H3CO N OCOCH3 NH
NH
H3COOC
N
H
OH
C2H5
H3CO N OCOCH3
COOCH3
R
vinblastina: R=CH3; vincristina: R=CHO
Pe lângă alcaloizii monomeri şi binari, din părţile aeriene ale plantei
au mai fost izolaţi:
- glicoalcaloizi: vincozida, izovincozida;
- iridoide monoterpenice (loganozida, swerozida, acid loganic,
secologanozida);
- acid ursolic (1,02%);
- derivaţi izoprenoidici glicozidaţi (roteozida);
- antociani (glicozide ale malvidolului, petunidolului şi
hirsutidinei);
- flavonoide (glicozide ale kemferolului şi cvercetolului);
- enzime.
Biosinteză
Din triptamină şi secologanozidă se formează prin mai multe faze
pregeissoschizina şi apoi din aceasta, o structură intermediară care prin
reducere, izomerizare, fragmentare şi pierderea unui proton generează un
ester acrilic, precursorul direct al catarantinei şi tabersoninei.
Printr-un şir de reacţii ce implică hidroxilare, metilare, oxidare
alilică, esterificare şi hidroxilare, tabersonina formează vindolina. Prin
cuplarea vindolinei cu intermediari generaţi de catarantină rezultă leurosina
sau anhidrovinblastina.
Vinblastina ia naştere din anhidro-analogul său prin hidratarea dublei
legături sau reducere şi hidroxilare cu sau fără inversia configuraţiei.
N
NH N
H
H
H
O N
H
OCH3 OH COOCH3
pregeissoschizina tabersonina
N
C2H5
H3CO N OCOCH3
CH3 HO COOCH3
vindolina
NH
H3COOC
N
H
OH C2 H5
H3CO N OCOCH3
COOCH3
CH3
anhidrovinblastina
vinblastina
Izolare
Pentru obţinerea alcaloizilor cu acţiune antitumorală din
Catharanthus roseus, s-a elaborat o metodă de extracţie în gradient de pH. În
acest scop, totalul alcaloidic brut se dizolvă într-o soluţie de acid tartric 2%
şi se extrage cu benzen sau acetat de etil. În continuare, soluţia apoasă se
alcalinizează treptat cu amoniac crescând cu câte 0,5 unităţi de la pH 3 până
la pH 9, după fiecare creştere de pH, efectuându-se extracţia cu solventul
organic. Se separă astfel succesiv alcaloizii cu bazicitate slabă, apoi medie şi
în final, cei puternic bazici.
Spre deosebire de alte săruri de alcaloizi, sulfatul de vinblastină este
solubil şi în solvenţi nepolari (benzen, cloroform).
Identificare
După extracţie cu cloroform în mediu alcalin, alcaloizii indolici se
identifică prin reacţia de culoare cu dimetilaminobenzaldehida.
Dozare
Se poate aplica o metodă de dozare fitobiologică prin testul Triticum
ce constă în determinarea alcaloizilor citostatici dintr-o soluţie extractivă
obţinută din frunzele de Catharanthus roseus în condiţii precis stabilite,
soluţie care este capabilă să producă după 6 ore de acţiune, alterarea figurilor
mitotice din meristemele radiculare de grâu.
Acţiune şi utilizări
În medicina tradiţională a ţărilor de origine, rădăcinile plantei erau
folosite ca purgative, vermifuge şi febrifuge, iar partea aeriană ca antidiareic
şi antidiabetic.
Istoria modernă a speciei a început în anii ’60, când cercetătorii
americani de la Eli Lilly Company s-au arătat interesaţi de efectele
hipoglicemiante ale produsului vegetal.
În testările farmacologice efectuate în cadrul acestor studii, animalele
cărora li se administra intraperitoneal o infuzie de Catharanthus roseus,
mureau de septicemie înainte de terminarea experimentelor. Ulterior s-a
constatat că septicemia era determinată de o specie de Pseudomonas care
pătrundea în circulaţia sanguină odată cu extractele vegetale supuse
testărilor. În urma administrării extractelor respective, numărul leucocitelor
scădea accentuat, ceea ce conducea la diminuarea capacităţii de apărare a
animalelor, acestea devenind mai sensibile faţă de infecţia indusă cu
Pseudomonas.
Vincristina şi vinblastina acţionează citotoxic prin blocarea
diviziunii celulare în metafază. Alcaloizii se fixează specific pe dimerii de
Alcaloizi - substanţe biogene de interes terapeutic 173
Alcaloizi derivaţi de la triptofan
OH
N
C2H5
H
NH
H3COOC N
H C2H5
16
H3CO N OH
H CONH2
H3C OH
vindesina
NH N
COOCH3
H3CO N OCOCH3
OH
CH3 COOCH3
vinorelbina
F
F
N
OCH3
NH
COOCH3
N CH3
N OH
OCOCH3
OCOCH3
vinflunina
Produse farmaceutice
a) cu alcaloizi naturali
- Sindovin® (Actavis SRL, România), liofilizat pentru soluţii
injectabile/perfuzabile cu 1 mg vincristină;
b) cu derivaţi semisintetici
- Navelbine® (Pierre Fabre, Franţa), soluţie injectabilă cu 10 mg
vinorelbină/ml, capsule moi 20, 30 mg;
- Vinorelbin Ebewe (Ebewe Pharma GmbH, Austria), concentrat
pentru soluţie injectabilă/perfuzabilă cu 10 mg vinorelbină /ml;
- Vinorelbin Teva (Teva Pharmaceuticals SRL, România), concentrat
pentru soluţie perfuzabilă cu 10 mg vinorelbină/ml.
176 Clara Aprotosoaie, Ursula Stănescu
Alcaloizi derivaţi de la triptofan
Obţinere
Iniţial recoltarea scoarţelor se făcea de pe tulpinile şi ramurile mai
groase ale arborilor de 15-25 ani, care se tăiau.
Actual, produsul vegetal provine numai de la exemplare cultivate, ce
pot fi valorificate după 6-7 ani de la plantare.
Există mai multe procedee de recoltare, şi anume:
- metoda prin doborâre, când arborii sunt tăiaţi şi se efectuează
decorticarea tulpinilor, ramurilor şi a rădăcinilor, ultimele după ce
sunt dezgropate. În acest procedeu, plantele sunt sacrificate şi trebuie
să se realizeze o nouă plantare;
- o altă metodă recurge la tăierea arborilor numai de la o anumită
înălţime, ceea ce va permite refacerea lor prin lăstărire;
- procedeul Mac Ivor, folosit în special în India, presupune decorticare
până la cambiu, zonele decorticate fiind acoperite cu muşchi pentru a
stimula procesul de refacere a ţesuturilor;
- procedeul Moens, în care decorticarea antrenează numai parenchimul
cortical, fără a include liberul; scoarţa este tăiată sub formă de solzi.
După recoltare, scoarţele se usucă în aer liber şi apoi la 60°-70°C.
178 Clara Aprotosoaie, Ursula Stănescu
Alcaloizi derivaţi de la triptofan
Compoziţie chimică
Chinae cortex este un produs bogat în alcaloizi: scoarţele de pe
tulpini conţin în medie 3-14%, iar cele de pe rădăcini, 4-11%.
Din cei peste 50 de alcaloizi izolaţi, cei mai importanţi din punct de
vedere farmacologic sunt chinina şi chinidina.
Conţinutul în chinină, ca de altfel şi concentraţia alcaloizilor totali
variază în funcţie de specie, după cum se observă din tabelul 18.
5'
6' 4' 3'
7' 2'
8' 1'
N
H
H H
H
H 8 N
N
8
H
H 9 HO
OH 9 H
R R
N N
Fig. 42. Structurile chimice ale alcaloizilor principali din Chinae cortex
H
H H
H
H N
N
8
H
HO H
H 9 OH
H3CO H3CO
N N
epichinina epichinidina
H3CO
OH
N
NH
N
NH
O
H3COOC
cinconamina aricina
Fig. 44. Structuri ale unor alcaloizi minori din Chinae cortex
- gume;
- ceruri, rezine;
- antrachinone;
- glucide.
Biosinteză
Nucleul alcaloizilor chinolinici din Chinae cortex rezultă prin
modificarea şi rearanjarea scheletului corinanteanic obţinut din strictozidină.
Experienţele cu atomi marcaţi au arătat că atomul de carbon prin care
se leagă cele 2 nuclee (chinolinic şi chinuclidinic) este C2 al restului indolic,
iar mărirea de ciclu se realizează şi printr-un intermediar de tip indoleninic.
Izolare
O metodă clasică se bazează pe extracţia alcaloizilor cu tetraclorură
de carbon, în prezenţa laptelui de var. Din soluţia organică, alcaloizii bază
sunt trecuţi sub formă de sare, prin tratare cu soluţie diluată de acid sulfuric.
Soluţia apoasă acidă se aduce la fierbere, se neutralizează cu carbonat
de sodiu şi după răcire, se depun cristalele de sulfat bazic de chinină, mai
puţin solubile în apă.
Identificare
Pe lângă reacţiile generale cu reactivi generali ai alcaloizilor,
produsul vegetal dă şi reacţii caracteristice:
• reacţia Grahe. Aceasta constă în distilarea uscată a pulberii
produsului vegetal când apar în eprubetă vapori de culoare
violetă, care ”prinşi” în alcool de 70°, dau o soluţie cu
fluorescenţă albastră.
• reacţia taleochinică. Aceasta presupune extracţia alcaloizilor cu
cloroform, după alcalinizare, îndepărtarea solventului şi reluarea
reziduului cu acid clorhidric. Prin tratare cu apă oxigenată şi
alcalinizare cu amoniac, soluţia capătă o fluorescenţă verde, iar
prin acidulare cu acid clorhidric, o fluorescenţă roşie.
• în soluţii ale acizilor oxigenaţi, chinina prezintă o fluorescenţă
albastră în lumină UV, ce dispare la adaosul de acid clorhidric.
Dozare
Se poate realiza prin diferite metode, precum:
• acidimetrică directă, ce se bazează pe titrarea bazicităţii
alcaloizilor cu o soluţie de acid clorhidric 0,1N, în prezenţa
indicatorului format din albastru de metilen şi roşu de metil;
Acţiune şi utilizări
Datorită chininei, produsul vegetal are acţiune febrifugă şi
antimalarică, multă vreme fiind singurul remediu eficace utilizat în această
afecţiune.
Alături de acţiunea principală antimalarică, produsul vegetal are şi
proprietăţi tonice generale şi stomahice (imprimate şi de principiile amare şi
acidul chinotanic). Datorită acestei acţiuni, sub formă de tincturi, extracte şi
vinuri tonice, Chinae cortex a fost utilizată în convalescenţă, debilitate
fizică, stări gripale/postgripale şi de astenie.
Astăzi, extracte din produsul vegetal se regăsesc în compoziţia
preparatelor de tip ape tonice.
Extern, tinctura obţinută din produsul vegetal intră în compoziţia
unor loţiuni contra căderii părului. Totodată, produsul vegetal se mai
foloseşte în homeopatie.
Importante sunt aplicaţiile terapeutice ale celor 2 alcaloizi majori
extraşi din Chinae cortex, chinina şi chinidina.
Chinina este un antimalaric cu acţiune schizontocidă hematică
asupra Plasmodium vivax şi Pl. malariae. Mecanismul de acţiune se bazează
pe interferarea sintezei proteinelor, alcaloidul legându-se de ADN-ul
parazitului împiedicând separarea lanţurilor.
Pe lângă proprietăţile antimalarice, chinina dezvoltă şi alte acţiuni:
- analgezică şi antipiretică slabe,
- anestezică local
- hipotensivă, la doze mari,
N(C 2H5)2 N
NH NH
Cl N Cl N
clorochina hidroxiclorochina
HO H3CO
NH
NH
N CF3
NH2
CF3 CH3
meflochina primachina
Produse farmaceutice
a) cu alcaloizi naturali
- Chinidina sulfat (Arena Grup, România), comprimate cu 200 mg
sulfat de chinidină;
b) cu derivaţi de sinteză
- Chloroquine (Ralet Chemical, Belgia), comprimate cu 100 mg
fosfat de clorochină;
- Chloroquine phosphate (Pharco, Egipt), sirop cu 1,6 g fosfat de
clorochină/100 ml;
- Hidroxiclorochin (Sicomed, România), drajeuri cu 200 mg sulfat de
hidroxiclorochină.
Obţinere
Se recoltează scoarţele de la arborii în vârstă de 3-4 ani, prin
efectuarea de incizii până la cambiu şi decojire.
Compoziţie chimică
Sunt prezenţi alcaloizi indolici (1-6%), cei mai mulţi dintre ei fiind de
tip iohimban. Alcaloidul principal este iohimbina, care este însoţită în
produsul vegetal de izomerii săi: α-, β-iohimbina, alloiohimbina, corinantina
(fig. 45).
N N
NH NH
H H
H H
H H
H3COOC H3COOC
OH OH
iohimbina alloiohimbina
N
NH
H H
H3COOC
OH
corinantina
Acţiune şi utilizări
Plecând de la utilizarea sa ca afrodisiac în medicina tradiţională
africană, Yohimbe cortex a fost preluat în medicina occidentală ca un produs
ce poate ameliora disfuncţia erectilă la bărbaţi; actualmente, produsul
vegetal se foloseşte doar pentru extracţia iohimbinei, alcaloidul principal
care acţionează de această manieră.
Iohimbina este un simpaticolitic, inhibând selectiv receptorii α-2
adrenergici.
La doze mici, alcaloidul acţionează hipertensiv, iar la doze mari
determină hipotensiune, vasodilataţie periferică şi vasodilataţia corpului
cavernos, pe acest din urmă efect bazându-se utilizarea sa ca afrodisiac.
Creşte tonusul intestinal şi motilitatea. Prin inhibarea receptorilor α-2
adrenergici din adipocite, stimulează lipoliza, dar încercările de a folosi
iohimbina în tratamentul obezităţii s-au soldat cu rezultate negative sau
contradictorii.
Principalele indicaţii terapeutice ale iohimbinei sunt hipotensiunea
ortostatică şi impotenţa de origine vasculară sau psihogenă, inclusiv cea
indusă de unele medicamente (antidepresive triciclice). Se mai foloseşte în
xerostomie şi pentru evocarea amintirilor traumatice din tulburările de stres
posttraumatic.
Este contraindicată administrarea sa în boala Parkinson, insuficienţa
hepatică şi/sau renală severe.
Iohimbina poate produce o serie de reacţii adverse, în special la doze
mari: nervozitate, insomnie, migrene, tremor, greaţă, diaree, vomă, tulburări
vasculare, priapism.
Supradozarea iohimbinei se manifestă prin tulburări cardiace,
hipotensiune, salivaţie, midriază; moartea survine ca urmare a insuficienţei
cardiace.
Se administrează sub formă de clorhidrat, 10 mg x 2 ori/zi în
disfuncţii erectile şi 6 mg x 3 ori/zi, în xerostomie. Dozele maxime sunt de
10 mg/priză şi de 20 mg/zi.
În medicina veterinară, alcaloidul se utilizează pentru a contracara
efectele xilazinei, un medicament sedativ, anestezic şi analgezic folosit atât
la animalele de talie mare, cât şi mică.
Conţinut camptotecinoide
Specia Organ
(mg/g produs vegetal uscat)
Camptotheca acuminata frunze tinere CPT = 4-5
Decsne. HCPT =0,020-0,030
frunze bătrâne CPT = 0,482
seminţe CPT = 3
HCPT = 0,025
fructe mature CPT = 2,362
scoarţe CPT = 1,8-2
HCPT = 0,002-0,090
rădăcini CPT = 0,4
HCPT = 0,013-0,020
Camptotheca lowreyana Li. frunze tinere CPT = 3,913-5,537
frunze bătrâne CPT = 0,909-1,184
Conţinut camptotecinoide
Specia Organ
(mg/g produs vegetal uscat)
Camptotheca yunnanensis frunze tinere CPT = 2,592-4,494
Dode frunze bătrâne CPT = 0,590
Ervatamia heyneana (Wall.) scoarţe şi tulpini CPT = 1,300
T. Cooke
Nothapodytes foetida (Wight) tulpini ACPT = 0,00024
Sleumer lăstari CPT = 0,750
MCPT = 0,130
Merriliodendron megacarpum frunze şi tulpini CPT = 0,530
(Hemsl.) Sleumer MCPT = 0,170
Mostuea brunonis Didr. planta întreagă CPT-20-O-β-glucozida =
0,100
Ophiorrhiza mungos Linn. frunze CPT = 0,30-0,40
rădăcini tinere CPT = 1
planta întreagă CPT = 0,30-0,51
Pyrenacantha klaineana tulpini CPT = 0,0048
Pierre ex Exell & Mendoca MCPT = 0,0016
CPT = camptotecina; ACPT = O-acetilcamptotecina; HCPT = 10-hidroxicamptotecina;
MCPT = 9-metoxicamptotecina
(după Lorence A., 2004)
Structură chimică
Camptotecina are o structură pentaciclică plană ce include:
- un rest de pirol [3,4-β]-chinolină (ciclurile A, B, C);
- un rest de piridonă conjugată (ciclul D);
- un ciclu de α-hidroxilactonă având configuraţie S pentru
derivatul natural (inelul E) (fig. 46).
R1 9 7
10 O
A B C N
11
N D
12
E O
20
OH O
OH O
OH O
Biosinteză
Camptotecina şi omologii săi derivă din strictozidină, care la rândul
său provine prin condensarea secologanozidei cu triptamina.
Experimentele cu atomi marcaţi au demonstrat că strictozamida, o
structură ce rezultă prin ciclizarea intermoleculară a strictozidinei, este
precursorul direct al camptotecinei.
Deşi nu se cunosc exact intermediarii, s-a demonstrat că
strictozamida poate conduce la camptotecină pe 3 căi:
- oxidarea/reciclizarea nucleelor B şi C,
- oxidarea nucleului D şi eliminarea restului glucidic de la C21,
- oxidarea nucleului E.
Un argument în sprijinul acestei ipoteze îl constituie izolarea 3-(S)-,
3-(R)-deoxipumilozidei şi 3-(S)-pumilozidei din Ophiorrhiza pumila, o altă
plantă producătoare de camptotecină (fig. 48).
H
O-Glu
NH
COOCH3
NH NH
O H
H NH
H O
H
COOCH3
H O-Glu
strictozidina
O
O
3 N O
NH H
N
14
15 NH
18 H
21 O O
19 H
H
O-Glu H O-Glu
strictozamida pumilozida
O
O
N
N
N
N
H O
O
H
O-Glu OH O
H
deoxipumilozida camptotecina
Fig. 48. Biosinteza camptotecinei (Glu = glucozil)
192 Clara Aprotosoaie, Ursula Stănescu
Alcaloizi derivaţi de la triptofan
Acţiune şi utilizări
Rezultatele încurajatoare obţinute la testarea preclinică a
camptotecinei în diferite tumori gastro-intestinale au condus la investigaţii
clinice ample. Datorită hidrosolubilităţii scăzute a camptotecinei, în aceste
studii s-a folosit sarea sa de sodiu. Eficacitatea mai scăzută a acestei forme a
CPT, ca şi efectele toxice severe (cistită hemoragică, mielotoxicitate)
manifestate în timpul tratamentului au condus la suspendarea cercetărilor
clinice vizând acţiunea antitumorală.
După descoperirea faptului că ţinta celulară primară a CPT este
ADN-topoizomeraza I (topo I), molecula sa a redevenit interesantă la
mijlocul anilor ‘80.
Camptotecina face parte din aşa-numitele toxice ale topoizomerazei
I: ea se fixează prin legături de hidrogen de enzima topoizomeraza I şi ADN,
formând un complex ternar şi împiedicând replicarea ADN-ului, ceea ce are
ca urmare inducerea apoptozei.
Deşi camptotecina şi derivaţii săi au fost investigaţi în principal
pentru efectele antitumorale, diverse studii au evidenţiat pentru aceşti
compuşi şi alte acţiuni, cum ar fi:
- antivirală faţă ADN-virusuri;
- antiparazitară faţă de Tripanosoma şi Leishmania;
- de inhibare a factorului 1 inductor al hipoxiei (HIF-1), un
reglator important al abilităţii celulei canceroase de a
supravieţui în condiţiile privării de oxigen. Dintr-un număr
de 2000 compuşi testaţi, doar 4 au prezentat o astfel de
activitate, iar 3 din structurile respective au fost
camptotecine.
Derivaţi semisintetici şi sintetici ai camptotecinei
Prin semisinteză şi sinteză chimică s-au realizat numeroşi analogi ai
camptotecinei, cei mai de succes compuşi obţinându-se prin modificarea
ciclurilor A şi B. Deocamdată singurii derivaţi aprobaţi pentru a fi utilizaţi
clinic sunt irinotecanul şi topotecanul, ceilalţi fiind în diferite stadii de
cercetare clinică (fig. 49).
• Irinotecan (CPT-11)
Din punct de vedere chimic este 7-etil-10 [4-(1-piperidil)-1-
piperidil)-carboniloxi]-camptotecina.
În organismul uman este transformat în 7-etil-10-hidroxi-
camptotecina, compusul biologic activ, irinotecanul fiind un prodrug
hidrosolubil.
În prezent, este utilizat pe scară largă în tratamentul cancerului
colorectal şi al celui pulmonar.
Reacţiile adverse caracteristice ce limitează terapia cu irinotecan sunt
mielosupresia şi diareea severă, aceasta din urmă instalându-se în timp.
• Lurtotecan
Este un analog hidrosolubil al camptotecinei; in vivo prezintă o
potenţă similară topotecanului.
Studiile farmacologice şi toxicologice pe modele experimentale au
arătat că încapsularea lurtotecanului în lipozomi creşte semnificativ indicele
terapeutic (procentul de inhibiţie a creşterii tumorale) şi concentraţia
plasmatică faţă de valorile înregistrate pentru substanţa liberă sau topotecan.
• Rubitecan
Din punct de vedere chimic este 9-nitro-camptotecina. Se poate
administra oral şi se pretează la aplicarea transdermică sau prin inhalaţie.
Preclinic a manifestat activitate faţă de un spectru larg de tumori, in
vivo şi in vitro, dar nivelul de activitate pe aceste modele nu s-a translat într-
unul similar faţă de tumorile umane, în testările clinice. Deoarece prezintă
activitate superioară doar în cancerul pancreatic, o boală malignă greu de
tratat, rubitecanul se află actualmente în investigaţii clinice pentru această
indicaţie.
N O O
C
N
O N
OH O
irinotecan
NH2
N
HO O O
N N
N F N
O O
HO
O
OH O
topotecan exatecan
O
N N
N OH
Si
O
O N
HO
O O
O
gimatecan karenitecina
N NO2
O O O
N N
O N N
O O
HO HO
O O
lurtotecan rubitecan
O
OH
diflomotecan
Produse farmaceutice
- Camptosar® (Pharmacia & Upjohn, SUA), fiole (2 ml, 5 ml) ce
conţin 20 mg/ml clorhidrat de irinotecan trihidrat;
- Campto (Rhône Poulenc Rorer, Franţa), fiole 5 ml, cu 20 mg/ml
clorhidrat de irinotecan trihidrat;
- Hycamtin (GlaxoSmithkline, Marea Britanie), fiole cu clorhidrat de
topotecan echivalent la 4 mg topotecan bază; capsule cu 0,25 mg şi
respectiv, 1 mg topotecan.
Obţinere
Produsul vegetal se recoltează de la plante din flora spontană şi se
usucă în aer liber.
Compoziţie chimică
Peste 150 de compuşi au fost izolaţi şi identificaţi în genul Uncaria,
constituenţii cei mai importanţi fiind alcaloizii.
Uncaria tomentosa este specia cu numărul cel mai mare de compuşi
identificaţi (în jur de 50).
Alcaloizii principali sunt de mai multe tipuri, şi anume:
• alcaloizi oxindolici: mitrafilina, izomitrafilina, rincofilina,
izorincofilina şi N-oxizii lor;
• uncarine. Reprezintă un grup aparte de alcaloizi oxindolici,
având un nucleu spirociclic cuplat cu cel indolic. Din această
categorie fac parte: uncarina C (pteropodina), uncarina E
(izopteropodina), uncarina D (speciofilina), N-oxidul
uncarinei F;
• alcaloizi indolici, dintre care au fost evidenţiaţi:
dihidrocorinanteina, hirsutina şi N-oxidul acesteia, hirsuteina;
• glicoalcaloizi: lialozida, strictozamida, 3,4-dehidro-5(S)-
carboxistrictozidina (fig. 50).
Dintre toţi alcaloizii, mitrafilina este cel mai cunoscut compus, fiind
identificată în 20 din cele 34 de specii ale genului.
CH3 CH3
H N O H N O
NH O H NH O H
COOCH3 COOCH3
mitrafilina izomitrafilina
CH3 CH3
H H
H N O H N O
NH O H NH O H
COOCH3 COOCH3
pteropodina izopteropodina
H3C O
H
CH3
COOCH3 H
H
N
N O
H
O NH O H
NH COOCH3
speciofilina uncarina F
NH NH
N N
H H
O O
H C2H5 H C2H5
H H
OCH3 OCH3
H3COOC H3COOC
rincofilina izorincofilina
H
N
NH H H
OCH3
H3COOC
hirsutina: R = etil; hirsuteina: R = vinil
COOH
N N
NH NH
O-Glu O-Glu
H H
O O
H3COOC H3COOC
lialozida 3,4-dehidro-5(S)-carboxistrictozidina
Acţiune şi utilizări
Uncaria tomentosa reprezintă una dintre cele mai importante plante
medicinale pentru unele populaţii din America de Sud, aşa cum este cazul
tribului Ashaninka din Peru. Preoţii tribului foloseau planta în mod exclusiv
pentru a ”influenţa” comunicarea între dimensiunea fizică şi cea spirituală a
omului. Extractele apoase din scoarţe erau utilizate ca remediu pentru o
varietate largă de afecţiuni: alergii, artrită, astm, hemoragii, reumatism,
inflamaţii ale tractului urinar, infecţii virale, gonoree, dizenterie, tumori şi în
scop contraceptiv.
În medicina cultă, specia a fost obiectul a diferite studii in vitro şi pe
animale de experienţă, fiind investigate îndeosebi proprietăţile antiinfla-
matoare, antitumorale, antioxidante, antimutagene şi imunostimulatoare ale
produsului sau ale unora dintre constituenţii săi.
a) acţiune antiinflamatoare
• extracte apoase şi cloroform-metanolice din scoarţe de U.
tomentosa au demonstrat acţiune antiinflamatoare în testul edemului
labei de şobolan, indus de carrageenan;
• in vitro, pentru un extract apos din scoarţe de U. tomentosa s-a
evidenţiat o acţiune de protecţie faţă de stresul oxidativ; totodată la
şobolani, extractul atenuează inflamaţia intestinală cronică provocată
de administrarea de indometacin;
• comparându-se acţiunea antiinflamatoare a două extracte din
scoarţă de U. tomentosa, unul hidroalcoolic (etanol-apă = 4:1) şi
celălalt apos, s-a constatat că pe modelul edemului labei de şoarece,
extractul hidroalcoolic are o activitate mai potentă şi suprimă
activarea NF-kB într-un grad mai mare decât extractul apos. De fapt
b) acţiune antivirală
• teste in vitro au dovedit că glicozidele acidului chinovic acţionează
antiviral faţă de virusul stomatitei veziculare şi rinovirusurilor de tip
1B.
c) acţiune antioxidantă
• extractele metanolice obţinute din scoarţele şi rădăcinile de U.
tomentosa au demonstrat, in vitro, proprietăţi de scavenger de
radicali liberi de oxigen (inclusiv de radicali hidroxil). Se pare că
responsabili de această acţiune sunt o serie de proantocianidoli
(cinconain 1a şi 1b) prezenţi în aceste extracte; alcaloizii totali nu au
efect antioxidant.
d) acţiune antimutagenă
• extractele din scoarţele plantei s-au dovedit a avea, in vitro, efect
antimutagen faţă de fotomutageneza indusă la Salmonella
typhimurium TA 102. Proprietăţile antioxidante ale speciei pot
explica, cel puţin în parte, acţiunea antimutagenă.
e) acţiune imunostimulatoare
• in vitro şi in vivo, U. tomentosa a demonstrat o acţiune
imunostimulatoare puternică imprimată de alcaloizii oxindolici
pentaciclici (POA). Aceştia stimulează eliberarea factorului de
reglare a proliferării limfocitelor de la nivelul celulelor endoteliale şi
intensifică accentuat fagocitoza. Alcaloizii tetraciclici antagonizează
acţiunea celor pentaciclici. Datorită acestui fapt, amestecurile celor
două chemotipuri ale plantei sunt necorespunzătoare pentru uz
f) alte acţiuni
• la pisici şi câini, rincofilina prezintă efecte inotrop negative, ceea ce
contribuie la o acţiune hipotensivă; de asemenea, izorincofilina
dezvoltă proprietăţi hipotensive la şobolani şi câini;
• totodată, rincofilina inhibă ex vivo, la şobolani şi iepuri, agregarea
plachetară. Ea creşte nivelul serotoninei în cortexul de şobolan şi
reduce concentraţia dopaminei în cortex, amigdală şi măduva
spinării;
• hirsutina este un blocant ganglionar puternic; inhibă canalele de
calciu, în aorta de şobolan, diminuând calciul intracelular.
Produsul este folosit în afecţiuni inflamatorii fiind recomandat un
dozaj de 250-1000 mg pulbere/zi sau echivalent la 10-30 mg alcaloizi totali
sau 60 ml decoct administrat dimineaţa pe stomacul gol. Decoctul se prepară
astfel: peste 30 g de pulbere se adaugă 800 ml apă, se lasă în repaus 45-50
minute, apoi se fierbe până se concentrează la 500 ml extract; după răcire se
filtrează şi se păstrează la rece.
În ceea ce priveşte efectele adverse ale produsului vegetal, s-a
raportat un caz de insuficienţă renală acută la o pacientă peruviană cu lupus
eritematos care a utilizat în acelaşi timp un preparat pe bază de Uncaria
tomentosa în paralel cu tratamentul său obişnuit (prednison, atenolol,
furosemid, nifedipin, metolazon). La o lună după întreruperea administrării
preparatului cu Uncaria, parametrii funcţiei renale s-au ameliorat
considerabil.
La administrarea timp îndelungat (8 săptămâni) s-a constatat o
reducere a nivelului de progesteron şi estradiol.
Nu există date referitoare la interacţiuni ale produsului vegetal cu alte
medicamente. Se consideră totuşi că extractele obţinute din chemotipul
pentaciclic de Uncaria tomentosa trebuie evitate la pacienţii cu risc de reject
de organ.
Utilizarea preparatelor pe bază de Uncaria tomentosa este
contraindicată în sarcină, alăptare şi la copiii mai mici de 3 ani.
BIBLIOGRAFIE
Physostigmae semen
Hunter J.M. Muscle function and neuromuscular blockade. In Textbook of
anaesthesia. Eds. Aitkenhead A.R., Smith G., Rowbotham D.J., Churchill
Livingstone Elsevier, Philadelphia, 2002, 80-96
Kutalek R., Prinz A. African Medicinal plants. In Handbook of medicinal plants.
Eds. Yaniv Z., Bachrach U., Haworth Press Inc., Binghamton, 2005, 108-112
Neuwinger H.D. Africa ethnobotany. Poisons and Drugs – chemistry,
pharmacology, toxicology, Chapman & Hall GmbH, Weinheim, 1996, 699-708
Zhao B., Moochhala S.M., Tham S.-Y. Biologically active components of
Physostigma venenosum. Journal of Chromatography B. 2004, 812 (1-2), 183-192
Alcaloizi carbolinici
Brossi A. Mammalian alkaloids II. In The Alkaloids, vol. 43. Ed. Cordell G.A.,
Academic Press Inc., San Diego, 1993, 122-136
Eich E. Solanaceae and Convolvulaceae secondary metabolites-biosynthesis,
chemotaxonomy, biological and economic significance, Springer-Verlag Berlin
Heidelberg, 2008, 213-215
Husson H.-P. Simple indole alkaloids including β-carbolines and carbazoles. In
The Alkaloids, vol. 36. Ed. Brossi A., Academic Press Inc., Orlando, 1985, 1-46
Passiflorae herba
Barceloux D.G. Medical toxicology of natural substances: foods, fungi,
medicinal herbs, plants and venomous animals, John Wiley & Sons Inc.,
Hoboken, 2008, 558-563
Hänsel R., Keller K., Rimpler H., Schneider G. Hagers handbuch der
pharmazeutischen praxis (drogen P-Z), Springer Verlag Berlin Heidelberg New
York, 1994, 34-46
Ulmer T., Ulmer B., MacDougal J.M. Passiflora - passionflowers of the
world, Timber Press Inc., Portland, Cambridge, 2004, 66-73
Alcaloizi monoterpen-indolici
El-Sayed M., Verpoorte R. Catharanthus terpenoid indole alkaloids:
biosynthesis and regulation. Phytochemistry Reviews. 2007, 6 (203), 277-305
Herbert R.B. The biosynthesis of secondary metabolites-second edition. 1989,
Chapman & Hall, London, 165-173
O’Connor S.E., Maresh J.J. Chemistry and biology of monoterpene indole
alkaloid biosynthesis. Nat Prod Rep. 2006, 23, 532-547
Zula K.K.G., Liscombe D.K., Ashihara H., Facchini P.I. Alkaloids. In Plant
secondary metabolites: occurence, structure and role in the human diet. Eds.
Crozier A., Clifford M.N., Ashihara H., Blackwell Publishing Ltd., Oxford,
2006, 113-118
Strychni semen
Bosch J., Bonjoch J. Amat M. The Strychnos alkaloids. In The Alkaloids, vol.
48. Ed. Cordell G.A., Academic Press., San Diego, 1996, 75-181
Philippe G., Angenot L., Tits M., Frédérich M. About the toxicity of some
Strychnos species and their alkaloids. Toxicon. 2004, 44 (4), 405-416
Rauwolfiae radix
Benzi G. Pharmacological features of an almitrine-raubasine combination
activity at cerebral level. Eur Neurol. 1998, 39, 31-38
Charveron M., Assié M.B., Stenger A., Briley M. Benzodiazepine agonist-
type activity of raubasine, a Rauwolfia serpentina alkaloid. European Journal
of Pharmacology. 1984, 106 (2), 313-317
Kutalek R., Prinz A. African Medicinal plants. In Handbook of medicinal
plants. Eds. Yaniv Z., Bachrach U., Haworth Press Inc., Binghamton, 2005,
103-108
Neuwinger H.D. African Ethnobotany. Poisons and drugs – chemistry,
pharmacology, toxicology, Chapman & Hall GmbH, Weinhem, 1996, 127-136
Phillips D.D., Chadha M.S. The alkaloids of Rauwolfia serpentina Benth.
Journal of the American Pharmaceutical Association. 2006, 44 (9), 553-567
Stöckigt J. Biosynthesis in Rauwolfia serpentina. Modern aspects of an old
medicinal plant. In The Alkaloids, vol. 47. Ed. Cordell G.A., Academic Press
Inc., San Diego, 1995, 116-123
Duflos A., Kruczynski A., Barret J.M. Novel aspects of natural and modified
Vinca alkaloids. Curr Med Chem Anticancer Agents. 2002, 2 (1), 55-70
Farooqi A.A., Sreeramu B.S. Cultivation of medicinal and aromatic crops.
Universities Press (India) Private Limited, Hyderabad, 2004, 240-248
Frishman W.H., Grattan J.C., Mamtani R. Alternative and complementary
medical approaches in the prevention and treatment of cardiovascular disease.
Current Problems in Cardiology. 2005, 30 (8), 383-459
Hait W.N., Rubin E., Alli E., Goodin S. Tubulin targeting agents. Update on
Cancer Therapeutics. 2007, 2, 1-18
Neuss N., Neuss M.N. The therapeutic use of bisindole alkaloids from
Catharanthus. In The Alkaloids, vol. 37. Ed. Brossi A., Academic Press Inc.,
San Diego, 1990, 229-238
Nobili S., Lipp D., Witort E., Donnini M., Bausi L., Mini E., Capaccioli S.
Natural compounds for cancer treatment and prevention. Pharmacological
Research. 2009, 59 (6), 365-378
Pearce H.L. Medicinal chemistry of bisindole alkaloids from Catharanthus. In The
Alkaloids, vol. 37. Ed. Brossi A., Academic Press Inc., San Diego, 1990, 145-200
Rahmani R., Zhou X.J. Pharmacokinetics and metabolism of Vinca alkaloids.
Cancer Surv. 1993, 17, 269-281
Ross I.A. Medicinal plants of the world, vol I-chemical constituents, traditional
and modern medicinal uses, Humana Press Inc., Totowa, 2003, 175-185
Synold T.W. Vinca alkaloids. In Cancer clinical pharmacology. Eds.
Schelleus J. H. M., McLeod H.L., Newell D.R., Oxford University Press Inc.,
New York, 2005, 150-160
Van Der Heijden R., Jacobs D.I, Snoeijer W., Hallard D., Verpoorte R. The
Catharantus alkaloids: pharmacognosy and biotechnology. Curr Med Chem.
2004, 11 (5), 607-628
Zhou X.J., Rahmani R. Preclinical and clinical pharmacology of Vinca
alkaloids. Drugs. 1992, 44 suppl., 4, 1-16
***DAZ, 2010, 57 (1), 6-9
Chinae cortex
Frederich M., Tits M. Angenot L. Potential antimalarial activity of indole
alkaloids. Trans R Soc Trop Med Hyg. 2008, 102 (1), 11-19
Golan D.E., Tashjian A.H.Jr., Armstrong E.J., Armstrong A.W. Principles
of Pharmacology the pathophysiologic basis of drug therapy - second edition.
2008, Lippincott Williams & Wilkins, Baltimore, 307-329
Harvey R.A., Champe P.C. Pharmacology 4th edition. 2009, Lippincott
Williams & Wilkins, Baltimore, 417-431
Oliveira A.B., Dolabela M. F., Braga F.C., Ja’Come R. L., Varotti F. P.,
Po’voa M.M. Plant-derived antimalarial agents: new leads and efficient
phytomedicines. Part I. Alkaloids. An Acad Bras Cienc. 2009, 81 (4), 715-740
Yohimbe cortex
Barceloux D.G. Medical toxicology of natural substances: foods, fungi,
medicinal herbs, plants and venomous animals, John Wiley & Sons Inc.,
Hoboken, 2008, 627-632
Szántay C., Blasko G., Honty K., Dörnyei G. Corynantheine, yohimbine and
related alkaloids. In The Alkaloids, vol. 27. Ed. Brossi A., Academic Press
Inc., Orlando, London, 1986, 131-146; 251-257
Talbott S. M., Hughes K. The health professional`s guide to dietary
supplements. Lippincott Williams & Wilkins, Baltimore, Philadelphia, 2007,
363-366
Camptotheca acuminata
Asano T., Sudo H., Yamazaki M., Saito K. Camptothecin production by in
vitro cultures and plant regeneration in Ophiorrhiza species. Methods Mol Biol.
2009, 547, 337-345
Basili S., Moro S. Novel camptothecin derivatives as topoisomerase I
inhibitors. Expert Opin Ther Pat. 2009, 19 (5), 555-574
Cuendet M., Pezzuto J.M. Antitumor alkaloids in clinical use or in clinical
trials. In Modern alkaloid: structure, isolation, synthesis and biology. Eds.
Fattorusso E., Taglialatela-Scafati O., Wiley V.C.H Verlag GmbH &Co.,
Weinheim, 2008, 29-33
Hotta K., Ueoka H. New cytotoxic agents: a review of the literature. Critical
Reviews in Oncology/Haematology. 2005, 55, 45-65
Jazieh A.R., Komrokji R., Gupta A., Patil S., Flora D., Knapp M., Issa M.,
Abdel Karim N. Phase II trial of thalidomide, irinotecan and gemcitabine in
chemonaive patients with advanced non-small cell lung cancer. Cancer Invest.
2009, 27 (9), 932-936
Kroep J.R., Gelderblom H. Diflomotecan, a promising homocamptothecin for
cancer therapy. Exper Opin Investig Drugs. 2009, 18 (1), 69-75
Liew S.T., Yang L.X. Design, synthesis and development of novel
camptothecin drugs. Curr Pharm Des. 2008, 14 (11), 1078-1097
Liu W.Z., Wang Z.F. Accumulation and localization of camptothecin in
young shoot of Camptotheca acuminata. Zhi Wu Sheng Li Yu Fen Zi Sheng Wu
Xue Xue Bao. 2004, 30 (4), 405-412
Lorence A., Nessler C.L. Camptothecin, over four decades of surprising
findings. Phytochemistry. 2004, 65, 2735-2749
Oberlies N.H., Krole D.J. Camptothecin and taxol: historic achievements in
natural products research. J. Nat. Prod. 2004, 67 (2), 129-135
Pérez Martinez A., Contra T., Scaglione C., Diaz Pérez M.A., Madero
López L. Topotecan for pediatric patients with resistant and recurrent solid
tumors. An Pediatr. 2003, 59 (2), 143-148
Ping Y.H., Lee H.C., Lee J.Y., Wu P.H., Ho L.K., Chi C.W., Lu M.F.,
Wang J.J. Anticancer effects of low-dose 10-hydroxycamptothecin in human
colon cancer. Oncol Rep. 2006, 15 (5), 1273-1279
Pommier Y. DNA topoisomerase I inhibitors: chemistry, biology and
interfacial inhibition. Chem Rev. 2009, 109 (7), 2894-2902
Pratesi G., Beretta G.L., Zunino F. Gimatecan, a novel camptothecin with a
promising preclinical profile. Anticancer Drugs. 2004, 15 (6), 545-552
Uncariae cortex
Amaral S., Mira L., Nogueira J.M., da Silva A.P., Florêncio H.M. Plant
extract with antiinflammatory properties - a new approach for characterization
of their bioactive compounds and establishement of structure-antioxidant
activity relationships. Biorg Med Chem. 2009, 17 (5), 1876-1883
Barnes J., Anderson L.A., Phillipson J.D. Herbal Medicines 3rd edition. 2007,
Pharmaceutical Press, Grayslake, 132-135
Carvalho M.V., Penido C., Siani A.C., Valente L.M., Henriques M.G.
Investigations on the anti-inflammatory and antiallergic activities of the leaves
of Uncaria guianensis (Aublet.) J.F. Gmelin. Inflammopharmacology. 2006, 14
(1-2), 48-56
Cisneros F.J., Jayo M., Niedziela L. An Uncaria tomentosa (cat’s claw)
extract protects mice against ozone-induced lung inflammation. J.
Ethnopharmacol. 2005, 96 (3), 355-364
Erowele G.I., Kalejaiye A.O. Pharmacology and therapeutic uses of cat’s
claw. Am. J. Health Syst Pharm. 2009, 66 (11), 992-995
Capitolul 5
ALCALOIZI DERIVAŢI
DE LA FENILALANINĂ ŞI TIROZINĂ
Reprezintă o clasă foarte eterogenă de compuşi şi al doilea cel mai
numeros grup după alcaloizii proveniţi de la triptofan.
În scop terapeutic se utilizează în special alcaloizii cu nucleu
izochinolinic sau derivaţi ai acestei structuri.
În regnul vegetal, nucleul izochinolinic se formează prin ciclizarea
fenilalaninei sau a omologilor săi, tirozina şi dopamina. La rândul său,
fenilalanina rezultă din acidul fosfoenolpiruvic şi eritrozo-fosfat, pe calea
acidului şikimic.
COOH COOH HO
Răspândire
Se găsesc în numeroase familii, atât la plantele inferioare, cât şi la
cele superioare, precum: Amarylidaceae, Asclepiadaceae, Berberidaceae,
Alcaloizi - substanţe biogene de interes terapeutic 211
Alcaloizi derivaţi de la fenilalanină şi tirozină
Clasificare. Biosinteză
În funcţie de natura precursorului ce reacţionează în cadrul
biosintezei cu fenilalanina/derivaţi ai acesteia, se disting următoarele tipuri
structurale de alcaloizi:
1. Fenetilamine şi fenetilamide. Sunt alcaloizi la care în procesul
de biogeneză, fenilalanina nu suferă transformări profunde. În
cazul acestor compuşi atomul de azot se află plasat într-o catenă
laterală, ei fiind conform clasificării lui Hegnauer, protoalcaloizi.
Principalele structuri de acest tip sunt: L-efedrina, capsaicina şi
catina (norpseudoefedrina).
OH HO
H
NH-CH 3
NH
H H3CO
CH3 O
L-efedrina capsaicina
H3CO H3CO
NH NH
H3CO H3CO
OH OH CH3
anhalamina anhalonidina
OCH3
H3C
N+
OH
H3C
O
H3CO H
. Cl-
N
H3CO H
OCH3 O CH3
HO N+
H
OCH3 H3CO
HO
N O
H3CO CH3
N+
O
OCH3
H3CO
OH OCH3
boldina berberina
N CH3 HO
O
H O
O
H O
N CH3
OCH3
H
OCH3 HO
β-hidrastina morfina
H
H3CO
N COCH3
H3CO H
OCH3
O
OCH3
colchicina
H3CO
N
H3CO
H
H
H
NH
OCH3
OCH3
emetina
OH
N CH3
O
H3CO
galantamina
Extracţie, analiză
Procedeele de extracţie se conduc după indicaţiile prezentate la
capitolul de generalităţi.
În analiza şi controlul alcaloizilor proveniţi biogenetic de la
fenilalanină se aplică foarte mult cromatografia în fază lichidă de înaltă
performanţă (HPLC).
Acţiune şi utilizări
Datorită marii diversităţi structurale a alcaloizilor ce aparţin acestei
clase, acţiunile biologice determinate sunt şi ele foarte diferite, astfel încât
acestea sunt discutate pentru fiecare produs vegetal sau alcaloid în parte. În
tabelul 22 sunt menţionaţi unii dintre alcaloizii reprezentativi împreună cu
acţiunile lor principale.
Provenienţa
Alcaloid Structura chimică
vegetală
Ephedra sp.,
H OH Catha edulis
NH-CH 3 (Vahl) Forssk ex
Endl., Aconitus
(-)-efedrina H sp., Taxus
CH3 baccata L.,
Roemeria
refracta DC.
OH
H
NH CH3 Ephedra sp.,
(+)-pseudo-
Roemeria
efedrina H
refracta
CH3
OH
H
(+)-norpseudo- NH2
Catha edulis,
efedrina
H Ephedra sp.
(catina)
CH3
O
NH2
(-)-catinona Catha edulis
H
CH3
Claviceps
purpurea (Fr.)
Tul., Capsella
bursa pastoris
(L.) Medik.,
Sarothamnus
scoparius (L.)
K. Koch, Yucca
sp., Chelidonium
tiramina
majus L.,
NH2
HO Hordeum
vulgare L.,
mazăre, vinete,
avocado,
banane, ananas,
alune, nuci de
cocos, smochine,
zmeură
Provenienţa
Alcaloid Structura chimică
vegetală
Anhalonium
fissuratum
Engelm.,
Hordeum
vulgare,
Trichocereus
hordenina
HO N candicans
CH3 (K. Schmann)
H3C
Britton & Rose,
T. lamprochlorus
(Lemaire) Britton
& Rose
Anhalonium
lewinii
Hennings,
H3CO Echinocactus
williamsii Lem.
ex Salm-Dyck,
mescalina NH2
H3CO Opuntia
cylindrica (Juss.
OCH3
ex Lam.) DC,
Trichocereus
terscheckii
Britton & Rose
HO
capsaicina H3CO
NH Capsicum sp.
PRODUSE VEGETALE
Obţinere
Partea aeriană se recoltează în timpul înfloririi, iar ramurile tinere se
pot recolta şi toamna.
Compoziţie chimică
Produsul vegetal conţine 0,5-2% alcaloizi, alături de componente
volatile (terpineol, limonen, terpinen-4-ol, linalool, tetrametilpirazină),
flavone (glicozide ale apigenolului şi cvercetolului), proantocianidoli, acizi
polifenolcarboxilici (acizii cafeic, clorogenic), glicani (efedrani), acizi
organici (acizii oxalic, citric, malic).
Constituentul major al fracţiunii alcaloidice este (-)-efedrina (1-fenil-2-
metilaminopropan-1-ol), ce reprezintă 40-90% din totalul alcaloidic. Ea a fost
izolată pentru prima dată în stare pură de către chimistul japonez Nagayoshi
Nagai, în 1887, sinteza chimică realizându-se în 1927. Efedrina naturală este
levogiră, având configuraţie (1R, 2S). În produsul vegetal, efedrina este
secondată de izomerul său dextrogir, (+)-pseudoefedrina cu configuraţie (1S,
2S); în specia E. intermedia, pseudoefedrina este alcaloidul dominant.
Alţi alcaloizi fenetilaminici izolaţi din Ephedrae herba sunt: (-)-
norefedrina, (+)-norpseudoefedrina, (-)-metilefedrina, (+)-metilpseudoefedrina.
Produsul vegetal mai conţine cantităţi mici de orantină (alcaloid
macrociclic derivat de la spermidină), efedroxan (3,4-dimetil-5-
feniloxazolidonă) şi compuşi 5-feniloxazolidinici.
Din rădăcinile speciilor de Ephedra s-au izolat şi alţi alcaloizi
(efedradinele A-D, maokonina, feruloilhistamina), precum şi bisflavonoli
(mahuaninele A-D) (fig. 51).
OH OH OH
H H H
NH-CH 3 NH2
NH CH3
H H H
CH3 CH3 CH3
OH H3C N
H
NH2 O
O
H
CH3
(+)-norpseudoefedrina efedroxan
OH
HO O NH
O
O
OH
NH N
OH NH
O OH O
HO OH OH
mahuanina A efedradina A
Fig. 51. Constituenţi chimici din Ephedrae sp.
220 Clara Aprotosoaie, Ursula Stănescu
Alcaloizi derivaţi de la fenilalanină şi tirozină
Biosinteză
Fenilalanina este transformată în acid benzoic trecând prin stadiul
intermediar de benzaldehidă. Prin cuplarea acidului benzoic cu acidul piruvic
rezultă (S)-(-)-2-amino-1-fenilpropan-1-ona, precursorul direct al efedrinei şi
derivaţilor săi.
Izolare
Efedrina obţinută prin extracţia materialul vegetal prin procedee
uzuale (alcalinizarea produsului vegetal pulverizat, epuizarea cu benzen,
extracţia fazei organice cu soluţie de acid clorhidric, concentrarea fazei acide
şi cristalizarea alcaloidului brut) nu mai satisface cerinţele actuale ale
industriei farmaceutice. De aceea, astăzi cea mai mare parte a efedrinei de uz
farmaceutic provine prin sinteză chimică. În general, prin tehnicile pur
chimice se obţine compusul racemic cunoscut şi sub denumirea de efetonină.
Mai există şi un procedeu de biosinteză dirijată a efedrinei cu ajutorul
ciupercilor, fiind prima metodă de acest fel aplicată la nivel industrial pentru
o substanţă medicamentoasă.
În acest scop, într-un mediu de cultură glucozat în care se cultivă
Saccharomyces cerevisiae, se adaugă benzaldehidă, care va fi transformată
de ciupercă într-o cetonă optic activă. Sinteza propriu-zisă a acestei cetone
este realizată de drojdii din benzaldehida adăugată în mediul de cultură şi
acetaldehida rezultată pe calea piruvatului, ca urmare a metabolizării
glucozei de către ciupercă. Odată cu formarea primului centru de chiralitate
(1R) în structura catenei, se asigură introducerea, în continuare, a celui de al
doilea centru (2S), acesta fiind diastereoizomerul ce se formează de
preferinţă şi cu o viteză de reacţie mai mare. Se obţine astfel (1R, 2S)-
efedrina sau (-)-efedrina, enantiomerul (+)-pseudoefedrinei.
Acţiune şi utilizări
Produsul vegetal este utilizat de peste 5000 de ani în medicina
tradiţională chinezească în tratamentul unor afecţiuni, precum: astmul
bronşic, tuse, febră, gripă, urticarie, enurezis, congestie nazală, narcolepsie,
hipotensiune.
Actual, produsul vegetal serveşte doar pentru extracţia efedrinei;
extractele din Ephedrae herba au o utilitate terapeutică limitată, fiind
înlocuite cu alcaloizii efedrină şi pseudoefedrină, substanţe pure extrase sau
cel mai frecvent obţinute prin sinteză chimică.
Efedrina şi pseudoefedrina sunt simpatomimetice indirecte care
stimulează atât receptorii α-adrenergici (determină vasoconstricţie şi
hipertensiune arterială), cât şi receptorii β1- (determină stimulare cardiacă) şi
OH
NHCH 3
HO
OH
adrenalina
Medicament/Produs Efect
inhibitoare ale monoaminoxidazei (IMAO) • risc de hipertensiune
glicozide cardiotonice, chinidină, • risc de aritmii cardiace
antidepresive triciclice
alcaloizi din Secale cornutum, oxitocină • risc de vasoconstricţie
inhibitori ai anhidrazei carbonice • cresc toxicitatea efedrinei
dexametazonă • diminuă acţiunea
bronhodilatatoare a dexametazonei
ceai verde, ginseng, băuturi cafeinizate • cresc efectul stimulant SNC
al efedrinei
Produse farmaceutice
- Actifed® (Glaxo Wellcome UK Ltd., Marea Britanie),
comprimate cu 60 mg clorhidrat de pseudoefedrină şi 2,5 mg
clorhidrat de tripolidină;
- Advil®Colal (Wyeth Whitehall Export GmbH, Austria),
drajeuri cu ibuprofen (220 mg) şi pseudoefedrină clorhidrat
(30 mg);
- Bixtonim® (Biofarm SA, Romania), picături nazale cu
hidrocortizon (0,02 g), clorhidrat de efedrină (0,50 g) şi
clorhidrat de nafazolină (0,10 g);
- Cirrus® (UCB, Belgia), capsule cu cetirizină (5 mg) şi
pseudoefedrină clorhidrat (120 mg)
- Efedrina (Zentiva, România), soluţie injectabilă 1%; 5%;
- Efedrina (Sicomed SA, România), comprimate 50 mg,
soluţie injectabilă 1%; 5%;
- Efedrine Aguettant (Lab. Aguettant, Franţa), soluţie
injectabilă 3%;
- Humex Răceala şi Gripă (Lab. Urgo, Franţa), comprimate
cu paracetamol (500 mg) şi clorhidrat de pseudoefedrină
(60 mg);
- Modafen® (Zentiva AS, Cehia), comprimate filmate cu
ibuprofen (200 mg) şi clorhidrat de pseudoefedrină (30 mg);
- Paracetamol sinus (Europharm SA, Glaxo Smithkline,
România), comprimate cu paracetamol (500 mg), maleat de
clorfeniramină (3 mg) şi clorhidrat de pseudoefedrină
(30 mg);
Obţinere
Recoltarea fructelor se face atunci când acestea au ajuns la
maturitate. Se usucă la temperatură moderată pentru a păstra intactă culoarea
roşie-portocalie a acestora; în caz contrar, se înnegresc.
Compoziţie chimică
Fructele de ardei conţin 0,3-1% capsaicinoide, protoalcaloizi cu
structură amidică. Ele sunt de fapt un amestec de cel puţin 5 compuşi
HO
NH
H3CO
O
capsaicina
HO
H3CO NH
O
dihidrocapsaicina
H3CO NH
O
nordihidrocapsaicina
HO
H3CO NH
O
homodihidrocapsaicina I
Acţiune şi utilizări
În doze mici, administrat intern, produsul vegetal are efect stomahic
(stimulează secreţia gastrică, pancreatică şi intestinală) şi carminativ
(produce la nivelul traiectului gastro-intestinal o activare a circulaţiei
capilare, urmarea fiind o eliminare crescută, pe cale respiratorie, a gazelor
acumulate în intestin, în cursul digestiei). Din acest motiv, preparatele din
ardei se folosesc ca digestiv, aperitiv şi apetisant în alimentaţie.
Datorită capsaicinei, la aplicare externă, ardeiul provoacă
vasodilataţie şi senzaţie de căldură (efect rubefiant), prin stimularea
circulaţiei locale (efect revulsiv). La locul de aplicare se eliberează histamină
şi alţi mediatori chimici ai inflamaţiei care, acţionând asupra hipofizei,
stimulează secreţia la nivelul corticosuprarenalei de corticosteroizi
antiinflamatori, ceea ce determină declanşarea unor reflexe cutiviscerale.
Capsaicina intervine direct în cascada acidului arahidonic, inhibând
5-lipoxigenaza şi ciclooxigenaza; ca urmare, nu se mai sintetizează în
H3CO H3CO
NH NH
H3CO H3CO
OH OH CH3
anhalamina anhalonidina
OH
H3CO
H3CO
N
NH HO
CH3
HO H
H HO
H3CO
OH
(S)-coclaurina reticulina
N O
benzilizochinoline bisbenziltetraizochinoline
N N
H
O
5 4
H3CO H3CO 6 3
7 2
HO 8 N
NH 1
HO
H 10 H
HO 11 9
H3CO 12 14
OH 13
coclaurina reticulina
R1
N
R2
R3
R4
laudanozolina: R1, R2, R3, R4 = OH; laudanozina: R1, R2, R3, R4 = OCH3;
laudanidina: R1, R2, R4 = OCH3; R3 = OH; codamina: R1, R3, R4 = OCH3; R2 = OH
H3CO
N
H3CO
OCH3
OCH3
papaverina
4 5 5' 4'
3 6 6' 3'
2 7' 2'
N 1 8 7 8' 1' N
O
10 10'
9 11 11' 9'
14 O
12 12' 14'
13 13'
nucleu bisbenzilizochinolinic
OCH3
H3C
N+
OH
H3C
O
H
. Cl-
H
O CH3
HO N+
H
H3CO
(+)-tubocurarina (clorhidrat)
OCH3
OCH3
N OCH3 N
H3C CH3
O
O
HO
oxiacantina
OCH3
(+)-tetrandrina
OCH3
N N
O
H H
OCH3 OH
tiliacorina
PRODUSE VEGETALE
V.3.2.1. Curara
Sub această denumire se înţelege extractul concentrat şi concretizat la
aer obţinut prin macerarea, fierberea cu apă sau percolarea scoarţelor şi
fructelor mai multor specii de liane.
Produsul a fost folosit de amerindienii din bazinul Amazonului
pentru otrăvirea vârfului săgeţilor de vânătoare.
OCH3
OCH3
N
H3C H3C
OH
O N+
OH
H3C
O
H
. Cl-
H
O
O CH3
HO
N HO N+
CH3 H
H3CO H3CO
+
N CH3
N
H H
HOCH2 CH CH CH2OH
H H
N
+
H3C N
C-toxiferina I
Izolare
Una din metodele folosite se bazează pe extracţia produselor vegetale
prin percolare; în continuare, soluţiile extractive se concentrează, după care
concentratul rezultat se supune unui proces de defecare cu acetat de plumb,
iar alcaloizii totali sunt precipitaţi sub formă de picraţi. După purificare,
alcaloizii terţiari sunt transformaţi în baze cuaternare prin metilare.
Dozare
Se poate efectua prin tratarea cu reactiv Milon a soluţiilor apoase
obţinute din produs şi fotometrare la 430 nm.
Acţiune şi utilizări
Curara prezintă proprietăţi blocant ganglionare şi de relaxare a
musculaturii striate imprimate de alcaloizii ce conţin fie doi atomi de azot
cuaternar (toxiferine), fie un azot cuaternar şi un al doilea atom de azot
terţiar protonizat, ca în tubocurarina.
Tubocurarina şi derivaţii săi fac parte din categoria curarizantelor
antidepolarizante, competitive, stabilizante sau antagoniste ale acetilcolinei.
Prin fixarea pe receptorii colinergici nicotinici îi blochează, astfel încât
acetilcolina eliberată din terminaţia nervului motor nu-i poate activa. Ca
urmare, nu se mai transmite excitaţia de la nervi la muşchi şi se instalează
paralizia musculaturii striate, păstrându-se excitabilitatea directă a
muşchilor.
Având o moleculă voluminoasă, tubocurarina prezintă un atom de
azot cuaternar şi unul terţiar, aflaţi la o distanţă de aproximativ 14 Å. La pH-
ul fiziologic, azotul terţiar este protonat, astfel încât în organism, alcaloidul
poartă două sarcini pozitive.
Se consideră că esenţiale pentru determinarea acţiunii curarizante
sunt următoarele elemente structurale:
- prezenţa a doi atomi de azot cuaternar sau a doi atomi de
azot, din care unul este terţiar şi celălalt protonizat;
- o distanţă de cel puţin 10Å între cei doi atomi de azot.
Tubocurarina naturală, dextrogiră, este de 10 ori mai activă decât
izomerul levogir.
Nu se absoarbe practic din intestin fiind inactivă la administrare pe
cale orală. Nu trece prin bariera hematoencefalică şi ca urmare nu prezintă
efecte centrale. Este metabolizată în proporţii variabile. Se elimină în
cantităţi mici prin bilă şi în proporţie de 63% prin urină, ca atare.
Efectul curarizant se instalează în circa 1 minut după injectarea i.v. şi
începe să se diminueze după 20 minute. Paralizia durează 30-60 minute, dar
Derivaţi semi/sintetici
În practica medicală se bucură de o largă utilizare analogii
semi/sintetici ai alcaloizilor din Curara. Aceşti derivaţi sunt molecule
voluminoase ce conţin atomi de azot cuaternar plasaţi la o distanţa de 11 Å,
prezintă efecte cardiovasculare reduse sau aproape inexistente şi sunt slab
histaminoeliberatori.
• Alcuroniul (N,N-dialiltoxiferina) este un derivat semisintetic al C-
toxiferinei. Se foloseşte sub formă de clorhidrat în intervenţii
chirurgicale şi anestezie;
240 Clara Aprotosoaie, Ursula Stănescu
Alcaloizi derivaţi de la fenilalanină şi tirozină
O O
H3CO
OCH3
OCH3 OCH3
atracuriu
H3CO OCH3
CH3 H3C
+ +
N O O N
H3CO
OCH3
O O
H3CO
OCH3
OCH3 OCH3
cisatracuriu
OCH3
H3CO
H3CO
H3CO O
CH3
+
N O + OCH3
H3CO O N
H 3C
O
OCH3 OCH3
OCH3
OCH3
mivacuriu
Produse farmaceutice
- Alloferine (Roche; ICN Pharmaceuticals, SUA), soluţie
apoasă injectabilă cu 10 mg clorhidrat de alcuroniu/2ml;
***
Alţi alcaloizi cu acţiune curarizantă sunt compuşii izochinolinici
tetraciclici din speciile de Erythryna (Fabaceae): eritralina, erisodina,
eritratidina. Sunt activi per os şi foarte toxici.
H3CO
O HO
N
H3CO
N N
O H3CO
H3CO
H3CO H3CO
OH
eritralina erisodina eritratidina
3 4
2 5
A B
1 6a NR
C
7a 7
11
D
10 8
9
HO
N CH3
O
N
CH3 HO
HO
HO
morfina apomorfina
H3CO
H3CO
N
O CH3
HO N
CH3
HO
H3CO
H3CO O
reticulina
H3CO
HO N
CH3
H3CO
OH
izoboldina
H3CO H3CO
HO N
HO N
CH3 CH3
H3CO
H3CO
HO O
(+)-orientalina structură proaporfinică
H3CO
N
HO
H
H3CO
izotebaina
6a NR 6a NR
H H
R1
N H3CO
R2 CH3
+ CH3
HO N
CH3
R3 HO
R4 H3CO
OCH3 OCH3
OCH3
H3C N N
H3CO CH3
H
H
H3CO
N O
OCH3 OCH3
N
O
liriodenina
PRODUSE VEGETALE
Obţinere
Produsul vegetal se recoltează toamna.
Compoziţie chimică
Boldo folium conţine alcaloizi aporfinici (0,25-0,5%), alături de ulei
volatil (1-3%) (limonen, linalool, camfor, ascaridol, β-pinen), flavonoide
(glicozide ale ramnetolului, izoramnetolului şi kemferolului), taninuri şi
substanţe minerale.
Dintre alcaloizii aporfinici, boldina este componentul major. Ea este
însoţită de alcaloizi secundari, precum: izoboldina, izocoridina, laurotetanina
şi N-metillaurotetanina (fig. 61).
Scoarţele arborelui conţin o cantitate mai mare de boldină (6-10%) şi
drept urmare se folosesc ca materie primă pentru extracţia acestui alcaloid.
HO H3CO
N N
H3CO HO
CH3 CH3
H3CO H3CO
OH OH
boldina izoboldina
H3CO
H3CO N
H3CO
CH3
N H
H3CO
CH3
H
HO
H3CO
H3CO OH
izocoridina laurotetanina
Dozare
Alcaloizii totali se extrag cu acetat de etil după alcalinizare
prealabilă, se transformă în sulfaţi prin acidulare cu acid sulfuric, după care
aceştia sunt trecuţi din nou în bază. Se dozează prin acidimetrie indirectă, iar
rezultatul se exprimă în boldină.
Acţiune şi utilizări
Produsul vegetal prezintă acţiune coleretică, colagogă şi
spasmolitică, fiind indicat în colecistopatii, stări dispeptice şi disfuncţii
gastrointestinale.
În cadrul unor studii farmacologice efectuate pe şoareci şi şobolani,
pentru extractele hidroalcoolice din Boldo folium s-au evidenţiat proprietăţi
hepatoprotectoare. Totodată, extractele de Boldo au dovedit o acţiune
antioxidantă de foarte bună calitate.
Boldina stimulează secreţia biliară şi modifică caracteristicile fizico-
chimice ale acesteia, crescându-i fluiditatea. De asemenea, stimulează
secreţia gastrică, dezvoltă efecte diuretice şi hipnotice de intensitate mică.
Actualmente, boldina intră în compoziţia unor medicamente prescrise
în tratamentul colitei datorită acţiunii antiinflamatoare, citoprotectoare şi de
captare a speciilor reactive de oxigen, formate la nivelul traiectului
gastrointestinal.
Produsul vegetal se foloseşte frecvent sub formă de infuzie sau este
component al unor ceaiuri instant (Soluhepar®) sau al unor forme
farmaceutice industriale (Gallemolan®,Opobyl®).
În Europa Occidentală, unde se comercializează frunze de Boldo din
care se prepară, în cadru casnic, infuzii, s-a semnalat apariţia unor stări
depresive grave (la supradozare, într-un număr redus de cazuri), cu
halucinaţii vizuale şi auditive şi chiar afazie motorie parţială; după
întreruperea tratamentului, fenomenele toxice au dispărut. Se apreciază că
toxicitatea semnalată se datorează faptului că frunzele comercializate,
Alcaloizi - substanţe biogene de interes terapeutic 249
Alcaloizi derivaţi de la fenilalanină şi tirozină
Obţinere
Se recoltează la înflorirea deplină a plantei.
Compoziţie chimică
Partea aeriană de Glaucium flavum conţine alcaloizi aporfinici
(izoboldina, magnoflorina, coridina, O-dimetilglaucina), alături de
benzofenantridine (chelidonina, norchelidonina), protoberberine (stilopina)
şi derivaţi readinici (glaucamina). Concentraţia alcaloizilor este mai mare în
petalele florilor. Componentul principal din punct de vedere farmacologic
este glaucina.
H3CO
N
H3CO CH3
H3CO
OCH3
glaucina
4 5
3 6
A B
2 N
8
1 14 C
13 9
D
12 10
11
nucleu protoberberinic
H3CO
O
N N
H3CO O
OCH3 O
OCH3 O
tetrahidropalmatina stilopina
O RO
+ +
N N
O H3CO
OR1 OCH3
OR2 OCH3
O H3CO
A B CH3
O 14 N N
H3CO
O C O
O O
D
O O
protopina criptopina
N
O
O
OCH3
OCH3
allocriptopina
O N
CH3
O
H3CO COOH
OCH3
narceina
H3CO
A B CH3
N H3CO
H3CO
OH
B N CH3
C
H3CO
H O
D H3CO
O
O
O
fumaricina fumaritrina
HO O
O
H
O O
H +
N N
H3CO
O CH3 CH3
O OCH3
chelidonina cheleritrina
O O
O O
N N
O CH3 H3C
O
O C O
O
chelidimerina
Fig. 66. Alcaloizi benzofenantridinici
Alcaloizii de tip baze cuaternare sunt substanţe colorate în nuanţe de
galben, roşu şi brun, se dizolvă în apă fierbinte şi etanol, dar sunt
insolubile în acetat de etil şi benzen.
Alcaloizii terţiari formează săruri solubile în apă şi alcool diluat.
Prezintă un interes deosebit deoarece mulţi dintre compuşii din această
categorie sunt dotaţi cu acţiune farmacologică importantă pentru
terapeutica modernă.
• alcaloizi readinici. Sunt derivaţi cu nucleu tetrahidrobenzazepinic.
Toţi compuşii de acest tip sunt dextrogiri. Deşi structura de bază
prezintă 3 centri de asimetrie, în natură se cunosc doar stereoizomerii
la C1 şi C14.
Compusul principal din această categorie este readina (fig. 67) izolată
pentru prima dată din Papaver rhoeas L. şi ulterior din Bocconia
frutescens L. Intermediari în biogeneza acestor alcaloizi sunt stilopina
şi protopina.
6 5 4
O 7
3
8 NCH3
1 2 H 10
O
9
H 11
O
12
H3CO
H O
O
Provenienţă
Categorie Alcaloid Acţiune
botanică
alcaloizi berberina Argemone sp., • colecistokinetică
protoberberinici Berberis sp., • antispastică
Chelidonium • antimicrobiană
majus L., Coptis • antiparazitară
sp., Glaucium • sedativă
corniculatum • hipotensivă
(L.) J. H.
• ocitocică
Rudolph,
• hemostatică
Hydrastis
canadensis L.,
Mahonia sp.,
Sanguinaria
canadensis L.,
Thalictrum sp.
canadina Berberis • hipotensivă
thunbergii DC., • ocitocică
Corydalis
ternata Nakai,
C. cava (L.)
Scweigg et
Koerte,
Hydrastis
canadensis L.,
Stephania
glabra (Roxb.)
Miem.,
Thalictrum
foliolosum DC.
palmatina Berberis sp., • antifungică
Coptis sp., • bactericidă
Jateorhiza • antitusivă
palmata (Lam.)
Miers., Mahonia
acanthifolia
Don.
Provenienţă
Categorie Alcaloid Acţiune
botanică
alcaloizi bicuculina Adlumia • creşterea presiunii
ftalidizochinolinici fungosa (Alton) arteriale
Greene ex • inhibarea
Britton, Sterns competitivă a
& Poggenb., acetilcolinesterazei
Corydalis sp., cerebrale
Dicentra
cucullaria (L.)
Bernh.
hidrastina Berberis laurina • astringentă
Billb ex Thunb., • hemostatică uterin
Hydrastis
canadensis
narcotina Opium • antitusivă
(noscapina) • relaxantă a
musculaturii netede
protopina Argemone • antispastică
(fumarina) mexicana L., • antiaritmică
Chelidonium • antimicrobiană
majus, Fumaria • stimulare slabă a
officinalis, activităţii uterine
Glaucicum
corniculatum,
Sanguinaria
canadensis
alcaloizi chelidonina Chelidonium • antispastică
benzofenantridinici majus, • analgezică
Stylophorum • colecistokinetică
diphyllum • antimicrobiană
(Michx.) Nutt. • citostatică de tip
colchicină
cheleritrina Argemone • antifungică
mexicana, • antivirală
Chelidonium • antimitotică
majus, • antiprotozoarică
Eschscholtzia • inhibarea centrilor
californica respirator, cardiac,
Cham., vasomotor
Glaucium • puternic iritantă
flavum Crantz, local
Sanguinaria
canadensis,
Toddalia
aculeata Pers.
Alcaloizi - substanţe biogene de interes terapeutic 257
Alcaloizi derivaţi de la fenilalanină şi tirozină
Provenienţă
Categorie Alcaloid Acţiune
botanică
alcaloizi nitidina Zanthoxylum • citotoxică
benzofenantridinici nitidum (Roxb.)
DC.
sanguinarina Argemone • antifungică
mexicana • antiprotozoarică
Chelidonium • antibacteriană
majus • citostatică
Eschscholtzia • antiinflamatoare
californica, • expectorantă
Glaucium • emetică
corniculatum,
• iritantă local
Sanguinaria
• narcotică şi
canadensis
convulsivantă, în
doze mari
PRODUSE VEGETALE
Obţinere
Scoarţele de pe rădăcini se recoltează primăvara (aprilie-mai), în
general de la exemplare dezgropate în cursul acţiunii de combatere a
infestării culturilor de graminee cu rugina grâului. Fructele se culeg toamna,
în lunile septembrie-octombrie.
Compoziţie chimică
Produsul vegetal conţine în principal alcaloizi izochinolinici:
scoarţele de pe rădăcini sunt mai bogate (10%) decât cele de pe tulpini (2%).
Alcaloizii se găsesc sub forma sărurilor cu acidul chelidonic.
O
HOOC O COOH
acid chelidonic
OH OCH3
coclaurina berberina
H3CO
H3CO
+ CH3
+
N HO N
H3CO CH3
OCH3 HO
OCH3 H3CO
palmatina magnoflorina
OCH3OCH3
N OCH3
N
H 3C CH3
O
OH
berbamina
OCH3
OCH3
N OCH3 N
H3 C CH3
O
O
HO
oxiacantina
Acţiune şi utilizări
Produsul vegetal prelucrat sub formă de extracte, decoct sau infuzie,
are acţiune coleretică, colecistokinetică şi spasmolitică, fiind recomandat în
afecţiunile hepatobiliare şi digestive.
Tinctura Berberidis asociată de obicei cu Tinctura Hamamelidis şi
Tinctura Hydrastidis se indică ca hemostatic (hemostiptic) în tratamentul
metroragiilor.
În medicina populară, fructele proaspete prelucrate sub formă de
infuzie, suc de presare, sirop, vin, gem, se folosesc în tratamentul anorexiei,
scorbutului, dizenteriei şi ca antipiretic.
Pentru totalul alcaloidic s-au evidenţiat proprietăţi colagoge-
coleretice, stomahice, antispastice, antiemetice şi antimicrobiene.
Berberina este responsabilă de majoritatea efectelor preparatelor din
Berberidis cortex. Ea acţionează coleretic-colecistokinetic, tonic stomahic,
febrifug, hipotensiv, hemostatic şi antimicrobian. Fiind foarte activă asupra
tulpinilor de Staphylococcus, berberina sub formă de clorhidrat se
recomandă în colire pentru tratamentul conjunctivitelor bacteriene. În doze
uzuale, berberina are acţiune antiaritmică şi deprimant respiratorie, în timp
ce dozele mici stimulează activitatea cardiacă. De asemenea stimulează
musculatura netedă intestinală, uterină şi a altor organe.
Mai nou au fost demonstrate pentru berberină şi următoarele efecte:
- inhibarea enterotoxinelor bacteriene şi parazitare;
- inhibarea la şoareci a acţiunii inductorilor de tumori cutanate
(teleocidina);
- stimularea producţiei de leucocite;
- acţiune citotoxică şi antioxidantă. În exprimarea acţiunii
citotoxice a berberinei sunt importante structura planară şi
policiclică aromatică a alcaloidului, precum şi prezenţa
atomului de azot cuaternar.
Utilizările curente în terapeutică ale berberinei includ infecţiile
oftalmice, digestive, ginecologice şi giardiozele (eficacitate comparabilă cu a
metronidazolului). Se recomandă şi drept adjuvant în tratamentul
neutropeniei induse de chimioterapie şi iradiere.
Datorită acţiunii ocitocice, berberina nu se administrează în sarcină.
La supradozarea preparatelor pe bază de Berberis (doze echivalente
la mai mult de 4 mg alcaloizi totali) apare o simptomatologie caracterizată
prin stupoare, epistaxis, diaree, vomă, afectare renală şi hipotensiune.
În România, cercetări privind specia Berberis vulgaris s-au efectuat
la Facultatea de Farmacie din Cluj-Napoca, de către Prof. dr. Goina T. şi
colaboratorii săi.
Obţinere
Rizomii se recoltează toamna de la exemplare în vârstă de 3-4 ani.
Compoziţie chimică
Hydrastidis rhizoma conţine alcaloizi izochinolinici, dintre care
predomină hidrastina (1,5-4%), berberina (0,5-6%), berberastina (2-3%) şi
canadina (1%). În cantităţi mai mici se găsesc alcaloizii înrudiţi, candalina şi
canadalina (fig. 69).
Alături de alcaloizi, produsul vegetal mai conţine acid clorogenic,
ulei gras (cu 75% acizi graşi saturaţi şi 25% acizi graşi nesaturaţi), urme de
ulei volatil, rezine, fitosteroli şi urme de meconină (lactona acidului
meconic).
5 4
O 6 3 O
7 2
1 N CH3 N CH3
O O
8 H H
9
H O H O
O O
2'
OCH3 OCH3
α-hidrastina β-hidrastina
O O
+ N
N
O O
H
OCH3 OCH3
H
OCH3 OCH3
berberastina canadina
O
CH3
N CHO
O
OCH3
OCH3
canadalina
Identificare
După extracţia alcaloizilor cu cloroform în prezenţa amoniacului şi
evaporarea solventului, prin tratarea reziduului alcaloidic cu acid sulfuric
concentrat şi molibdat de amoniu, apare o coloraţie albastră.
Dozare
Hidrastina şi berberina pot fi determinate colorimetric, după extracţia
produsului vegetal cu eter amoniacal şi adăugarea de acid sulfuric 0,5N la
soluţia extractivă eterică. Faza acidă rămasă după evaporarea eterului se
trece pe coloană de florizil, se eluează coloana cu alcool alcalinizat, eluatul
se concentrează la sec, iar reziduul se dizolvă în acid sulfuric şi se tratează
cu bicromat de potasiu. Citirea extincţiei se face la λ= 600 nm.
O altă metodă de dozare a hidrastinei se bazează pe determinarea
absorbanţei la două lungimi de undă (295 şi 313 nm) comparativ cu soluţia
standard a unei substanţe de referinţe. În acest scop, alcaloizii se extrag cu
eter de petrol, după o prealabilă alcalinizare (berberina nu se solubilizează în
eter de petrol), soluţia extractivă se evaporă, reziduul se redizolvă în acid
clorhidric şi din această soluţie se determină conţinutul de hidrastină.
Acţiune şi utilizări
În medicina tradiţională nord-americană, produsul vegetal se
foloseşte într-o gamă largă de afecţiuni: tulburări digestive, anorexie, catar al
căilor respiratorii superioare, menoragii, hemoragii, prurit, dismenoree şi
topic în eczeme, prurit, conjunctivite şi dispepsie.
Extracte din produsul vegetal au acţiune vasoconstrictoare, ocitocică
şi antihemoragică la nivel uterin.
Tinctura sau extracte de Hydrastidis rhizoma se asociază cu extracte
de Hamamelis virginiana L., Viburnum prunifolium L. în tratamentul
insuficienţei venoase şi limfatice.
Acţiunea farmacologică a produsului este datorată alcaloizilor de tip
hidrastină şi berberină ce au proprietăţi similare.
Studii in vitro şi pe animale au demonstrat următoarele acţiuni pentru
produsul vegetal sau pentru alcaloizii săi principali:
- activitate uterotonică pentru hidrastină, berberină şi
canadină;
- efect hipotensiv, după administrarea i.v. a berberinei şi
canadinei;
- acţiune stimulant cardiacă pentru doze mici de berberină; la
doze mari, berberina inhibă activitatea cardiacă;
- proprietăţi antipiretice, antimuscarinice şi antihistaminice
pentru berberină;
- acţiune antimicrobiană cu spectru larg, ce include:
Staphylococcus spp., Streptococcus spp., Chlamydia aureus,
Corynebacterium diphteriae, Salmonella typhi, Diplococcus
pneumoniae, Pseudomonas aeruginosa, Shigella
dysenteriae, Trichomonas vaginalis, Neisseria gonorrhoeae,
Neisseria meningitidis, Treponema pallidum, Giardia
lamblia, Leishmania donovani.
Studii clinice au evidenţiat că sulfatul de berberină sub formă de
colir, este activ în trahom, o infecţie oftalmică determinată de Chlamydia
trachomatis şi una din principalele cauze de afectare a văzului şi orbire în
ţările dezvoltate. Totodată, s-a constatat că berberina stimulează secreţia
biliară şi ameliorează simptomele din colecistita cronică.
Produsul vegetal poate determina ulceraţii ale mucoaselor, iar în
intoxicaţia cu Hydrastidis rhizoma apare o simptomatologie caracterizată
prin tulburări gastrice, afectarea SNC şi depresie. Este contraindicată
folosirea produsului în sarcină, alăptare şi la persoane hipotensive.
Doze mari de hidrastină determină reflexe exagerate, convulsii,
paralizie şi moarte prin insuficienţă respiratorie.
Obţinere
Recoltarea se poate efectua pe toată durata perioadei de vegetaţie, dar
materialul vegetal de cea mai bună calitate, având conţinutul cel mai ridicat
în alcaloizi, se obţine în lunile aprilie-mai.
Compoziţie chimică
Componenţii bioactivi ai produsului vegetal sunt reprezentaţi de
alcaloizi izochinolinici (0,2-0,3%) aparţinând la diferite tipuri structurale:
• alcaloizi protopinici: criptopina, protopina;
• alcaloizi protoberberinici: aurotensina, sinactina, stilopina, N-
metilsinactina;
• alcaloizi spirobenzilizochinolinici: fumaritina, fumaricina,
fumarilina;
• alcaloizi benzofenantridinici: cheleritrina, sanguinarina;
• alcaloizi indenobenzazepinici: fumarofina, fumaritrina;
• alcaloizi ftalidizochinolinici: α- şi β-hidrastina;
• alcaloizi secoftalidizochinolinici: fumaridina (fig. 70).
D
O O
O O
fumaricina fumarilina
O H3CO
N CH3
O
H3CO
H O
+ H3CO
N
H3CO
CH3
O
OCH3
cheleritrina fumaritrina
O
CH3
N CH3
O
H O N
H O CH3
O O
O NH
OCH3
OCH3
OCH3 OCH3
β-hidrastina fumaridina
Acţiune şi utilizări
Produsul vegetal este folosit în mod tradiţional în afecţiuni biliare,
digestive şi pentru îmbunătăţirea funcţiei renale.
Extractele de fumăriţă s-au dovedit a avea proprietăţi antispastice,
coleretic-colecistokinetice, diuretice, depurative, hipotensive şi chiar
hipoglicemiante, dar numai pentru normoglicemici.
Totalul alcaloidic purificat prezintă efect amficoleretic, ceea ce
înseamnă că administrarea sa scade în mod eficient o colereză anormal
crescută şi, invers, o creşte în cazul hipocolerezei. Pentru această acţiune,
preparatele de Fumaria se pot recomanda atât în afecţiunile biliare cronice
(diskinezii biliare), cât şi în crize biliare. Totodată, la animale, extractele de
fumăriţă inhibă formarea calculilor biliari.
La doze mici, protopina are acţiune spasmolitică, antiaritmică,
hipotensivă şi sedativă; dozele mari determină excitaţii şi convulsii.
Produsul vegetal se poate folosi sub formă de infuzie, prelucrându-se
singur sau în asociere cu alte droguri; doza maximă zilnică admisă este de
6 g de fumăriţă.
Se recomandă evitarea administrării produsului vegetal în sarcină şi
alăptare.
Extracte din Fumariae herba întră în componenţa preparatelor
industriale: Oddibil® şi Cholongal®.
rizom dezvoltat, ramificat, brun-roşiatic, gros de 1-2 cm, lung până la 10 cm,
din care pornesc rădăcini. Tulpina este ramificată, înaltă până la 100 cm,
dispers păroasă. Frunzele sunt alterne, imparipenat sectate, cu 2-5 perechi de
segmente inegal-crenate, cel terminal mai mare şi trilobat-crenat, pe faţa
inferioară glabre sau dispers păroase. Florile galbene, actinomorfe,
pedunculate sunt grupate în umbele simple; caliciul prezintă sepale caduce;
corola este formată din patru petale, iar androceul din numeroase stamine
galbene; gineceul bicarpelar cu ovar multiovulat, stil scurt, stigmat bilobat.
Toate părţile plantei conţin un suc lăptos (latex) de culoare galbenă
care în contact cu aerul se brunifică. Fructul este o capsulă silicviformă,
uniloculată, multispermă, cu deschidere în două valve.
Gustul produsului este amar, iritant, iar mirosul slab caracteristic,
iritant, sternutatoriu la sfărâmare.
Obţinere
Partea aeriană se recoltează în timpul înfloririi (lunile mai-iunie);
recoltarea rădăcinilor se efectuează de preferinţă, toamna.
Compoziţie chimică
Concentraţia alcaloizilor în organele plantei variază, fiind de 3-4% în
rădăcini şi 0,1-1% în părţile aeriene.
Au fost identificaţi peste 25 de alcaloizi ce aparţin la tipuri
structurale diferite, şi anume:
• alcaloizi cu nucleu benzofenantridinic: chelidonina (0,2-
0,4% în rădăcini), cheleritrina, sanguinarina. În anul 1974, din
rădăcinile de Chelidonium majus recoltate din SUA a fost
izolat un alcaloid benzofenantridinic dimer, chelidimerina,
care, nefiind identificat în materialul vegetal european, a fost
considerat un artefact; această ipoteză iniţială a fost susţinută
şi de faptul că alcaloidul a putut fi obţinut şi sintetic, prin
tratarea sanguinarinei cu acid acetondicarboxilic. Cercetări
ulterioare au stabilit că de fapt chelidimerina există numai în
plantele ce cresc pe teritoriul american, nu şi în cele
europene;
• alcaloizi protoberberinici: berberina, coptizina, stilopina;
• alcaloizi protopinici: protopina, α- şi β-criptopina;
• alcaloizi aporfinici: magnoflorina, prezentă doar în rădăcini
(fig. 71).
Alcaloizii se găsesc sub formă de săruri cu acizii organici: acid
chelidonic, malic şi citric.
HO O
O
H
O O
H +
N N
H3CO
O CH3 CH3
O OCH3
chelidonina cheleritrina
O O
+
N
O O
N
+ OCH3
CH3
O
O OCH3
sanguinarina berberina
H3CO
O
CH3 CH3
+
N HO N
O
CH3
O
O HO
O H3CO
protopina magnoflorina
O
+
N
O
coptizina
Acţiune şi întrebuinţări
În medicina populară, produsul vegetal este utilizat în tratamentul
afecţiunilor hepato-biliare şi a icterului, iar latexul, pentru distrugerea
negilor. Acest din urmă efect se datorează alcaloizilor cuaternari
concentraţi în latex (berberina, cheleritrina, sanguinarina) cu proprietăţi
antimitotice şi iritante local, precum şi enzimelor proteolitice şi substanţelor
rezinoase cu acţiune necrozantă.
Partea aeriană şi rădăcinile de Chelidonium majus au efecte
colagoge, spasmolitice şi slab analgezice. Acţiunea colagogă, analgezică şi
spasmolitică este evidentă doar la drogul proaspăt, după 4-6 luni de la uscare
şi depozitare acţiunea devenind incertă; nu se cunoaşte explicaţia acestui
fenomen (cantitativ alcaloizii rămân la concentraţia iniţială), dar probabil, în
funcţie de condiţiile de păstrare, în materialul vegetal au loc modificări
chimice în cadrul fitocomplexului bioactiv.
O altă explicaţie a variaţiilor intensităţii de acţiune ar fi aceea că, în
funcţie de momentul recoltării, alcaloidul predominant este altul; astfel, în
*Sanguinarina se regăseşte în cantitate mare în uleiul gras extras din seminţele de Argemone mexicana
L., cultivată pe scară largă ca plantă oleaginoasă. În zonele din Asia (India) în care acest ulei este
consumat fără o rafinare prealabilă, incidenţa glaucomului este mult crescută în rândul populaţiei,
comparativ cu alte regiuni.
Provenienţa
Produs Alcaloizi principali Acţiune
botanică
Sanguinariae Sanguinaria • alcaloizi • antimicrobiană
rhizoma canadensis L., benzofenantridinici: • antiinflamatoare
Papaveraceae sanguinarina (50%),
cheleritrina (25%)
Thalictri Thalictrum sp., • alcaloizi • antibacteriană
herba et Ranunculaceae, protoberberinici: • antispastică
rhizoma rutişor, berberină, palmatină • antihipertensivă
somnoroasă, • alcaloizi aporfinici: • colecistokinetică
clocoţei magnoflorina, • citostatică
talicarpina
• alcaloizi
bisbenzilizochinolini
ci: talidasina
6 8
7
nucleu morfinanic
Din punct de vedere structural se disting:
• alcaloizi morfinanici propriu-zişi ce prezintă o punte de oxigen
între atomii C4 şi C5. În acest grup sunt incluşi: morfina, codeina,
tebaina, oripavina. Sunt caracteristici speciilor de Papaver (familia
Papaveraceae). Morfina este biosintetizată doar de Papaver
somniferum L. şi Papaver setigerum DC.*
*Unii autori consideră că Papaverum setigerum este o specie de sine-stătătoare, alţii apreciază că este
o subspecie derivată de la Papaverum somniferum: P. somniferum ssp. setigerum (DC) Corb. De
asemenea, Flora Europeană precizează că P. somniferum prezintă trei subspecii, şi anume: P.
somniferum ssp. somniferum L., P. somniferum ssp. songaricum Basil, ambele cultivate şi P.
somniferum ssp. setigerum (D.C) Corb, spontană. Alţi autori sunt de părere că Papaver setigerum
reprezintă forma ancestrală a speciei P. somniferum.
RO H3CO
O O
CH3 CH3
N N
HO H3CO
H3CO
HO
CH3
N
OCH3
sinomenina
H3CO
H3CO
HO
N CH3
HO
N
HO H
H3CO
H3CO
O
reticulina salutaridina
H3CO
H3CO
HO
CH3
N O
H N CH3
H3CO
H
HO H H3CO
salutaridinol I tebaina
HO H3CO
O O
N CH3 CH3
N
H H
H3CO HO
oripavina codeina
HO
CH3
N
H
HO
morfina
PRODUSE VEGETALE
V.3.5.1. Opium
Constituie latexul concretizat la aer obţinut prin incizarea capsulelor
imature ale speciei Papaver somniferum L. (familia Papaveraceae),
denumită popular mac.
Macul este una din cele mai vechi plante medicinale cunoscute.
Originea sa este încă incertă, deşi se presupune că provine din Orientul
Apropiat şi Mijlociu.
Istoric
Asupra apariţiei macului pe pământ, ca şi despre opiu, există mai multe
legende. Astfel, una dintre ele, originară din zona Tailandei şi Birmaniei,
povesteşte că un muritor de rând ar fi ajuns la un palat în care trăia o prea-
frumoasă prinţesă. Omul se îndrăgosteşte de prinţesă, dar fiind nevoit să se
reîntoarcă acasă, îi duce mereu dorul, neştiind dacă palatul, prinţesa şi
dragostea sa le-a cunoscut în realitate sau sunt doar în închipuirea sa. Ca să o
uite pe prinţesă, se căsătoreşte. Într-o noapte visează că palatul la care fusese
este cuprins de flăcări, iar prinţesa moare, inima ei preschimbându-se într-o
piatră strălucitoare. Ca urmare, a doua zi porneşte din nou spre palat şi găseşte
ruinele acestuia, iar sub dărâmături, o piatră strălucitoare pe care o ia cu el.
Din noaptea respectivă, prinţesa îi va apare mereu în vis. Într-o bună zi, soţia
sa găsind piatra, o aruncă şi aceasta se sparge în fragmente numeroase, din
fiecare fragment răsărind o floare de mac.
În noaptea următoare, prinţesa îi apare omului pentru ultima oară în
vis, spunându-i, că îi dăruieşte sucul (latexul) capsulelor de mac pentru a-şi
aduce mereu aminte de frumuseţea dragostei lor.
O altă legendă relatată şi în cartea lui Marco Polo (cca. 1254-1324)
povesteşte despre un şeic care îşi construise un castel la care se ajungea
foarte greu, iar toţi cei care intrau în slujba lui la castel, nu se mai întorceau,
fiindu-i acestuia foarte credincioşi.
Un tânăr dorind să intre în slujba şeicului, a mers la castel şi aici i s-a
dat o băutură, fiind apoi condus într-o grădină cum nu mai văzuse până
atunci şi unde se auzea o muzică care l-a fermecat.
Când visul i se părea mai frumos, a fost silit să bea o licoare care l-a
transpus într-o stare de deznădejde profundă, iar o voce i-a spus că şeicul are
atât băutura care-l face fericit, cât şi pe cea care determină tristeţe şi dacă-i
va da ascultare şeicului, va putea trăi toată viaţa fericit. Tânărul alege
fericirea, rămând la castel. Marco Polo nu precizează dacă băutura şeicului
ce ”aducea” fericirea era preparată din opiu, dar majoritatea autorilor au
presupus că acesta era ingredientul principal; în realitate, era vorba de haşiş
cu ajutorul căruia Hassan Alamith din munţii Elbrus şi-a creat secta
”haşişinilor”, asasini politici care îşi dădeau viaţa cu bucurie, fiind convinşi
că prin moarte, vor ajunge în raiul veşnic, promis de cel cunoscut în lumea
islamică şi sub numele de ”Bătrânul din munţi”.
Cultura în sine a macului este foarte veche. Astfel, în Peştera
Liliacului de la Albanol (Granada, Spania), au fost descoperite capsule de
mac vechi de 4200 ani, folosite probabil în scopuri alimentare.
Capsulele de mac erau şi însemnul zeiţei Nyx (zeiţa nopţii la grecii
antici), precum şi simbolul altor zeităţi mitologice: Thanatos (zeul morţii),
Hypnos (zeul somnului) şi Morfeu (zeul viselor).
În Egiptul Antic (1500 î. Hr), capsulele de mac constituiau elemente
de decor pentru bijuterii, morminte şi monumente, iar în arealul european
est-mediteraneean (1600-1400 d. Hr.), macul era folosit în scop medical şi
religios.
Primele indicaţii certe despre opiu au fost găsite în cărţile de lut din
biblioteca lui Assurbanipal (685-627 d. Hr.), descoperită în urma săpăturilor
arheologice ce au scos la lumină ruinele oraşului Ninive; indicaţiile datează
din secolul al VII-lea î. Hr.
Încă mai vechi, papirusul Ebers (secolul al XV-lea î. Hr.) menţionează
descrierea unui preparat sedativ pe bază de opiu, care era indicat ca ”leac
pentru a-i împiedica pe copii să strige prea tare”. Reţeta care foloseşte pentru
opiu termenul de ”speen”, aşa cum acesta era denumit la vremea respectivă,
indică următoarele: ”grăuntele de speen se amestecă cu excremente de muscă,
cum sunt cele de pe pereţi; se formează un amestec care se bate, apoi se dă
bolnavului timp de 4 zile. Ţipetele încetează imediat.”
În papirusurile egiptene şi documentele arheologice descoperite în
insula Creta, cunoaşterea opiului este atestată încă mai timpuriu, aproximativ
din secolului al XVIII-lea î. Hr.
Opiul era denumit ”gil” de către sumerieni, ceea ce înseamnă
”bucurie” sau ”fericire”, macul fiind numit ”Hul Gil”, adică ”planta
bucuriei”.
Numele de opiu provine de la cuvântul grecesc ”opios”, însemnând
suc. Obţinerea sa a fost descrisă de Teophrast, medic şi botanist, care a trăt
în secolul al IV-lea î. Hr.
Alcaloizi - substanţe biogene de interes terapeutic 281
Alcaloizi derivaţi de la fenilalanină şi tirozină
Obţinere
Datorită cultivării sale intensive şi de mii de ani în regiuni cu condiţii
pedoclimatice diferite, specia Papaver somniferum prezintă o variabilitate
largă, fiind cunoscute numeroase forme şi soiuri.
Există astăzi şi se utilizează soiuri pentru opiu, morfină sau pentru
seminţe, macul fiind o plantă alimentară oleaginoasă, medicinală şi
ornamentală.
Pe plan mondial, varietăţile şi subspeciile cultivate predominant, atât
pentru producţia de opiu, cât şi pentru cea de seminţe, sunt:
- var. glabrum: flori purpurii, capsule mari şi globuloase,
seminţe negre-violacee. Se cultivă îndeosebi în Asia Mică;
- var. album: flori albe, capsule ovoide, seminţe alb-gălbui.
Se cultivă în India;
- var. nigrum: flori violacee, capsule globuloase, seminţe
cenuşii. Se cultivă în Europa pentru obţinerea seminţelor;
- ssp. somniferum: flori de la bleu-gri, alb, violet, roz, până la
roşu.
Operaţia de obţinere a opiului este foarte migăloasă, efectuându-se
numai manual. La 8-12 zile după ce petalele florilor au căzut şi capsulele au
ajuns la dimensiuni maxime, dar sunt încă verzi, se supun operaţiei de
scarificare. Aceasta constă în practicarea unor incizii pe suprafaţa capsulelor
cu ajutorul unor lame ascuţite sau cuţite speciale. Incizarea capsulelor se
efectuează după amiaza sau spre seară, pe timp uscat. Adâncimea inciziilor
nu trebuie să depăşească jumătatea grosimii pericarpului pentru ca latexul
exudat să nu se scurgă în interior. Latexul alb care se scurge din inciziile
astfel practicate se coagulează în câteva ore de la contactul cu aerul şi începe
să se închidă la culoare. A doua zi de dimineaţă, cu un răzuitor sau cu o scafă
specială se răzuiesc picăturile concretizate de latex de pe suprafaţa
capsulelor.
Când în scafă s-a strâns o anumită cantitate, aceasta se adună într-un
cocoloş şi se păstrează într-un coş pe care recoltatorul îl poartă cu sine. La
sfârşitul zilei de lucru, cocoloaşele de latex se duc la staţia de uscare, unde se
expun la soare, timp de câteva zile.
Caracteristici macroscopice
Opiul se prezintă sub forma unor bucăţi de formă paralelipipedică
sau cilindrică. În stare pură, turtele de opiu sunt moi, iar prin uscare, devin
dure. Greutatea unei turte de opiu poate să varieze între 250-5000 g.
Culoarea la exterior este brună-închisă până la brun-cenuşie; culoarea
interioară este brun-ciocolatie. Gustul este amar, greţos, iar mirosul, viros,
narcotic, caracteristic. Încălzit în flacără se topeşte mai întâi, apoi arde cu
producerea unui fum ce produce narcoză.
Compoziţie chimică
Opiul conţine 10-20% alcaloizi totali; Farmacopeea Română în
vigoare prevede ca produsul oficinal să conţină cel puţin 11% alcaloizi totali
exprimaţi în morfină.
Din punct de vedere structural, există mai multe tipuri de alcaloizi, şi
anume:
• alcaloizi cu nucleu morfinanic
Morfina este compusul major de acest tip, găsindu-se în concentraţii
de 10-12%. Ea prezintă o structură pentaciclică cu 5 atomi asimetrici
(C5, C6, C9, C13, C14). Derivatul natural este levogir, având
configuraţie 5R, 6S, 9R, 13S, 14R. Prezenţa grupării hidroxil la
atomul C3 imprimă morfinei caracter slab acid, ceea ce explică
solubilizarea alcaloidului în hidroxizi alcalini (de Na şi K), dar nu şi
în hidroxidul de amoniu. De asemenea, funcţia fenolică conferă
morfinei proprietăţi reducătoare. Alcaloizii alchilaţi nu mai prezintă
caracter reducător.
Alţi alcaloizi morfinanici se găsesc în opiu în cantităţi variabile,
importanţi fiind: codeina (2,5-5%), tebaina (mai puţin de 1%),
neopinona, codeinona şi oripavina.
284 Clara Aprotosoaie, Ursula Stănescu
Alcaloizi derivaţi de la fenilalanină şi tirozină
2
RO 3
1 H3CO
4 11
12 15
10
O 16 O
13 9 N CH3
5 14 N CH3
H
HO 6 8 H
7 H3CO
H3CO
N
O CH3
R
N
H3CO
OCH3 O
H3CO
OCH3 OCH3 O
O
CH3
N O
O CH3
CH3 N
O
O
O
O
H3CO COOH
OCH3 O
narceina protopina
N
H3C O
OCH3
hidrocotarnina
OH
COOH
HOOC O
acid meconic
Izolare
Există mai multe procedee pentru obţinerea morfinei şi a celorlalţi
alcaloizi:
o în 1934, farmacistul J. Kabay a pus la punct un proces
tehnologic de obţinere a alcaloizilor din partea aeriană de
mac, prin tratarea masei vegetale tocate cu o soluţie de bisulfit
de sodiu. Extractul apos se concentrează până la consistenţă
siropoasă, după care se reia cu alcool (precipită mucilagiile,
pectinele, proteinele), soluţia alcoolică se distilă, iar morfina
se separă după precipitarea cu sulfat de amoniu în mediu
alcalin.
o metoda clasică Gregory – Robertson porneşte de la extracţia
apoasă urmată de defecarea cu clorură de calciu, când se
formează clorhidratul de morfină şi codeină (sarea lui
Gregory). Prin alcalinizare cu hidroxid de sodiu sau de
potasiu, morfina rămâne în soluţie, iar codeina precipită,
nefiind solubilă în mediu apos.
o metoda Thiboumery-Mohr porneşte tot de la extracţia apoasă,
dar aceasta continuă cu alcalinizarea cu hidroxid de calciu,
când morfina este separată de ceilalţi alcaloizi prin trecerea ei
sub formă de morfinat de calciu.
o metoda Barbier permite separarea selectivă a alcaloizilor
importanţi din opiu, prin precipitări şi extracţii fracţionate cu
solvenţi organici.
o metode ce folosesc răşinile schimbătoare de ioni.
Identificare
Unele dintre cele mai importante reacţii de identificare a opiului se
bazează pe proprietăţile reducătoare ale morfinei. Astfel:
- opiul reduce fericianura de potasiu la ferocianura, care în
prezenţa sărurilor ferice produce o coloraţie albastră
(albastru de Prusia);
O O
OH OH
COOH
HOOC O HOOC O
Dozare
Morfina poate fi dozată prin diferite procedee. Una din metodele mai
vechi consta în determinarea titrimetrică cu acid clorhidric 0,1N, în prezenţa
roşului de metil.
Modern se folosesc determinările HPLC. Izolarea alcaloizilor se
realizează prin extracţie cu etanol 50% şi purificare pe coloană
cromatografică cu Kieselgur. Eluatul se evaporă la sec, reziduul uscat se
redizolvă în faza mobilă, iar din această soluţie se dozează alcaloizii din
opiu.
Acţiune şi utilizări
Opiul a fost folosit, din cele mai vechi timpuri, pentru acţiunea sa
analgezică, imprimată în special de morfină. De asemenea, preparatele pe
bază de opiu s-au utilizat ca antidiareice.
În general, alcaloizii din grupa morfinei acţionează ca analgezici,
hipnotici şi narcotici, în timp ce alcaloizii benzilizochinolinici (papaverina)
sunt doar spasmolitici.
Morfina, ca şi analogii săi semi/sintetici sunt incluşi în grupa
analgezicelor opioide, numite şi morfinomimetice sau analgezice
euforizante. Aceste substanţe se caracterizează printr-o acţiune analgezică
intensă, însoţită de sedare, euforie şi calmarea anxietăţii, dar şi cu potenţial
mare de farmacodependenţă.
Analgezia produsă de morfinomimetice este specifică, ele crescând
toleranţa la durere. Bolnavii cu dureri postoperatorii sau canceroase afirmă
că deşi simt în continuare durerea, o suportă fără suferinţă, iar anxietatea şi
în general reacţiile psihice la durere sunt calmate. Efectul analgezic al
288 Clara Aprotosoaie, Ursula Stănescu
Alcaloizi derivaţi de la fenilalanină şi tirozină
HO
O 16
15
N
OH
Medicament Efect
anestezice generale, barbiturice, • accentuează acţiunea deprimant
curarizante, fenotiazine, hipnotice respiratorie a morfinei
rezerpina • diminuă acţiunea analgezică a rezerpinei
anticoagulante • creşte acţiunea anticoagulantelor după
tratamentul prelungit cu
morfină/morfinomimetice
beta-adrenolitice, cimetidina • accentuează toxicitatea morfinei
amfetamina, insulina • accentuează acţiunea analgezică a
morfinei
şi 0,2-0,3 mg/kg la fiecare 6-8 ore, la copii. Dozele analgezice sunt de 15-60 mg
la fiecare 4-6 ore, în funcţie de răspuns. În diaree, doza recomandată este de
15-20 mg de 4 ori/zi. Se administrează numai la prescripţia medicului.
Comparativ cu morfina, codeina deprimă mai puţin respiraţia, iar
potenţialul său de farmacodependenţă este mai mic, dar devine semnificativ
în cazul folosirii prelungite.
La doze terapeutice pot să apară unele reacţii adverse, precum:
greaţă, constipaţie, disforie, somnolenţă.
Este contraindicată administrarea sa la bolnavii cu insuficienţă
respiratorie marcată, copiii mici (riscul toxic este foarte mare, codeina
inducând convulsii, iar doza de 20 mg este potenţial letală la copiii mai mici
de 3 ani); insuficienţa hepatică impune administrarea cu prudenţă.
Asocierea cu antidepresive triciclice, inhibitoare ale
monoaminoxidazei sau cu fenotiazine determină o potenţare a efectului
deprimant central.
Aproximativ 80% din producţia mondială de morfină extrasă oficial
din opiu este destinată sintezei codeinei.
Papaverina este un antispastic musculotrop la nivel intestinal, biliar,
uretro-vezical, dar eficacitatea sa este slabă. Acţionează prin inhibarea
fosfodiesterazei cu creşterea concentraţiei de AMPc în celulele musculare
netede şi blocarea nespecifică a canalelor de calciu.
Determină vasodilataţie cerebrală prin relaxarea musculaturii netede
vasculare, crescând moderat circulaţia cerebrală şi metabolismul neuronal.
La nivel cardiac provoacă tahicardie şi creşterea debitului cardiac.
Se foloseşte obişnuit oral, 100 mg de 3-5 ori/zi. În tulburările
circulatorii şi periferice, se poate administra câte 100 mg de 2-5 ori/zi sau
i.m, i.v, câte 40 mg de 1-3 ori/zi.
Au fost semnalate ca reacţii adverse: tulburări gastrointestinale,
somnolenţă, congestia feţei, iar injectarea i.v. a papaverinei poate induce
apariţia de tahicardie, hipotensiune sau aritmii şi chiar accidente letale.
Este contraindicată administrarea papaverinei în bloc atrioventricular,
hipertensiune intracraniană.
Narcotina (noscapina) are acţiune antitusivă, fără a provoca
deprimare respiratorie şi potenţează efectul analgezic al morfinei. Se
foloseşte ca materie primă pentru obţinerea prin semisinteză a cotarninei şi
hidrastinei dotate cu proprietăţi hemostatice, în hemoragiile uterine.
Tebaina este importantă în sinteza chimică: prezenţa celor două
duble legături în poziţiile C6-C7 şi C8-C14 din molecula sa permite
formarea de aducţi Diels-Alder ce pot funcţiona ca agonişti sau antagonişti ai
morfinei. Ea serveşte şi drept materie primă pentru obţinerea codeinei şi a
alcaloizilor de tip 14-hidroximorfinanici.
Derivaţi de semisinteză/sinteză
Prin modificări structurale ale funcţiilor grefate pe nucleul morfinei
s-au obţinut derivaţi de semi/sinteză (fig. 77).
În general, aceştia sunt fie mai activi analgezic, fie au acţiune
antitusivă sau proprietăţi de agonist/antagonist opioid.
O
HO
N
H
H3CO
H
N
H CH3
HO H
buprenorfina dextrometorfan
HO
O
O O N
N CH3
H O
H3CO N
H CH3
H
HO
HO
etorfina folcodina
HO
HO
N CH3 O
N
HO
H
H
HO
levorfanol nalbufina
HO
HO
O
O
N
N
H
HO H
HO O
nalorfina naloxona
298 Clara Aprotosoaie, Ursula Stănescu
Alcaloizi derivaţi de la fenilalanină şi tirozină
HO HO
O O
N N CH3
HO HO H
H
O O
naltrexona oximorfona
HO
N
H 3C
H
CH3
pentazocina
O
O
N
N O N
dipipanona dextromoramida
O
C2H5
O
O N
CH3
N
CH3 N
dextropropoxifen fentanil
HO
O
CH3 CH3
N N
CH3
meptazinol metadona
H3CO
HO
H5C2OOC CH3
N
N
CH3 CH3
petidina tramadol
Produse farmaceutice
• cu alcaloizi naturali
- Codein Phosphate® (ICN Co Ltd., Ungaria), comprimate cu 15 mg
fosfat de codeină;
- Fosfat de codeină (Terapia Ranbaxy, România), comprimate cu 15 mg
fosfat de codeină;
- Morfina (Zentiva, România), soluţie injectabilă conţinând clorhidrat
de morfină 2%;
300 Clara Aprotosoaie, Ursula Stănescu
Alcaloizi derivaţi de la fenilalanină şi tirozină
• cu derivaţi de semi/sinteză
- DHC Continus® (Mundipharma, Bermude), comprimate retard cu
60 mg, 90 mg şi 120 mg dihidrocodeină;
- Dolforin® (Gedeon Richter, Ungaria), sisteme transdermice ce
eliberează 25 μg, 50 μg, 75 μg şi 100 μg fentanil/oră;
- Effentora® (Almac Pharma Services Ltd., Marea Britanie),
comprimate cu 100 μg, 200 μg, 400 μg, 600 μg şi 800 μg fentanil;
- Fentanil® (Gedeon Richter, Ungaria), soluţie injectabilă cu 25 μg
fentanil/5 ml;
- Fortral® (Krka DD, Slovenia), comprimate cu 50 mg pentazocină;
soluţie injectabilă 30 mg/ml;
- Fortwin® (Ranbaxy, India), soluţie injectabilă 30 mg pentazocină/ml;
- Mialgin (Zentiva, România), soluţie injectabilă cu 50 mg petidină/ml;
- Mabron® (Medochemie Ltd., Cipru), capsule cu 50 mg clorhidrat
de tramadol; soluţie injectabilă cu 50 mg/ml;
- Mnalbuphine SERB. (Lab. SERB., Franţa), soluţie injectabilă cu
20 mg nalbufină/2 ml;
- Narcan® (SERB, Franţa), soluţie injectabilă cu 0,4 mg
nalorfină/ml;
- Nalorphine (SERB, Franţa), soluţie injectabilă cu 5 mg
nalorfină/ml;
- Nexodal® (Orpha Devel GmbH, Italia), soluţie injectabilă cu
0,4 mg/ml;
Obţinere
Se recoltează înainte de maturizarea lor, când au ajuns la dimensiuni
maxime, dar sunt încă verzi.
Compoziţie chimică
Produsul vegetal conţine alcaloizi derivaţi de la fenilalanină,
compuşii principali fiind: morfina (0,9-1%), codeină, tebaină, papaverină,
narcotină şi narceina.
Alături de alcaloizi se mai găsesc poliholozide şi acizi organici (acid
citric, malic, meconic, tartric).
Datorită conţinutului redus în alcaloizi, capsulele de mac sunt
denumite şi Opium dilutum.
Acţiune şi utilizări
Produsul are o slabă acţiune analgezică, sedativă şi antispastică şi a
fost utilizat sub formă de decoct sau de sirop, care se administra, mai ales ca
sedativ, la copii.
4 5
3 6 NHR
7 H
2
1 8
12
9
11 O
10
H3CO
NHCOCH 3
H
H3CO
OCH3
O
OCH3
PRODUSE VEGETALE
V.4.1. Colchici bulbus et semen
Produsul este constituit din bulbii şi seminţele recoltate de la specia
Colchicum autumnale L., brânduşa de toamnă, din familia Liliaceae.
Planta este cunoscută de multă vreme, fiind utilizată în Antichitate
pentru obţinerea unei otrăvi foarte temute, răspândite mai ales în Colchida,
de unde derivă şi numele ştiinţific dat speciei de Linné C. (1707-1778).
Datorită toxicităţii sale a fost descrisă de Dioscoride (cca. 40-90 d.
Hr.) care menţiona că bulbii speciei erau folosiţi nu rareori ca înlocuitor
pentru ceapă.
Încă din secolul al VI-lea şi al VII-lea, arabii foloseau bulbii în
tratamentul gutei, dar ulterior produsul a fost dat uitării, datorită cazurilor
frecvente de intoxicaţie, doza toxică fiind foarte apropiată de doza
terapeutică.
Abia după ce, în anul 1820, un medic englez a făcut constatarea că
seminţele au acelaşi efect cu al bulbilor, dar că acesta este mai constant şi
mai controlabil (conţinutul în alcaloizi este mai puţin variabil în seminţe
decât în bulbi), produsul a fost reintrodus în terapeutică.
Colchicum autumnale este o plantă toxică ce creşte mai ales în zonele
de deal şi munte; poate fi confundată cu specii de Crocus (Iridaceae), dar
acestea din urmă prezintă un bulb mai mic şi cu suprafaţa reticulată, iar
frunzele sunt liniare.
Este o plantă erbacee care înfloreşte toamna, iar în primăvara
următoare produce frunze şi fructe. În sol prezintă un bulb cărnos învelit în
resturile brune ale bazelor foliare din anii precedenţi. Frunzele sunt liniar-
lanceolate, sesile, cu nervaţie paralelă; florile sunt formate dintr-un perigon
alcătuit dintr-o parte tubuloasă, incoloră care se desface în şase lobi de
culoare roz-violacee. Fructele sunt capsule triloculare de culoare brună.
304 Clara Aprotosoaie, Ursula Stănescu
Alcaloizi derivaţi de la fenilalanină şi tirozină
R1
NHR 2
H H3CO
NHCOCH 3
H3CO
H3CO H
OCH3
O
OCH3
OCH3 COOR
colchicina: R1= OCH3; R2= COCH3; allocolchiceina: R=H;
demecolcina: R1= OCH3; R2=CH3; allocolchicina: R= CH3
colchicozida: R1= OC6H11O5; R2= COCH3;
tiocolchicozida: R1= SC6H11O5; R2= COCH3
+
NH2
OH
fenilalanina tirozina
H3CO
HO
N
CH3
H3CO
H3CO N
CH3
OCH3
H3CO
O
OH OCH3
OCH3
autumnalina O-metilandrocimbina
H3CO
NHCOCH 3
H
H3CO
OCH3
O
OCH3
colchicina
Fig. 81. Biosinteza colchicinei
306 Clara Aprotosoaie, Ursula Stănescu
Alcaloizi derivaţi de la fenilalanină şi tirozină
Izolare
Pentru extracţia colchicinei, materialul vegetal se supune unei
epuizări cu etanol, soluţia extractivă se diluează cu apă şi se spală cu eter.
Faza apoasă se acidulează cu acid clorhidric până la un pH = 2-3, se extrage
cu cloroform, iar soluţia cloroformică se concentrează. Prin concentrare,
apigenolul precipită şi se îndepărtează prin filtrare. Filtratul se aduce pe
coloană cromatografică de oxid de aluminiu, iar aceasta se eluează cu un
amestec format din eter şi cloroform. Eluatele obţinute se concentrează şi
colchicina se recristalizează din eter etilic.
Identificare
Dacă se tratează un extract apos din seminţe cu substanţă
reducătoare, la rece, şi apoi cu două picături de acid sulfuric concentrat, se
obţine o coloraţie galbenă. La adăugarea unei picături de acid azotic,
coloraţia virează mai întâi în violet şi apoi iarăşi în galben.
Dozare
Una din metodele mult folosite a fost cea gravimetrică. Pulberea
vegetală se extrage cu apă la cald (50-60°C), se defecă cu o soluţie de acetat
de plumb. Soluţia obţinută se saturează cu clorură de sodiu, se extrage cu
cloroform, se decantează faza organică, iar solventul se îndepărtează prin
distilare. Reziduul de la distilare se usucă la 60-70°C, la pondere constantă,
apoi se cântăreşte.
Acţiune şi utilizări
Colchicina şi derivatul său, demecolcina, au acţiune antimitotică,
blocând mitoza în metafază, dar nu se folosesc ca agenţi oncostatici, datorită
lipsei de selectivitate şi indicelui terapeutic mic.
Principala utilizare terapeutică a colchicinei se bazează pe
proprietăţile antiinflamatoare-antigutoase.
În crizele de gută, colchicina linişteşte durerea şi înlătură tumefacţia
inflamatorie, fiind eficientă şi pentru profilaxia acceselor. Ea acţionează ca
un antiinflamator specific faţă de inflamaţia ce caracterizează criza de gută.
Aceasta este declanşată de fagocitarea cristalelor de urat depuse în articulaţie
de către sinoviocite cu eliberarea consecutivă de enzime lizozomale, PG şi
interleukina 1. Acţiunea chemotactică a PG conduce la migrarea în
articulaţie a leucocitelor polimorfonucleare ce eliberează mediatori cu
proprietăţi proinflamatorii. Totodată, interleukina 1 creşte numărul de
macrofage în articulaţie, ce fagocitează cristalele de urat, eliberând în
continuare PG şi alţi proinflamatori locali. Colchicina intervine în toate
aceste procese prin diminuarea procesului de migrare şi acumulare a
Alcaloizi - substanţe biogene de interes terapeutic 307
Alcaloizi derivaţi de la fenilalanină şi tirozină
Medicament Efect
agenţi alcalinizanţi, cimetidina, • cresc toxicitatea colchicinei
eritromicina
analgezice, narcotice • creşte efectul deprimant SNC
vasoconstrictoare • creşte efectul vasoconstrictor
N
H3CO H
H
H
NH
H
OCH3
OCH3
emetina
Din punct de vedere biogenetic, aceşti alcaloizi provin din dopamină
care se condensează cu secologanozida, formând desacetilipecozida (Ipeca)
sau alangizida (Alangium) (fig. 82). Din desacetilipecozidă rezultă
protoemetina care furnizează structurile de emetină şi cefelină.
H3CO
HO
N O
HO
NH
HO
H
H
OC6H11O5
H
O
H3COOC OC6H11O5
dezacetilipecozida alangizida
H3CO
N
H3CO
H H
H
H3COOC
CHO
protoemetina
PRODUSE VEGETALE
Obţinere
Rădăcinile se recoltează din culturi de la exemplare de 3-4 ani.
Compoziţie chimică
Produsul vegetal conţine 1,8-4% alcaloizi monoterpen-izochinolinici
(2-2,5% în sorturile braziliene; 2-3,5% în ipeca de Cartagena), alături de
ipecozidă (heterozidă monoterpenică izochinolinică), saponozide
(ipecacuanhozida), iridoide (swerozida, 7-dehidrologanina), glicoproteine,
acizi organici, lipide, derivaţi antrachinonici, amidon (30-40%).
Principalii alcaloizi sunt emetina, cefelina, psihotrina şi O-
metilpsihotrina (fig. 83). În rădăcinile de Cephaelis ipecacuanha, emetina
reprezintă 60-75% din totalul alcaloidic, iar raportul emetina:cefelină este de
2:1 până la 3:1. În schimb, în rădăcinile de Cephaelis acuminata, emetina
constituie 30-50% din totalul alcaloidic, raportul emetină:cefelină fiind de
1:1 până la 3:2.
H3CO
H3CO
N
H3CO H N
H3CO
H
H H
H
NH H
N
H
OCH3 OCH3
OR OH
emetina: R=CH3; cefelina: R=H psihotrina
Izolare
Prin extracţia cloroformică a produsului vegetal, după o prealabilă
alcalinizare a acestuia, în soluţia cloroformică se obţin alcaloizii nefenolici
(emetina, O-metilpsihotrina), în timp ce derivaţii fenolici (cefelina,
psihotrina) rămân în soluţia alcalină, sub formă de fenolaţi.
Identificare
Extractul amoniaco-cloroformic, evaporat pe o lamă de microscop şi
tratat cu câte o picătură de soluţie de acid sulfomolibdenic şi de acid
clorhidric concentrat, formează zone concentrice, verzi şi purpurii.
Emetina poate fi identificată printr-o reacţie de culoare specifică: la
tratare cu peroxid de hidrogen sau clorat de potasiu, emetina se oxidează,
formând un iminoderivat hexaciclic, colorat în roşu.
Pentru analiza prin cromatografie pe strat subţire, produsul vegetal se
extrage cu triclormetan (cloroform) în prezenţa amoniacului. După
developare urmată de derivatizare prin pulverizarea cromatoplăcii cu soluţie
de iod în cloroform şi încălzire la 60°C, la examinarea în lumină UV,
cefelina prezintă o fluorescenţă albastră intensă.
Dozare
Se poate realiza acidimetric direct. Pulberea vegetală se tratează cu
amoniac pentru deplasarea alcaloizilor care se extrag cu eter, soluţia eterică
se evaporă la sec, se tratează cu un volum cunoscut de acid sulfuric 0,02N şi
se titrează cu o soluţie de hidroxid de sodiu 0,02N. Dacă extracţia cu eter se
face în prezenţa hidroxidului de sodiu, alcaloizii fenolici sunt fixaţi ca săruri
de sodiu solubile în faza apoasă (psihotrina şi cefelina), fiind dozaţi numai
alcaloizii metilaţi. Alcaloizii fenolici pot fi dozaţi la rândul lor prin cuplare
cu p-amino-acetofenonă, când se obţine o coloraţie roşie, ce se fotometrează
la λ=495 nm.
Acţiune şi utilizări
În ţările de provenienţă, produsul vegetal a fost utilizat ca emetic şi
antidizenteric. În Europa a pătruns în secolul al XVII-lea şi a devenit, în
scurt timp, unul dintre remediile cele mai utilizate în tratamentul dizenteriei.
Emetina, cel mai activ alcaloid din produs, în doze mici acţionează
expectorant, iar la doze mari este vomitivă. Proprietăţi expectorante are şi
cefelina. Unii autori sunt de părere că emetina este principalul alcaloid
răspunzător de acţiunea expectorantă, acţiunea emetică fiind datorată mai
ales, cefelinei.
Acţiunea expectorantă se explică prin aceea că la administrarea orală,
emetina are un efect iritant asupra mucoasei gastrice determinând pe cale
reflexă, o hipersecreţie traheobronşică.
Dependent de doză, emetina poate fi citotoxică sau
imunostimulatoare; astfel, în soluţii foarte diluate, acţionează
imunostimulator, prin activarea fagocitozei, iar la concentraţii mai mari de
10-3 mg/ml acţionează imunosupresiv, citotoxic. De fapt, acţiunea nu revine
emetinei ca atare, ci unui derivat de oxidare a acesteia. S-a demonstrat că o
soluţie ce conţine clorhidrat de emetină sau un extract apos (infuzie) din
Ipecacuanhae radix dezvoltă efecte imunomodulatoare numai dacă sunt
lăsate un timp în repaus, la aer; dacă se păstrează în atmosferă de azot sunt
inactive, ceea ce evidenţiază că doar produsul de oxidare a emetinei este
activ imunologic.
Emetina are şi proprietăţi amebicide importante, fiind eficace şi faţă
de Fasciola hepatica. Se indică în dizenteria amebiană şi în amebiaza
hepatică, dar datorită indicelui terapeutic mic şi toxicităţii miocardice
ridicate, emetina a fost înlocuită în mare parte de derivatul său sintetic,
dehidroemetina, mai puţin toxic.
Se administrează prin injectare s.c., 1 mg/kg/zi, fără a depăşi 60 mg,
timp de 10 zile. Nu se foloseşte oral, deoarece emetina este puternic iritantă.
Tratamentul cu emetină se poate repeta numai după cel puţin 6 săptămâni.
Dehidroemetina, derivatul dehidrogenat al emetinei, acţionează de
asemenea amebicid, fiind activ şi asupra Fasciola hepatica.
Se recomandă în dizenteria amebiană şi în amebiaza hepatică, ca o
alternativă a metronidazolului, administrându-se oral, 1 mg/kg/zi (în 2-3
prize, la mese), 6 -10 zile; în cazurile grave, tratamentul se poate prelungi
până la 20 zile, mărind şi doza până la maxim 2 mg/kg/zi. În dizenteria
acută gravă sau atunci când bolnavii varsă, se recurge la administrarea s.c.
Tratamentul se efectuează doar în regim de spitalizare.
Dehidroemetina se poate asocia cu metronidazolul sau paromomicina
(în dizenteriile acute) sau cu clorochina (în amebiaza hepatică).
H3CO
N
H3CO
NH
OCH3
OCH3
dehidroemetina
H OCH3
H3CO
O
OH N
H3CO
H
O N CH3
tip montanina tip beladină
OH
OH
OR3
H
HO
O
R1O OH
NH
O
N
R2O OH O
tip licorină tip narciclazină
OH
O
O H3CO
H3CO
N
N
H3CO
H OH CH3
tip licorenină tip galantamina
OCH3
H
OH H
R1
N
O O
N O OH
O O
R2 R
tip crinină tip tazetină
HO NH
HO
OH
norbeladina
OH
NH
cuplare p-p’ tip crinină
HO
OH
OH
NH
HO cuplare p-o’ tip galantamină
HO
Compoziţie chimică
Produsul vegetal conţine în principal 0,2-1,6% alcaloizi derivaţi de
fenilalanină.
Dintre alcaloizi predomină galantamina, licorina, tazetina,
narciclazina, pretazetina; în flori se întâlnesc hemantamina şi nivalidina.
OH
OCH3
OH
N CH3 O
O
N
O
H3CO H
galantamina hemantamina
Acţiune şi utilizări
Produsul vegetal nu are utilizări terapeutice, fiind întrebuinţat în
stare proaspătă doar pentru extracţia galantaminei. În acelaşi scop se pot
folosi şi speciile Galanthus woronowii A. Los. şi Leucojum aestivum L.
Galantamina este un inhibitor competitiv şi reversibil al
colinesterazei. Creşte concentraţia de acetilcolină în creier, intensificând
funcţia colinergică.
Se absoarbe rapid şi complet (biodisponibilitatea la administrarea per
os este de 80-90%). Se leagă în proporţie mică (18%) de proteinele
plasmatice. Se metabolizează hepatic sub acţiunea CYP450 şi se elimină
renal în proporţie de 95% (din care 32% nemodificată) şi 5% prin fecale.
Timpul de înjumătăţire este de 7 ore.
Alcaloidul a fost utilizat mai întâi în Europa de Est în tratamentul
simptomatic al poliomielitei şi mai târziu, a fost introdus de Janssen
Pharmaceutica în terapia bolii Alzheimer şi a demenţelor vasculare.
Efectele adverse ale galantaminei includ reacţii la nivel
gastrointestinal, bradicardie şi bloc atrioventricular.
Doza recomandată iniţial este de 4 mg x 2 ori/zi, apoi după 4
săptămâni, dozajul creşte la 8 mg/zi, în două prize pentru ca apoi după alte 4
Produse farmaceutice
- Nivalin (Sopharma, Bulgaria), tablete cu 5 mg, 10 mg bromhidrat de
galantamină;
- Razadyne® (Orto-Mcneil Neurologics Inc., SUA), tablete cu 4 mg,
8 mg şi 16 mg bromhidrat de galantamină; soluţie de uz oral cu 4 mg
bromhidrat de galantamină/ml;
- Reminyl® (Janssen-Cilag, Marea Britanie), tablete, capsule cu
eliberare modificată ce conţin 4 mg, 8 mg şi 12 mg de bromhidrat de
galantamină.
BIBLIOGRAFIE
Fenetilamine şi fenetilamide
Bentley K.W. β-phenylethylamines and the isoquinoline alkaloids. Nat Prod Rep.
2006, 23 (3), 444-463
Bentley KW. The isoquinoline alkaloids. Chemistry and biochemistry of organic
natural products. Harwood Academic Publishers, Amsterdam, 1998, 15-30
Herbert R.B. The biosynthesis of secondary metabolites - second edition. 1989,
Chapman & Hall, London, 141-146
Ephedrae herba
Barceloux D.G. Medical toxicology of natural substances: foods, fungi, medicinal
herbs, plants and venomous animals, John Wiley & Sons Inc., Hoboken, 2008, 545-553
Dunnick J.K., Kissling G., Gerken D.K., Vallant M.A., Nyska A. Cardiotoxicity
of Ma Huang/caffeine or ephedrine/caffeine in a rodent model system. Toxicol
Pathol. 2007, 35(5), 657-664
Ebadi M. Pharmacodinamic basis of herbal medicine-second edition. 2007, CRC
Press, Taylor & Francis Group, Boca Raton, 311-317
Haller C.A., Jacob P., Benowitz N.L. Pharmacology of ephedra alkaloids and
caffeine after single-dose dietary supplement use. Clin Pharmacol Ther. 2002, 71
(6), 421-432
Vansal S.S., Feller D.R. Direct effects of ephedrine isomers on human β-
adrenergic receptor subtypes. Biochem Pharmacol. 1999, 58 (5), 807-810
Capsici fructus
Appendino G. Capsaicin and capsaicinoids. In Modern alkaloids: structure,
isolation, synthesis and biology. Eds. Fattorusso E., Taglialatela-Scafati O., Wiley
V. C. H Verlag GmbH & Co., Weinheim, 2008, 73-102
Barnes J., Anderson L.A., Phillipson J.D. Herbal Medicines 3rd edition. 2007,
Pharmaceutical Press, Grayslake, 125-127
Cortright D.N., Szallasi A. TRP channels and pain. Curr Pharm Des. 2009, 15
(15), 1736-1749
Gharat L., Szallasi A. Medicinal chemistry of the vanilloid (capsaicin) TRPV1
receptor: current knowledge and future perspectives. Drug Development Research.
2008, 68 (8), 477-497
Jensen T.S., Madsen C.S., Finnerup N.B. Pharmacology and treatment of
neuropathic pains. Curr Opin Neurol. 2009, 22 (5), 467-474
Hayman M., Kam P. Capsaicin: a review of its pharmacology and clinical
applications. Current Anaesthesia & Critical Care. 2008, 19 (5), 338-343
Kim S., Kang C., Shin C.Y., Hwang S.W., Yang Y.D., Shim W.S., Park M. Y.,
Kim E., Kim M., Kim B.M., Cho H., Shin Y., Oh U. TRPV1 recapitulates native
capsaicin receptor in sensory neurons in association with Fas-associated factor 1.
The Journal of Neuroscience. 2006, 26 (9), 2403-2412
Liu B., Yao J., Wang Y., Li H., Qin F. Proton inhibition of unitary currents of
vanilloid receptors. J Gen Physiol. 2009, 134 (3), 243-258
O’Connor A.B., Dwor Kin R.H. Treatment of neuropathic pain: an overwiew of
recent guidelines. Am J. Med. 2009, 122 (suppl. 10), S22-S23
Oh U. Nociceptive signals to TRPV1 and its clinical potential. In The nociceptive
membrane-current topics in membranes, vol. 57. Ed. Oh. U., Elsevier Inc., New
York, 2006, 152-174
Olajos E.J., Lakoski J.M. Pharmacology/toxicology of oleoresin capsicum,
capsaicin and capsaicinoids. In Riot control agents issues in toxicology, safety and
health, CRL Press LLCX, Boca Raton, 2004, 123-145
Pal M., Angaru S., Kodimuthali A., Dhingra N. Vanilloid receptor antagonists:
emerging class of novel anti-inflammatory agents for pain management. Curr
Pharm Des. 2009, 15 (9), 1008-1026
Pruthi J. S. Chemistry and quality control of Capsicums and Capsicum products”
In Capsicum - the genus Capsicum. Ed. Krishna A.D., Taylor & Francis Ltd.,
Londra, 2003, 25-71
Szolcsányi J. Hot peppers, pain and analgesics. In Turning up the heat on pain:
TRPV1 receptors in pain and inflammation. Eds. Malniberg A.B., Bley K. R.,
Birkhäuser Verlag, Basel-Boston-Berlin, 2005, 3-16
Wong G.Y., Gavva N.R. Therapeutic potential of vanilloid receptor TRPV1
agonists and antagonists as analgesics: recent advances and setbacks. Brain Res
Rev. 2009, 60 (1), 266-277
Alcaloizi tetraizochinolinici simpli
Bentley K.W. The isoquinoline alkaloids. In Chemistry and biochemistry of
organic natural products, Harwood Academic Publishers, Amsterdam, 1998, 15-30
Brossi A. Mammalian alkaloids II. In The Alkaloids, vol. 43. Ed. Cordell G.A.,
Academic Press Inc., San Diego, 1993, 141-160
Alcaloizi benzilizochinolinici
Zula K.K.G., Liscombe D.K., Ashihara H., Facchini P.I. Alkaloids. In Plant
secondary metabolites: occurrence, structure and role in the human diet. Eds. Crozier
A., Clifford M.N., Ashihara H., Blackwell Publishing Ltd., Oxford, 2006, 102-107
Alcaloizi bisbenziltetrahidroizochinolinici
Bentley K.W. The isoquinoline alkaloids. In Chemistry and biochemistry of
organic natural products, Harwood Academic Publishers, Amsterdam, 1998, 59-90
Curara
Bisset N.G. Curare. In Alkaloids: chemical & biological perspectives, vol. 8. Ed.
Pelletier S.W., Elsevier Science Ltd., Oxford, 1999, 1-151
Ebadi M. Pharmacodinamic basis of herbal medicine-second edition. 2007, CRC
Press, Taylor & Francis Group, Boca Raton, 287-294
Hänsel R., Hölzel J. Lehrbuch der pharmazeutischen biologie, Springer Verlag
Berlin Heidelberg New York, 1996, 302-303; 320-321
Alcaloizi aporfinici
Bentley K.W. The isoquinoline alkaloids. In Chemistry and biochemistry of
organic natural products, Harwood Academic Publishers, Amsterdam, 1998, 131-
181
Herbert R.B. The biosynthesis of secondary metabolites-second edition. 1989,
Chapman & Hall, London, 146-149
Rudzinska M., Szczudlik A. Apomorphine in off state-clinical experience. Neurol
Neurochir Pol. 2007, 2 suppl.1, S40-S48
Stocchi F. Use of apomorphine in Parkinson’s disease. Neurol Sci. 2008, suppl. 5,
S383-S386
Subramony J.A. Apomorphine in dopaminergic therapy. Mol Pharm. 2006, 3 (4),
380-385
Tuite P., Thomas C., Ruekert L., Fernandez H. Parkinson’s disease. A guide to
patient care, Springer Publishing Company, New York, 2009, 108-110
Boldo folium
Backhouse N., Delporte C., Givernau M., Cassels B.K., Valenzuela A., Speisky
H. Anti-inflammatory and antipyretic effects of boldine. Agent Actions. 1994, 42
(3-4), 114-117
Barnes J., Anderson L.A., Phillipson J.D. Herbal Medicines 3rd edition. 2007,
Pharmaceutical Press, Grayslake, 91-93
O’Brien P., Carrasco – Pozo C., Speisky H. Boldine and its antioxidant or health-
promoting properties. Chem Biol Interact. 2006, 159 (1), 1-17
Vila R., Valenzuela L., Bello H., Caňigueral S., Montes M., Adzet T.
Composition and antimicrobial activity of the essential oil of Peumus boldus leaves.
Planta Med. 1999, 65 (2), 178-179
Glaucii herba
Cortijo J., Villagrasa V., Pons R., Berto L., Marti-Cabrera M., Martinez-Losa
M., Domenech T., Beleta J., Morcillo E.J. Bronchodilatator and anti-
inflammatory activities of glaucine: in vitro studies. Br J Pharmacol. 1999, 127,
1641-1651
Daskalova E., Iskrenova E., Kiryakov H.G., Evstatieva L.. Minor alkaloids of
Glaucium flavum. Phytochemistry. 1988, 27 (3), 953-955
Berberidis cortex
Arayne M.S., Sultana N., Bahadur S.S. The berberis story: Berberis vulgaris in
therapeutics. Pak J Pharm Sci. 2007, 20 (1), 83-92
Carreché E.R., Andujar S.A., Kurdelas R.R., Gómez Lechón M.J., Freile M.L.,
Enriz R.D. Antioxidant and cytotoxic activities of canadine: biological effects and
structural aspects. Bioorg Med Chem. 2008, 16 (7), 3641-3651
Cernákova M., Kostálová D. Antimicrobial activity of berberine - a constituent of
Mahonia aquifolium. Folia Microbiol. 2002, 47 (4), 375-378
Freile M.L., Giannini F., Pucci G., Sturniolo A., Rodero L., Pucci O., Balzareti
V., Enriz R.D. Antimicrobial activity of aqueous extracts and of berberine isolated
from Berberis heterophylla. Fitoterapia. 2003, 74 (7-8), 702-705
Imanshahidi M., Hosseizadeh H. Pharmacological and therapeutic effects of
Berberis vulgaris and its active constituent, berberine. Phytother Res. 2008, 22 (8),
999-1012
Lau C.W., Xao X.Q., Chen Z.Y., Ko W.H., Huang Y. Cardiovascular actions of
berberine. Cardiovasc Drug Rev. 2001, 19 (3), 234-244
Nishino H., Kitagawa K., Fujiki H., Iwashima A. Berberine sulfate inhibits
tumor-promoting activity of teleocidin in two-stage carcinogenesis on mouse skin.
Oncology. 1986, 43 (2), 131-134
Sun Y., Xun K., Wang Y., Chen X. A systematic review of the anticancer
properties of berberine, a natural product from Chinese herbs. Anticancer drugs.
2009, 20 (9), 757-769
Yu H.H., Kim K.J., Cha J.D., Kim H.K., Lee Y.E., Choi N.Y., You Y.O.
Antimicrobial activity of berberine alone and in combination with ampicillin or
oxacillin against methicillin-resistant Staphylococcus aureus. J Med Food. 2005, 8
(4), 454-461
Hydrastidis rhizoma
Abdel-Haq M., Corneta M.F., Palmery M., Leone M.G., Silvestrini B., Saso L.
Relaxant effects of Hydrastis canadensis L. and its major alkaloids on guinea pig
isolated trachea. Pharmacol Toxicol. 2000, 87 (5), 218-222
Barceloux D.G. Medical toxicology of natural substances: foods, fungi, medicinal
herbs, plants and venomous animals, John Wiley & Sons Inc., Hoboken, 2008, 504-
510
324 Clara Aprotosoaie, Ursula Stănescu
Alcaloizi derivaţi de la fenilalanină şi tirozină
Fumariae herba
Barnes J., Anderson L.A., Phillipson J.D. Herbal Medicines 3rd edition. 2007,
Pharmaceutical Press, Grayslake, 276-277
Hentschel E C., Dressler S., Hahn E.G. Fumaria officinalis (fumitory) - clinical
applications. Fortschr Med. 1995, 113 (19), 291-292
Orhana I., Ozçelik B., Karaõglu T., Sener B. Antiviral and antimicrobial profiles
of selected isoquinoline alkaloids from Fumaria and Corydalis species. Z
Naturforsch C. 2007, 62 (1-2), 19-26
Moro P.A., Cassetti F., Giugliano G., Falce M.T., Mazzanti G., Menniti-
Ippolito F., Raschetti R., Santuccio C. Hepatitis from greater celandine
(Chelidonium majus L.): review of literature and report of a new case. J
Ethnopharmacol. 2009, 124 (2), 328-332
Saglam H., Arar G. Cytotoxic activity and quality determinations on Chelidonium
majus. Fitoterapia. 2003, 74 (1-2), 127-129
Táborská E., Bochoráková H., Dostál J., Paulová H. The greater celandine
(Chelidonium majus L.) - review of present knowledge. Ceska Slov Farm. 1995, 44
(2), 71-75
Uglyanitsa K.N., Nefyodov L.I., Doroshenko Y.M., Nowicky J.W.,Volchek
I.V., Brzosko W.J., Hodysh Y.J. Ukrain: a novel antitumor drug. Drugs. Exp.
Clin Res. 2000, 26 (5-6), 341-356
Walterová D., Ulrichová J., Válka I., Vicar J., Vavrecková C.,Táborská E.,
Harjrader R.J., Meyer D.L., Cerná H., Simánek V. Benzo [c] phenanthridine
alkaloids sanguinarine and chelerythrine: biological activities and dental care
applications. Acta Univ Palacky Olomuc Fac Med. 1995, 139, 7-16
Alcaloizi morfinanici
Pšenák M. Biosynthesis of morphinane alkaloids. In Poppy: The genus Papaver,
Ed. Bernáth J. (Medicinal and Aromatic Plants-Industrial Profiles), Harwood
Academic Publishers, Amsterdam, 1998, 159-189
Opium
Davis M.P. Methadone. In Opioids in cancer pain. Eds. Davis M., Glare P., Hardy
J., Oxford University Press Inc. New York, 2005, 173-199
Davis M.P. Levorphanol. In Opioids in cancer pain. Eds. Davis M., Glare P.,
Hardy J., Oxford University Press Inc. New York, 2005, 199-207
Davis M.P. Tramadol. In Opioids in cancer pain. Eds. Davis M., Glare P., Hardy J.,
Oxford University Press Inc. New York, 2005, 69-83
Ebadi M. Pharmacodinamic basis of herbal medicine-second edition. 2007, CRC
Press, Taylor & Francis Group, Boca Raton, 445-472
Fleming W.W., Taylor D.A. Cellular mechanisms of opioid tolerance and
dependence. In The pharmacology of opioid peptides. Ed. Tseng L.T., Harwood
Academic Publishers GmbH, Singapore, 1995, 463-503
Hardy J.R. Codeine. In Opioids in cancer pain. Eds. Davis M., Glare P., Hardy J.,
Oxford University Press Inc. New York, 2005, 53-59
Herz A. Opioid peptides, opioid receptors and peripheral analgesia. In The
pharmacology of opioid peptides. Ed. Tseng L.T., Harwood Academic Publishers
GmbH, Singapore, 1995, 287-303
Macintyre P., Schug S. Acute pain management. A practical guide, Elsevier Ltd.
Philadelphia, SUA, 2007, 42-67
Mclung C.A. The molecular mechanisms of morphine addiction. Rev. Neurosci.
2006, 17 (4), 393-402
Power I., Cashman J. Acute pain management. In Lee’s synopsis anaesthesia –
thirteenth edition. 2006, Elsevier Butterworth Heinemann Ltd., Philadelphia, 303-331
Ropero J.D., Goldberger B.A. Opioids. In The Clinical toxicology laboratory-
contemporary practice of poisoning evaluation. Eds. Kwong T.C., Shaw L.M.,
American Association for Clinical Chemistry Inc., 2001, 73-97
Alcaloizi fenetilizochinolinici
Bentley K.W. The isoquinoline alkaloids. In Chemistry and biochemistry of
organic natural products, Harwood Academic Publishers, Amsterdam, 1998, 377-
387
Herbert R.B. The biosynthesis of secondary metabolites-second edition. 1989,
Chapman & Hall, London, 154-156
Alcaloizi monoterpen-izochinolinici
Herbert R.B. The biosynthesis of secondary metabolites-second edition. 1989,
Chapman & Hall, London, 173-174
Ipecacuanhae radix
Fujii T., Ohba M. The ipecac alkaloids and related bases. In The alkaloids:
chemistry and biology. Ed. Cordell G.A., vol. 51, Academic Press, San Diego,
Londra, 1998, 271- 307
Krishnaswamy N.R. Chemistry of natural products. A unified approach,
University Press (India) Ltd., Hyderabad, 1999, 14-18
Kuo Y.H., King M.L. Antitumour drugs from the secondary metabolites of higher
plants. In Bioactive compounds from natural sources. Ed. Tringali C., Taylor &
Francis Inc., London, 2001, 189-283
Nivalis bulbus
Berkov S., Codina C., Viladomat F., Bastida J. Alkaloids from Galanthus nivalis.
Phytochemistry. 2007, 68 (3), 1791-1798
Erkinjuntti T., Roman G., Gauthier S. Treatment of vascular dementia - evidence
from clinical trials with cholinesterase inhibitors. Journal of the Neurological
Sciences. 2004, 226 (1-2), 63-66
Farlow M.R. Clinical pharmacokinetics of galanthamine. Clinical
Pharmacokinetics. 2003, 42 (15), 1383-1392
Marco-Contelles J., Do Carmo Carreiras M., Rodriguez C., Villarroya M.,
Garcia A.G. Synthesis and pharmacology of galanthamine. Chem Rev. 2006, 106
(1), 116-133
Masterman D. Cholinesterase inhibitors in the treatment of Alzheimer’s disease
and related dementias. Clinics in Geriatric Medicine. 2004, 20 (1), 59-68.
Capitolul 6
ALCALOIZI DERIVAŢI
DE LA ORNITINĂ
Ornitina, un aminoacid derivat al acidului α-cetoglutaric din ciclul
Krebs, reprezintă molecula precursoare a câtorva tipuri de alcaloizi, şi anume:
• alcaloizi cu nucleu pirolidinic
• alcaloizi cu nucleu tropanic
• alcaloizi cu nucleu pirolizidinic (fig. 86).
H3C-N
H2N COOH
H2N NH
ornitina nucleu pirolidinic nucleu tropanic
nucleu pirolizidinic
N N CH2COCH3 N N
+
N COOH
H3C CH3
stahidrina
Răspândire
Sunt răspândiţi în specii din familiile Apiaceae, Chenopodiaceae,
Erythroxylaceae, Fabaceae, Lamiaceae, Papaveraceae, Piperaceae,
Poaceae, Rutaceae şi Solanaceae.
Biosinteză
Experimentele cu ornitină marcată au demonstrat că azotul
heterociclic provine din gruparea amino situată în poziţia δ (4) a
aminoacidului. Nucleul pirolidinic se formează iniţial ca şi cation N-metil-
Δ1-pirolideiniu. Astfel, din ornitină rezultă prin decarboxilare putresceina,
care apoi este N-metilată generând N-metilputresceina. Aceasta prin
dezaminare oxidativă formează o aminoaldehidă care în soluţie apoasă se
află în echilibru cu structura de imină (cationul N-metil-Δ1- pirolideiniu),
considerată precursorul imediat al alcaloizilor pirolidinici, dar şi al celorlalte
structuri din această clasă. Atomii de C suplimentari necesari pentru
formarea higrinei provin din 2 unităţi acetat furnizate de acetil-CoA. Într-o
primă etapă, o unitate acetat (sub formă de anion enolat) se cuplează printr-o
reacţie de tip Mannich la cationul N-metil-Δ1- pirolideiniu, obţinându-se
produşi cu stereochimie S sau R. A doua unitate acetat se ataşează la catena
laterală printr-o condensare tip Claisen, intermediarii obţinuţi reţinând
gruparea tioester a celei de a doua molecule de acetil-CoA. Ulterior prin
reacţii succesive de hidroliză şi decarboxilare se formează higrina (fig. 87).
330 Clara Aprotosoaie, Ursula Stănescu
Alcaloizi derivaţi de la ornitină
3 2
4 1
H2N NH NH2
NH2 COOH NH2 NH2
CH3
+
NH O N
CH3 CH3
4-metilamino-1-butanal cation N-metil-Δ1-pirolideiniu
O
SCoA O
+ +
N
(-)
SCoA CH2
CH3
anion enolat cation N-metil-Δ1-pirolideiniu
O O
CH 3 CH 3
O O O O
CH3 CH3
(2S)-N-metilpirolidinacetoacetil-CoA (2R)-N-metilpirolidinacetoacetil-CoA
O O
N (S) N (R)
CH3 CH3
(-)-higrina (+)-higrina
Fig. 87. Biogeneza alcaloizilor pirolidinici
Alcaloizi - substanţe biogene de interes terapeutic 331
Alcaloizi derivaţi de la ornitină
Răspândire
Se întâlnesc în familiile Brassicaceae, Convolvulaceae,
Euphorbiaceae, Proteaceae, Solanaceae. Până în prezent se cunosc circa
200 de compuşi de acest tip.
Structură chimică
Sunt alcaloizi esteri ce au drept structură de bază un biciclu azotat,
denumit tropan. Din punct de vedere chimic, tropanul este 8-metil-8-
azabiciclo-[3,2,1]-octan. El provine prin condensarea pirolidinei cu
piperidina, atomul de azot fiind comun celor două heterocicluri.
În mod obişnuit, nucleul tropanic este substituit în poziţia 3 cu o
grupare hidroxil (tropan-3-ol) care la rândul său este esterificată cu acizi
alifatici sau aromatici.
În funcţie de orientarea grupei hidroxil (C3) faţă de puntea =N-CH3,
există 2 stereoizomeri:
- izomerul trans sau tropanolul propriu-zis (tropan-3α-ol),
de la care provin alcaloizii importanţi terapeutic (atropina,
hiosciamina, scopolamina);
- izomerul cis sau pseudotropanolul (tropan-3β-ol),
configuraţia specifică alcaloizilor din Erythroxylaceae
(cocaina) (fig. 88).
Stereoizomeria nucleului 3-hidroxitropanic influenţează în mod
determinant acţiunea farmacologică. Astfel, alcaloizii derivaţi ai tropanolului
au proprietăţi antispastice şi midriatice, pe când alcaloizii derivaţi ai
pseudotropanolului au acţiune anestezic locală.
De asemenea, nucleul tropanic poate fi substituit cu grupări hidroxil
în poziţiile C6 (6-hidroxitropanol) sau C6 şi C7 (teloidina) şi uneori, 6,7-
epoxidat (scopanol).
8
H3C-N
1 2
N = 7
CH3 5 4
3
6
tropan
H3C-N H3C-N
3 H 3 OH
OH H
tropanol pseudotropanol
H3C-N
H3C-N
H COOCH3
OCOC6H5
OCO CH C6H5
CH2OH H
hiosciamina cocaina
H3C-N
O H
OCO
CH C6H5
CH2OH
scopolamina
H3C-N H3C-N
HO
H O H
HO
OH OH
teloidina scopanol
OH
ecgonina
H
COOH COOH
COOH
H3C-N COOCH3
OOC
HOOC
COOH
Biosinteză
Studii efectuate pe culturi de celule de Atropa belladonna,
Hyoscyamus niger şi Datura stramonium, au evidenţiat că rădăcina este
locul principal de sinteză a alcaloizilor din acest grup, care migrează apoi
către organele vegetative
Precursorii biosintetici ai alcaloizilor tropanici sunt:
- ornitina, ce formează ciclul pirolidinic al nucleului
tropanic;
- acetatul, sub formă activată de acetoacetil-CoA sau
malonil-CoA. Furnizează atomul de carbon suplimentar,
necesar construcţiei ciclului piperidinic;
- fenilalanina generează acidul tropic şi alţi acizi aromatici;
- izoleucina. De la aceasta provin acizii alifatici ce esterifică
tropanolul.
În formarea alcaloizilor tropanici sunt importante următoarele
secvenţe biogenetice:
- închiderea ciclului pirolidinei,
- configurarea nucleului tropanic,
- formarea acizilor ce esterifică molecula tropanolului,
- esterificarea propriu-zisă a grupării hidroxil de la C3.
O O
O O
N
SCoA N
SCoA
CH3
CH3
H3C-N
H3C-N COSCoA
O
O
tropinona carbonil-CoA tropinona
H3C- N
H3C-N COOCH3
OH
OH
tropanol metilecgonina
hiosciamină cocaina
H
COOH COOH
COOH
NH2 O
Proprietăţi fizico-chimice
Alcaloizii tropanici sunt substanţe solide, cristalizate, cu excepţia
scopolaminei care este un lichid siropos. Sunt optic active şi au gust amar.
În produsele vegetale proaspete se găsesc în general formele levogire
considerate active sau mult mai active din punct de vedere terapeutic; astfel,
izomerii dextrogiri sunt de circa 20-30 de ori mai puţin activi decât cei
levogiri.
În timpul uscării produsului vegetal sau sub acţiunea alcaliilor are
loc procesul de racemizare, ce conduce la derivaţi mai puţin activi şi/sau mai
toxici.
H3C- N H3C- N
H H
OCO OCO
* *
H5C6 CH HC C 6H 5
CH2OH CH2OH
L-hiosciamina D-hiosciamina
atropina
Izolare
Obţinerea alcaloizilor tropanici se realizează în general prin extracţia
cu acizi minerali diluaţi (alcaloizi săruri) sau cu solvenţi nepolari, după
alcalinizare cu soluţii diluate ale unor baze slabe (alcaloizi bază).
Foarte utilizate sunt următoarele procedee:
- produsul vegetal se macerează cu lapte de var în prezenţa
alcoolului, în care se vor dizolva alcaloizii bază deplasaţi
din sărurile lor naturale. Peste filtratul de la macerare se
aduce acid sulfuric care va transforma alcaloizii bază în
sulfaţii corespunzători, iar hidroxidul de calciu (lapte de var)
în sulfat de calciu (precipitat). Sulfaţii alcaloizilor sunt de
Identificare
Caracteristică alcaloizilor tropanici este reacţia Vitali, care constă într-o
primă etapă în extracţia produsului vegetal cu solvent organic nepolar şi
îndepărtarea solventului prin distilare. După concentrare, reziduul obţinut se
tratează cu acid azotic fumans şi apoi se evaporă la rece, când rezultă o coloraţie
galben-portocalie. La adaosul unei soluţii alcoolice de hidroxid de potasiu, în
condiţiile continuării evaporării la rece, se obţine o coloraţie violetă.
Dozare
Unele din metodele mult folosite pentru dozarea alcaloizilor tropanici
sunt cele volumetrice şi colorimetrice.
Acţiune şi utilizări
Alcaloizii derivaţi de tropanol (atropina, hiosciamina, scopolamina)
au acţiune parasimpatolitică.
Numite şi anticolinergice sau antimuscarinice, parasimpatoliticele
sunt substanţe care relaxează musculatura netedă la nivelul organelor
inervate excitomotor de parasimpatic. Acţiunea se realizează prin
antagonizarea competitivă a efectelor parasimpatomimetice ale acetilcolinei
şi ale tuturor substanţelor cu proprietăţi de tip acetilcolinic, datorită fixării pe
receptorii colinergici din sinapsele neuroefectoare parasimpatice (receptori
muscarinici) şi blocării acestora.
Principalele efecte de tip parasimpatolitic sunt:
• relaxarea musculaturii netede. Este evidentă la doze
terapeutice relativ mari şi se exercită asupra tractului
gastrointestinal, biliar, renal şi al bronhiilor.
• midriază, cicloplegie (paralizia acomodaţiei) şi în anumite
condiţii, creşterea presiunii intraoculare. Midriaza şi
cicloplegia se datoresc împiedicării controlului colinergic
excitomotor la nivelul muşchiului circular al irisului, respectiv
al muşchiului ciliar. Midriaza apare la doze mai mici decât
cele care produc cicloplegie. Aceste efecte sunt evidente în
cazul aplicării locale şi sunt slabe la administrarea sistemică a
dozelor obişnuite.
• inhibarea glandelor exocrine (salivare, sudorale, gastrice,
bronşice) şi diminuarea secreţiilor lor.
• diminuarea tonusului şi peristaltismului digestiv şi
întârzierea golirii stomacului.
Atropina este un parasimpatolitic activ şi neselectiv, prezentând o
reactivitate tisulară diferenţiată: glandele salivare, bronşice şi sudorale sunt
cele mai sensibile, muşchii netezi şi inima se comportă intermediar, celulele
parietale gastrice sunt cele mai puţin sensibile.
La administrarea p.o., atropina are o biodisponibilitate de 50%.
Timpul de înjumătăţire mediu este de 3-4 ore. Se absoarbe bine din intestin.
Medicament Efect
antihistaminice, antidepresive • accentuarea acţiunii anticolinergice
triciclice, fenotiazine
cimetidina, levodopa • diminuarea acţiunii cimetidinei şi
levodopei
amantadina • halucinaţii, confuzie
tiobarbiturice • atropina împiedică producerea
spasmului laringian ce apare după
tiobarbiturice
morfinomimetice • atropina diminuă acţiunea
deprimantă respiratorie a
morfinomimeticelor
CH3 Br -
H5C2 +
N
O
O
OCO CH C6H5
CH2OH
CH3 Br -
Butil
+
N N CH3
CH3 Br -
Izopropil +
N
OCO CH C 6H 5
CH2OH
bromura de ipratropiu
OH
O
OH
H3C O
O
N H3C
N+
H3C
O CH3
ciclopentolat glycopironiu
C2H5 CH2OH
N
tropicamida
Produse farmaceutice
a. cu alcaloizi naturali
- Sulfat de atropină Renaudin (Laboratoire Renaudin,
Franţa), soluţie injectabilă 0,5 mg/ml;
b. cu derivaţi de sinteză
- Buscopan® (Boehringer Ingelheim, Germania), drajeuri şi
soluţie injectabilă conţinând bromhidrat de N-
butilscopolamoniu 10 mg/drajeu şi 20 mg/ml soluţie;
- Scopantil® (Antibiotice, România), comprimate,
supozitoare adulţi ce conţin bromhidrat de N-
butilscopolamoniu 10 mg/comprimat, 10 mg/supozitor;
supozitoare pentru copii, cu 7,5 mg bromhidrat de N-
butilscopolamoniu /supozitor;
- Scobutil® (Zentiva, România), comprimate şi soluţie
injectabilă conţinând bromhidrat de N-butilscopolamoniu
10 mg/comprimat şi 10 mg/ml soluţie.
***
Calisteginele reprezintă un grup de derivaţi polihidroxilaţi
nortropanici, hidrosolubili, intraţi de curând în sfera de interes pentru
terapeutică. Au fost pentru prima dată izolaţi din Calystegia sepium (L.) R.
Br. (Convolvulaceae); ulterior s-au identificat în frunzele şi rădăcinile unor
Solanaceae: Atropa, Datura, Duboisia, Hyoscyamus, Mandragora,
Lycopersicon, Scopolia şi Solanum, precum şi în familiile Brassicaceae şi
Moraceae; până în prezent au fost evidenţiate 40 de calistegine diferite.
În organismul vegetal, calisteginele se produc prin aceeaşi cale
biosintetică ca şi cea a tropinonei, dar reducerea funcţiei carbonil de la C3
decurge stereospecific, conducând la configuraţie 3β. În plus, în procesul de
biosinteză sunt implicate şi reacţii de hidroxilare.
Se cunosc 3 tipuri structurale, şi anume:
- calisteginele A: prezintă 3 grupe hidroxil,
- calisteginele B cu 4 grupe hidroxil şi
- calisteginele C cu 5 grupe hidroxil (fig. 93).
OH OH OH
H
OH
HO HO
NH N
HO HO
deoxinojirimicina castanospermina
HN COCH3
HN
PRODUSE VEGETALE
Obţinere
Rădăcinile şi rizomii plantei se recoltează toamna (septembrie-
noiembrie) sau primăvara (aprilie), de la exemplare de 2-3 ani.
Recoltarea frunzelor se efectuează la începutul şi în timpul înfloririi
(iunie-august), între orele 9-11.
Compoziţie chimică
Principiile active ale celor 2 produse sunt reprezentate de alcaloizii
tropanici, a căror concentraţie este mai mare în rădăcini (0,7-0,9%) faţă de
frunze (0,3-0,6%).
În materialul vegetal proaspăt, L-hiosciamina este alcaloidul
predominant (70% din totalul alcaloidic prezent în rădăcini şi circa 90% în
frunze). Aşa după cum am precizat, prin uscare sau la extracţia alcaloizilor,
hiosciamina se racemizează, formând atropina. Prin deshidratare, atropina se
transformă în apoatropină (esterul tropanolului cu acidul atropic), compus
optic inactiv şi toxic (fig. 96).
Pe lângă hiosciamină au mai fost izolaţi: scopolamina (2%) alături de
N-oxidul său, tropină, scopină, beladonina (1 mg%).
H3C-N
H3C-N
O
H3C-N
H
H
OCO C C6H5
CH2 O O
apoatropina beladonina
atropina
deshidratare
racemizare apoatropina
L-hiosciamina
dimerizare
epoxidare
beladonina
L-scopolamina
Acţiune şi utilizări
Produsul vegetal are acţiune antispastică, antisecretorie şi
midriatică, efecte imprimate de alcaloizii tropanici. Datorită toxicităţii sale
se foloseşte numai sub forma preparatelor galenice (pulbere, tinctură, extract
uscat, sirop) sau a alcaloizilor substanţe pure.
Conţinutul în alcaloizi al principalelor preparate galenice de Atropa
belladonna este redat în tabelul 37.
% alcaloizi tropanici
Preparat galenic
(exprimaţi în hiosciamină)
pulbere (Pulvis Belladonnae) 0,3000
tinctura (Tinctura Belladonnae) 0,0300
sirop (Sirupus Belladonnae) 0,0015
extract uscat (Extractum Belladonnae) 1,5000
Obţinere
Frunzele bazilare din primul an de vegetaţie se recoltează toamna, iar
cele de pe tulpină şi din al doilea an de vegetaţie, în timpul înfloririi.
Compoziţie chimică
Hyoscyami folium conţine cantităţi mici de alcaloizi tropanici (0,045-
0,15%). Compuşii principali sunt hiosciamina şi scopolamina, ce se găsesc
în proporţii aproximativ egale. În produsul vegetal mai sunt prezenţi
tetrametilputresceina, colină, mucilag, urme de scopoletol şi un principiu
amar glicozidat (hioscitricina).
Acţiune şi utilizări
La administrare pe cale orală, produsul vegetal şi preparatele din
acestea au o acţiune farmacologică similară mătrăgunei, fapt explicabil prin
prezenţa aceloraşi principii active, alcaloizii tropanici. În plus, prezenţa mai
bogată a scopolaminei imprimă produsului vegetal proprietăţi deprimant
centrale, uşor hipnotice şi narcotice.
În trecut, frunzele de măselariţă intrau în componenţa ţigărilor
antiastmatice, a unor preparate galenice şi a produsului Oleum Hyoscyami.
Acesta din urmă era de fapt un macerat de frunze proaspete în ulei, folosit
extern în tratamentul durerilor reumatice sau al nevralgiilor, la aplicare
locală având proprietăţi analgezice. Totodată, despre Oleum Hyoscyami sau
uleiul verde se spune că era folosit în ritualurile vrăjitoarelor, fiind amestecat
şi cu alte ingrediente cu importanţă simbolică (insecte, broaşte, şopârle etc.).
Actual, preparatele galenice (tinctura, extract uscat) nu se mai
folosesc în terapeutică, fiind utilizaţi doar alcaloizii puri extraşi din produsul
vegetal.
Alcaloizi - substanţe biogene de interes terapeutic 353
Alcaloizi derivaţi de la ornitină
Obţinere
Frunzele se recoltează dimineaţa, înaintea sau în timpul înfloririi.
Compoziţie chimică
Produsul vegetal conţine 0,1-0,5% alcaloizi tropanici, în principal
hiosciamină şi scopolamină, în raport de 2:1. În plantele tinere, scopolamina
se poate găsi în cantitate mai mare. Sub formă de urme se găsesc
apoatropina, norscopolamina, scopina. Sunt prezente de asemenea N-
metilpirolina, N-metilpirolidina şi piridina.
Acţiune şi utilizări
Component al ţigărilor antiastmatice şi având acţiune similară
frunzelor de mătrăgună sau de măselariţă, produsul vegetal se foloseşte în
terapeutica actuală doar sub forma alcaloizilor puri.
***
Specie Alcaloid
Datura innoxia Mill., Datura sanguinea scopolamina
Ruiz. şi Pav., Datura metel L.
Duboisia myoporoides R. Br., Duboisia hiosciamina/ scopolamina
leichhardtii F. Muell.
Hyoscyamus muticus L. hiosciamina/atropina
Scopolia carniolica Jacq. atropina
se plasează în gură între gingie şi obraz şi se menţine între 2-3 ore, fiind
mestecat din când în când. Mestecarea în această manieră a frunzelor de E.
coca determină o euforie slabă, diminuarea senzaţiei de foame, un efect
energizant, o stare de bine pe tot parcursul zilei şi protecţie faţă de frigul
caracteristic zonelor de altitudine ridicată. Această modalitate de utilizare nu
conduce la sevraj şi reacţii toxice asociate consumului de cocaină pură, ceea
ce explică de ce populaţia indigenă din America de Sud a reuşit să păstreze
un echilibru stabil timp atât de îndelungat. În condiţiile mestecării frunzelor
în prezenţa cenuşii alcaline, se eliberează cocaina bază care apoi, prin
hidroliză în cavitatea bucală, generează ecgonina ce imprimă efectele de
stimulare şi uşoară euforie menţionate anterior, dar fără a fi stupefiantă.
Practica mestecatului produsul vegetal a dobândit de-a lungul timpului o
simbolistică puternică. Astfel, cei ce mestecă frunzele de coca, denumiţi şi
acullicadores, sunt consideraţi adevăraţi camarazi, membri de încredere ai
comunităţii şi persoane morale ce onorează cultura străveche.
Istoria modernă a produsului debutează odată cu izolarea cocainei
pure în 1860 de A. Niemann şi descoperirea ulterioară a proprietăţilor sale
anestezic locale (Koller, 1884). În 1884, S. Freud publică monografia ”Über
Coca” care constituie primul studiu sistematic al efectelor psihologice ale
cocainei. Tot Freud este cel care a propus la aceea vreme şi utilizarea
cocainei în tratamentul adicţiei de morfină. Elucidarea structurii alcaloidului
şi prima sa sinteză chimică a fost realizată de Richard Willstätter, în 1898.
În anul 1885, un farmacist american, J. Pemberton, a formulat un
preparat tonic, imitaţie a produsului denumit ”Vin mariani” foarte renumit pe
plan internaţional în aceea perioadă. Înlocuind alcoolul folosit la extracţia
frunzelor de coca cu extract de Cola şi apa plată cu sifon, Pemberton
elaborează reţeta celebrei băuturi răcoritoare Coca-cola. La începutul
secolului al XX-lea, Cocae folium dispare din formula originală, produsul
actual nemaiconţinând extract de Cola sau din frunze de coca.
Modul iniţial preferat de administrare a cocainei a fost cel injectabil,
ceea ce limita o acceptare pe scară largă, lucrurile întâmplându-se înainte de
apariţia unei culturi a drogurilor injectabile. La începutul secolului al XX-
lea, cocaina a început să se administreze prin prizare, probabil pornind de la
obiceiul de a priza tutun. Descoperirea faptului că prin această modalitate de
utilizare a cocainei se obţine un efect rapid şi intens a favorizat consumul
individual al drogului şi răspândirea acestuia, îndeosebi pe teritoriul SUA.
Răspândirea consumului de cocaină s-a realizat şi pe fondul absenţei
unor reglementări internaţionale stricte privind eliberarea şi administrarea
cocainei. Abia în anul 1914, în SUA a fost emisă pentru prima dată o lege
federală privind controlul cocainei şi al opiaceelor, ce a condus la o limitare
a uzului acestora. Totodată, în Marea Britanie, în 1920, după emiterea Legii
356 Clara Aprotosoaie, Ursula Stănescu
Alcaloizi derivaţi de la ornitină
Obţinere
Frunzele se recoltează din al doilea an de vegetaţie, când se
îngălbenesc şi se sfarmă între degete. Din culturi, se practică 2-4 recolte /an.
Produsul vegetal folosit pentru extracţia cocainei provine de la
următoarele specii:
- Erythroxylum coca Lam. var. coca, ce creşte spontan în
Anzii peruvieni şi bolivieni. Prezintă scoarţe verucoase,
frunze cu limb eliptic şi larg.
Compoziţie chimică
Componenţii cei mai importanţi ai produsului vegetal sunt alcaloizii
care pot atinge valori de 0,5-1,5%.
Se cunosc trei grupe de alcaloizi:
- esteri ai ecgoninei (cocaina, cinamilcocaina, benzoil-
ecgonina, truxiline) şi ai pseudotropanolului (tropacocaina).
Truxilinele sau cocaminele sunt mono- sau diesteri ai
ecgoninei cu acizii truxilici (fig. 97);
- baze pirolidinice: α- şi β-higrina, higrolina, cuschigrina. Nu
prezintă importanţă terapeutică;
- alcaloizi cu nucleu piridinic cuplat cu pirolidina: nicotina.
H3C-N H3C-N
COOCH3 COOCH3
OCOC6H5 OCOCH=CH
C6H5
H H
cocaina cinamilcocaina
H3C-N COOCH3
OOC H3C-N
OCOC6H5
COOH
H
truxilină (monoester) tropacocaina
Identificare
Cocaina se identifică prin reacţia Peséz. În acest scop, pulberea din
frunze se extrage cu eter în prezenţa amoniacului, soluţia eterică se separă, se
agită cu talc câteva minute, după care se filtrează. Filtratul se tratează cu acid
clorhidric diluat, se alcalinizează şi se extrage din nou cu eter. Reziduul
obţinut după îndepărtarea eterului se tratează la cald cu un amestec
sulfonitric. La adaosul de acetonă şi soluţie de hidroxid de sodiu 20%,
acetona separată la partea superioară se colorează în violet.
Dozare
Alcaloizii se extrag cu eter în prezenţa amoniacului. Soluţia eterică se
purifică, iar cocaina se determină volumetric sau gravimetric.
Acţiune şi utilizări
Frunzele de Erythroxylum coca continuă să fie folosite de populaţia
din unele zone sud-americane într-un mod similar celui utilizat de nativii
americani. Unele ţări din America de Sud (Bolivia, Peru) permit cultivarea
plantei pentru consumul tradiţional, dar interzic producţia, vânzarea şi
consumul de cocaină. De altfel, producţia, distribuţia şi vânzarea cocainei
sunt restricţionate şi reglementate sub egida unor organisme specifice;
utilizarea alcaloidului în scop medical este limitată, foarte puţine ţări
(Australia) menţinând în arsenalul lor terapeutic actual produse topice pe
bază de cocaină recomandate drept anestezice locale.
Cocaina, alcaloidul major din produsul vegetal, are acţiune
anestezică locală, stimulantă SNC, simpatomimetică şi stupefiantă.
Alcaloidul produce efecte fiziologice, psihologice şi comportamentale în
funcţie de doză, durată şi cale de administrare.
Se absoarbe bine de pe mucoase, în special dacă acestea sunt
inflamate.
În ficat, cocaina se metabolizează în principal prin hidroliza legăturii
esterice. Metaboliţii principali sunt benzoilecgonina (major), ecgonină
metilester şi ecgonină în cantităţi mici. Benzoilecgonina poate fi detectată în
urină în decurs de 4 ore după aportul de cocaină şi rămâne detectabilă în
concentraţii mai mari de 150 ng/ml până la 8 zile de la administrare. Rata de
metabolizare este scăzută la vârstnici, pacienţi cu boli hepatice, femei
însărcinate, persoane cu deficienţă de colinesterază.
Efect Durata de
Forma de Cale de Latenţa
maxim acţiune
cocaină administrare (minute)
(minute) (minute)
clorhidrat intravenoasă <5 <5 30-45
clorhidrat prizare 3 10-15 60-90
crack inhalare (fumat) 8-12 secunde <3 5-20
clorhidrat orală 30 60 60
O NH
N
O O
H2N
benzocaina bupivacaina
O N
NH
N NH
N
cincocaina lidocaina
N
N
COO COO
NH H2N
tetracaina procaina
NHCO NHCO
NH N
prilocaina mepivacaina
O
NH S
NH
COOCH3
articaina
7 8 1
6 N 2
4
5 3
Răspândire
Peste 400 de astfel de compuşi au fost evidenţiaţi în 3% din plantele
ce înfloresc pe glob. Deşi au o distribuţie largă, alcaloizii pirolizidinici sunt
caracteristici anumitor genuri din familiile Asteraceae (Eupatorium,
Petasites, Senecio, Tussilago), Boraginaceae (Anchusa, Borago,
Cynoglossum, Echium, Heliotropium, Myosotis, Symphytum) şi Fabaceae
(Crotalaria, Cytisus).
Sporadic au fost identificaţi şi în familiile Apocynaceae,
Euphorbiaceae, Orchidaceae, Poaceae, Santalaceae.
Se consideră că alcaloizii pirolizidinici sunt parte componentă a
sistemului de apărare chimică a plantelor faţă de erbivore. Un argument
puternic în sprijinul rolului defensiv al acestor compuşi îl constituie
adaptarea unor insecte la plantele ce conţin alcaloizi pirolizidinici ce le
permite nu doar să facă faţă acestor substanţe toxice, dar să le şi acumuleze
în organismul lor pentru propria protecţie.
Biosinteză
Scheletul pirolizidinic rezultă din 2 molecule de ornitină prin
intermediul putresceinei. În continuare, 2 molecule de putresceină se
condensează printr-o reacţie de dezaminare oxidativă NAD+-dependentă
pentru a forma o imină care apoi prin reducere dă naştere homospermidinei.
Aceasta din urmă, printr-o secvenţă de reacţii ce implică dezaminarea
NH2
+ NH2
H2N H2N COOH NH2 H2N
ornitina putresceina
NH2 NH2
NH2 NH2
N NH
imină homospermidina
H H
CHO
HO OH
N N
Structură chimică
Din punct de vedere chimic, necinele sunt derivaţi ai 1-metilpirolizidinei
sau heliotridanului. Molecula heliotridanului prezintă doi atomi de carbon
asimetrici (C1 şi C8), astfel încât acest compus se poate găsi sub forma a 4
izomeri: (+) şi (-)-heliotridan, (+) şi (-)-pseudoheliotridan (fig. 102).
H H H H
H H
H H
N N N N
H
R1 H
7 1 OH R1
8
OH
2
6
N R2 R2
5 4 3 N
N N CH3
OR2
COOH
HOOC
OH
COOH H
acid angelic acid tiglic acid lasiocarpic: R1=OH; R2=CH3
acid trahelantic: R1=H; R2=H.
OH OH
COOH HO
O
= COOH
COOH
O H
acid monocrotalic
R2 H OH
R3 R4
R1 COOH
H
COOH
acid isatinecic: R1=CH3; R2, R3=H; R4=OH;
acid retronecic: R1, R3=H; R2=CH3; R4=OH
HO
N R3
O O O
O
O
O O
H
O
N
N CH3
senecionina senkirkina
Proprietăţi fizico-chimice
Alcaloizii pirolizidinici sunt substanţe solide, solubile în solvenţi
apolari. N-oxizii esterilor cu masă moleculară mică sunt solubili în apă şi
solubili în solvenţi organici apolari, în timp ce N-oxizii alcaloizilor cu masă
moleculară mare sunt insolubili în apă şi solubili în cloroform.
Alcaloizi - substanţe biogene de interes terapeutic 369
Alcaloizi derivaţi de la ornitină
Identificare
O reacţie specifică alcaloizilor pirolizidinici constă în oxidarea
acestora sub acţiunea cloranilului sau peroxidului de hidrogen şi cuplarea
pirolderivatului obţinut cu p-dimetilaminobenzaldehida în prezenţa
trifluorurii de bor, când apare o coloraţie roşie, spectrofotometrabilă la
λ=565 nm.
Reacţia este caracteristică alcaloizilor cu dublă legătură la atomii C1
şi C2.
Acţiune şi utilizări
Interesul terapeutic faţă de aceşti alcaloizi este nul, în ciuda faptului
că unii dintre aceşti compuşi s-au dovedit a avea in vitro proprietăţi
citostatice.
Ceea ce reţine atenţia asupra acestei grupe de alcaloizi este
toxicitatea lor remarcabilă observată atât la oameni, cât şi la animale.
Un număr important de compuşi de acest tip induc tumori hepatice şi
sunt mutageni.
Plantele ce elaborează alcaloizi pirolizidinici au devenit o problemă
de sănătate publică când seminţele acestora au contaminat cerealele; la
începutul anilor 1970, în Afganistan şi India, numeroase intoxicaţii şi cazuri
de decese au fost înregistrate ca urmare a consumului de cereale contaminate
de seminţe de Crotalaria.
Expunerea acută determină o hepatotoxicitate considerabilă cu
necroză hemoragică, în timp ce intoxicaţia cronică afectează în principal
ficatul, plămânii şi vasele sanguine.
Totodată, intoxicaţiile cronice sunt caracterizate prin pierderea
apetitului, dureri abdominale, edem al extremităţilor şi în stadiile grave,
hepatomegalie şi ciroză.
Experimental s-a demonstrat că aceşti alcaloizi au de asemenea
proprietăţi mutagene, teratogene şi carcinogene.
Numeroase studii toxicologice au demonstrat că o toxicitate acută şi
cronică este determinată de necinele 1,2-nesaturate, deşi un sindrom subacut
poate fi indus şi de doze foarte mari de necine saturate. Ţinând cont de
structura alcaloizilor pirolizidinici, toxicitatea acestora variază în ordine
descrescătoare astfel:
***
Alcaloizi
Produs vegetal Acţiune produs
pirolizidinici
Boraginis flores, Borago - licopsamina* • demulcentă
officinalis L., Boraginaceae, - amabilina • diuretică
limba mielului, limba boului - intermedina • sudorifică
- supinina
- tesinina
Eupatorii herba, - echinatina • coleretică
Eupatorium cannabinum L., - licopsamina* • hepatoprotectoare
Asteraceae - intermedina
- rinderina
Farfarae folium, Tussilago - senkirkina* • antitusivă
farfara L., Asteraceae, - tussilagina
podbal - izotussilagina
Petasites hybridus (L.) P. - senecionină* • antiinflamatoare
Gaertn., B. Meyer et - senkirkina* • antialergică
Scherb., Asteraceae - integerimina • antispastică
Senecio herba, Senecio - integerimina • ameliorarea circulaţiei
vulgaris L., Asteraceae, - retrorsina venoase
cruciuliţă, spălăcioasă - senecionina* • antispastică
- senecifilină • midriatică
- uzaramina • emenagogă
Senecio jacobea L., - eruciflorina • provoacă intoxicaţii în
Asteraceae, rujină - jacobina principal la animale (cai)
- jacozina caracterizate prin
- retronecina pierderea apetitului,
- senecifilina icter, ascită,
- senecionina* encefalopatie
Symphythi herba et radix, - echimidina* • emolientă
Symphytum officinale L. sin - intermedina • antiinflamatoare
S. consolida Gueldenst ex. - licopsamina* • trofic cutanat
Ledeb, Boraginaceae, - simfitina
tătăneasă
*cancerigen
BIBLIOGRAFIE
Alcaloizi pirolidinici
Herbert R.B. The biosynthesis of secondary metabolites-second edition. 1989,
Chapman & Hall, London, 133-141
Massiot G., Delande C. Pyrrolidine alkaloids. In The Alkaloids-vol. 27. Ed. Brossi
A., Academic Press Inc., Orlando, London, 1986, 270-316
Alcaloizi tropanici
Bekkouche K., Daali Y., Cherkaoui S., Venthey J.L., Christen P. Calystegine
distribution in some solanaceous species. Phytochemistry. 2001, 58 (3), 455-462
Biastoff S., Dräger B. Calystegines. In The Alkaloids, vol. 64. Ed. Cordell A.G.,
Academic Press Inc., San Diego, 2007, 49-94
Goldmann A., Message B., Tepfer D., Russel M.J., Duclos O., Boyer F.D., Pan
Y.T., Elbein A.D. Biological activities of the nortropane alkaloid, calystegine B2
and analogs: structure-function relationships. J Nat Prod. 1996, 59 (12), 1137-1142
Grindberg R.V., Shuman C.F., Sorrels C.M., Wingerd J., Genwick W.H.
Neurotoxic alkaloids from cyanobacteria. In Modern alkaloids: structure, isolation,
synthesis and biology. Eds. Fattorusso E., Taglialatela-Scafati O., Wiley V.C.H
Verlag GmbH &Co., Weinheim, 2008, 139-162
Gyermek L. Pharmacology of antimuscarinic agents, CRC Press LLC, 1998, 47-
59; 149-154; 293-343
Molyneux R.J., Lee S.L., Gardner D.R., Panter K.P., James L.F. Phytochemicals:
the good, the bad and the ugly? Phytochemistry. 2007, 68, 2973-2985
Müller J., Wanke K. Toxic psychoses from atropine and scopolamine. Fortschr
Neurol Psychiatr. 1998, 66 (7), 289-295
Nachum Z., Shupak A., Gordon C.R. Transdermal scopolamine for prevention of
motion sickness: clinical pharmacokinetics and therapeutic applications. Clin
Pharmacokinet. 2006, 45 (6), 543-546
Nachum Z., Shahal B, Shupak A., Spitzer O., Gonen A., Beiran I., Lavon H.,
Eynan M., Dachir S, Levy A. Scopolamine bioavailability in combined oral and
transdermal delivery. The Journal of Pharmacology and Experimental
Therapeutics. 2001, 296 (1), 121-123
Renner U.D., Oertel R., Kirch W. Pharmacokinetics and pharmacodynamics in
clinical use of scopolamine. Ther Drug Monit. 2005, 27 (5), 655-665
Robins R.J., Abraham T.W., Parr A.J., Eagles J., Walton N.J. The biosynthesis
of tropane alkaloids in Datura stramonium: the identity of the intermediates
between N-methylpyrrolinium salt and tropinone. J Arm Chem Soc. 1997, 119 (45),
10929-10934
Suzuki K.I., Yamada Y., Hashimoto T. Expression of Atropa belladonna
putresceine N-methyltransferase gene in root pericycle. Plant and Cell Physiology.
1999, 40 (3), 289-297
Zula K.K.G., Liscombe D.K., Ashihara H., Facchini P.I. Alkaloids. In Plant
secondary metabolites: occurence, structure and role in the human diet. Eds.
Crozier A., Clifford M.N., Ashihara H., Blackwell Publishing Ltd., Oxford, 2006,
107-111
Watson A.A., Nash R.J. Water soluble bioactive alkaloids. In Biodiversity new
leads for the pharmaceutical and agrochemical industries. Eds. Wrigley S.K.,
Hayes M.A., Thomas R., Chrystal E.J.T., Nicholson N., The Royal Society of
Chemistry, Cambridge, 2000, 169-205
Hyoscyami folium
Frohne D., Pfänder H.J. Poisonous plants-second edition, a handbook for
doctors, pharmacists, toxicologists, biologists and veterinarians, Manson
Publishing Ltd., London, 2005, 365-366
Kurian A., Sankar M.A. Medicinal plants-Horticulture Science Series 2 (Ed. Peter
P.V.), Authors and Publisher, New Delhi, 2007, 115-121
Stramonii folium
Frohne D., Pfänder H.J. Poisonous plants-second edition, a handbook for
doctors, pharmacists, toxicologists, biologists and veterinarians, Manson
Publishing Ltd., London, 2005, 361-363
Holm L., Doll J., Holm E., Pancho J., Herberger J. World weeds natural
histories and distribution, John Wiley & Sons Inc., New York, 1997, 273-286
Kurian A., Sankar M.A. Medicinal plants-Horticulture Science Series 2 (Ed. Peter
P.V.), Authors and Publisher, New Delhi, 2007, 85-94
Cocae folium
Bhide P.G. Dopamine, cocaine and the development of cerebral cortical
cytoarchitecture: a review of current concepts. Semin Cell Dev Biol. 2009, 20 (4),
395-402
Dackis C.A., O’Brien C.P. Cocaine dependence: a disease of the brain’s reward
centers. Journal of Substance Abuse Treatment. 2001, 21 (3), 111-117
Farooq M.U., Bhatt A., Patel M. Neurotoxic and cardiotoxic effects of cocaine
and ethanol. J Med Toxicol. 2009, 5 (3), 134-138
Harris D.S., Everhart E.T., Mendelson J., Jones R.T. The pharmacology of
cocaethylene in humans following cocaine and ethanol administration. Drug and
Alcohol Dependence. 2003, 72 (2), 169-182
Alcaloizi pirolizidinici
Fu P.P., Na Q., Ling G., Chou M.W. Pyrrolizidine alkaloids – genotoxicity,
metabolism enzymes, metabolic activation and mechanisms. Drug Metab Rev.
2004, 36 (1), 1-55
Fu P.P., Xia Q., Lin G., Chou M.W. Genotoxic pyrrolizidine alkaloids-
mechanisms leading to DNA adduct formation and tumorigenicity. Int. J. Mol. Sci.
2002, 3, 948-964
Hartmann T., Witte L. Chemistry, biology and chemoecology of the pyrrolizidine
alkaloids. Alkaloids: chemical & biological perspectives, vol. 9. Ed. Pelletier S.W.,
Elsevier Science Ltd., Oxford, 1999, 155-235
Huxtable R.J. Human health implications of pyrrolizidine alkaloids and herbs
containing them. In Toxicants of plant origin. Vol I. Alkaloids. Ed. Cheeke P. P.,
CRC Press Inc., Boca Raton, 1989, 41-87
Liddell J.R. Pyrrolizidine alkaloids. Nat Prod Rep. 2002, 19 (6), 773-781
H 2N COOH N N
NH2 NH
lizina piperidina indolizidina chinolizidina
Există şi alcaloizi cu nucleu piridinic sau piperidinic care nu provin
de la lizină: anatabina (Nicotiana sp.), arecolina şi derivaţii săi (Areca
catechu L.), coniina (Conium maculatum L.), dioscorina (Dioscorea hirsuta
Blume, Dioscorea hispida Dennst.), ricinina (Ricinus communis L.), după
cum sunt şi compuşi care au în structura lor un ciclu piperidinic, dar nu sunt
consideraţi ca aparţinând acestui grup: nufaridina (Nuphar sp.), skitantina
(Skytanthus acutus Meyen), solasodina (Solanum sp.) (fig. 107).
O
OCH3
NH N
H NH
N CH3 H
anatabina arecolina coniina
H
OCH3
O
CN N
O
O
O
N
N
CH3 O
CH3
N
OH
O
NH
NH
H O
peletierina pseudopeletierina sedamina
O OH
N
H H
CH3
lobelina
O
N
piperina
O O
N
H H
CH3
lobelanina
Biosinteză
În biogeneza alcaloizilor piperidinici, intermediarul principal este
1
Δ -piperideina, care rezultă din lizină pe calea diaminei cadaverină. În
continuare, Δ1-piperideina suferă diferite reacţii în funcţie de structura
imediată a alcaloizilor către care se îndreaptă biosinteza.
Formarea alcaloizilor de tip peletierină implică condensarea
Mannich a Δ1-piperideinei (activată sub formă de cation de Δ1-piperideiniu)
cu acetoacetil-CoA şi reacţii ulterioare de hidroliză, decarboxilare, metilare
şi transformare Mannich intramoleculară (fig. 109).
COOH
+
+
NH NH
O COSCoA
1
cation Δ -piperideiniu acetoacetil-CoA derivat intermediar
O O
NH N
CH3
peletierina N-metilpeletierina
CoASOC O
(-) NH
+
+ sedamina
NH
O
1
cation Δ -piperideiniu anion benzoilacetil-CoA
HOOC
acid cinamic
O O CoASOC
+
NH NH +
NH N
CH3
lobelanina
O OH
CH3
lobelina
N HN
Δ1-piperideina piperidina
O
O
O O
SCoA SCoA
O O
O
NH SCoA
+
O
O
N
piperina
Acţiune şi utilizări
Peletierina, N-pseudopeletierina şi pseudopeletierina sunt
alcaloizii principali din scoarţele de pe rădăcinile, tulpinile şi ramurile
arborelui Punica granatum L. (Punicaceae, rodie). Ei au acţiune
antihelmintică îndeosebi asupra teniilor. În plus, peletierina prezintă un efect
deprimant SNC. În tratamentul parazitozelor intestinale, alcaloizii au fost
folosiţi sub formă de combinaţii cu taninuri, fiind mai bine toleraţi astfel;
actual s-a renunţat la această utilizare terapeutică, mai importantă fiind
valorificarea proprietăţilor antioxidante şi antiaging ale polifenolilor din
fructe.
8 1
8a
7
2
6 N
4 3
5
nucleu indolizidinic
H OH
OH
N N
H
dendroprimina pumiliotoxina A
O
O
H H
H O N
N
+
O-
H OH HO
fluegenina B ipalbidina
OH
N N
HO
castanospermina swainsonina
Răspândire
Se întâlnesc în familiile Asclepidiaceae, Convolvulaceae,
Euphorbiaceae, Orchidaceae, Fabaceae şi în unii fungi (Rhizoctonia
leguminicola), dar au fost izolaţi şi din pielea unor amfibieni
(pumiliotoxine).
Biosinteză
Derivă din lizină formându-se prin intermediul acidului L-pipecolic.
În continuare, acidul L-pipecolic se condensează cu o unitate de acetil-CoA
sau malonil-CoA şi după ciclizare, generează indolizidinona din care apoi
prin hidroxilări succesive rezultă castanospermina sau swainsonina. În
formarea swainsoninei este implicată şi reducerea sistemului planar,
alcaloidul având o stereochimie opusă a legăturii N4-C8a (fig. 113).
COOH
COOH COOH
NH2
NH 2 N NH
+ acetil-CoA
NH NH N
O SCoA
l-indolizidinona
OH OH
H OH
H
HO
N N
HO
castanospermina
OH
H OH
8a
l-indolizidinona 4
OH
N N
+
OH
OH
H
OH
N
swainsonina
Acţiune şi utilizări
De interes terapeutic sunt polihidroxiindolizidinele: swainsonina şi
castanospermina Aceşti alcaloizi s-au dovedit a fi activi contra virusului
imunodeficienţei umane (HIV) prin perturbarea substanţială a sintezei
glicoproteinelor învelişului viral, ce joacă un rol important în exprimarea
citopatogenicităţii acestuia.
De asemenea, castanopermina a demonstrat activitate antiparazitară
prin prevenirea aderării protozoarului Plasmodium falciparum la eritrocitele
infectate, oferind în acest mod protecţie faţă de malarie.
În plus, castanospermina prezintă potenţial ca agent antidiabetic,
anticanceros şi imunostimulator, iar 6-O-butanoatul castanosperminei se află
curent în testări clinice ca agent anti HIV.
La animale, aceşti alcaloizi sunt toxici, producând tulburări
gastrointestinale şi malnutriţie prin afectarea hidrolazelor intestinale.
OH
OH
HO H
O
N
O
6-butanoil-castanospermina
9 1
10 2
8
7 N 3
6 5 4
nucleu chinolizidinic
OH OH NH
H H
N
N N H
O
lupinina epilupinina citizina
H
H
N H
N
N
H
N
H
O H
(-)-lupanina (-)-sparteina
H OCH3
H3CO
N
H
O H
O
N
N
H3CO
Biosinteză
Calea biosintetică presupusă pentru fomarea acestor alcaloizi implică
cuplarea a 2 molecule de Δ1-piperideină provenite din lizină. Astfel, cele 2
forme tautomere ale Δ1-piperideinei sub formă de N-analogi ai compuşilor
carbonilici corespunzători sunt capabile să se cupleze printr-un mecanism de
tip aldolic. În continuare, după hidroliza sistemului iminic şi oxidarea
grupării aminice primare, rezultă ciclul chinolizidinic prin intermediul unei
baze Schiff.
Formarea sparteinei şi lupaninei se realizează prin participarea unei
noi molecule de cadaverină sau Δ1-piperideina (fig. 116).
NH2 NH2
CHO
NH2
NH2 NH2
COOH
lizină cadaverina
H
N
NH NH H
+ NH
CHO
CHO CHO
H H H
NH NH N
CHO
NH2
OH
CHO
H
H
N N
(-)-lupinina
H
H
N
N+
N
N H
O
(+)-lupanina
H
N
N
HN
N
H
(-)-sparteina (+)-citizina
Fig. 116. Biogeneza alcaloizilor chinolizidinici
Acţiune şi utilizări
Cele mai importante structuri farmacologice sunt citizina şi sparteina.
Citizina este un analeptic respirator, cu acţiune asemănătoare
lobelinei şi nicotinei.
Sparteina are proprietăţi ganglioplegice moderate. În doze moderate
stimulează centrul respirator, producând creşterea frecvenţei şi amplitudinii
mişcărilor respiratorii. Dozele mari deprimă centrul respirator şi
termoreglator. Asupra inimii are acţiune antiaritmică, prelungind perioada
refractară a muşchiului cardiac. Stimulează iniţial moderat şi apoi deprimă
388 Clara Aprotosoaie, Ursula Stănescu
Alcaloizi derivaţi de la lizină
***
BIBLIOGRAFIE
Alcaloizi derivaţi de la lizină
Felpin F.X., Lebreton J. History, chemistry and biology of alkaloids from Lobelia
inflata. Tetrahedron. 2004, 60, 10127-10153
Fodor G.B., Colasanti B. The pyridine and piperidine alkaloids: chemistry and
pharmacology. In Alkaloids: chemical & biological perspectives, vol. 3. Ed.
Pelletier S.W., Elsevier Science Ltd., Oxford, 1999, 1-91
Gan L.-S., Fan C.-Q., Yang S.-P., Wu Y., Lin L.-P., Ding J., Yue J.M.
Flueggenines A and B, two novel C,C-linked dimeric indolizidine alkaloids from
Flueggea virosa. Org. Lett. 2006, 8 (11), 2285-2288
Alcaloizi indolizidinici
Asano N. Glycosidase-inhibiting alkaloids: isolation, structure and application. In
Modern Alkaloids: structure, isolation, synthesis and biology. Eds. Fattorusso E.,
Taglialatela-Scafati O., Wiley V.C.H Verlag GmbH &Co., Weinheim, 2008, 111-133
Kang M.S., Liu P.S., Bernotas R.C., Harry B.S., Sunkara P.S. Castanospermine
analogues: their inhibition of glycoprotein processing α-glucosidases from porcine
kidney and B16F10 cells. Glycobiology. 1995, 5 (1), 147-152
Michael J.P. Indolizidine and quinolizidine alkaloids. Nat Prod Rep. 2001, 18 (5),
520-542
Pam Y.T., Ghidoni J., Elbein A.D. The effects of castanospermine and
swainsonine on the activity and synthesis of intestinal sucrase. Archives of
Biochemistry and Biophysics. 1993, 303 (1), 134-144
Whitby K., Pierson T.C., Geiss T.C., Engle M., Yi Z., Doms R.W., Diamond
M.S. Castanospermine, a potent inhibitor of dengue virus infection in vitro and in
vivo. Journal of Virology. 2005, 79 (14), 8698-8706
Alcaloizi chinolizidinici
Keeler R.F. Quinolizidine alkaloids in range and grain lupins. In Toxicants of plant
origin. Vol I. Alkaloids. Ed. Cheeke P. P., CRC Press Inc., Boca Raton, 1989, 133-169
Kinghorn A.D., Balandrin M.F. Quinolizidine alkaloids of the Leguminosae:
structural type, analysis, chemotaxonomy and biological properties. In Alkaloids:
chemical & biological perspectives, vol. 2. Ed. Pelletier S.W., Elsevier Science
Ltd., Oxford, 1999, 105-149
Ohmiya S., Saito K., Murakoshi I. Lupine alkaloids. In The Alkaloids, vol. 47. Ed.
Cordell G.A., Academic Press Inc., San Diego, 1995, 2-105
Yuldashev P.K. Ricinine and its transformations. Chemistry of Natural
Compounds. 2001, 37 (3), 274-275
Zula K.K.G., Liscombe D.K., Ashihara H., Facchini P.I. Alkaloids. In Plant
secondary metabolites: occurence, structure and role in the human diet. Eds.
Crozier A., Clifford M.N., Ashihara H., Blackwell Publishing Ltd., Oxford, 2006,
125-127.
Capitolul 8
ALCALOIZI DERIVAŢI
DE LA ACIDUL NICOTINIC
Compuşii din acest grup conţin de regulă un nucleu piridinic
substituit în poziţia β cu alte heterocicluri sau catene alchilice/arilice.
COOH
N N
acid nicotinic nucleu piridinic
Răspândire
Se întâlnesc în principal în specii din familiile Dioscoreaceae,
Euphorbiaceae, Palmae şi Solanaceae.
Structură chimică. Clasificare
Se cunosc mai multe tipuri de alcaloizi derivaţi de la acidul nicotinic:
• alcaloizi piridinici simpli: ricinina (Ricinus communis L.,
ricin), trigonelina (Trigonella foenum-graecum L.);
• alcaloizi piridinici substituiţi cu un nucleu pirolidinic:
nicotina (Nicotiana tabacum L., tutun);
• alcaloizi piridinici substituiţi cu un nucleu piperidinic:
anabazina (Nicotiana glauca Graham, Aphylla sp., Haloxylon
persicum Bge ex Boiss.), anatabina (Nicotiana glutinosa L.);
• alcaloizi piridinici substituiţi cu un ciclu piridonic: anibina
(Aniba rosaeodora Ducke, Aniba rosaeodora var. amazonica
Ducke sin. Aniba duckei);
• alcaloizi cu nucleu tetrahidronicotinic: arecolina (Areca
catechu L.);
• alcaloizi constituiţi din mai multe cicluri piridinice:
nicotelina (Nicotiana tabacum L.) (fig. 117 ).
CN COO-
+
N O N N N
H
H H
CH3 CH3 N CH3 N
O
CN
O
O N
N
CH3
dioscorina nudiflorina
Biosinteză
În plante, acidul nicotinic se formează din gliceraldehidă şi acidul L-
aspartic prin intermediul acidului chinolinic (fig. 118).
OP
COOH HO COOH
HO
+
H2N COOH N COOH
O
N COOH
N
H
COOH
COOH
N N NH
+
NH
NH N
N
anatabina 1,4-dihidropiridina
lizina
COOH
+
+
N NH NH
NH
H
N
anabazina
CONH2 CN
COOH
N N N O
CH3
Acţiune şi utilizări
Unii alcaloizi din acest grup prezintă proprietăţi farmacologice
importante, dar nu se folosesc în terapeutică. Astfel, arecolina acţionează
parasimpatomimetic similar pilocarpinei, dioscorina şi ricinina sunt
stimulante şi convulsivante; în plus, dioscorina manifestă proprietăţi
midriatice şi insecticide.
Cel mai important reprezentant al seriei este nicotina, alcaloidul
principal din speciile de tutun (Nicotiana sp.). Acesta reţine atenţia nu doar
prin acţiunea farmacologică, ci mai ales prin potenţialul adictiv şi prin
implicaţiile medicale şi sociale pe care le comportă fumatul.
Proprietăţile chimice, farmacologice şi toxicologice ale nicotinei sunt
discutate pe larg la prezentarea produsului vegetal de provenienţă,
Nicotianae folium.
PRODUSE VEGETALE
Obţinere
Frunzele se recoltează la maturitatea completă, prin detaşare de pe
ramuri. Se poate tăia şi întrega plantă de pe care se vor separa ulterior
frunzele. Se practică 2-3 recolte/an. Modul de prelucrare a tutunului diferă în
funcţie de regiunea de producţie.
Compoziţie chimică
Produsul vegetal conţine 0,6-10% alcaloizi totali (şi chiar peste 15%
în unii cultivari de Nicotiana rustica), alături de glucide (40%), proteine şi
acizi organici (15-20%). Concentraţia de alcaloizi variază mult în funcţie de
poziţia frunzelor pe tulpină, tehnicile de cultură, varietate, modul de
prelucrare, gradul de maturare sau utilizarea fertilizanţilor.
Alcaloizii din Nicotianae folium pot fi împărţiţi în următoare grupe
principale:
- alcaloizi monociclici: pirolidina, piperidina, N-
metilpirolidina;
- alcaloizi biciclici. Aceştia pot fi constituiţi din nucleul
piridinic legat de un nucleu pirolidinic: nicotina, nicotirina,
nornicotina, N-nitrozonornicotina, sau din nucleul piridinic
legat de un nucleu piperidinic sau alt ciclu piridinic:
anabazina, N-metilanabazina, anatabina, N-metilanatabina;
- alcaloizi triciclici: anatalina, nicotelina (fig. 122)
N N NH
H
N CH3 N CH3 N
NH NH NH
N N N
Biosinteză
Prin 1,4-reducerea nucleului piridinic şi decarboxilare, acidul nicotinic
este transformat în enamina 1,2-dihidropiridina. Aceasta se cuplează printr-o
reacţie de tip aldol cu cationul N-metilpirolideiniu rezultat din ornitină.
Oxidarea nucleului dihidropiridinic conduce în final la nicotină (fig. 123).
ornitina
COOH
+ +
N
N NH
CH3
N
N
H
H N CH3
N CH3
nicotina
Acţiune şi utilizări
Produsul vegetal, folosit în trecut ca antinevralgic sau paraziticid, nu
are utilizări terapeutice. Frunzele proaspete şi partea aeriană rămasă după
recoltare, sub formă de macerat, se folosesc ca insecticid în agricultură.
Alcaloizi - substanţe biogene de interes terapeutic 397
Alcaloizi derivaţi de la acidul nicotinic
Doze Efecte
mici • bradicardie, bronhoconstricţie, creşterea secreţiilor,
hipotensiune arterială, stimularea centrilor motorii şi
vegetativi hipotalamici şi bulbari
medii • hipertensiune arterială, midriază, paralizie intestinală,
polipnee, tahicardie, eliberare de catecolamine
mari (nefolosite în • bronhoplegie, hipotensiune arterială marcată, paralizia
terapeutică) musculaturii tubului digestiv, tremurături ale extremităţilor,
rigiditate musculară, convulsii tonico-clonice
doze foarte mari • moarte prin paralizia centrului respirator şi muşchilor
respiratori
Caracteristică Ierarhie
Dependenţa printre nicotina > heroina > cocaina > alcool > cafeina
utilizatori
Toleranţa (alcool = heroina = nicotina) > cocaina > cafeina
Severitatea alcool > heroina > nicotina > cocaina > cafeina
dependenţei fizice
Dificultatea de a (alcool = cocaina = heroina = nicotina) > cafeina
renunţa la drog
Prevalenţa cafeina > nicotina > alcool > (cocaina = heroina)
dependenţei fizice
Mortalitate nicotina > alcool > (cocaina = heroina) > cafeina
Importanţa în viaţa (alcool = cocaina = heroina = nicotina) > cafeina
zilnică a
utilizatorilor
Impact social efecte serioase datorită deceselor de cauze secundare
(nicotina), accidente (alcool), crime (heroina,
cocaina), fără impact substanţial în cazul cafeinei
Sistem/organ Efect/acţiune
ocular • înţepături, clipiri dese, orbire (degenerare
maculară), cataractă
aparat olfactiv • pierderea simţului mirosului
piele • ridare, îmbătrânire prematură
mâini • colorarea degetelor, diminuarea circulaţiei
(degete reci), afecţiuni vasculare periferice
dinţi • colorare/pătare, gingivite, parodontoză
cavitate bucală, aparat • cancer al buzelor, cavităţii bucale,
ORL laringelui; reducerea simţului gustativ,
dureri de gât
SNC • alterarea chimiei cerebrale, adicţie,
anxietate
plămâni • cancer pulmonar, tuse, dispnee, sindrom flu,
pneumonie, astm, boli cronice obstructive
pulmonare, emfizem, tuberculoză cu
complicaţii
cardiovascular • infarct, hipertensiune, aritmii, boli
coronariene, ateroscleroză, accidente
cerebro-vasculare, boli aortice şi vasculare
periferice
aparat digestiv • cancer esofagian, gastric, pancreatic,
hepatic şi de colon; ulcer gastro-duodenal
rinichi • cancer renal şi vezical
aparat reproducător • menopauză timpurie, cancer cervical, dureri
feminin periodice, infertilitate
aparat reproducător • impotenţă
masculin
măduva osoasă • osteoporoză
sistem imun • funcţionare deficitară
endocrin • reducerea aportului caloric, creşterea ratei
metabolice, creşterea secreţiei
catecolaminelor şi hormonilor steroidici,
stimularea eliberării ADH şi β-endorfinei
BIBLIOGRAFIE
Nicotianae folium
Barik J., Wonnacott S. Molecular and cellular mechanisms of action of nicotine in
the CNS. Handb Exp. Pharmacol. 2009, 192, 173-207
Benowitz N.L. Pharmacology of nicotine: addiction, smoking-induced disease and
therapeutics. Annu Rev Pharmacol Toxicol. 2009, 49, 57-71
Benowitz N.L. Clinical pharmacology of nicotine: implications for understanding,
preventing and treating tobacco addiction. Clin Pharmacol Ther. 2008, 83 (4), 531-541
Buccafusco J.J., Beach J.W., Terry A.V. Jr. Desensitization of nicotinic
acetylcholine receptors as a strategy for drug development. J. Pharmacol Exp.
Ther. 2009, 328 (2), 364-370
Bush L.P., Crowe M.W. Nicotiana alkaloids. In Toxicants of plant origin. Vol I.
Alkaloids. Ed. Cheeke P. P., CRC Press Inc., Boca Raton, 1989, 87-109
Papke R.L., Dwoskin L.P., Crooks P.A. The pharmacological activity of nicotine
and nornicotine on nAchRs subtypes: relevance to nicotine dependence and drug
discovery. J. Neurochem. 2007, 101 (1), 160-167
Pickworth W.B., Fant R.V. Endocrine effects of nicotine administration, tobacco
and other drug withdrawal in humans. Psychoneuroendocrinology. 1998, 23 (2),
131-141
Rodgman A., Perfetti T.A. The chemical components of tobacco and tobacco
smoke, CRC Press Taylor & Francis Group, Boca Raton, 2009, 1-916, 1173-1233
Yildiz D. Nicotine, its metabolism and an overview of its biological effects.
Toxicon. 2004, 43 (6), 619-632.
Capitolul 9
ALCALOIZI TERPENICI
Aceşti compuşi derivă din metabolismul terpenoidic, molecula
precursoare fiind acetil-CoA prin intermediul acidului mevalonic.
HO
COOH
HO
acid mevalonic
Răspândire
Au fost evidenţiaţi în familiile: Actinidaceae, Apocynaceae, Asteraceae,
Buxaceae, Liliaceae, Ranunculaceae, Scrophulariaceae şi Solanaceae.
Clasificare
În funcţie de numărul unităţilor mevalonat ce participă la
configurarea structurii alcaloidice, derivaţii din acest grup sunt:
- alcaloizi hemiterpenici (cu 5 atomi de carbon);
- alcaloizi monoterpenici (cu 10 atomi de carbon);
- alcaloizi sescviterpenici (cu 15 atomi de carbon);
- alcaloizi diterpenici (cu 20 atomi de carbon);
- alcaloizi triterpenici (cu 30 atomi de carbon).
Alcaloizi hemiterpenici
Sunt incluşi aici compuşii ce conţin unităţi simple de izopren
(alcaloizii alcorneina şi pteroginina izolaţi din Alchornea sp., familia
Euphorbiaceae) (fig. 124), dar şi alcaloizii furanochinolinici.
Sunt lipsiţi de interes terapeutic.
OCH3 CH3
H2N CH C
CH2
N N C N CH3
HN CH2 CH C CH3
N
CH3
alcorneina pteroginina
Alcaloizi monoterpenici
Se întâlnesc în specii din familiile: Actinidaceae, Apocynaceae,
Gentianaceae, Icacinaceae şi Valerianaceae.
Unii dintre cei mai cunoscuţi alcaloizi de acest tip sunt: actinidina
(Actinidia polygama Miq.), cantleina [Cantleya corniculata (Bacc.) Howard,
Jasminum sp.] şi β-skytantina (Skytanthus acutus Meyen, Apocynaceae) (fig.
125).
OH
H
H
N
N N
H H
CHO CHO
OH
H H
NH2
CHO
geraniol iridodial stereoizomer
H
N
N
actinidina
H
N
β-skytantina
OGlu
OHC
H3COOC O
secologanozida
OGlu
OH
O O + NH3
O NH O N
O O OH O
genţiopicrozida genţianina
Alcaloizi sescviterpenici
Derivă biosintetic dintr-un precursor de tip farnesol (C15). Prezintă o
distribuţie limitată, fiind evidenţiaţi predominant în familiile Asteraceae,
Celastraceae, Nymphaceae şi Orchidaceae.
Principalele tipuri de alcaloizi sescviterpenici sunt:
- tip dendrobinic: dendrobina (Dendrobium nobile Lindl.,
familia Orchidaceae);
- tip deoxinufaridinic: deoxinufaridina, acid nufaric (Nuphar
japonicum DC, familia Nymphaceae), tionufaridina [Nuphar
luteum (L.) Sm., familia Nymphaceae];
- tip maitolinic: maitolina, maitina [Catha edulis (Vahl)
Forssk ex Endl., Maytenus ovatus (Wall. ex Wight & Am.)
Loes, Tripterygium sp., familia Celastraceae];
- alcaloizi de tip evonină (Euonymus europaeus L., E.
verrucosus Scop., familia Celastraceae). Evonina şi
derivaţii săi sunt poliesteri ai unor polioli sescviterpenici
(evoninol).
H OAc
H AcO O
AcO
N N
N
H
H R
O OH OAc
O O O
AcO
O
AcO
AcO
O
OAc
OH
O
O
N O
Alcaloizi diterpenici
Au o structură complexă, scheletul lor fiind constituit din 19 atomi de
carbon (norditerpenici) sau 20 atomi de carbon (diterpenici).
Se găsesc predominant în diferite specii din familia Ranunculaceae,
dar au fost izolaţi sporadic şi din unele Rosaceae (Spiraea), Garryaceae
(Garrya), Escalloniaceae (Anopterus) şi Asteraceae (Inula).
Alcaloizii norditerpenici sunt în general puternic oxigenaţi şi
frecvent mono- sau diesterificaţi; esterificarea se realizează predominant cu
acizii acetic şi benzoic.
Există 4 tipuri principale de alcaloizi norditerpenici:
- tip aconitină: aconitina, delfinina;
- tip licoctonină: licoctonina;
- tip pironorditerpenoidic
- tip lactonă (nucleul C): heteratizina (fig. 128).
OH OH
16 OCH3 OCH3
OCH3 12 13 OCH3
OCOC6H5 OCOC6H5
10 14
9 15 OH
2 1 11
N 8 OCOCH3 N OCOCH3
3 4 6
7
HO
H
OCH3 OCH3
H3CO H3CO
aconitina delfinina
OCH3
OCH3 OCH3 O
OCH3 C
O
N N
OH A B OH
OH
OCH3
HO OH
licoctonina heteratizina
OH
OH
atizina delnudina veatchina
HO O
casaina
Biosinteză
Plecând de la geranil-geranilpirofosfatul provenit din acidul
mevalonic, printr-o succesiune de reacţii în care este implicată şi cuplarea cu
o moleculă de 2-aminoetanol, se formează scheletul alcaloizilor de tip
atizină. Ulterior din aceştia rezultă alcaloizii de tip aconitină (fig. 130).
GGPP H H
H
H
ent-kauren
2-aminoetanol
N
N
OCH3 OCH3
OCH3 OCH3
OCH3 OAc
N N
OH OH
OCH3
OH OH
OCH3 O OCH3 O OCH3
OH OCH3
O O
O O
N
O N N
O
OAc O O
Alcaloizi triterpenici
Singurii compuşi cunoscuţi din acest subgrup sunt dafnifilina,
codafnifilina, yuzurimina şi derivaţii lor izolaţi din specii asiatice ale genului
Daphniphyllum (D. macropodum Miq., D. teijsmanii Zoll.) (fig.131).
O O
PRODUSE VEGETALE
Obţinere
Tuberculii de omag se recoltează după ce planta a trecut de perioada
de înflorire, de obicei dimineaţa, când aceştia sunt mai bogaţi în principii
active. Se usucă pe cale naturală sau artificial la temperaturi care să nu
depăşească 40°C; nu este permisă uscarea speciilor de Aconitum împreună cu
alte plante în aceeaşi incintă.
Compoziţie chimică
Produsul vegetal conţine 0,5-1,5% alcaloizi diterpenici, concentraţia
acestora putând ajunge până la 3%. Zona geografică, specia, momentul de
recoltare, procesul de uscare sau condiţiile de depozitare sunt factori ce pot
determina variaţii importante, calitative şi cantitative, ale componentei
alcaloidice.
Alcaloizii diterpenici din tuberculii de omag sunt esteri formaţi prin
esterificarea cu diferiţi acizi a unor alcamine polihidroxilate cu schelet de tip
kauran. Alcaloidul principal, aconitina (30% din totalul alcaloidic) este
diesterul aconinei (o alcamină pentahidroxilată diterpenică) cu acizii acetic şi
benzoic. În mediu acid şi alcalin, precum şi la temperaturi mari, alcaloizii
diesteri hidrolizează eliberând aconinele corespunzătoare. Totodată, diesterii
sunt cei mai stabili în solvenţi organici tip acetonitril, dimetilsulfoxid,
dimetilformamidă, dioxan sau tetrahidrofuran.
În cantităţi mici se găsesc şi alţi alcaloizi: hipaconitina, jesaconitina,
mezaconitina, pseudoaconitina, licaconitina, napelina, neopelina, neolina.
Mezaconitina este alcaloidul principal din specia Aconitum kusnezoffi, iar în
Aconitum carmichaeli, hipaconitina şi mezaconitina, structurile majore.
OH OH
OCH3 OCH3
OCH3
OCH3
OH
OR1
OH
R3 N OH N OH
R4 OR2
HO
COOH
HOOC COOH
acid aconitic
Izolare
Pentru extracţia aconitinei, materialul vegetal pulverizat se epuizează
cu alcool acidulat cu acid tartric. Extractul obţinut se concentrează sub
presiune redusă, reziduul se reia cu apă şi se alcalinizează cu bicarbonat de
sodiu. Soluţia alcalină se epuizează cu eter, iar extractul eteric se
concentrează, obţinându-se aconitina brută. Procesul de purificare a
aconitinei este laborios şi presupune treceri succesive prin solvenţi de
polarităţi diferite.
Identificare
Pulberea de omag se extrage cu apă acidulată, iar soluţia extractivă
acidă rămasă după îndepărtarea reziduului vegetal, se alcalinizează cu
bicarbonat de sodiu şi se agită cu eter în pâlnia de separare. Stratul eteric se
evaporă la sec şi se tratează, la cald, cu acid sulfuric concentrat în prezenţa
rezorcinei, când apare o coloraţie roşie-portocalie, ce trece ulterior în violet.
Dozare
Se poate efectua printr-o metodă acidimetrică directă. În acest caz,
extractul eteric amoniacal evaporat la sec, se dizolvă în alcool neutralizat şi
se titrează cu o soluţie 0,02N de acid sulfuric în prezenţa indicatorului roşu
de metil.
Acţiune şi utilizări
În medicina tradiţională chinezească, speciile de Aconitum se
folosesc de mai bine de 2000 de ani în tratamentul diferitelor afecţiuni:
sincopă, reumatism, diaree, gastroenterite, tumori, astm, tulburări endocrine,
edeme.
Cele mai cunoscute preparate pe bază de Aconitum folosite în
medicina chinezească sunt:
Denumire
Produs vegetal Specie
preparat
Fuzi Rădăcini laterale procesate
Aconitum carmichaeli Debx.
Chuanwu Rădăcini principale uscate
Zhicaowu, caowu Rădăcini Aconitum kusnezofii Reichb.
BIBLIOGRAFIE
Batbayar N., Enkhzaya S., Tunsag J., Batsuren D., Rycroft D.S., Sproll S.,
Bracher F. Norditerpenoid alkaloids from Delphinium species. Phytochemistry.
2003, 62 (4), 543-550
Crombie L., Crombie W.M.L., Whiting D.A. Alkaloids of Khat (Catha edulis). In
The Alkaloids, vol. 39. Ed. Brossi A., Academic Press Inc., San Diego, 1990, 139-162
Dobelis P., Madl J.E., Pfister J.A., Manners G.D., Walrond J.P. Effects of
Delphinium alkaloids on neuromuscular transmission. The Journal of
Pharmacology and Experimental Therapeutics. 1999, 291 (2), 538-546
Gardner D.R., Panter K.E., Pfister J.A., Knight A.P. Analysis of toxic
norditerpenoid alkaloids in Delphinium species by electrospray, atmospheric
pressure chemical ionization and sequential tandem mass spectrometry. J Agric
Food Chem. 1999, 47, 5049-5058
Kobayashi J., Morita H. The Daphniphyllum alkaloids. In The Alkaloids, vol. 60.
Ed. Cordell G.A., Elsevier Academic Press., San Diego, 2003, 165-203
Kogure N., Nozoe A., Kitajima M., Takayama H. Nupharic acid, a new
sesquiterpene alkaloid from Nuphar japonicum. Heterocycles. 2009, 79 (1), 1101-1105
Kwak W. J., Kim J. H., Ryn K. H., Cho Y.B., Jeon S. D., Moon C. K. Effects of
gentianine on the production of pro-inflammatory cytokines in male Sprague-Dawley
rats treated with lippolysaccharide (LPS). Biol Pharm Bull. 2005, 28 (4), 750-753
Matsuda H., Morikawa T., Oda M., Asao Y., Yoshikawa M. Potent anti-metastatic
activity of dimeric sesquiterpene thioalkaloids from the rhizome of Nuphar pumilum.
Bioorganic & Medicinal Chemistry Letters. 2003, 13 (24), 4445-4449
Aconiti tuber
Frohne D., Pfänder H.J. Poisonous plants-second edition, a handbook for
doctors, pharmacists, toxicologists, biologists and veterinarians, Manson
Publishing Ltd., London, 2005, 318-320
Singhuber J., Zhu M., Prinz S., Kopp B. Aconitum in traditional chinese
medicine - a valuable drug or an unpredictable risk? Journal of
Ethnopharmacology. 2009, 126, 18-30
Xu H., Hideko A., Masakazu H., Zhang L., Hiroshi S., Kazuo H. Pain-relieving
effects of processed Aconiti tuber in CCl-neuropathic rats. Journal of
Ethnopharmacology. 2006, 103 (3), 392-397.
Capitolul 10
An/Perioadă de
Etape de evoluţie
timp
1962 • colectarea materialului vegetal = scoarţe de Taxus
brevifolia de pe coasta de nord-vest a SUA
1967 • izolarea taxolului de către Wall M.E. şi Wani M.C.
(Research Triangle Park, Carolina de Nord)
1971 • apare pentru prima dată publicată structura chimică a
taxolului
1974 • evidenţierea acţiunii taxolului în melanomul B16 la
şoareci
1978 • demonstrarea la şoareci a unei activităţi moderate în
leucemii
1979 • stabilirea mecanismului de acţiune de către Horwitz S. şi
colab. (Albert Einstein College of Medicine, New York)
1982 • aplicarea documentaţiei pentru iniţierea testărilor clinice
la oameni
1984 • debutul fazei I de testări clinice
1985 • debutul fazei II de testări clinice
1989 • demonstrarea activităţii în cancerul ovarian avansat
(John Hopkins Medical Group)
1989 • alegerea firmei Bristol-Myers Squibb pentru
comercializarea taxolului; aceasta îi modifică denumirea
generică în paclitaxel, numele de taxol fiind cel rezervat
medicamentului comercializat
1990-1993 • producerea pe scară largă a taxolului
1992 • aprobarea FDA pentru utilizarea în cancerul ovarian
refractar
1990-1994 • dezvoltarea de tehnologii eficiente pentru semisinteza
taxolului din 10-dezacetilbaccatina III
1993 • descoperirea faptului că taxolul este sintetizat de o serie
de fungi de pe speciile de Taxus şi de unii fungi
endofitici (Nodulisporium sylviforme)
1994 • sinteza totală a taxolului de Holton R.A. şi colab.
(Florida State University-Tallahassee, Florida);
Nicolaou K.C. şi colab. (Scripps Research Institute-La
Jolla, California)
1994 • aprobarea utilizării taxolului în cancerul de sân
metastazat
Compoziţie chimică
Frunzele şi tulpinile speciilor de Taxus conţin o varietate largă de
metaboliţi: compuşi diterpenici alcaloidici şi non-alcaloidici cu nucleu
taxanic, biflavonoide, proantocianidoli, lignane, glicozide cianogenetice,
polizaharide şi acizi graşi.
Cei mai importanţi compuşi din punct de vedere al utilităţii
terapeutice şi aplicabilităţii practice sunt derivaţii cu nucleu taxanic. Ţinând
cont de structura chimică imediată, aceştia se clasifică în următoarele
categorii:
- taxoide cu nucleu normal. Sunt alcaloizi diterpenici cu nucleu
taxanic normal. Acest nucleu taxanic este constituit dintr-un sistem
de 3 cicluri condensate cu câte 6/8/6 atomi de carbon (fig. 132).
10 9 19
18 7
12 11 16
8 6
13 15
17 4 5
3
14 1
2
20
Fig. 132. Nucleul taxanic
H5C6 O
11
HO
1
OH
15
OH H
O N(CH 3)2
AcO
3
1 O
C 6H 5
2 20 OAc
OH
schelet de 2 (3 →20)-abeotaxan taxina A
(Ac = acetil; Bz = benzil)
Au fost evidenţiate şi structuri de taxoide constituite dintr-un sistem
tetraciclic cu câte 6/5/5/6 atomi de carbon sau un sistem biciclic cu
câte 6/12 atomi de carbon (taxuspina U).
OAc OH
OAc
AcO
OAc
OH
OH
taxuspina U (Ac= acetil)
H
schelet de 3,11-ciclotaxan
AcO OAc
9
H
O 13 5
4
OR1
R
OAc CH2
20
Fig. 134. Structura de taxicin esteri
OR3 O R
2
10 R1
H
HO 13
O
R4 OH OAc
OCOC6H5
baccatina III: R1, R4 =H; R2=OH; R3=acetil;
10-dezacetilbaccatina III: R1, R3, R4 = H; R2 =OH
(Ac = acetil)
O
HO
OH
O N(CH 3)2
AcO
O
C6H5
OAc
OH
Fig. 135. Taxina A (Ac = acetil)
Biosinteză
În plante, taxanii se obţin din acetil-CoA, pe calea acidului
mevalonic; farnesilpirofosfatul şi izopentenilpirofosfatul fiind intermediari
iniţiali în secvenţa de reacţii biosintetice, ce implică printre altele cuplare,
ciclizare, hidroxilare la C5, acilare, benzoilare şi acetilare (fig. 136).
Acţiune şi utilizări
Spre deosebire de colchicină sau alcaloizii din Catharanthus roseus
care inhibă polimerizarea tubulinei, paclitaxelul acţionează antimitotic prin
stabilizarea microtubulilor. El se leagă de subunitatea β a heterodiamerului
tubulină şi stabilizează microtubulii prin prevenirea depolimerizării acestora.
În acest mod celulele canceroase nu mai au capacitatea de a se divide,
diviziunea celulară fiind blocată în stadiul G2/M. Totodată, paclitaxelul
induce formarea de ”şiruri” sau ”mănunchiuri” anormale pe tot parcursul
ciclului celular, precum şi multipli asteri de microtubuli în timpul mitozei.
Prezintă un spectru antineoplazic larg, fiind activ în cancerul de sân şi
ovarian, cancerul pulmonar şi de prostată, sarcom Kaposi şi melanom
malign. Se foloseşte îndeosebi ca tratament de primă linie în cancerul
ovarian la pacientele în stadiu avansat sau cu boală reziduală. Se indică de
asemenea în cancerele metastazate de sân şi ovariene, după eşecul terapiei
standard.
Pentru realizarea interacţiunii cu tubulina, molecula taxolului trebuie
să adopte o anumită conformaţie. Se consideră că o asociere slabă cu
tubulina se datorează printre altele şi existenţei unui număr mare de
conformeri aşa-zis non-productivi. Astfel, spectrele RMN ale taxolului în
diferite soluţii au evidenţiat că în solvenţii non-polari, taxolul adoptă în
principal o conformaţie în care funcţia 2-benzoil şi grupul N-benzoil din
catena laterală (C3′) se asociază (conformaţie non-polară), în timp ce în apă
şi solvenţii polari, taxolul adoptă un set de conformaţii ”hidrofob-colapsate”,
în care gruparea fenil de la C3′ este orientată către grupul 2-benzoil.
Actual se apreciază că o conformaţie în formă de T a taxolului
corespunde unei mai bune legări de tubulină. În această conformaţie,
gruparea 2-benzoil se plasează între cele două grupări fenil de la C3′ din
catena laterală, la rândul lor acestea fiind situate echidistant.
Pentru exercitarea acţiunii antitumorale sunt esenţiale următoarele
elemente structurale din molecula taxolului:
• prezenţa ciclului oxetanic;
• ciclurile A şi C constituite din câte 6 atomi de carbon;
• grupul aciloxi la C2;
• grupul N-acil la C3′ din catena laterală;
• funcţia hidroxil liberă din catena laterală (C2′).
C6H5
OAc O
O OH
NH O 10
12 11 16 9
H5C6 3' 2' 13 8 7 6
1' O A 15
1 17 3 C 5
4
OH 14 2 O
OH H
O OAc
H5C6
O
ciclu oxetanic
Prin sacrificarea unui arbore de 100 de ani se obţin 3 kg scoarţă din care
rezultă 300 mg paclitaxel.
Derivaţi ai paclitaxelului
Prin semisinteză sau prin elaborarea unor formulări noi ale
paclitaxelului, s-au obţinut compuşi care prezintă calităţi farmacologice şi
farmacocinetice îmbunătăţite, dar majoritatea se află în diferite etape de
testare preclinică şi clinică. Singurii derivaţi care sunt aprobaţi pentru a fi
utilizaţi în terapeutică sunt docetaxelul şi abraxanul.
• Docetaxel (fig. 137). Este mult mai solubil în apă şi inhibă mai
puternic depolimerizarea microtubulilor. Se indică în carcinomul
mamar avansat şi metastazat rezistent la chimioterapia
antitumorală, cancer ovarian, cancer de prostată (ce nu răspunde
la tratament hormonal), cancer pulmonar non-microcelular,
adenocarcinom gastric, cancer cerebral în stadiu avansat.
Caracteristicile farmacocinetice sunt asemănătoare paclitaxelului
(metabolizare hepatică, eliminare biliară, legare de proteine
plasmatice mai mare de 90%, T1/2 = 12 ore, distribuţie tisulară
extinsă, cu excepţia SNC). Se administrează în doză de 75-
100 mg/m2, perfuzie timp de o oră la fiecare 3 săptămâni.
Reacţiile adverse includ edeme periferice, ascite, rash eritematos
maculopapular la nivelul braţelor şi mâinilor, stomatite,
fenomene digestive, descuamarea superficială a pielii, modificări
la nivelul unghiilor, astenie, alopecie, neuropatie periferică,
neutropenie.
O OH
O HO
(CH 3)3CO NH O H
O
H5C6 O H
OAc
OH OCOC6H5
OH
Produse farmaceutice
- Abraxane® (Abraxis BioScience Limited, Marea Britanie), flacon cu
100 mg paclitaxel sub forma complexului paclitaxel + albumină,
pulbere sterilă liofilizată pentru suspensie perfuzabilă ce se
reconstituie înainte de utilizare. După reconstituire fiecare ml de
suspensie conţine 5 mg de paclitaxel. Reconstituirea se realizează
prin adaosul a 20 ml de soluţie de clorură de sodiu 0,9% pentru
perfuzie într-un flacon de Abraxane, în timp de cel puţin 1 minut.
- Taxol® (Bristol-Myers Squibb, Marea Britanie), flacon cu 5 ml
soluţie vâscoasă ce trebuie diluată înaintea perfuzării cu un lichid
adecvat de uz parenteral. 1 ml soluţie sterilă conţine 6 mg paclitaxel
în 527 mg Cremophor EL şi 49,7% (V/V) alcool absolut.
- Taxotere® (Aventis Pharma S.A, Franţa), cutie cu flacon unidoză şi
flacon cu solvent. Flaconul unidoză conţine 0,5 ml dintr-o soluţie de
docetaxel 40 mg/ml în polisorbat 80. Flaconul cu solvent conţine
1,5 ml soluţie 13% m/m etanol (95%) în apă pentru preparate
injectabile.
BIBLIOGRAFIE
Alloatti G., Penna C., Gallo M.P., Levi R.C., Boniberdelli E., Appendino G.
Differential effects of paclitaxel and derivatives on guinea pig isolated heart and
papillary muscle. The Journal of Pharmacology and Experimental Therapeutics.
1998, 284 (2), 561-567
Attard G., Greystoke A., Kaye S., De Bono J. Update on tubulin-binding agents.
Mise au point sur les agents antimicrotubules. Pathologie Biologie. 2006, 54, 72-84
Baker A.F., Dorr R.T. Drug interactions with the taxanes: clinical implications.
Cancer Treatment. 2001, 27 (4), 221-233
Barceloux D.G. Medical toxicology of natural substances: foods, fungi, medicinal
herbs, plants and venomous animals, John Wiley & Sons Inc., Hoboken, 2008, 899-
902
Blechert S., Guenard D. Taxus alkaloids. In The Alkaloids, vol. 39. Ed. Brossi A.,
Academic Press Inc., San Diego, 1990, 195-234
Chemler J.A., Koffas M.A.G. Metabolic engineering for plant material natural
product biosynthesis in microbes. Current Opinion in Biotechnology. 2008, 19,
597-605
Cuendet M., Pezzuto J.M. Antitumor alkaloids in clinical use or in clinical
trials. In Modern alkaloids: structure, isolation, synthesis and biology. Eds.
Fattorusso E., Taglialatela-Scafati O., Wiley V.C.H Verlag GmbH &Co.,
Weinheim, 2008, 33-36
Floss H.G., Mocek U. Biosynthesis of taxol. In Taxol. Science and applications.
Ed. Suffness M., CRC Press LLC, Boca Raton, 1995, 191-209
Frohne D., Pfänder H.J. Poisonous plants-second edition, a handbook for
doctors, pharmacists, toxicologists, biologists and veterinarians, Manson
Publishing Ltd., London, 2005, 390-392
Gligorov J., Lotz J.P. Preclinical pharmacology of the taxanes: implications of the
differences. The Oncologist. 2004, 9 (suppl. 2), 3-8
Hait W.N., Rubin E., Alli E., Goodin S. Tubulin targeting agents. Update on
Cancer Therapeutics. 2007, 2, 1-18
Hosoyama H., Inubushi A., Katsui T., Shigemori H., Kobayashi J. Taxuspines
U, V and W, new taxane and related diterpenoids from the Japanese yew Taxus
cuspidata. Tetrahedron. 1996, 52 (41), 13145-131150
Hotta K., Ueoka H. New cytotoxic agents: a review of the literature. Critical
Reviews in Oncology/Haematology. 2005, 55, 45-65
Jaziri M., Vanhaelen M. Bioactive taxoid production from natural sources. In
Bioactive compounds from natural sources. Isolation, characterisation and
biological properties. Ed. Tringali Corrado, Taylor & Francis Group Inc., New
York, 2001, 283-305
Itokawa H. Taxoids occurring in the genus Taxus. In Taxus - The genus Taxus.
Eds. Itokawa H., Lee K.H, Taylor & Francis Inc. London, New York, 2003, 35-79
Kingston D.G.I. The shape of things to come: structural and synthetic studies of
taxol and related compounds. Phytochemistry. 2007, 68, 1844-1854
Kingston D.G.I. History and chemistry. In Paclitaxel in cancer treatment. Eds.
McGuire W.P., Rowinsky E.K, Marcel Dekker Inc., New York, 1995, 1-35
Molyneux R.J., Lee S.L., Gardner D.R., Panter K.P., James L.F.
Phytochemicals: the good, the bad and the ugly? Phytochemistry. 2007, 68, 2973-
2985
Mujagic H., Chabner B.H. The taxanes and their derivatives. In Harrison’s
Manual of Oncology. Eds. Chabner B.A., Lynch T.J. Jr., Longo D.L., The McGraw-
Hill Companies Inc. 2008, 24-32
Oberlies N.H., Krole D.J. Camptothecin and taxol: historic achievements in
natural products research. J. Nat. Prod. 2004, 67 (2), 129-135
Rowinsky E.K., Baker S.D. Topoisomerase I targeting agents. In Cancer clinical
pharmacology. Eds. Schelleus J.H.M., McLeod H.L., Newell D.R., Oxford
University Press Inc., New York, 2005, 164-168
Rowinsky E.K. Pharmacology and metabolism. In Paclitaxel in cancer treatment.
Eds. Mc Guire W.P., Rowinsky E.K., Marcel Dekker Inc., New York, 1995, 91-121
Capitolul 11
ALCALOIZI STEROIDICI
Sunt compuşi ce prezintă un schelet ciclopentan-perhidrofenantrenic,
atomul de azot fiind inclus în ciclu sau exociclic.
Deoarece derivă biogenetic de la acetil-CoA, alcaloizii steroidici sunt
încadraţi în categoria pseudoalcaloizilor.
Uneori se face referire la aceşti compuşi ca fiind amine sterolice.
Răspândire
Cele mai bogate surse de alcaloizi sterolici sunt plantele din familiile
Apocynaceae, Buxaceae, Liliaceae, Solanaceae. Se întâlnesc şi în secreţiile
dermice ale unor amfibieni (Phyllobates, Salamandra) sau la unele
organisme marine (Cephalodiscus, Ritterella, Zoanthus).
Clasificare
În funcţie de numărul de atomi de carbon ce constituie scheletul de
bază, alcaloizii steroidici din plante pot fi clasificaţi arbitrar în compuşi cu
21, 22 şi respectiv, cu 27 atomi de carbon.
H O
H
H H
N
H2N
conesina holafilamina
R
irehina: R=OH; kurchesina: R=N(CH3)2
HN O O
OH
H
O
OCH3 H H
H
mitifilina
21 22 24 25
20 26
18 23
12
11 17 16 27
19 13 N
1 14
8 15
2 9 OH
10
3 5 28
4 6 7
HO N
30 H
29 H
cicloartenol ciclobuxina
N
H
buxamina
H3C
N
H
COC6H5 OCOCH
3
pachysandrina A
O F
E F E
N O
C D C D
A B A B
3 3
RO RO
glicoalcaloid saponozidă sterolică
(R=catena glucidică)
H
N
H
H
H H
HO
solanidina
NH
22
nucleu de spirosolan
H
NH
22
HO
solasodina
H
22 NH
HO
H
tomatidina
24
21 23 25 27
18 H
12 22
11 26
17 20
13 N
19
1
8 14 16
2 9
10 15
3 5
HO 4 7
6
H
nucleu de tip solacongestidină
OH
HO
etiolina
NH OH
H
H O
H
H H
H H
H2N
H
solanocapsina
O
O
O
O H
H H
H2N
H
H
nucleu tip jurbidină jurubidina
NH
H F
H H NH
H
E
H
O H
O
D O
H
C
H
HO A H B H
H H
H HO
ciclopamina jervina
H H
26
24
25
27 23
28N 22 N
H H
18 20 21
13 17 HO
H OH OH
12 16 H OH
11
19 H H
1 14 OH OH
9 15
2 10
8 OH
O OH O OH
3 5 7
HO 4 6 HO
OH H
H
OH R OH
N H
OH
H
OH
O OH OH
HO
H
OH
zigadenina
H
N
H OH
H
H
OH
R O
O OCO CH
OH
O OAc
H
OH OH OAc
protoveratrina A: R=H; protoveratrina B: R=OH (Ac = acetil)
COOH COOH
OCH3 H3CO
OH OCH3
OH
H HOCH2
N
H
H
N
H H H
HO HO
rubijervina izorubijervina
N O
OH
HO
O
H
C D
NH
A O O
HN H B H
O HO
H
samandarina batrachotoxina
Biosinteză
În plante, biosinteza alcaloizilor sterolici urmează o cale comună cu a
substanţelor sterolice sau triterpenice, plecând de la acetil-CoA prin
intermediul acidului mevalonic, izopentenilpirofosfatului (IPP), farnesilpiro-
fosfatului (FPP), scvalenului, cicloartenolului şi colesterolului (sau
lanosterolului, la animale).
Triterpena cicloartenol este precursorul imediat al alcaminelor din
speciile de Buxus (Buxaceae).
CH2OH
CH2OPP
CH2
CH3 CH2
H2COPP
H3C C OH
COSCoA C
CH2 CH2
H3C
COOH
5 3 1
6 2
4
12 7
13 11 8
H
20 14 10 9
21 15
19
22 18 16
HO
23 17
24 H
scvalen lanosterol
H
H
HO H H
H HO
cicloartenol colesterol
OH
H
L-arginina
H H
HO H
colesterol 26-hidroxicolesterol
OH
NH2 NH2
H H
H HN
solanidina/tomatidina
OH
H solasodina
Acţiune şi utilizări
Deşi sunt înzestraţi cu unele proprietăţi farmacologice, alcaloizii
steroidici nu prezintă utilitate terapeutică. Interesul manifestat faţă de aceşti
compuşi rezidă pe de o parte în toxicitatea deosebită a unor reprezentanţi ai
grupului, iar pe de altă parte în faptul că pot constitui o materie primă
importantă pentru sinteza hormonilor steroidici.
Conesina, izoconesina, norconesina şi kurchesina, alcaloizi izolaţi
din scoarţele de pe tulpinile arborelui Holarrhena antidysenterica R. Br.
Sans (Apocynaceae) au proprietăţi antiamoebiazice, produsul vegetal fiind
recomandat ca antidizenteric.
Maluetina din frunzele de Malouetia bequaertiana Woodson
(Apocynaceae) manifestă acţiune curarizantă, extractele din produsul vegetal
fiind folosite în zonele de origine ca otravă pentru săgeţi.
Irehdiamina A, alcaloid de tip pregnanic din Funtumia elastica
(Preuss) Stapf. (Apocynaceae) potenţează hepatocarcinogeneza indusă
experimental la şobolani.
450 Clara Aprotosoaie, Ursula Stănescu
Alcaloizi steroidici
NH2
H
H
H
N
H H
HO H2N
maluetina irehdiamina A
H
NHCH 3
HN
H
OH
H
H
OH
NH
NH
H
H H
ciclobuxina D ciclovirobuxina D
atât de drastice încât uneori practic embrionul se ”resoarbe” sau dispar toate
semnele stării de gestaţie.
Totalul alcaloidic din specii de Veratrum are o acţiune toxică faţă
de animalele cu sânge rece. Datorită acestei proprietăţi, extracte sau tincturi
de Veratrum album au fost folosite până în anii 1950 ca insecticide în
medicina veterinară.
De altfel, speciile de Veratrum sunt plante toxice (doza toxică = 1-2 g
produs vegetal); simptomatologia din intoxicaţiile cu Veratrum sp. similară
celei produse de Aconitum sp. include fenomene digestive (greaţă, vomă,
colici abdominale), afectare cardiovasculară (bradicardie, hipotensiune
accentuată, alterarea ECG), amorţirea şi răcirea extremităţilor. Primăvara,
planta poate fi confundată cu Gentiana lutea, motiv pentru care recoltatorii
de rădăcini de ghinţură din flora spontană trebuie să fie avertizaţi, mai ales
că rădăcinile celor două specii sunt asemănătoare.
Glicoalcaloizii din Solanaceae sunt cel mai adesea substanţe toxice.
În intoxicaţiile cu astfel de derivaţi după o latenţă de câteva ore apar
simptome digestive (greaţă, vomă, diaree), dureri de cap, stări de nervozitate,
perturbarea vederii, halucinaţii şi convulsii.
Glicoalcaloizii din cartofi (Solanum tuberosum L., Solanaceae) pot
provoca necroza mucoaselor gastrică şi intestinală, fiind suspectaţi de a fi şi
puternic teratogeni. Faptul că nu se produc aceste reacţii la consumul
cartofilor se explică prin aceea că aceşti alcaloizi se găsesc în cantităţi foarte
mici (25-100 mg/kg tuberculi) în produsul păstrat în condiţii normale. Ei se
concentrează îndeosebi în coajă şi straturile aflate imediat sub aceasta, iar
prin curăţarea cartofilor, glicoalcaloizii se elimină în proporţie de 60-95%.
Totuşi în condiţile folosirii unui produs păstrat necorespunzător (apariţia
unor zone verzi, sub coajă) sau încolţit, riscul de producere a unor eventuale
intoxicaţii se măreşte, deoarece şi conţinutul în glicoalcaloizi creşte (2-
4 g/kg tuberculi).
Tomatina din Lycopersicon esculentum Mill. (sin. Solanum
lycopersicum L., roşii) inhibă parţial dezvoltarea unor bacterii şi fungi
patogeni dermici, exceptând microorganismele din genul Actinomyces.
H
NH
O
RO
H
tomatina (R=licotetroza)
N
H
H H
N
H
OH
lokysterolamina A
solasodina
androstadiendiona androstendiona
1-dehidrotestolactona
antitumorale
Acţiunea farmacologică a
Hormon steroidic Derivat antagonist
derivatului antagonist
aldosteron spironolactona • diuretică
progesteron mifepriston • avortivă
testosteron ciproteron • antiandrogenică, fiind indicat şi
în cancerul de prostată, hirsutism
BIBLIOGRAFIE
Capitolul 12
ALCALOIZI CU ACŢIUNE
HALUCINOGENĂ
o N-alchiltriptamine şi α-alchiltriptamine
N,N-dimetiltriptamina (DMT) [Anadenanthera peregrina Speg.,
Desmanthus illinoensis (Michx.) MacMill. ex B.L. Rob & Fernald,
Psychotria viridis Ruiz & Pav., Virola sp.] este prototipul subclasei de N-
alchiltriptamine halucinogene. La prizat, acţiunea sa se instalează rapid
(obişnuit în mai puţin de 5 minute) şi durează circa 30 minute. Nu este activă
per os, fiind metabolizată de monoaminoxidazele gastrointestinale,
administrându-se în general inhalatoriu, prin fumat, prizat sau mai puţin
frecvent, prin injectare. DMT poate deveni activ per os, când se
administrează din băuturile de tip ayahuasca, în care coexistă alături de
derivaţi de tip harman. Doza obişnuită de DMT este de 60-100 mg.
Triptamina şi N-monometiltriptamina nu sunt cunoscute a fi
halucinogene, probabil datorită faptului că nu sunt suficient de lipofile pentru a
traversa uşor bariera hematoencefalică şi datorită metabolizării rapide de către
sistemul MAO a eventualelor cantităţi de substanţe ajunse la nivel cerebral.
Bufotenina [secreţia dermică a unor amfibieni din specii de Bufo,
ciuperci din genul Amanita, seminţe de Anadenanthera colubrina (Vell.)
Brenan (sin. Piptadenia colubrina) şi A. peregrina (sin. Piptadenia
peregrina), latexul arborelui Brosimum acutifolium Huber, seminţe de
Mucuna pruriens (L.) DC.] poate acţiona slab halucinogen, dar rezultatele
obţinute din studiile întreprinse la om sunt controversate. Datorită grupului
R' R
N
R"
4
5
X
6 NH
7
Doza
Compus Abreviere R/R’ R’’ X halucinogenă la
om (mg)
triptamina - H/H H H inactivă
5-20 (fumat);
α-metiltriptamina α -MeT H/H Me H
15-30 (p.o.)
60-100 (fumat);
N,N-dimetiltriptamina DMT Me/Me H H
4-30 (i.v.)
N,N-dietiltriptamina DET Et/Et H H 50-100 (p.o.)
N,N-dipropiltriptamina DPT Pr/Pr H H 100-250 (p.o.)
N,N-diizopropiltriptamina DIPT iPr/iPr H H 25-100 (p.o.)
4-hidroxidimetil-
4-OHDMT Me/Me H 4-OH 10-20 (p.o.)
triptamina (psilocina)
Doza
Compus Abreviere R/R’ R’’ X halucinogenă la
om (mg)
4-metoxidimetil-
4-OMeDMT Me/Me H 4-OMe -
triptamina
inactivă
5-hidroxitriptamina
- H/H H 5-OH
(serotonina)
5-hidroxidimetil-
triptamina - Me/Me H 5-OH necunoscută
(bufotenina)
5-metoxidimetil- 6-20 (fumat); 2-
5-OMeDMT Me/Me H 5-OMe
triptamina 3 (i.v.)
5-metoxi-N,N-
FoxyMethoxy iPr/iPr H 5-OMe 6-12 (p.o.)
diizopropiltriptamina
5-metoxi-α- 5-OMe-
H/H Me 5-OMe 2,5-4,5 (p.o.)
metiltriptamina αMeT
Me = metil; Et = etil; Pr = propil; iPr = izopropil.
(după Glennon R.A., 2009)
O O
N NH2
H H
N N
CH3 CH3
H H
HN HN
LSD ergina
o β-carbolinele sunt reprezentate de alcaloizii de tip harman: harmina,
harmalina, tetrahidroharmina [Banisteriopsis caapi (Spruce ex
Grieseb) C.V. Morton, Peganum harmala L.]; potenţa lor este mai
mică decât a DMT.
N N
NH H3CO NH
harman harmalina
NH
H3CO NH
tetrahidroharmina
H3CO NH2
OCH3 OCH3
mescalina DOM
OCH3
NH2
CH3 O NHCH 3
R
OCH3 O CH3
H3CO
N
NH
ibogaina
PRODUSE
XII.1. LSD (LSD-25)
Reprezintă prototipul halucinogenelor, fiind din punct de vedere
chimic dietilamida acidului lisergic.
Numele de LSD provine din abrevierea denumirii chimice în limba
germană a compusului: Lysergsäure diethylamid.
O
N
H
N
CH3
H
HN
LSD
având senzaţia de parcă ar începe o nouă viaţă, iar gustul micului dejun l-a
simţit neobişnuit de delicios. Totuşi a încercat şi o oarecare oboseală din
punct de vedere fizic. Plimbându-se prin grădină a remarcat că toate
simţurile sale vibrau la un nivel maxim de senzitivitate şi acest sentiment l-a
însoţit toată ziua respectivă.
Promovat ca o substanţă miraculoasă în domeniul psihanalizei în anii
'50 şi '60, LSD-ul a fost utilizat ca medicament experimental în cercetarea
schizofreniei pentru a produce ”psihoze experimentale” prin alterarea
sistemelor neurotransmiţătoare, fiind folosit în aşa-numita terapie psiholitică
sau psihedelică.
Tot în aceea perioadă, scriitorul şi psihologul american Timothy
Leary a popularizat LSD-ul (dar şi alte halucinogene) determinând
producerea unei aşa-numite revoluţii psihedelice, LSD-ul fiind drogul de
primă alegere în rândul intelectualilor, artiştilor şi comunităţii hippy.
Spre mijlocul anilor '70, popularitatea LSD-ului scade dramatic,
declinul său fiind determinat de publicitatea negativă centrată pe efectele
adverse ale utilizării acestui drog şi intensificarea eficacităţii eforturilor
aplicării reglementărilor legale. În anul 1966 a fost interzisă folosirea LSD-
ului în SUA, iar ultima ţară ce l-a produs în mod legal a fost Cehoslovacia
(până în 1975).
Chiar dacă la o altă scară, LSD-ul continuă să se folosească ilicit ca
”drog de club” alături de alte substanţe mult mai în vogă astăzi, precum:
GHB (acid γ-hidroxibutiric), 3,4-metilendioximetamfetamina (Ecstasy) sau
ketamina.
Drogul circulă sub diferite denumiri (mai mult de 80), precum: blue
cheers, California triple dip, uncle, sunshine, mind detergent, zen şi Lucy in
the Sky with Diamonds, titlul hitului ce se presupune a fi închinat de formaţia
Beatles, LSD-ului.
LSD este o substanţă solidă, incoloră, inodoră şi uşor amară. Se
absoarbe rapid după administrarea orală şi se metabolizează hepatic prin N-
demetilare, N-deetilare şi hidroxilare aromatică. Metaboliţii LSD-ului se
elimină renal. T1/2 este de 3-5 ore.
Acţiunea halucinogenă începe să se manifeste după 30-60 minute.
Efectele psihoactive profunde ating un maxim după 2-4 ore şi pot dura până
la 12 ore. O doză tipică pentru atingerea acestor efecte este de 50-200 μg
substanţă, LSD-ul fiind de circa 5000 de ori mai potent decât mescalina.
Comparativ cu anii 1960 şi 1970 când o mostră de LSD conţinea 100-200 μg
sau mai mare de substanţă pură/doză, mostrele actuale de LSD ilicit
(comercializate în stradă) conţin o cantitate mai mică şi anume: 20-80 μg
substanţă pură/doză.
Proprietăţile halucinogene ale LSD-ului au la bază funcţia de agonist
a receptorilor serotoninergici, ca şi stimularea receptorilor dopaminergici
Obţinere
Frunzele se recoltează dimineaţa, de la exemplare de 5-8 ani.
Compoziţie chimică
Produsul vegetal conţine în principal 0,3-0,9% fenilalchilamine
(catamine) şi alcaloizi de tip catedulină; aceştia din urmă sunt din punct de
vedere structural macrolide sescviterpenice, respectiv esteri ai
dihidroagarofuranilor polihidroxilaţi.
În frunzele tinere şi proaspete, alcaloidul principal este
fenilachilamina (-)-catinona = (S)-α-aminopropiofenona.
În produsul uscat şi în frunzele bătrâne, (-)-catinona este transformată
într-un amestec de (+)-norpseudoefedrină şi (-)-norefedrină, în raport de 8:2.
Alţi constituenţi ai produsului vegetal sunt:
- omologi C6-C4 ai alcaloizilor de tip fenilachilamine:
merucatina, merucatinona şi pseudomerucatina (fig. 141);
- taninuri;
- ulei volatil.
O OH
OH H
H
NH2 NH2 NH2
H H H
CH3 CH3 CH3
H OH
O
O NH2
O
H
C6H5
catedulina E2 merucatina
Acţiune
Produsul vegetal, folosit în ţările asiatice şi africane în stare
proaspătă, sub formă de fumigaţii şi mai ales prin mestecare, suprimă
apetitul, combate oboseala şi somnul, îmbunătăţeşte abilităţile de comunicare
şi facultăţile mentale, determinând o euforie uşoară şi o senzaţie de plăcere
similare celor produse de drogul sintetic Ecstasy.
În anul 1980, O.M.S a clasificat produsul ca fiind un stupefiant ce
induce o dependenţă psihică uşoară până la moderată.
În mod tradiţional, frunzele erau mestecate una câte una, ţinute o
perioadă în gură şi apoi aruncate; în timpul unei astfel de sesiuni ce durează
circa 3-4 ore (Khat-session), o persoană ajungea să consume 100-200 g de
frunze.
Produsul se utiliza rar sub formă de infuzie sau de pastă, când se
amesteca cu miere, cuişoare, scorţişoară şi cardamom.
Consumul zilnic repetat (300-400 mg catinonă/zi) provoacă
farmacodependenţă în decurs de 15-90 zile. Persoanele respective suferă de
o lipsă cronică de poftă de mâncare, slăbesc până la caşexie, se manifestă
agresiv, adoptă un comportament paranoid şi dezvoltă tulburări de
personalitate. Fenomenul de farmacodependenţă este similar celui produs de
D-amfetamină, compus apropiat structural de molecula catinonei. Sindromul
de abstinenţă include depresie moderată, iritabilitate, letargie şi tremor uşor,
subiecţii dependenţi nerezistând mai mult de 4-5 zile fără drog.
Catinona determină anorexie, hipertermie, stimulare respiratorie,
midriază, aritmie şi hipertensiune. Mecanismul de acţiune presupune
creşterea concentraţiei de catecolamine la nivelul SNC prin eliberarea
acestora din depozitele sinaptice.
Administrate timp îndelungat, preparatele din produsul vegetal pot
da ulceraţii ale mucoaselor tubului digestiv, afectare hepatică şi renală,
precum şi înnegrirea permanentă a dinţilor.
Catinona face parte din categoria substanţelor a căror producere,
comercializare şi consum sunt ilegale.
XII.3. Peyotl
Reprezintă prototipul halucinogenelor din America Centrală, fiind
constituit din coroana uscată (uneori şi rădăcina) a cactusului Echinocactus
Obţinere
Partea aeriană se secţionează în rondele subţiri ce se usucă la soare,
devenind brun-roşcate, deformate şi cu o suprafaţă ridată. Datorită
aspectului, produsul mai este cunoscut şi sub numele de ”butoni de mescal”.
Compoziţie chimică
Peyotl conţine peste 50 de alcaloizi de tip fenetilamine şi
tetrahidroizochinoline simple şi o cantitate mare de mucilagii.
Fenetilaminele (0,4-0,5% în produsul proaspăt; 8-9% în produsul
uscat) sunt reprezentate de mescalină (3-6% în produsul uscat), hordenină şi
tiramină; sunt prezenţi şi derivaţii N-acetilaţi, N-formilaţi şi N-metilaţi ai
mescalinei, precum şi derivaţi N-metilaţi ai tiraminei. Principalele structuri
tetraizochinolinice sunt: anhalamina, anhalonidina, pelotina şi lofoforina
(fig. 141).
H3CO H3CO
OCH3 OH R
mescalina R = H: anhalamina; R = CH3: anhalonidina
N
HO
H3 C CH3
hordenina
Acţiune
Ingestia produsului determină apariţia unor efecte psihice accentuate.
Astfel, se spune că Peyotl creează o stare de introspecţie adâncă de natură
spirituală sau metafizică, însoţită de efecte bogate vizuale sau/şi auditive.
Componentul cel mai activ din Peyotl este mescalina. Aceasta este
un psihodisleptic, având o acţiune asemănătoare LSD-ului.
La 300-500 mg (echivalent la 5 g produs uscat), mescalina induce
distorsionarea percepţiei formelor, intensificarea culorilor, halucinaţii
auditive şi modificarea percepţiei timpului.
Natura şi intensitatea acestor efecte sunt dependente de intelectul
subiectului şi de mediul în care acesta trăieşte.
Acţiunea halucinogenă se instalează la circa 6 ore după ingerare şi
poate dura 10-12 ore.
Proprietăţile psihodisleptice ale mescalinei se explică prin aceea că
alcaloidul reacţionează direct cu receptorii serotoninergici, adrenergici sau
Compoziţie chimică
În 1958, A. Hofmann, descoperitorul LSD-ului, a izolat din
teonanacatl, psilocibina şi psilocina, compuşii activi din ciupercă.
Psilocibina (O-fosforil-4-hidroxi-N,N-dimetiltriptamina) este un
prodrug care în organismul uman este transformat prin defosforilare în
compusul mai activ, psilocina.
N N
CH3 CH3
NH NH
psilocibina psilocina
Acţiune
Acţiunea farmacologică a psilocibinei şi psilocinei este analogă cu
cea a LSD-ului şi a mescalinei, dar efectele sunt mai puţin intense; spre
exemplu, 20 mg psilocina este echiactivă cu 100 μg LSD.
Psilocina acţionează ca agonist parţial asupra receptorilor
serotoninergici 5-HT2A, producând efecte de stimulare a acestora.
Efectele depind în mare măsură de dispoziţia şi afectul subiectului.
Iniţial apare o senzaţie de dezorientare, letargie, euforie sau depresie.
La doze mici apar halucinaţii, incluzând distorsionarea percepţiei timpului,
intensificarea culorilor şi animarea figurilor geometrice. La doze mari se
accentuează efectele halucinatorii şi experienţele tind să fie mai puţin sociale
şi mai mult introspective. Reacţiile somatice includ agitaţie, hipertermie,
ameţeală, midriază, convulsii.
Un dozaj tipic recreaţional este de 10-50 mg psilocibină.
După ingestia ciupercilor, efectele încep să apară în 10-40 minute şi
durează obişnuit între 2 şi 8 ore.
XII. 5. Ololiuqui
Este denumirea unui drog psihotrop folosit în regiunea Mexicului şi
care este constituit din seminţele speciei Ipomoea violacea L. sin. Ipomoea
tricolor (Convolvulaceae) şi uneori, Ipomoea coerulea sin. Rivea corymbosa
(L.) Raf. (Convolvulaceae).
În limba aztecă, ololiuqui înseamnă rotund, denumirea referindu-se la
forma seminţelor convolvulaceelor menţionate anterior. Indigenii acordau un
respect deosebit acestor seminţe pe care le considerau oracole.
Speciile de Ipomoea au tulpini volubile, frunzele sunt lipsite de
stipele, florile au 4-5 piese, cu staminele concrescute la baza corolei. Fructul
este o capsulă.
Compoziţie chimică
Seminţele conţin alcaloizii cu structură asemănătoare celor din cornul
de secară: ergina (amida acidului lisergic), izoergina (amida acidului
476 Clara Aprotosoaie, Ursula Stănescu
Alcaloizi cu acţiune halucinogenă
O
NH2
N
CH3
H
HN
ergina
Acţiune
Seminţele şi extractele au proprietăţi halucinogene ce se manifestă
în principal printr-o stare acută de veghe, deformarea percepţiei timpului şi
euforie. Ingerarea a circa 300 de seminţe determină un efect halucinogen ce
durează în jur de 16 ore. Abuzul de drog conduce la ergotism caracterizat
prin furnicături, umflături ale degetelor, iar în ultimă fază, gangrenă şi
căderea degetelor.
XII. 6. Ayahuasca
Numită şi yagé sau hoasca, ayahuasca reprezintă o băutură obţinută
prin fierberea/macerarea scoarţelor şi tulpinilor lianei Banisteriopsis caapi
(Spruce ex Griseb) C.V. Morton, la care se mai adaugă şi frunzele provenite
de Psychotria viridis Ruiz & Pav. În funcţie de zonă, ayahuasca conţine şi
alte produse vegetale provenite de la variate plante (Brugmansia sp.,
Brunfelsia sp., Diplopterys cabrerana, Nicotiana sp.).
Nu se cunoaşte cu siguranţă care este originea exactă a practicii
ayahuascăi, dar se ştie că era răspândită la toate triburile din zona bazinului
Amazonului în momentul în care a început să fie cunoscută de etnografii
vestici la mijlocul secolului al XIX-lea.
Caracteristicile specifice ale folosirii tradiţionale a acestei băuturi de
către nativii americani variază printre diferitele grupuri culturale, dar există
şi elemente comune, notabil fiind contextul ceremonial al consumării sale.
Astfel, ritualul în care se consumă ayahuasca este condus de către un aşa-
numit vindecător experimentat, ce a fost instruit timp de câţiva ani înainte de
a deveni ”capabil” de a administra această băutură. Prepararea pentru un
Compoziţie chimică
Banisteriopsis caapi conţine alcaloizi β-carbolinici (0,05-1,95%):
(harmina, tetrahidroharmina, harmalina) şi alcaloizi pirolidinici (shihunina,
dihidroshihunina), în timp ce Psychotria viridis are drept constituenţi
principali N-alchiltriptamine (0,1-0,66%): N,N-dimetiltriptamina-DMT
(predominant) alături de N-metiltriptamina.
N(CH 3)2
N
H3CO NH
CH3 NH
harmina DMT
N
CH3
O
N
CH3
O COOH
shihunina dihidroshihunina
Acţiune
Efectele unice ale produsului Ayahuasca reprezintă o funcţie a
combinaţiei de DMT şi alcaloizi harmanici potenţatori. DMT, compusul
halucinogen principal nu este activ la administrare p.o., deoarece tractul
gastrointestinal conţine monoaminoxidaze (MAO) ce îl metabolizează
înainte ca acesta să ajungă la creier. Totuşi, atunci când DMT se
coadministrează cu un inhibitor MAO, aşa cum este cazul alcaloizilor
harmanici existenţi în ayahuasca, metabolizarea sa este întârziată şi poate
ajunge la nivel cerebral declanşând efectele halucinogene. În plus,
tetrahidroharmina, unul dintre cei mai abundenţi alcaloizi harmanici,
blochează captarea intraneuronală a DMT prelungind T1/2 al acesteia,
deoarece este stopată inactivarea halucinogenului de către enzimele MAO
localizate în mitocondriile neuronale. Totodată, tetrahidroharmina
funcţionează ca un inhibitor slab al recaptării serotoninei, furnizând nivele
mai mari de neurotransmiţător în spaţiul sinaptic.
Efectele psihoactive sunt calitativ similare cu cele ale altor substanţe
din aceeaşi clasă farmacologică, precum LSD-ul şi psilocibina.
Acţiunea debutează la 30-40 minute după ingerare, atinge un maxim
aproape la 2 ore şi durează în jur de 6 ore.
Produce o stimulare vizuală sau auditivă, sinestezie, introspecţie
psihologică şi emoţii foarte puternice, plecând de la tristeţe ocazională la
frică, mulţumire sau exaltare. Determină de asemenea o creştere moderată a
frecvenţei cardiace şi presiunii sanguine diastolice.
Băutura ca atare are un gust foarte amar ce nu poate fi descris ca fiind
foarte plăcut la ingerare. În timpul experienţei cu Ayahuasca, emeza nu este
neobişnuită, efectul fiind în general privit ca o ”curăţare” spirituală sau
fizică.
Efectele pe termen lung ale produsului nu au fost studiate foarte bine
din punct de vedere ştiinţific, ayahuasca rămănând relativă obscură până în
ultimele câteva decade ale secolului al XX-lea. Investigaţii pe scară mică
desfăşurate la membri ai bisericilor braziliene au sugerat că produsul nu este
dăunător atunci când se foloseşte în contexte ceremoniale. La sfărşitul
secolului al XX-lea, turismul ayahuasca a devenit un fenomen cultural în
zona Amazonului. Unii din acei vindecători şi-au exprimat preocuparea
privind practicile locale manipulative şi rău conduse de exploatare a turiştilor
naivi şi care ar putea conduce la un potenţial prejudiciu prin administrarea
neiniţiată a produsului.
Compoziţie chimică
Cei mai importanţi constituenţi ai produsului vegetal sunt alcaloizii
β-carbolinici (2-6%): harman (0,16%), harmina (0,44-1,84%; se găseşte în
cantitate mai mare în tegumentul seminal), harmalina (0,25-0,79%),
harmalol (3,9%), harmol.
Alături de aceştia, Pegani harmalae semen mai conţine:
- alcaloizi chinazolinici: vasicina (peganina) (0,25%), dipegina,
vasicinona;
- flavonozide, în principal glicozide ale acacetolului (fig. 142).
R N
N N
H
CH3 OH
R=H: harman vasicina
R=OH: harmol
R=OCH3: harmina
HO O
OCH3
OH O
acacetol
Fig. 142. Compuşi chimici importanţi din Pegani harmalae semen
480 Clara Aprotosoaie, Ursula Stănescu
Alcaloizi cu acţiune halucinogenă
Acţiune
Produsul vegetal este folosit în ţările de origine în principal ca drog
halucinogen, acţiune imprimată de alcaloizii harmanici (inhibarea MAO).
În anumite zone din vestul Asiei, seminţele se aruncă în foc şi se
inhalează vaporii psihoactivi.
În Africa de Nord şi Orientul Mijlociu, seminţele de Peganum
harmala erau utilizate în mod tradiţional ca emenagoge, abortive,
antihelmintice, diuretice, hipotermice, antispastice şi hipnotice; planta
întreagă se folosea ca şi condiment.
Deşi pentru alcaloizii β-carbolinici din Peganum harmala s-au
evidenţiat numeroase alte acţiuni: antibacteriană, citotoxică asupra unor linii
celulare canceroase umane, antioxidantă, imunomodulatoare, vasodilatatoare
pe aorta de şobolan sau antileishmaniozică (Leishmania infantum), la
momentul actual aceşti compuşi nu prezintă aplicaţii terapeutice.
Harmalina se regăseşte în unele preparate homeopate.
Compoziţie chimică
Primul compus chimic izolat din Amanita muscaria a fost muscarina,
compus care în experienţele farmacologice se comportă asemănător
Alcaloizi - substanţe biogene de interes terapeutic 481
Alcaloizi cu acţiune halucinogenă
HO
O CH3
+ +
O N
N H3C CH3
O
CH3
L-(+)-muscarina acetilcolina
CH3
HO N
CH3
NH
bufotenina
HO
COOH
HO
N NH2 HN O
O
N NH2
COOH O OH
acid ibotenic muscimol muscazonă
Acţiune
Ingerarea unor preparate din Amanita muscaria conduce la
următoarele manifestări: iniţial, ochii încep să capete o strălucire deosebită,
membrele încep să tremure, în timp ce trunchiul execută mişcări ritmice.
Subiectul începe să cânte, devenind de o voioşie extremă, similară celei
produse de alcool. Apar şi halucinaţii; obiectele încep să pară foarte mari.
Dacă individului i se arată o lingură cu apă, acesta are impresia că vede un
lac întreg. Această stare nu durează mai mult de 30 minute sau maxim o oră;
excitaţia devine tot mai accentuată, până când se transformă într-un acces de
furie nebună. După aceasta se instalează un somn profund, în cursul căruia
persoana drogată are vise şi viziuni fantastice.
Acidul ibotenic ca atare determină efecte halucinogene la doze de
50-100 mg; dozele mici sunt sedative. O parte din acidul ibotenic ingerat
este metabolizat la muscimol.
Nivelul maxim al acţiunii halucinogene a acidului ibotenic se atinge
în 2-3 ore de administrarea orală şi efectele durează în general 6-8 ore, în
funcţie de doză. Produce distorsionări vizuale, alterarea percepţiei
senzoriale, halucinaţii, pierderea echilibrului şi convulsii.
***
Compoziţie chimică
Produsul vegetal conţine 5-6% alcaloizi indolici: ibogaina, ibogalina,
ibogamina, tabernantina.
H3CO
N
NH
ibogaina
Acţiune
Farmacologia ibogainei este destul de complexă, compusul afectând
simultan diferite sisteme neurotransmiţătoare. Alcaloidul manifestă
proprietăţi stimulante SNC şi la doze mai mari, halucinogene. El acţionează
antagonist necompetitiv pe receptorii nicotinici, slab agonist pe receptorii
serotoninergici 5-HT2A şi interferă sistemele opioid şi glutamatergic.
La doze de 3-5 mg/kg corp, ibogaina prezintă un efect stimulant SNC
mediu. O doză de 10 mg/kg corp sau şi mai mare determină o experienţă ce
se desfăşoară în două faze: vizuală şi introspectivă.
BIBLIOGRAFIE
LSD
Abraham H.D. Visual phenomenology of LSD flashbacks. Arch Gen Psychiatry.
1983, 40, 884-889
Hanson G.R., Venturelli P.J., Fleckenstein A.E. Drugs and society-10thedition.
2009, Jones and Bartlett Publishers, Sudbury, 316-320
Lerner A.G., Gelkopf M., Oyff I., Finkel B., Katz S., Sigel M., Weizman A.
LSD-induced hallucinogen persisting perception disorder treatment with clonidine:
an open pilot study. Int Clin Psychopharmacology. 2000, 18, 35-37
Nichols D.E. Psychotropics. Pharmacology & Therapeutics. 2004, 101 (2), 131-181
Spinella M. Concise handbook of psychoactive herbs. Medicinal herbs for treating
psychological and neurological problems, Haworth Herbal Press, Binghamton,
2005, 164-166
Stafford P. Psychedelics encyclopedia, third expanded edition. 1992, Ronin
Publishing Inc., 34-101
Wills S. Drugs of abuse, second edition. 2005, Pharmaceutical Press, London, 147-157
Cathae folium
Al-Habori M. The potential adverse effects of habitual use of Catha edulis (Khat).
Expert Opinion on Drug Safety. 2005, 4 (6), 1145-1154
Al-Hebshi N., Skang N. Khat (Catha edulis) – an updated review. Addiction
Biology. 2005, 10 (4), 299-307
Crombie L., Crombie W.M.L., Whiting D.A. Alkaloids of khat (Catha edulis). In
The Alkaloids: Chemistry and Pharmacology, vol. 39, 1991, 139-164
Feyissa A.M., Kelly J.P. A review of the neuropharmacological properties of khat.
Progress in Neuropsychopharmacology and Biological Psychiatry. 2008, 32 (5),
1147-1166
Kalix P. The pharmacology of psychoactive alkaloids from Ephedra and Catha.
Journal of Ethnopharmacology.1991, 32 (1-3), 201-208
Peyotl
Hanson G.R., Venturelli P.J., Fleckenstein A.E. Drugs and society-10thedition.
2009, Jones and Bartlett Publishers, Sudbury, 320-322
Psilocybe mexicana
Passie T., Seifert J., Schneider U., Emrich H.M. The pharmacology of
psilocybin. Addiction Biology. 2002, 7 (4), 357-364
Schneider S.M. Mushrooms in clinical toxicology. In Clinical Toxicology. Eds.
Ford M.D., Delaney K.A., Ling L.J., Eickson W.B., W.B. Saunders Company,
Philadelphia, 2001, 899-908
Ololiuqui
Wills S. Drugs of abuse, second edition. 2005, Pharmaceutical Press, London, 335-336
Ayahuasca
Mckenna D.J. Clinical investigations of the therapeutic potential of ayahuasca:
rationale and regulatory challenges. Pharmacology &Therapeutics. 2004 (102), 111-
129
Tupper K.T. The globalization of ayahuasca: harm reduction or benefit
maximization. International Journal of Drug Policy. 2008, 19, 297-303
Wills S. Drugs of abuse, second edition. 2005, Pharmaceutical Press, Devon, 326-327
Pegani harmalae semen
Astulla A., Zaima K., Matsuno Y., Hirasawa Y., Ekasari W.,Widyawaruyanti
A., Zaini N.C., Morita H. Alkaloids from the seeds of Peganum harmala showing
antiplasmodial and vasorelaxant activities. J Nat Med. 2008, 62, 470-472
Amanita muscaria
Barceloux D.G. Medical toxicology of natural substances: foods, fungi, medicinal
herbs, plants and venomous animals, John Wiley & Sons Inc., Hoboken, 2008, 298-303
Li C., Oberlies N.H. The most widely recognized mushroom: Chemistry of the
genus Amanita. Life Sciences. 2005, 78, 532-538
Tabernanthe iboga
Alper K.R. Ibogaine: a review. In Ibogaine. Proceedings of the First International
Conference. Eds. Alper K.R., Glick S.D., Academic Press., San Diego, 2001, 2-32
Schneider A.S., Nagel J.E., Mah S.J. Ibogaine selectively inhibits nicotinic
receptor-mediated catecholamine release. European Journal of Pharmacology.
1996, 317 (2-3), R1-R2
Sershen H., Hashim A., Lajitha A. Characterization of multiple sites of action of
ibogaine. In Ibogaine. Proceedings of the First International Conference. Eds.
Alper K.R., Glick S.D., Academic Press., San Diego, 2001, 115-129.
Amnezie = incapacitate totală sau parţială de a memoriza sau de a reda date deja
memorizate.
Anoxie = în sens strict se referă la absenţa totală a oxigenului, dar termenul este
utilizat frecvent în locul celui de hipoxie. În sens propriu, anoxia reprezintă o
întrerupere, de regulă localizată a aportului de oxigen la nivelul unui ţesut, ca o
consecinţă a unei opriri a circulaţiei sau a unei anoxemii.
Atrezie = absenţa congenitală sau ocluzia unui orificiu sau a unui conduct natural.
Cataplasmă = preparat topic care are ca principiu activ o pulbere de origine vegetală
(făină de seminţe de in sau de muştar) la care se adaugă un lichid (de obicei apă) pentru
formarea unui produs de consistenţa unui bulion gros. Se aplică cutanat (cald sau rece)
şi acţionează local prin proprietăţile sale, cel mai adesea revulsive.
Ciroză = denumire dată unui grup de afecţiuni hepatice având drept caracteristică
anatomopatologică comună scleroza parenchimului hepatic, cu tendinţă extensivă şi
de generalizare, cu formarea unei cantităţi mari de ţesut conjunctiv, a unor noduli
parenchimatoşi de regenerare cu necroze celulare. Reprezintă o boală cronică a
ficatului care evoluează către insuficienţa hepatocelulară şi hipertensiune portală.
Diplopie = tulburare de vedere caracterizată prin percepţia a două imagini ale unui
singur obiect, din cauza formării imaginilor unui obiect fix în puncte
noncorespondente ale celor două retine. Este principalul simptom iniţial al unei
paralizii de nervi oculomotorii.
Discrazie = unul din cei mai vechi termeni medicali. Iniţial desemna dezechilibrul
celor 4 umori. În prezent, termenul tinde să devină desuet, fiind utilizat, totuşi,
pentru denumirea unei stări anormale, îndeosebi ca urmare a unor tulburări de
metabolism sau de coagulare.
Edem Quincke (sin. boala Bannister, boala Milton, boala Quincke, edem acut
angioneurotic) = boală caracterizată prin apariţia bruscă de infiltrate edematoase
ferme, bine delimitate şi proeminente, pruriginoase, localizate la nivelul feţei,
mucoaselor şi organelor genitale. Evoluează în pusee, uneori febrile, localizarea
laringiană fiind extrem de periculoasă, uneori fatală, dacă nu se intervine.
Euforie = senzaţie de bine, mergând până la exaltare; buna dispoziţie este de obicei
puţin motivată sau chiar nemotivată.
Flebită = inflamaţia unei vene. Poate afecta un teritoriu venos oarecare, dar atinge
cel mai adesea venele profunde ale gambelor, îndeosebi în caz de varice,
manifestându-se în acest caz printr-o tumefacţie roşie şi dureroasă a tegumentelor
zonei afectate, uneori acompaniată de febră.
Flutter = tulburare de ritm cardiac care, asemenea fibrilaţiei poate afecta atât
atriile, cât şi ventriculele, dar aritmia este mai puţin rapidă şi mai puţin dezordonată.
Este cel mai frecvent auricular, cu 200-400 contracţii pe minut, ce se succedă cu
regularitate şi fără pauză.
Halucinaţie = în sens strict, percepţie fără obiect, adică în absenţa oricărei stimulări
din exterior. Se deosebeşte de iluzie care reprezintă percepţia deformată a unui
obiect real.
Hematom = colecţie de sânge, mai mult sau mai puţin închistată, acumulată în
ţesuturi sau într-o cavitate naturală. Rezultă ca urmare a ruperii unor vase din cauza
unui traumatism sau spontan, în anumite boli.
Hipertermie = febră.
Hipertonie = 1) starea unui lichid sau a unei soluţii având o presiune osmotică mai
mare decât cea a unui lichid cu care este pus în contact. 2) creşterea tonusului
muscular sau a tonicităţii unui organ. 3) spasm permanent arteriocapilar care poate
provoca hipertensiunea arterială.
Ileus (sin. ocluzie intestinală) = oprirea tranzitului intestinal pentru materii fecale şi
gaze. Ocluzia intestinală prin oprirea peristaltismului intestinal se numeşte ileus
paralitic.
Letargie (sin. moarte aparentă) = somn profund şi continuu, de lungă durată (ore,
zile, luni). Pacientul este inconştient, imobil şi poate răspunde la stimuli exteriori
puternici, dar fără întreruperea somnului. Se deosebeşte de comă prin absenţa
tulburărilor neurovegetative grave şi prin posibilitatea ca subiectul să fie trezit
pentru perioade scurte de timp. La unii subiecţi, letargia poate fi provocată prin
hipnoză sau prin administrarea de hipnotice şi anestezice.
Lipotimie = termen prin care este denumită o stare caracterizată prin impresia
angoasantă de pierdere iminentă a conştienţei, cu paloare, transpiraţii, respiraţie
superficială, tulburări vizuale. Este consecinţa unor tulburări vasomotorii,
declanşate de stimularea nervului vag, în caz de stres, al unei stări de oboseală
prelungită, a ridicării bruşte după un decubitus dorsal prelungit.
caracterizează prin două sau mai multe episoade în cursul cărora dispoziţia şi
nivelul global de activitate sunt profund perturbate alternativ, fie în sensul unei
dispoziţii euforice şi de creştere a activităţii (manie), fie în sensul unei dispoziţii
depresive şi de reducere a activităţii (depresie), fie simptomele maniacale şi
depresive pot fi prezente simultan sau să alterneze rapid.
Miocardita = termen generic sub care sunt regrupate cardiopatii, în general acute,
caracterizate prin formarea unui infiltrat inflamator, localizat sau difuz la nivelul
fibrelor musculare, interstiţiului şi al elementelor vasculare intramurale (afectând
variabil şi pericardul). Etiopatogenia este diversă, primează cea infecţioasă.
Rash = erupţie fugace, pasageră, asemănătoare cu cea din rujeolă sau din scarlatină.
Poate surveni în faza de debut a unor afecţiuni febrile, îndeosebi virale.
Rinoree = scurgerea prin narine a unui lichid seros, mucos sau purulent de origine
nazală.
Sevraj = termen care în limba franceză are sensul de înţărcare, privare de laptele
matern. Prin analogie, acelaşi termen a fost adoptat în franceză pentru desemnarea
privării unui toxicoman de substanţa care a generat starea de dependenţă fizică. În
limba engleză termenul sinonim este withdrawal.
Substanţa P = peptid alcătuit din 11 aminoacizi izolat iniţial din hipotalamus, iar
ulterior din SNC şi tractul gastrointestinal. Se concentrează la nivelul terminaţiilor
nervoase şi are rol de neurotransmiţător, probabil în transmiterea influxurilor
dureroase.
Bibliografie generală
Beyer J., Drummer O.H., Maurer H.H. Analysis of toxic alkaloids in body
samples. Forensic Science International. 2009, 185, 1-9
Bhat S.V., Nagasampagi B.A., Sivakumar M. Chemistry of natural products.
Narosa Publishing House Springer, Berlin Heidelberg, 2005
Bruneton J. Pharmacognosy, Phytochemistry, Medicinal Plants, Intercept Ltd.,
Andover UK, 1995
Ciulei I., Grigorescu Em., Stănescu U. Plante medicinale, fitochimie şi fioterapie,
vol. 2, Editura Medicală, Bucureşti, 1993
Dawson J.S. Pharmacology - second edition. 2002, Elsevier Ltd., London
Dewick P.M. Medicinal natural products - a biosynthetic approach - third edition.
2009, John Wiley & Sons Ltd., Chichester
Dobrescu D. Farmacoterapie practică, vol. I şi II, Editura Medicală, Bucureşti,
1989
Grigorescu Em., Stănescu U. Farmacognozie, vol. II, Institutul de Medicină şi
Farmacie, Iaşi, 1976
Istudor V. Farmacognozie, Fitochimie, Fitoterapie, vol. III, Editura Medicală,
Bucureşti, 2005
Harborne J.B., Baxter H., Moss G.P. Phytochemical dictionary: a handbook of
bioactive compounds from plants, Taylor & Francis Ltd., London, 1999
Oniga I. Farmacognozie-Alcaloizi, Editura Medicală Universitară ”Iuliu
Haţieganu„ Cluj-Napoca, 2001
Rusu V. Dicţionar Medical, Editura Medicală, Bucureşti, 2001
Saxena P.B. Chemistry of alkaloids. Discovery Publishing House, New Delhi, 2007
Seigler D.S. Plant secondary metabolism. Kluwer Academic Publishers, Boston,
Dordrecht, London, 1998
Sneader W. Drug discovery - a history. John Wiley & Sons Ltd., Chichester, 2005
Stănescu U., Hăncianu M., Miron A., Aprotosoaie C. Plante Medicinale de la A
la Z; Monografii ale produselor de interes terapeutic, vol I şi II, Editura ”Gr.
T.Popa”, UMF Iaşi, 2004
Stroescu V. Bazele farmacologice ale practicii medicale, ed. a VI-a (revizuită şi
completată). 1999, Editura Medicală, Bucureşti
Wagner H., Vollmar A., Bechthold A., Hoffmeister D. Pharmazeutische Biologie
2-Biogene arzneistoffe und Grundlagen von Gentechnik und Immunologie. ed. a
VII-a. 2007, WVG Stuttgart
Wagner H. Arzneidrogen und ihre Inhaltsstoffe. ed. a VI-a. 1999, WVG Stuttgart
***European Pharmacopoeia, ediţia a 6-a, Council of Europe, Strasbourg, 2007
***Farmacopeea Română, ediţia a X-a, Editura Medicală, Bucureşti, 1993
***Memomed, ediţia a XV-a.2009, Editura Minesan, Bucureşti
***PDR for Herbal Medicines Third Edition, Thompson PDR, 2004.